Referat Parmenide

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Parmenide si de asemenea puteti face Download Referat Parmenide

Citeste fragmente din Referat Parmenide

Parmenide a fost filozof şi poet grec, născut dintr-o familie renumită, în Elea, în sudul Italiei şi a fost considerat şeful şcolii filozofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislaţia concepută, care adusese prosperitate şi bogăţie oraşului. A fost admirat şi pentru viaţa sa exemplară. Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris în opoziţie conştientă cu credinţele lui Heraclit, dată fiind aluzia evidentă la acest filozof: “cineva este şi nu este mereu acelaşi şi mereu altfel, căci toate lucrurile evoluează în direcţii diferite”. Despre biografia sa mai este cunoscut faptul că s-a oprit în Atena într-o călătorie efectuată în al 65-lea an al vieţii sale, şi acolo a devenit prieten al tânărului Socrate. Parmenide a rupt tradiţia prozei ionice scriind versuri în hexametru. Din singurul său poem didactic, “Despre natură”, supravieţuiesc doar fragmente, deşi discursul de introducere a fost bine păstrat. Opera este considerată inartistică. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide îşi apropriase stilul hesiodic, stil care însă nu se potriveşte cu dialectica aridă a primei părţi. Parmenide nu era un poet înnăscut, şi se poate pune întrebarea “ce l-a determinat să ia această turnură?”. Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicaţie completă. Este puţin probabil ca lucrarea sa să îşi fi avut originile în poezia lui Xenophan, pentru că stilul este al lui Hesiod şi al “Orficelor”. În Prolog, Parmenide descrie ascensiunea sa către casa zeiţei despre care se presupune că vorbea în versuri. Este o reflexie a ascensiunilor convenţionale spre divinitate care sunt aproape la fel de comune ca şi descenderile în infern din literatura apocaliptică de atunci. Prologul se deschide cu imaginea lui Parmenide reprezentându-se într-un cărucior înconjurat de nimfele soarelui care părăsiseră lumea întunericului ca să îl ghideze în călătoria sa. Nimfele îl conduc din casa nopţii, simbol al ignoranţei omului la casa zilei, loc al cunoaşterii şi al raţiunii. Scopul călătoriei este palatul zeiţei care îl întâmpină de Parmenide şi îl iniţiază în 2 direcţii: aceea a Adevărului şi calea înşelătoare a Credinţei, în care nu există adevăr. Este evidentă dorinţa de a arăta că Parmenide a fost convertit, că trecuse de la eroare (noaptea) la adevăr (ziua) şi cele 2 direcţii trebuie să reprezinte fostele sale greşeli şi adevărul care acum îi este revelat. Există motiv să credem că direcţia credinţei aparţine cosmogoniei pitagoreice. Aceasta credinţă eronată nu este viziunea obişnuită a omului asupra lumii, ci un sistem elaborat care pare să fie o dezvoltare naturală a cosmologiei ioniene în anumite linii, şi nu există nici un alt sistem decât cel pitagoreic care să împlinească cerinţele necesare pentru a-l descifra. I se impută lui Parmenide faptul că nu ar fi prezentat sistemul contra căruia militează, dar asta este o greşală faţă de personajele convenţiei apocaliptice. Pentru că nu Parmenide, ci zeiţa expune sistemul şi tocmai de aceea opiniile descrise apar ca aparţinând “muritorilor”. O descriere a ascensiunii sufletului ar fi incompletă fără o imagine a regiunii de unde a plecat. Zeiţa trebuie să revele cele 2 căi de plecare şi să îl îndrume pe Parmenide să o aleagă pe cea corectă. Apariţia matematicii în şcoala lui Pitagora a revelat pentru prima dată puterea minţii, a raţiunii. Pentru matematician acelaşi lucru poate exista, dar poate fi şi numai gândit, şi acesta este principiul de la care porneşte Parmenide. Este imposibil să gândeşti ceva ce nu există şi este imposibil pentru ceva ce nu este gândit să existe. Marea întrebare “există sau nu există?” este echivalentă cu întrebarea “poate fi gândit sau nu?”