Referat Imaginea De Sine La Copilul Cu Debilitate Mintala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Imaginea De Sine La Copilul Cu Debilitate Mintala si de asemenea puteti face Download Referat Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala

Citeste fragmente din Referat Imaginea De Sine La Copilul Cu Debilitate Mintala

IMAGINEA DE SINE LA COPILUL CU DEBILITATE MINTALĂ DIN CLASELE MICI Introducere (Este pentru mine în afară de orice îndoială faptul că fiecare om se comportă în viaţă de parcă ar avea o opinie precisă cu privire la puterea şi capacităţile de care dispune (...), pe scurt, comportamentul său îşi are originea în opinia sa despre sine.( (1, p. 17) După spusele psihologului Alfred Adler (1) şi a multor alţi autori (3), (6), (20), dar şi după părerea fiecăruia dintre noi, omul este în situaţia de a se putea privi din exterior şi a se descrie, aprecia şi judeca. A ne putea cunoaşte sinele, a ne cunoaşte propriul Eu şi felul cum acesta se organizează este un lucru important pentru viaţa noastră socială, dar în acelaşi timp şi o condiţie indispensabilă în procesul de formare şi dezvoltare a individului supus unor influenţe benefice sau negative sociale. Adesea însă se constată o neconcordanţă între ceea ce am dori să fim şi ceea ce credem că suntem la un moment dat. Unii psihologi (6), (9), (16), (53) cred că este o neconcordanţă şi cu ceea ce suntem de fapt. Aceasta este problematica imaginii de sine pe care individul şi-o formează de-a lungul vieţii sale. Neconcordanţele care apar în structura imaginii de sine se referă de fapt la conflictul dintre Eul actual şi Eul ideal, conflict care poate duce la frustrare, stres şi o scăzută stimă de sine. Pentru unii dintre oameni conflictul poate părea copleşitor şi conduce la depresie, pentru alţii un asemenea conflict constituie modalitatea mobilizării resurselor necesare atingerii idealurilor propuse. Fiecare poartă în sine o (opinie despre sine( şi despre îndatoririle vieţii. (O linie de viaţă şi o lege de mişcare care îl domină fără ca el să-şi dea seama de ele.( (1, p. 22). Această lege de mişcare îşi are originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară. Multe (opinii despre sine(, extrem de diferite în multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai multe ori realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii în sensul sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se întâmplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc. (Opinia celui care dă greş, al cărui stil de viaţă nu rezistă exigenţei factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvată sau modificată. Aspiraţia către superioritatea personală îşi continuă drumul ei, însă este necesară eliminarea scopului care ameninţă cu o înfrângere a stilului de viaţă, retragerea din faţa problemei pentru a cărei rezolvare lipseşte pregătirea corespunzătoare. Efectul de şoc se manifestă însă în plan psihic şi corporal, devalorizează ultimul rest al sentimentului de comuniune socială şi produce toate eşecurile posibile în viaţă, în timp ce îl constrânge pe individ la o retragere, ca în nevroză, ori îl determină să se lase să alunece pe toboganul actelor sociale, ceea ce nu înseamnă nicidecum curaj.( (1, p. 24). Este limpede că (opinia( care stă la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determină, ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine. Deşi frecvent considerată ca având o natură eminamente subiectivă, imaginea de sine întruneşte, datorită influenţei sale asupra cursului întregii activităţi a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. într-o viziune sintetică şi unitară asupra personalităţii, rolul imaginii de sine în cadrul adaptării sociale, al autocunoaşterii şi autoechilibrării nu poate fi înlăturat. Pornind chiar de la celebrul îndemn (Cunoaşte-te pe tine însuţi !(, putem afirma că autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează în centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii. în lucrarea de faţă ne propunem să studiem şi să analizăm caracteristicile imaginii de sine la o categorie specială de copii, defavorizaţi din anumite puncte de vedere de oameni şi de soartă; este vorba despre copiii cu debilitate mintală (în cazul studiului de faţă ne vom referi la copiii cu debilitate mintală din clasele mici). (Cum se formează imaginea de sine în cazul debilităţii mintale ?