Referat Inconstientul2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Inconstientul2 si de asemenea puteti face Download Referat Inconstientul2

Citeste fragmente din Referat Inconstientul2

INCONSTIENTUL Ideea de inconstient a fost impusa de catre Freud din necesitati practice, si nu filosofice. De altfel, in anturajul imediat al lui Freud nu a existat la inceput nici o opozitie majora fata de aceasta idee. Profesorul lui Freud, Meynert, se afla sub influenta directa a lui Herbart, in a carui teorie acceptarea proceselor sufletesti juca un rol esential. Faptul ca in lantul manifestarilor observabile apar lacune inexplicabile poate fi privit din doua puncte de vedere: se pot ignora procesele somatice si sa presupunem ca lacunele pot fi inchise prin procese psihice inconstiente si se poate construi un lant pur somatic, in care nu exista nici o veriga lipsa si care acopera intregul camp al observatiei. Freud adopta initial a doua varianta, in descrierea de tip neurologoc a manifestarilor psihopatologice. El este fascinat de posibilitatea de a cladi o „psihologie” pe baze pur neurologice. Produsul acestei incercari este „ Schita unei psihologii stiintifice”, al carei manuscris este trimis lui Fliess in septembrie-octombrie 1895. Este o ambitioasa incercare de a explica intregul comportament normal si patologic prin doua entitati materiale: neuronul si „cantitatea libera”, o energie fizica sau chimica neprecizata. Nu era aici necesara postularea directa a unor procese psihice inconstiente; totusi unul dintre postulatele de baza din „Schita” este acela ca „memoria este incompatibila cu constiinta”. Esenta procesului de refulare nu consta in suprimarea, in anularea unei reprezentari ce reprezinta o pulsiune, ci consta in a o impiedica sa devina constienta. Spunem atunci ca ea s-ar gasi in starea de „inconstienta”;trebuie insa sa aducem destule dovezi in favoarea faptului ca ea poate produce si in mod inconstient efecte, chiar si pe acelea care ajung in cele din urma constiente. Tot ceea ce a refulat trebuie sa ramana inconstient, insa noi vrem sa stabilim inca de la inceput ca ceea ce e refulat nu acopera tot ceea ce e inconstient. Inconstientul are o cuprindere mai mare; ceea ce e refulat e o parte din inconstient. Cum se ajunge la cunosterea inconstientului? In mod normal, cunoastem inconstientul doar in calitate de constient, adica dupa ce el a cunoscut o transformare sau o traducere in constient. Practica psihanalitica ne face cunoscut zi de zi ca asemenea traducere este posibila. Pentru asta insa se cere ca cel analizat sa invinga anumite rezistente, anume pe acelea ca5e l-au transformat, prin respingerea din constient, in refulat. Indreptatirea de a accepta un psihic inconstient si de a lucra cu aceasta supozitie in mod stiintific ne va fi contestata din mai multe puncte de vedere. Impotriva acestora putem spune ca admiterea inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe dovezi pentru existenta lui. El este necesar fiindca datele constientului sunt in mare masura lacunare; atat la cei sanatosi , cat si la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte, despre care constientul insa nu mai poate spune nimic. Asemenea acte nu sunt numai actele ratate si visele in cazul celor sanatosi, iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce numim simptom psihic si fenomen obsesional-experienta noastra zilnica cea mai personala ne-a familiarizat cu idei despre a caror provenienta noi nu cunoastem nimic, si cu rezultatele unor procese de gandire a caror elaborare ne-a ramas ascunsa. Toate aceste acte constiente raman incoerente si neantelese, in caz ca dorim sa pastram exigenta ca noi sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se petrece in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa, intr-un context ce poate fi expus, daca interpolam actele inconstiente accesibile. Castigul de coerenta si de sens este insa un motiv foarte justificat care s-ar cuveni sa ne faca sa depasim experienta nemijlocita. Daca insa se mai dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o