. Prima parte a operei discută adevărul şi a doua – lumea iluziilor, adică lumea simţurilor şi a opiniilor eronate ale omenirii asupra lor. În opinia lui Parmenide, adevărul zace în percepţia existenţei şi eroarea – în ideea non-existenţei. Nimic nu poate avea existenţă reală decât dacă poate fi raţional. De aceea “a fi imaginat” şi “a fi capabil să existe” e unul şi acelaşi lucru. Esenţa a ceea ce poate fi conceput este incapabilă de evoluţie, este neperisabilă, imobila, nelegată de context şi indivizibilă.ceea ce este variabil şi mobil este fantomatic. Percepţia este raţiunea direcţionată către esenţa pură a existenţei. Lumea fenomenelor este a iluziilor şi opiniile formate despre ea nu pot fi decât improbabile. Parmenide ia în considerare, graţie acestui principiu, consecinţele afirmaţiei că “orice există”. În primul rând, “orice” nu poate fi transformat în “existenţă”. Dacă ar fi aşa, ar fi trebuit să ia naştere fie din nimic, fie din ceva. Aici nu este nimic altceva decât ceea ce este. Nimic altceva în afară de sine nu poate deveni existenţă în locul lui. Pentru că nu poate exista spaţiu vid în care să se petreacă acest lucru. Deci dacă există, atunci există acum, totul deodată. În acest fel Parmenide refuză ideile despre originile lumii. Ex nihilo nihil fit. (din nimic, nimic nu se naşte). Dacă ceva există, există pur şi simplu, nu poate fi nici mai mult nici mai puţin decât este. Există un indivizibil şi continuu plenum. Dacă ceva este mobil, acel ceva se poate muta doar într-un spaţiu gol, şi un spaţiu gol reprezintă vid, adică nimic, iar “nimic” nu există. Acest ceva este finit şi sferic, pentru că nu poate fi într-o direcţie mai mult decât este în alta, şi sfera este singura figură despre care poate fi spus acest lucru. În consecinţă ceea ce este este, prin urmare este finit, sferic, continuu şi nu există nimic altceva în afara sa. Astfel apare concluzia conform căreia vederea realului se face ca un singur corp, în mod inevitabil. Concepţia lui Parmenide privează lumea pe care o cunoaştem de toate pretenţiile existenţei sale şi o reduce la ceva ce cu greu poate fi catalogat drept iluzie. Interpretarea principiilor lui Parmenide în viziunea lui ALLAN RANDALL Cel mai important principiu al lui Parmenide este acela că orice lucru ce poate fi conceput raţional (gândit) trebuie să existe. Non-existenţa nu este un lucru şi nu poate fi gândită şi nu se poate vorbi despre ea într-un mod semnificativ sau coerent. Parmenide interzicea discuţia aceasta pentru că sunt lucruri posibile care totuşi nu există. El ilustra acest principiu arătându-ne 3 metode posibile de cercetare, din care doar una este validă. Următorul tabel le sintetizează: Metodele de cercetare ale lui Parmenide 1. Calea adevărului obiectiv Necesar, toate posibilităţile există Consistenţă Coerenţă 2. Calea inimaginabilă (imposibil de conceput) Necesar, nu exista nici o posibilitate Consistenţă Incoerenţă 3. Calea credinţei subiective Unele posibilităţi există, altele nu Inconsistenţă Incoerenţă Aceste metode sunt prezentate în prima parte a poemului, dedicată Adevărului Obiectiv. Ceea ce apare aici ca “fiinţă” sau “existenţă” este existenţa obiectivă: ceea ce există independent de orice gândire particulară sau punct de vedere personal. Felul de existenţă subiectivă dependent de punctul de vedere omenesc este prezentat în partea a doua a poemului, dedicată Gândirii Subiective. Parmenide se întreabă ce înseamnă “a exista” şi dă 3 variante posibile. Doar una din aceste 3 definiţii este considerată şi consistentă şi coerentă: metoda obiectivităţii. Dintre celelalte două, metoda inimaginabilă are de asemenea consistenţă logică, dar e incoerentă (îi lipseşte orice sens precis, definibil). Calea subiectivă “suferă” de aceeaşi incoerenţă dar este şi inconsistentă (Parmenide o vede doar inconsistentă totuşi, doar ca modalitate de a înţelege pe cei din jur şi de a se înţelege pe sine). h h h h h h h h h h h h h orbi, este incoerentă deci. Presupune automat că nu există nici o posibilitate. Dacă nu există lucruri pe care să