( este întrebarea la care încercăm să răspundem, ştiind şi sperând că acest răspuns al nostru ne va ajuta să-i înţelegem mai bine pe aceşti copii, dar şi că ne va ajuta pentru o mai bună organizare a procesului educaţional. I. Ce este imaginea de sine I.1. Locul imaginii de sine în cadrul personalităţii umane (Conştiinţa este o modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială şi enculturaţie, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicaţional intern şi intern-extern, constând din reflectare codificată prin cunoştinţe, autoorganizare cu efecte emergente şi autoreglaj la nivelul coordonării necesităţilor subiective cu necesitatea obiectivă, esenţială.( (27, p. 138). Conştiinţa trebuie considerată în primul rând în unitate cu activitatea socială de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea îşi păstrează la nivel social şi individual, legătura sa vitală cu activitatea şi dobândeşte, în plan subiectiv, forma de desfăşurare a activităţii, pentru că, după cum arată A. N. Leontiev (27, p. 138), odată cu transformarea structurii activităţii omului se schimbă şi structura conştiinţei. El precizează: (în faţa omului se află reţeaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, sălbaticul nu se desprinde pe sine din natură. Omul conştient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adică ale cunoaşterii lumii, puncte nodale în reţeaua care-l ajută s-o cunoască şi s-o cucerească( (27, p. 139). Pierre Janet (27, p. 139) considera că (a fi conştient înseamnă a te înscrie povestea propriei tale experienţe(, iar Henri Ey (12) arăta că (asumându-şi funcţia de a vorbi, subiectul se ridică în faţa lumii sale, căci identificând această lume el se înfruntă cu sine însuşi, îşi apare sieşi.( (12, p. 299). Conştiinţa este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui însuşi. Vorbim astfel despre conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. în timp de conştiinţa despre lume este coercitivă, prezentând măsura reală a lucrurilor, necesitatea obiectivă inexorabilă, conştiinţa despre sine este condiţia esenţială a activismului autoreglator, a selectivităţii şi a intervenţiei creative în mediu. Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe când conştiinţa despre sine se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale. Eul este nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile fie conştiente, fie inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori. Eul, înţeles ca ansamblul însuşirilor personalităţii, este alcătuit din următoarele ansambluri: ( eu fizic sau biologic, ce are în vedere atitudinile corporale care se identifică cu schema corporală; ( eu spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziţiilor psihice înnăscute sau dobândite; ( eu social, ce are în vedere atitudinile faţă de relaţiile sociale ale individului. Gordon Allport (3) se întreabă dacă ideea de eu este necesară şi dacă nu ar fi cazul să fie înlocuită cu alta ceva mai cuprinzătoare, incluzând simţul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gândirea raţională, imaginea de sine, tendinţa proprie, funcţia cunoaşterii ( toate acestea fiind denumite prin conceptul (proprium(. După G. Allport, conştiinţa reprezintă o structurarea a câtorva stări ale eului, în special: ( respectul faţă de sine; ( imaginea de sine; ( efortul central. Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi. G. Allport Îl consideră (regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii noastre. Este un fel de nucleu al fiinţei noastre şi totuşi nu este un nucleu constant( (3, p. 123). Eul se elaborează treptat, începând din copilăria mică, atunci când copilul este (unicentrat(, dar nu egocentric după Allport, şi apare mai întâi (non-eul(, adică (TU(. Eul corporal care începe să se dezvolte este o ancoră a conştiinţei de sine. Mai târziu, din al doilea an de viaţă, factorul limbaj este foarte important, pentru că prenumele este o delimitare strictă a Eului. Numele este strâns legat de respectul de sine, dar şi de simţul identităţii de sine. Respectul de sine (self-esteem) apare în relaţia normală dintre copil şi mediu ( din (impulsul explorator(. Simţul eului apare când acţiunile lui sunt zădărnicite şi zdruncinate. Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului. Gordon Allport consideră că (proprium(-ul are în structura lui şapte aspecte: Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani) A1: Simţul eului corporal A2: Simţul unei identităţi de sine continue A3: Respectul faţă de sine, mândria Geneza: 4-6 ani A4: Extensia eului A5: Imaginea eului Geneza: 6-12 ani A6: Eul ca factor raţional Geneza: Adolescenţa A7: Efortul personal central (Proprium(-ul se consideră a fi unificarea celor şapte aspecte. în abordarea personalităţii umane, Gordon Allport o consideră ca fiind (organizarea dinamică, în cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determină comportamentul său caracteristic şi ideile sale.