actiune plina de succes prin care noi influentam in mod relevant cursul proceselor constiente, atunci am dobandit o dovada incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie atunci sa se sustina punctul de vedere conform caruia nu e nimic altceva decat o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se petrece in psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei. Putem merge si mai departe si sa afirmam, in sprijinul admiterii unei stari psihice inconstiente, ca in fiecare moment constiinta nu cuprinde decat un mic continut, in asa fel inca cea mai mare parte a ceea ce numim noi cunoastere constienta trebuie sa se afle oricum, in cele mai lungi perioade, in starea de latenta, asadar intr-o stare de inconstienta psihica. Conflictul cu inconstientul ar deveni, luand in considerare toate amintirile noastre latente, complet neinteligibil. Ne lovim atunci de obiectia conform careia aceste amintiri latente nu mai trebuie desemnate drept psihice, ci ele ar corespunde resturilor din procesele somatice din care poate aparea din nou psihicul. E usor de replicat ca, dimpotriva, amintirea latenta este un reziduu indubitabil al unui proces psihic. E mai importanta insa sa lamurim faptul ca obiectia se bazeaza pe echivalarea constientului cu psihicul – echivalarea tacita, dar fixata totusi din capul locului. Aceasta echivalare este ori un petitio principii, care nu accepta intrebarea daca tot ceea ce e psihic trebuie sa fie si constient, sau o chestiune de conventie, de nomenclatura. In ceea din urma postura ea este, fireste, irefutabila ca orice conventie. Ramane deschisa numai intrebarea daca ea se dovedeste atat de utila, incat sa trebuiasca sa fim de acord cu ea. Trebuia sa se raspunda, insa ,ca echivalarea psihicului cu constientul nu este absolut deloc utila. Ea distruge continuitatile psihice, ne arunca in dificultatile insurmontabile ale paralelismului psiho-fizic, fiind expusa reprosului ca supraestimeaza, fara intemeiere clara, rolul constiintei, obligandu-ne sa parasim prematur domeniul cercetarii psihologice, fara a ne putea aduce compensatie prin rezultatele altor domenii. Oricum, e clar ca intrebarea: daca starile incontestabil latente ale vietii psihice ar trebui intelese ca fiind psihic inconstiente sau ca fiind fizice, ameninta sa devina o cearta in jurul cuvintelor. E recomandabil, de aceea, sa aducem in prim plan ceea ce noi cunoastem cu siguranta din natura acestor stari problematice. Dupa caracteristicile lor fizice, ele ne sunt complet inaccesibile. Nici o reprezentare fiziologoica, nici un proces chimic nu ne poate face sa avem o idee despre esenta lor. E sigur, pe de alta parte, ca ele au un contact substantial cu procesele psihice constiente; ele pot fi transpuse, printr-un anumit travaliu, in aceste procese psihice constiente, si chiar inlocuite de ele, putand fi descrise cu toate categoriile pe care noi le intrebuintam la actele psihice constiente, ca reprezentari, tendinte, decizii si altele asemenea. Da, despre unele din aceste stari latente trebuie sa spunem ca se deosebesc de cele constiente doar prin incetarea constiintei. Nu vom ezita, asadar, sa le tratam ca obiecte ale cercetarii psihologice si in cea mai stransa legatura cu actele psihice constiente. Respingerea intransigenta a caracterului psihic al actelor psihice latente se explica prin faptul ca cele mai multe dintre fenomenele ce sunt luate in considerare nu au devenit obiecte de studiu in afara psihanalizei. Cine nu cunoaste starile de fapt patologice, cine crede ca actele ratate ale celor normali sunt numai lucruri accidentale, multumindu-se cu vechea intelepciune cum ca visele ar fi amagiri, acela trebuie doar sa ignore unele enigme ale psihologiei constiintei, pentru a nu-si pune problema existentei unei activitati psihice inconstiente. De astfel, experimentele hipnotice, in special sugestia post-hipnotica, au demonstrat deja, inainte de psihanaliza, intr-un mod clar, existenta si modul de actiune ale inconstientului psihic. Admiterea inconstientului este insa