le putem concepe, atunci existenţa nu se poate descrie în cuvinte. Daca “existenţa” este un concept cu sens, atunci trebuie să fie măcar câteva lucruri care există. Deci “existenţa” sub acest aspect e incoerentă. E un concept gol, deşi e perfect consistent. Metoda subiectivă susţine că sunt lucruri care există dar şi lucruri care nu există. Parmenide consideră contradictoriu acest lucru. Cei care urmează aceasta metodă, această cale cred că sunt lucruri perfect concepute de minte (lucruri care există) ca de exemplu unicornii, dar care totuşi nu există. Acest lucru este o contradicţie. Spunem ca “sunt”, adică “sunt idei pe care mintea omului le poate imagina”, dar spunem si “nu există” căci nu vom vedea unicorni niciodată în viaţă. Parmenide atenţionează să nu lăsăm obiceiul, născut din experienţă repetată să ne silească să îi urmăm calea, lucru care este evident contrar raţiunii. Spunem de exemplu că unicornii nu există pentru că nu sunt parte a experienţei noastre imediate. Nu există nimic care să facă deosebirea între o entitate non-existentă, pe care raţiunea o poate concepe şi una care există. Metoda obiectivă susţine că toate lucrurile raţionale există. Aici sunt incluse 2 direcţii: toate lucrurile pe care raţiunea le poate gândi şi despre care se poate vorbi. Raţiunea nu presupune experienţa senzorială sau imaginile haotice, ci numai ceea ce poate fi explicat şi descris verbal. Parmenide acceptă ideea că din punct de vedere subiectiv, e posibil ca unele lucruri să existe şi altele nu. El doar interzice utilizarea metodei subiective în descoperire adevărului obiectiv. În sens pragmatic se pare că Parmenide crede că e adecvat să caute o explicaţie probabilă, dacă nu chiar adevărul obiectiv pentru lucruri în termenii unei lumi reale în care anumite posibilităţi sunt realizate, iar altele nu. De fapt, partea a doua a poemului, despre subiectivitate a fost iniţial mult mai lungă decât prima parte, cea despre obiectivitate. Deşi mare parte din textul despre metoda subiectivă s-a pierdut, se pare că el conţinea un extins fragment de ştiinţe fizice. Dar în sens strict, absolut, marea probabilitate a acestei explicaţii fizice (a ordinii lumii, a cosmosului) să fie doar o iluzie subiectivă. În timp ce cosmosul există în mod obiectiv, el nu există pentru a fi excluse alte cosmosuri. Adevărul obiectiv este că toate cosmosurile posibile sunt egal existente şi reale. Aceasta îl conduce pe Parmenide la concluzia că întreaga existenţă este o singură, continuă, indivizibilă şi neschimbătoare unitate: Unul. De exemplu, un bloc de marmură din care un sculptor va tăia o statuie conţine la un loc toate tipurile de statui posibile ce pot fi sculptate. Această cosmologie “mai multe lumi ca o lume” diferă de punctul de vedere al lui Anaximandru, autorul primei cărţi cunoscute de ştiinţă şi filozofie. Anaximandru credea că ordinea lumii s-a dezvoltat îniţial printr-un porces de separare (asemeni unui vortex), dintr-o substanţă originară nediferenţiată pe care el o numea “opeiron” sau indefinita. Anaximandru susţinea că exista un număr indefinit de alte lumi. Dacă această substanţă ar fi cauzat existenţă unei singure lumi, atunci ea ar fi strâns legată de acea lume şi nu ar mai fi principiul ei originator. Parmenide a dat o bază logică principiului raţiunii suficiente al lui Anaximandru. Parmenide a mai fost influenţat în gândirea sa de pitagoreici, care vedeau universul ca fiind matematic prin natura lui. Deci poate nu era evident pentru Parmenide că trebuie sa accepte reducerea făcută de Anaximandru. În schimb el voia să reducă totul la ceva matematic sau logic, dar spre deosebire de Anaximandru, a cărui opinie era că toate coexistă, la Parmenide acestea se anulează reciproc. Parmenide afirma că sistemul lui Anaximandru îşi pierde puterea explicativă dacă e privit ca un fel de “superspaţiu” al unor lumi aranjate. Pentru a fi pe deplin explicativ, substanţa dintre lumi, opeiron, trebuie să explice spaţiul