Referat Necesitate Si Intamplare.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Necesitate Si Intamplare.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Necesitate si intamplare.rtf

Citeste fragmente din Referat Necesitate Si Intamplare.rtf

Pagina 1 Necesitate ºi întâmplare Necesitatea ºi în întâmplarea reprezintã douã modalitãþi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenþã sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinþe posibile ale acestora. Necesitatea reprezintã o modalitate de existenþã sau de manifestare a unor stãri, proprietãþi, raporturi sau tendinþe ale sistemelor, care decurge din natura internã a acestora ºi în condiþii constante se desfãºoarã cu inevitabilitate, într-un anumit fel ºi nu în altul. Necesitatea determinã esenþa ºi integrativitatea sistemelor, direcþia lor principalã de miºcare ºi dezvoltare, anulând sau subordonând alte trãsãturi sau direcþii de evoluþie ale acestora. Opusã necesitãþii, întâmplarea reprezintã o modalitate de existenþã sau de manifestare a unor stãri, proprietãþi, raporturi sau tendinþe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora ºi se caracterizeazã prin variabilitate ºi inconstanþã, putând sã se producã sau nu, sã se producã într-un fel sau altul, fãrã sã afecteze esenþa ºi integrativitatea sistemelor. Deºi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea ºi întâmplarea se presupun totodatã ºi se coreleazã reciproc. Necesitatea caracterizeazã determinarea calitativã a sistemului, îi condiþioneazã esenþa, iar întâmplarea îl afecteazã în mod ocazional ºi inconstant, condiþionând particularitãþile fenomenalizãrii esenþei acestuia. Necesitatea ºi întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci ºi ale posibilului; ele nu pot însã caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedã atributele de existenþã ºi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizeazã perspectivele pe care le au sistemele, direcþiile sau tendinþele lor fundamentale de evoluþie, iar întâmplarea creeazã câmpul de variabilitate în diacronia obiectivã a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilitãþilor alternative ulterioare pe care le au acestea. Aºadar, necesitatea ºi întâmplarea sunt modalitãþi obiective universale ºi complementare ale existenþei ºi ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare purã, ci doar în corelaþie ºi dependenþã reciprocã, constituind aspecte ºi laturi diferite ale structurii ºi dinamicii aceluiaºi sistem. Aspectele întâmplãtoare însoþesc totdeauna necesitatea, dar se subordoneazã acesteia, aºa cum particularul se subordoneazã generalului ºi fenomenul, esenþei. Gândirea materialistã a manifestat în toate epocile preocupare pentru înþelegerea caracterului necesar al desfãºurãrii necesar fenomenelor; filosofia materialistã premarxistã a mers însã, în mod invariabil, pe linia opoziþiei absolute dintre necesitate ºi întâmplare, absolutizând – de regulã – necesitatea ºi negând existenþa obiectivã a întâmplãrii. În aceastã manierã apare înþelegerea necesitãþii lui Democrit, care vede ordinea primarã a lucrurilor în miºcarea riguros necesarã a atomilor pe verticalã. Întâmplarea, consideratã de el ca un fenomen necauzal, este exclusã din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusã pe seama ignoranþei. Materialismul modern a pãstrat, de asemenea, convingerea cã în naturã totul existã ºi se desfãºoarã în mod necesar ºi cã noi calificãm drept întâmplãtoare acele fenomene (necesare) ale cãror cauze nu ne sunt încã cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, cã un fenomen este calificat ca întâmplãtor din cauza imperfecþiunii cunoºtinþelor noastre ºi cã aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplãrii Benedict Spinoza, Etica, Bucureºti, Editura ºtiinþificã, 1957, p. 73-74.Iar d’Holbach afirma cã “noi îi atribuim hazardului toate efectele a cãror legãturã cu cauzele lor nu o vedem. Aºadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde neºtiinþa noastrã cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu existã nici hazard, nici ceva neprevãzut în aceastã naturã, unde nu existã efect fãrã cauzã suficientã ºi unde toate cauzele acþioneazã pe baza unor legi fixe…” P. H. d’Holbach, Sistemul naturii, Bucureºti, Editura ºtiinþificã, 1957, p. 96; 98-99 Ba chiar ºi societatea este supusã aceleiaºi necesitãþi riguroase, toate raporturile ºi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotãrâtoare pentru viaþa socialã: “necesitatea care conduce miºcãrile lumii fizice conduce ºi miºcãrile lumii morale, în care totul este deci supus fatalitãþii. …Prea multã acrealã în bila unui fanatic, un sânge prea înfierbântat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face sã se producã rãzboaie.” Ibidem, p. 208; 229 Pe linia neînþelegerii corecte a raportului dintre necesitate ºi întâmplare merge ºi