apoi si complet legitima, in masura in care noi, atunci cand l-am postulat, nu ne-am departat cu nici un pas de la modul nostru obisnuit si corect de a gandi.Constiinta mijloceste oricaruia dintre noi numai cunoasterea propriilor stari psihice; faptul ca si un alt om are, de asemenea, constiinta este o concluzie care a trasa -per analogiam- pe baza manifestarilor si actiunilor perceptibile ale celuilalt, pentru a putea intelege comportamentul acestuia. Aceasta concluzie, sau aceasta identificare, a fost extinsa de la Eu la alti oameni, animale, plante, la nevietuitoare si la lumea intreaga, dovedindu-se folositoare atat timp cat asemanarea cu Eul-particular era covarsitor de mare, devenind insa nesigura in masura in care celalalt se indeparta de Eu. Critica noastra de astazi devine deja nesigura in privinta constiintei animalelor, refuza sa accepte constiinta plantelor si considera drept misticism admiterea constiintei la nevietuitoare. Insa chiar si acolo unde tendinta originara de identificare a trecut examenul critic, anume la aproapele nostru uman, admiterea unei constiinta se bazeaza pe o concluzie, neputand impartasi certitudinea nemijlocita a propriei noastre constiinte. Psihanaliza nu cere nimic altceva decat ca acest rationament sa fie aplicat si asupra propriei persoane, proces spre care nu exista, desigur, nici o tendinta constitutiva. Daca se intampla asta, atunci trebuie sa spunem ca toate actele si manifestarile pe care le observ in mine si pe care nu stiu sa le leg de viata mea psihica obisnuita, trebuie sa fie judecate ca si cum ar apartine alte persoane , trebuind sa-si gaseasca clarificarea prin intermediul unei vieti psihice ce este atribuita acesteia. Experienta arata, de asemenea, ca se stie prea bine, cand e vorba de celelalte persoane, cum sa se interpreteze – adica sa se incadreze intr-un context psihic – aceleasi acte carora, in cazul propriei persoane, le este refuzata recunoasterea. Datorita unui obstacol special, cercetarea noastra este deviata in mod evident de la propria persoana si impiedicata sa obtina o cunoastere corecta a sa. Acest rationament – aplicat, in ciuda rezistentei, asupra propriei persoane – nu conduce la descoperirea unui inconstient, ci la admiterea unei alte constiinte, unei a doua constiinte, ce e unita in persoana mea cu cea pe care o cunosc. Aici, insa, critica gaseste prilejul de a obiecta cate ceva. In primul rand, este o constiinta de care propriul purtator nu stie nimic, este altceva decat o constiinta straina, si e indoielnic daca o asemenea constiinta., careia ii lipseste trasatura cea mai importanta, merita in genere sa fie luata in discutie. Cel care insa s-a opus admiterii unui psihic inconstient, nu va putea fi multumit sa-l inlocuiasca cu o constiinta inconstienta. In al doilea rand, analiza indica faptul ca procesele psihice latente particulare, pe care noi reusim sa le intelegem, se bucura de un grad mare de independenta reciproca, ca si cum nu ar sta in legatura unul cu celalalt si nu ar sti nimic unul de celalalt. Trebuie sa fim, asadar, pregatiti sa acceptam in noi nu doar o a doua constiinta, ci chiar si o a treia, a patra, probabil o serie deschisa de stari de constiinta care ne sunt toate necunoscute, sunt necunoscute si una in raport cu cealalta. In al treilea rand, argumentul cel mai plin de greutate este faptul ca prin cercetare analitica aflam o parte a acestor procese latente poseda caracteristici si particularitati ce ne apar drept straine, chiar de necrezut, fiind contrare caracteristicilor constiintei cunoscute de noi. Vom avea prin urmare, temeiuri sa modificam concluzia aplicata asupra propriei persoane in sensul ca ea nu ne demonstreaza existenta in noi a unei a doua constiinte, ci existenta unor acte psihice ce sunt fara constiinta. Vom respinge, de semenea, ca fiind incorect si inselator, termenul de „subconstient”. Cunoscutele cazuri de „double conscience” (clivaj al constiintei) nu demonstreaza nimic impotriva conceptiei noastre. Ele pot fi descrise, la modul cel mai potrivit, drept cazuri de clivaj