( (3, p.94) M. Zlate (53) consideră că pentru cunoaşterea naturii şi personalităţii umane are mare importanţă: ( ce este omul în realitate; ( ce crede el că este; ( ce doreşte să fie; ( ce gândeşte despre alţii; ( ce consideră că gândesc alţii despre el. El abordează personalitatea privind mai multe (faţete( ale acesteia: ( personalitatea reală; ( personalitatea autoevaluată ( personalitatea ideală; ( personalitatea percepută; ( personalitatea proiectată; ( personalitatea manifestă. 1. Personalitatea reală este constituită din ansamblul proceselor, funcţiilor, tendinţelor, însuşirilor şi stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat şi pe care le poate pune oricând în disponibilitate, fapt care-i asigură identitatea şi durabilitatea în timp. 2. Personalitatea autoevaluată cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regulă, în ceea ce numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi. Imaginea de sine reprezintă un integrator şi un organizator al vieţii psihice a individului, cu rol major în alegerea valorilor şi scopurilor. Ea este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului şi rolului social ( după cum consideră N. Bogatu (5). Imaginea de sine îşi are originea nu doar în personalitatea reală, ci şi în alte faţete ale ei. Uneori ea îşi trage seva din personalitatea ideală, alteori din cea manifestă, sau din cea proiectată. Cercetările de psihologie socială au arătat că un copil care crede ca alţii îl apreciază ca fiind simpatic, sociabil, va sfârşi prin a introduce aceste trăsături în imaginea de sine; la fel, copiii mai puţin populari, se preţuiesc pe ei înşişi mai puţin. Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaşte o traiectorie specifică. în copilărie ea este mai pregnant dependentă de ceea ce individul ar dori să fie şi mai puţin de ceea ce este în realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se construiască în funcţie de ceea ce omul este sau a fost, de ceea ce face sau a făcut. M. Zlate (53) nu crede că imaginea de sine este automat eronată sau că ea nu reprezintă fidel realitatea. în fond ( spune el ( ea este în funcţie de capacitatea de cunoaştere de sine a omului. Şi, dacă această capacitate este formată şi dezvoltată corespunzător, nu este exclus ca şi imaginea despre sine să fie c(t mai adecvată. (53, p. 117). Nu este însă mai puţin adevărat că mult mai răspândite sunt situaţiile de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor însuşiri sau trăsături, de dilatare sau îngustare nepermisă a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine. Şi dilatarea şi îngustarea rămân în esenţă forme de reflectare eronată, care se cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzătoare la solicitările mediului înconjurător. 3. Personalitatea ideală este cea pe care individul doreşte să o obţină. Ea se referă nu la ceea ce este un individ în realitate sau la ceea ce crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori să fie, cum să fie; ea reprezintă personalitatea proiectată în viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul şi-l propune să-l construiască în decursul vieţii sale. 4. Personalitatea percepută cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu privire la alţii. Aşa cum individul îşi formează o imagine despre sine, tot aşa, el îşi elaborează şi o imagine despre alţii, care îl ghidează în comportamentele sale faţă de aceştia. Imaginea despre altul este o creaţie proprie a persoanei cunoscătoare, dar ea va fi influenţată şi va depinde maximal de posibilităţile şi limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaşte, de scopul, motivaţiile şi aspiraţiile sale, de felul de selecţionare, organizare şi structurare a indicilor perceptivi, influenţate toate la rândul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanţa lor, de stările psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de caracteristicile personale ale acestuia. 5. Personalitatea proiectată cuprinde ansamblul gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac ceilalţi asupra sa. V. Ceauşu (6, p. 133) o numeşte: (imaginea de sine atribuită lumii(, adică ce cred eu că gândesc alţii despre mine. O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinţe ale individului de a apărea (în ochii lumii(, iar alteori reflexul imediat al comportamentului celorlalţi faţă de persoana respectivă. 