Helvetius, cu deosebirea cã el supraapreciazã întâmplarea, reducând necesitatea la aceasta; evenimentele din viaþa noastrã, apariþia marilor personalitãþi, a descoperirilor în artã ºi în ºtiinþã, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor întâmplãri. În fapt, între punctul de vedere care absolutizeazã necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) ºi acela care absolutizeazã întâmplarea (Helvetius) nu existã o deosebire principalã, întrucât ºi într-un caz ºi în celãlalt avem de-a face cu incapacitatea metafizicã de a opera o distincþie între necesar ºi întâmplãtor. Pe drept cuvânt, Engels observa cã “dacã faptul cã o anumitã pãstaie de mazãre conþine ºase boabe, ºi nu cinci sau ºapte este de acelaºi ordin cu legea miºcãrii sistemului solar sau cu legea transformãrii energiei, atunci, în realitatea, nu întâmplarea este ridicatã la rangul necesitãþii, ci necesitatea este coborâtã pânã la nivelul întâmplãrii”. Fr. Engels, Dialectica naturii, p. 517 Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizãrii necesitãþii derivã din identificarea necesitãþii cu cauzalitatea ºi din modalitatea nedialecticã de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela cã dacã nu existã fenomen acauzal ºi dacã raportul de la cauzã la efect este totdeauna necesar, atunci nu existã fenomene care sã nu fie necesare. Se realizeazã în acest raþionament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauzã ºi efect. Or, existã legãturi cauzale nenecesare, care þin de aspectul contingent al fenomenelor. Primul pas spre o înþelegere dialecticã a categoriilor de necesitate ºi întâmplare, precum ºi a raportului dintre ele, a fost fãcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepþiei sale filosofice de ansamblu, potrivit cãreia necesitatea ºi întâmplarea sunt forme de manifestare ºi determinaþii ale ideii absolute, Hegel afirmã caracterul lor cauzal ºi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima datã, problema înþelegerii necesitãþii ºi întâmplãrii prin raportarea lui la esenþa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern ºi extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, în care condiþionarea prin altul este înlãturatã” G. W. F. Hegel, op. cit., p. 270, adicã ceea ce rezultã din conþinutul propriu al sistemului. Cât priveºte întâmplarea, el scrie: “în consecinþã, considerãm contingentul ca ceva ce poate sã fie sau sã nu fie, ce poate sã fie aºa sau altfel ºi a cãrui fiinþã sau nefiinþã, a cãrui fiinþare într-un fel sau altul este întemeiatã nu în el însuºi, ci în altul; … dacã ceva este contingent ºi posibil, depinde deci de conþinut” Ibidem, p. 266. Necesitatea ºi întâmplarea se referã deci la raporturi ºi stãri obiective existente deopotrivã în realitate. Atât necesitatea, cât ºi întâmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referã doar la faptul cã prima se întemeiazã pe cauze esenþiale ºi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenþiale, laterale sau externe. De exemplu, în raport cu necesitatea internã a dezvoltãrii plantelor, seceta sau grindina care determinã calitatea proastã a recoltei într-o regiune agricolã sunt fenomene întâmplãtoare, întrucât nu decurg din esenþa proceselor vitale ale plantelor; ele puteau sã nu se producã, dupã cum putea sã se producã într-o mãsurã mai accentuatã sau mai puþin accentuatã. Dar dacã s-au produs, ele determinã în mod necesar efectul (calitatea slabã a recoltei). Fiind date cauza ºi condiþiile acþiunii ei, efectul apare în mod necesar. Întrucât cauza este întâmplãtoare (în raport cu plantele), întregul proces de generare a cauzei ºi a producerii efectului apare ca un fenomen întâmplãtor. Procesul amintit este însã întâmplãtor numai în raport cu necesitatea dezvoltãrii normale a plantelor din zona respectivã. Grindina sau seceta sunt întâmplãtoare în raport cu recolta, dar rezultã cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaºi fenomen este necesar în raport cu cauzele ºi cu condiþiile proprii din care apare, dar este întâmplãtor în raport cu alte fenomene; nu existã fenomene absolut necesare sau fenomene absolut întâmplãtoare. Toate fenomenele au o întemeiere cauzalã, dar apar ca necesare sau întâmplãtoare numai în raporturi diferite ºi în condiþii concrete diferite. Cum nu existã sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacþiuni necesare ºi întâmplãtoare. Caracterul necesar sau întâmplãtor al unui fenomen depinde de structura ºi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinþeazã ºi nu de cunoaºterea sau necunoaºterea cauzelor care-l provoacã. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaºterii se manifestã adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor ºi evenimentelor întâmplãtoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplãrile sunt însã fenomene frecvente în dinamica obiectivã a sistemelor, ele influenþând procesele necesare ºi – de aceea – cunoaºterea nu este indiferentã faþã de ele. Mãsura în care întâmplãrile sunt sau nu cunoscute afecteazã posibilitatea de prevedere a lor ºi – prin aceasta – succesul acþiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afecteazã nicidecum caracterul lor întâmplãtor ºi nici conþinutul lor cauzal ºi obiectiv. Raportul dialectic dintre necesitate ºi întâmplare se concretizeazã într-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante. Necesitatea ºi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ; dupã cum am vãzut, ceea ce într-un anumit raport sau în anumite condiþii date este necesar poate fi întâmplãtor într-un alt raport sau în alte condiþii. Caracterul relativ al necesitãþii ºi întâmplãrii se manifestã ºi în raport cu schimbarea condiþiilor (funcþie de loc ºi de timp), necesitatea ºi întâmplarea putând trece una în cealaltã. Darwin aratã cã, pentru o anumitã specie cu caracteristici ereditare date, apariþia unor însuºiri noi sub acþiunea unor condiþii de mediu este întâmplãtoare, dar pe mãsurã ce acestea se generalizeazã ºi rãspund mai adecvat adaptãrii în condiþii noi, ele devin necesare, se fixeazã în zestrea ereditarã a speciei, în timp ce alte însuºiri mai vechi devin inutile, întâmplãtoare. În acelaºi sens, schimbul de produse era un fenomen întâmplãtor în formaþiunile precapitaliste, necesarã fiind economia naturalã; odatã cu accentuarea diviziunii sociale a muncii ºi cu generalizarea producþiei de mãrfuri, economia naturalã a devenit un fenomen întâmplãtor, iar schimbul de mãrfuri un fenomen necesar. Necesitatea ºi întâmplarea sunt într-un raport dialectic ºi în sensul cã ele nu se manifestã niciodatã în stare purã, ci coexistã, în toate cazurile, în mod unitar, în aceeaºi realitate; întâmplarea este întotdeauna o completare a necesitãþii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conþinutul esenþial al procesului, ceea ce trebuie sã se producã, iar întâmplarea reprezintã modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primãverii dupã iarnã este un fenomen necesar, dar care se înfãptuieºte totdeauna prin aspecte întâmplãtoare, cum ar fi: zile mai cãlduroase ºi mai însorite sau, dimpotrivã, mai reci ºi mai ploioase; printr-un avans sau o întârziere în raport cu ciclul obiºnuit al succesiunii anotimpurilor etc. Astfel, întâmplarea este forma de manifestare a necesitãþii: orice fenomen se realizeazã ca necesitate numai în forme întâmplãtoare ºi apare – la prima vedere – ca i sumã de întâmplãri. Referindu-se la acestea, Engels preciza cã “ceea ce se afirmã ca necesar se compune în întregime din întâmplãtor ºi cã pretins întâmplãtorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea” Fr. Engels, Ludwig Feuerbach ºi sfârºitul filosofiei clasice germane, în Marx-Engels, Opere, vol. 21, Bucureºti, Editura politicã, 1965, p. 292. În domeniul vieþii sociale, în ºtiinþã, în culturã etc., asemenea fenomene se întâlnesc în mod frecvent. De exemplu, toate marile personalitãþi istorice apar în mod întâmplãtor în raport cu necesitatea rolului social pe care îl îndeplinesc. În istoria ºtiinþei, întâmplarea poate interveni nu numai în ce priveºte persoana care formuleazã o teorie sau alta, necesarã în condiþiile date, ci ºi în modalitatea concretã în care se înfãptuieºte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivitãþii, ca fenomen posibil ºi necesar la sfârºitul secolului trecut, a fost întâmplãtoare; Bequerel, care studia în acea vreme proprietãþile uraniului, a lãsat în mod întâmplãtor într-un sertar al biroului o bucatã de minereu de uraniu alãturi de o cutie cu plãci fotografice ºi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradãrii lor. Cum savantul ºtia cã lumina nu putea strãbate cutia ºi hârtia neagrã în care erau pãstrate plãcile, a presupus cã clorura de argint s-a descompus sub influenþa unor raze invizibile a cãror sursã nu putea fi decât minereul de uraniu. Repetând experienþa în condiþiile izolãrii depline a altor factori care ar fi putut produce acelaºi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia cã uraniul emite în mod spontan radiaþii, iar mai târziu a fost cercetatã natura acestora. Întâmplãtoare sunt modalitatea, împrejurãrile concrete precum ºi persoana care a descoperit fenomenul radioactivitãþii, descoperirea în sine fiind necesarã în contextul cercetãrilor din acea epocã. De fapt, întreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legatã în mod necesar de numele unor personalitãþi marcante; dar tocmai acesta este aspectul întâmplãtor. Necesarã este doar apariþia, într-o anumitã epocã, a unor fenomene de culturã, în timp ce numãrul ºi numele iniþiatorilor lor, formularea iniþialã mai completã ºi mai consecventã sau mai puþin completã ºi consecventã, câþi ºi cine anume aduc completãrile ulterioare, forma de expunere ºi difuzarea