al activitatilor psihice in doua grupe, aceeasi constiinta intorcandu-se, alternativ, spre unul sau spre celalalt loc. Nu ne mai ramane in psihanaliza nimic altceva de facut decat sa explicam procesele psihice ca fiind in sine inconstiente si sa comparam perceptia lor prin constiinta cu perceptia lumii exterioare prin organele de simt. Asteptam de la aceasta comparatie sa fie in beneficiul cunoasterii noastre. Supozitia psihanalitica a unei activitati psihice inconstiente ne apare, pe de o parte ca fiind o continuare mai ampla a animismului primitiv, care a oglindit pretutindeni imaginile proprii constiintei noastre, iar pe de alta parte, drept continuare a corecturii pe care Kant a intentionat-o referitor la conceptia noastra despre perceptia exterioara. Dupa cum Kant ne-a avertizat sa nu trecem cu vederea conditionarea subiectiva a perceptiei noastre si sa nu consideram drept identice perceptia noastra cu perceputul care nu poate fi recunoscut, tot asa si psihanaliza ne aminteste sa nu punem perceptia constiintei in locul procesului inconstient, care este obiectul ei. Ca si fizicul, nici psihicul nu are nevoie sa fie in realitate asa cum ne apare. Cu satisfactie, ne vom pregati insa sa aflam ca corectura perceptiei interne nu ofera o dificultate la fel de mare ca si a perceptiei exterioare, ca obiectul intern e mai putin irecognoscibil decat lumea exterioara. Eu cred, ca opozitia dintre constient si inconstient nu se poate aplica in cazul pulsiunii. O pulsiune nu poate deveni niciodata obiect al constiintei, ci doar ideea care o reprezinta. Nici in inconstient pulsiunea nu poate fi altfel reprezentata decat prin intermediul unei reprezentari. Daca pulsiunea n-ar fi legata de o reprezentare, sau daca ea nu ar aparea ca o stare afectiva, atunci noi n-am sti nimic despre ea. Atunci, insa, cand vorbim totusi despre miscari pulsionale inconstiente sau despre miscari pulsionale refulate, aceasta nu e decat o nevinovata neglijenta de exprimare. Nimic altceva nu putem intelege prin asta decat o miscare pulsionala al carei reprezentant – reprezentare este inconstient; nimic altceva nu e luat in considerare. S-ar putea crede ca raspunsul la intrebare privitoare la senzatiile, sentimentele, afectele inconstiente ar fi la fel de usor de oferit. Din esenta unui sentiment, face, totusi, parte faptul ca el e simtit, ca e cunoscut asadar de catre constiinta. Posibilitatea unui inconstient nu s-ar pune absolut de loc atunci cand vorbim de sentimente, senzatii si afecte. Suntem, insa, obisnuiti in practica psihanalitica sa vorbim de iubire inconstienta, ura inconstienta, manie inconstienta, si gasim inevitabila chiar alaturarea ciudata a cuvintelor „constiinta inconstienta de culpabilitate” sau paradoxala „angoasa inconstienta”. Depaseste , oare, in semnificatie acest mod de a utiliza limbajul pe cel din cazul „pulsiunii inconstiente”? Aici situatia e intr-adevar alta. In prima instanta, s-ar putea intampla ca miscarea de afect sau de sentiment, sa fie perceputa insa sa fie judecata gresit. Ea a fost silita, prin refularea adevarului ei reprezentant, sa se lege de o alta reprezentare, fiind acum sustinuta de constiinta pentru manifestarea acesteia din urma. Daca se restabileste legatura corecta, atunci miscarea afectiva originala se cheama ca e „inconstienta”, desi afectul ei nu a fost niciodata inconstient, doar reprezentarea ei a cazut prada refularii. Utilizarea expresiilor „afect inconstient” si „sentiment inconstient” trimite, in general, ca urmare a refularii, inapoi la destinele factorului cantitativ al miscarii pulsionale. Noi stim ca exista trei astfel de destine: ori afectul ramane – partial sau complet – ca atare, ori cunoaste o transformare intr-un cuantum de afect diferit din punct de vedere calitativ, inainte de toate in angoasa, ori este reprimat, adica dezvoltarea sa este complet impiedicata. Stim, de asemenea, ca reprimarea dezvoltarii ii reuseste inhibitia dezvoltarii afectului, afectele pe care le reintroducem pentru a corecta procesul refularii se cheama ca sunt „inconstiente”. Utilizarii