şi timpul în termeni de “altceva”, ceva pentru care suntem justificaţi spă nu cerem explicaţii ulterioare. Pentru Parmenide acest ceva era logic: “orice poate fi gândit sau exprimat”. Parmenide interpretat de KARL POPPER În poemul său Parmenide expune propria concepţie despre lume în 2 căi: a adevărului şi a opiniei subiective. Parmenide în opinia lui Popper este interesat de cosmologie, căci el îşi dă seama de prezenţa fazelor lunii pe care le considera doar aparenţe, înşelăciuni care se reînnoiesc în timp şi de la care porneşte în argumentarea sa. Luna este o sferă perfect rotundă, imobilă. De altfel, în timpul perioadei sale de revoluţie, arătând permanent aceeaşi faţă are faze de creştere şi descreştere. Chiar dacă e prezentă în toată jumătatea sa sferică, luna e luminată doar parţial de soare. Umbra, care dă impresia că cealaltă parte a satelitului nu e, este deci ireală. Înşelătoria se reînnoieşte în timp şi, deci, şi timpul trebuie sp fie la rândul lui iluzoriu. Iată de ce calea adevărului ne învaţă că realitatea, existenţa, acel Tot, lumea adevărată e imobilă şi Popper vorbeşte despre acel Tot al lui Parmenide în termeni de stabil, durabil, materie solidă. Aparenţa, din contră, este vidă. E ceva ireal, inimaginabil. E ca o umbră. Şi dacă umbra e un joc contradictoriu de lumină şi întuneric, şi fazele lunii sunt false, înşelătoare. Asta trebuie să fie valabil pentru întregul univers. Această realitate profundă care nu are culori (produse provizorii ale jocului lumină – întuneric) e singura realitate raţională şi vizibilă ochilor minţii, este “lucrul în sinea lui”, singura esenţă reală. Parmenide antepune deci teoria divină teoriei opiniei subiective. Conform lui Popper nu există o cale logică care să conducă de la empirism la adevăr. Parmenide este un raţionalist care găseşte adevăr doar traversând calea demonstraţiei logice, renegând observaţia empirică. Parmenide interpretat de EMANUELE SEVERINO Conform lui Severino, Parmenide pune în lumină ăentru prima dată sensul radical al opoziţiei existenţă – nimic şi clarifică sensul absolut al acestor 2 entităţi, înţelegând că poate explica filozofic ceea ce prin mituri nu era posibil. Parmenide aprofundează şi interpretează conceptul de “existenţă” determinând calităţi neanalizate de înaintaşi: Existenţa este una Existenţa este eternă Existenţa este continuă Existenţa este indivizibilă şi necompusă din părţi Existenţa este imobilă În această argumentaţie Parmenide foloseşte principiul non-contradicţiei, conform căruia nu se pot accepta concomitent 2 lucruri opuse despre aceeaşi realitate; se evită astfel non-sensul, eroarea logică. Existenţa este nediferenţiată, nedeterminată, simplă şi pură. Parmenide afirmă “Totul este etern”, fapt pe care Severino îl interpretează astfel: “Totul este etern înseamnă că fiecare moment al realităţii există, adică nu iese şi nu se întoarce în vid, înseamnă că şi lucrurile cele mai umile şi impalpabile există. Etern este fiecare sentiment sau gând al nostru, fiecare ipostază a lumii, fiecare gest al omului. Şi chiar tot ce apare în fiecare zi şi în fiecare clipă: primul foc aprins de om, plânsul pruncului Iisus abia născut, oscilarea lămpii în faţa ochilor lui Galileo Galilei, Hiroshima şi cadavrele ei. Eterne sunt fiecare speranţă şi fiecare clipă a lumii cu toate conţinuturile ascunse într-o clipă, eternă e conştiinţa care vede lucrurile şi eternitatea lor şi vede nebunia persuasiunii că lucrurile se nasc din nimic si tot acolo revin, nebunia ce domina lumea. Eternă este şi această nebunie, şi existenţa ei e dintotdeauna trecută cu vederea în adevăr şi bucurie”. BIBLIOGRAFIE Karl Popper – “Il mondo di Parmenide”, Piemme (casale Monteferrato), 1998 Emanuele Severino – “Filosofia futura”, Milano, 1989, pag. 280 Microsoft Encarta deluxe Ecyclopedia 2001 Suport de curs – prof. Mihai Mihai Nuredim Ibram – “Fundamente ale filosofiei”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag. 37-58. PAGE 1 PAGE 2 쥁@