lor – toate acestea sunt întâmplãtoare, moduri diferite de manifestare a necesitãþii. În sfârºit, o formã distinctã de manifestare a legãturii dintre necesitate ºi întâmplare o constituie faptul cã necesitatea îºi croieºte drum prin mulþimea întâmplãrilor, sau, altfel spus, se manifestã sub forma mediei statistice a acestora. Aceastã relaþie între necesar ºi întâmplãtor se manifestã în cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcãtuite dintr-un numãr mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, în miºcarea lor, de legi proprii, datoritã cãrora se comportã deosebit unele faþã de altele. La aceastã comportare diferenþiatã a elementelor unui colectiv statistic contribuie ºi acþiunea unor factori întâmplãtori, neconstanþi care intervin în sistem fãrã a þine de structura internã a acestuia (este vorba de aºa-numiþii factori aleatori). În schimb, ansamblul de elemente, în calitate de sistem, manifestã o tendinþã constantã de comportare care se repetã ºi care se realizeazã sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care strãbate o reþea de difracþie se abate în mod întâmplãtor de la direcþia iniþiatã a miºcãrii ºi nimereºte într-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran în acelaºi fel, ori de câte ori s-ar repeta experienþa. Distribuþia constantã a fasciculului reprezintã o necesitate. Aceastã necesitate care se manifestã prin masa întâmplãrilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statisticã; ea guverneazã ºi caracterizeazã miºcarea ansamblurilor ºi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum ºi viaþa socialã sunt dominate, în mod preponderent, de necesitãþi de acest tip. Unitatea dialecticã dintre necesitate ºi întâmplare (manifestatã prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocã a uneia în cealaltã, prin completarea necesitãþii de cãtre întâmplare, prin manifestarea conþinutului necesar al proceselor în forme întâmplãtoare) nu înseamnã confundarea lor, reducerea uneia la cealaltã, ºtergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcþional în determinarea structurii ºi dinamicii sistemelor. Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în miºcarea ºi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenþelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizeazã trecere de la potenþialitate la actualitate. Întâmplarea concureazã particularitãþile concrete ale realizãrii unui fenomen; ea este, de aceea, subordonatã necesitãþii ºi joacã un rol condiþionat în dinamica fenomenelor; ea determinã câmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluþia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenþelor. Probabilitatea În înþelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definitã ca mãsurã a posibilitãþii, ca laturã cantitativã a întemeierii acesteia. Ea caracterizeazã nu atât fiinþarea fenomenelor actuale, cât mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, miºcarea ºi evoluþia lor; ea este un atribut al existenþei în devenire, al evenimentelor ºi nu al lucrurilor. Fiind expresia cantitativã a întemeierii obiective a perspectivelor de evoluþie a unui sistem, a ºanselor acestuia de a trece în altceva, probabilitatea se exprimã matematic printr-o ecuaþie de frecvenþã, ca raport între numãrul de cazuri de realizare efectivã a unui eveniment ºi numãrul total de cazuri posibile. Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat în termeni de probabilitate. Evenimentele necesare – caracterizate printr-o concordanþã deplinã cu legea fenomenului ºi printr-o stabilitate ºi concordanþã a condiþiilor de realizare – au o probabilitate egalã cu “1”, sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate “0”; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adicã evenimentele întâmplãtoare, au o probabilitate cuprinsã între “0” ºi “1”. În realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea ºi imposibilitatea constituie cazuri limitã ale variaþiei probabilistice, valoare numericã a raportului probabilistic fiind pentru ele extremã ºi constantã; or, ceea ce este constant ºi dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea ºi imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora în termeni probabilistici nu aduce nimic nou în înþelegerea lor ºi, de aceea, se folosesc în mod curent – în descrierea lor – teorii ºi metode matematice neprobabilistice Probabilitatea este caracteristicã fenomenelor lipsite de constanþã ºi regularitate, a cãror realizare este legatã de instabilitatea ºi caracterul aleatoriu al apariþiei condiþiilor; ea este deci o caracteristicã importantã a fenomenelor întâmplãtoare, care comportã o variaþie probabilisticã între necesar ºi imposibil. De aceea, probabilitatea este definitã drept o dimensiune cantitativã a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment întâmplãtor (A), este redatã de expresia 0