limbajului nu-i poate fi, asadar, negata consecventa; exista, insa, in comparatie cu reprezentarea inconstienta continua sa ramana, dupa refulare, ca formatiune reala in sistemul Ics, in timp ce afectul inconstient are tocmai acolo doar posibilitatea de a demara, posibilitate ce nu trebuia insa sa se dezvolte. Desi uzul limbii ramane ireprosabil, in mod riguros nu exista asadar afecte inconstiente, asa cum exista reprezentari inconstiente. Pot exista, insa, prea-bine, in sistemul Ics formatiuni afective, care, ca si altele, devin constiente. Toata deosebirea provine din faptul ca reprezentarile sunt investitii – in mod fundamental, ale urmelor amnezice – in timp ce afectele si sentimentele corespund proceselor de descarcare, ale caror ultime manifestari sunt percepute ca senzatii. In situatia actuala a cunostintelor despre afecte si sentimente, nu putem enunta mai clar aceasta deosebire. Constatarea conform careia refularii ii poate reusi sa inhibe transpunerea miscarii pulsionale in manifestari afective, prezinta pentru noi un interes deosebit. Ea ne arata faptul ca sistemul Cs stapaneste, in mod normal, atat afectivitatea, cat si accesul la motilitate, marind valoarea refularii prin aceea ca pune in evidenta consecintele ei, nu doar impiedicarea accesului la constiinta, si si impiedicarea dezvoltarii afectului si a motivarii activitatii musculare. Putem spune si invers: atat timp cat sistemul Cs stapaneste afectivtatea si motilitatea, starea psihica a individului se cheama ca e normala. Nu se poate sa nu se recunoasca deosebirea prezenta in relatia sistemului dominant cu cele doua actiuni de descarcare, aflate foarte aproape una de alta. In timp ce dominatia sistemului Cs asupra motilitatii voluntare este solid intemeiata, opunandu-se constant asaltului nevrozei si izbucnind abia in psihoza, controlul dezvoltarii afectului este mai putin consolidat prin Cs. Chiar si in viata normala se poate recunoaste o lupta continua intre cele doua sisteme, Cs si Ics, pentru suprematia asupra afectivitatii, delimitandu-se anumite sfere de influenta si avand loc amestecuri eficiente ale fortelor. Importanta sistemului Cs pentru accesul la actiune si la descatusarea afectiva ne ajuta sa intelegem si rolul care ii revine reprezentarii substitutive in configuratia bolii. E posibil ca dezvoltarea afectului sa provina direct din sistemul Ics, in acest caz ea avand mereu caracterul angoasei in care s-au preschimbat toate afectele „refulate”. Miscarea pulsionala trebuie adesea sa astepte pana cand gaseste in sistemul Cs, o reprezentare substitutiva. Atunci, dezvoltarea afectului este posibila pornand de la aceasta substitutie constienta, caracterului calitativ al afectului fiind determinat de natura acestuia. Am afirmat ca in refulare ale loc o separare a afectului de reprezentarea sa, fiecare urmandu-si destinul sau separat. Din punct de vedere descriptiv, acesta nu poate fi tagaduit; procesul real, insa, este de regula acesta: un afect nu apare atata vreme cat nu se produce, in sistemul Cs, bresa catre o noua reprezentanta. In cazul schizofreniei, pe care noi o abordam in masura in care ni se pare indispensabil pentru o cunostere generala a Ics-ului, trebuie sa ne indoim daca procesul numit aici refulare are ceva in comun cu refularea din cazul nevrozelor de transfer. Formula: refularea ar fi un proces intre sistemul Ics si sistemul Cs care reuseste tinerea departe de constiinta, are nevoie in orice caz de o modificare, pentru a putea cuprinde cazul Dementia praecox si al altor afectiuni narcisice. Insa incercarea de fuga a Eului, ce se manifesta in retragerea investitiei constiente, ramane oricum ceea ce e comun celor doua clase de nevroze Cea mai superficiala reflectie ne arata cat de temeinica si profunda este incercarea de fuga a Eului realizat in cazul nevrozelor narcisice. Daca noi am identifica intr-adevar Ics-ul si am determina corect deosebirea dintre o reprezentare inconstienta si una preconstienta, atunci cercetarile noastre din alte locuri trebuie sa duca la acesta intelegere. 쥁@