6. Personalitatea manifestă este reprezentată de ansamblul trăsăturilor şi însuşirilor ce-şi găsesc expresia în modalităţile particulare, proprii, specifice de exteriorizare şi obiectivare comportamentală. Este o construcţie psiho-comportamentală sintetică, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, părţi din fiecare faţetă a personalităţii, fie toate faţetele articulate şi integrate între ele. Faţetele personalităţii nu sunt izolate, ci, dimpotrivă, se întrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează şi se convertesc unele în altele. Datorită relaţiilor de cooperare sau conflictuale între ele, de prelungire a unora în altele sau de compensare a lor, ca şi celor de asociere sau de discrepanţă şi disjuncţie valorică, personalitatea umană capătă o (înfăţişare( aparte. La cele şase (faţete( ale personalităţii, M. Zlate (53, p.120) asociază 6 (faţete( ale Eului: 1. Eul real (cum este); 2. Eul autoperceput (cum crede că este); 3. Eul ideal (cum ar vrea să fie); 4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalţi); 5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii); 6. Eul actualizat (cum se manifestă). Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, sau dimpotrivă, instabile, dedublate, accentuate, ci şi Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile, dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu evidenţiază pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei ( adică Eu-l ( este instabil. Problematica Eurilor a dezbătut-o dintr-o altă perspectivă, un filozof: Miguel de Unamuno (10, p. 20-23). El spune că atunci când stau de vorbă doi, Ion şi Toma, la conversaţie iau de fapt parte şase, care sunt: Trei Ion: 1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul său; 2. Ion cel ideal al lui Ion ( niciodată cel real şi adeseori foarte deosebit de     acesta ; 3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodată Ion cel real şi nici Ion al lui Ion, ci     adeseori deosebindu-se foarte mult de amândoi. Trei Toma: 1. Toma cel real; 2. Toma cel ideal al lui Toma; 3. Toma cel ideal al lui Ion. De fapt sunt puse în valoare trei din cele şase Euri pe care le-a enumerat M. Zlate: ( ceea ce eşti (Eul real); ( ceea ce crezi că eşti (Eul autoperceput); ( ceea ce crezi tu că celălalt crede despre tine (Eul reflectat). V. Ceauşu (6) consideră că omul are de-a face cu mai multe oglinzi în care, aproape paradoxal, acelaşi obiect creează imagini diferite, (ca şi cum ele ar fi determinate mai puţin de prezenţa lui, c(t de calitatea materialului care constituie suprafeţele reflectate(. C(t despre (obiectul( care generează aceste imagini, el rămâne, în stadiul actual al psihologiei, în mare măsură necunoscut, în sensul că nu se reflectă în întregime în nici una dintre înfăţişările enumerate. După el, aceste imagini ar fi: ( imaginea lumii despre ins; ( imaginea despre sine ( imaginea despre sine atribuită lumii Aceste (forme de manifestare ale psihismului( nu coincid, de aceea sunt şi diferenţiate, însă una dintre principalele linii de forţă ale psihicului constă în interacţiunea acestor imagini în scopul reducerii lor la una singură, sau aducerea lor la unison. în cadrul acestei interacţiuni distingem: ( o confruntare între imaginea despre sine şi imaginea despre sine atribuită lumii, deci o confruntare între subiect şi lume vizând obţinerea unei identităţi în raporturile cu lumea; ( o confruntare între imaginea despre sine şi (teritoriul psihic virtual(, atât c(t se reflectă acesta în imaginea despre sine, deci, practic, o dispută între (imaginea despre sine(, vizând câştigarea identităţii cu sine. Vasile Ceauşu se referă aici la disputa dintre Eul autoevaluat şi Eul ideal, acesta din urmă fiind o proiecţie a imaginii despre sine, aşa cum persoana gândeşte că ar trebui să fie. Cercetările au demonstrat că proiecţiile persoanei, aşa cum apar în Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern decât pentru persoana însăşi. Eul ideal este rodul tendinţelor de a căuta un model, adesea acesta fiind expresie a amalgamării mai multor tipuri extrase din viaţa de relaţie a individului. I.2. Câştigarea identităţii de sine (6, 30) A avea o identitate echivalează cu posesia unei sume de semne sau caracteristici care să permită recunoaşterea individului de către ceilalţi. Posesia unei identităţi în raporturile cu lumea constituie o condiţie indispensabilă a vieţii psihice, în măsura în care aceasta implică viaţa socială. A avea o identitate înseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie în contextul social, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut. Se poate vorbi despre două mari categorii de semne de identitate: transmise şi dobândite. Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primeşte prin însuşi faptul că s-a născut. Acestea sunt: numele, data şi locul naşterii, particularităţile biologice şi fizice, o parte din caracteristicile psihice. Numele constituie una dintre cele mai importante, dacă nu prima (sursă(de identitate în relaţiile cu lumea. Odată cu numele, noul născut devine automat beneficiarul prestigiului de care se bucură familia, depozitar sau animator al istoriei şi tradiţiilor sale, părtaş al bunurilor de care dispune ea. Până la obţinerea unor merite proprii, cele ale premergătorilor, evocate prin numele de familie cunoscut, permiţând o mai rapidă acceptare de către grupul social. Data şi locul naşterii particularizează, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la identificarea lui, respectiv la amplasarea sa într-un anumit context social. Data indică vârsta şi explică de la început o serie de particularităţi de conduită; locul naşterii evocă particularităţi de mentalitate, de conduită ale populaţiei din regiunea respectivă. Semnele exterioare ale înfăţişării oamenilor continuă să joace un anumit rol în evaluarea lor şi în (modelarea( atitudinii pe care o adoptăm faţă de ei. Relaţiile interindividuale constituie un proces continuu, în desfăşurarea căruia se produce şi o modificare a ponderii elementelor determinante. La început, factorul cel mai important în modelarea atitudinii faţă de individul nou întâlnit îl constituie binecunoscuta (primă impresie(. Dar, treptat, aceasta este înlocuită sau corectată de elementele reieşite din cunoaşterea mai profundă a însuşirilor pozitive şi negative a le celui în cauză. Cel mai adesea uităm de (prima impresie(, formându-se pe parcursul relaţiei o alta, determinată în mare parte şi de imaginea pe care o avem despre noi înşine. I.2.a. Semnele identităţii dobândite (6, 30) în primii ani de viaţă, până spre începutul adolescenţei, , individul este identificat, atât de societate, c(t şi de propria familie, mai mult pe baza semnelor exterioare. în mod treptat însă, acestea ajung să fie dublate de altă categorie, de cele conferite de propriile performanţe. Primul cadru social care sesizează performanţele noului membru este familia, care observă pe parcursul copilăriei semnele unei personalităţi în curs de constituire. Un moment important sub aspectul dobândirii unei identităţi autentice, atât în raporturile cu lumea, c(t şi cu sine, îl constituie cel al integrării efective în societate, al debutului participării la ansamblul activităţilor sociale, alegerea profesiei. Poate fi o integrare pasivă într-un proces productiv oarecare, care începe cu însuşirea unor metode de lucru şi a unor comportamente în relaţiile interindividuale specifice locului de activitate. Această categorie de oameni se mărginesc să repete cele însuşite de la predecesori, fără un efort propriu de gândire şi acţiune care să reprezinte o contribuţie la progresul colectivităţii din care fac parte. 8 O altă categorie sunt cei permanent nemulţumiţi de ceea ce realizează, preocupaţi de autoperfecţionare şi depăşirea performanţelor anterioare. Principalul aport al celor care fac parte din cea de-a doua categorie îl constituie creaţia, care reprezintă un punct de vedere nou, original, un mod de a atinge mai repede şi mai sigur scopul urmărit, un pas pe calea perfecţionării morale. Creaţia este un (semn( important în dobândirea identităţii. Identitatea dobândită are o importanţă cel puţin egală cu cea transmisă, întrucât, cel mai adesea, reprezintă factorul preponderent ce conferă individului un loc în societate şi, implicit, dreptul de a beneficia de (adăpostul( şi câmpul de activitate pe care le reprezintă aceasta. în afară de identitatea în raporturile cu lumea, omul mai are însă nevoie de o identitate în relaţiile cu sine. Necesitatea ei apare chiar din momentul în care se pune problema (relaţiilor cu sine(, deci a divizării conştiente într-un (eu care observă( şi un (eu observat(. Odată cu această divizare se constată că (Eul observat( nu este suficient cunoscut. El are nevoie de o identitate pentru a fi recunoscut şi acceptat de către (Eul care observă(. Iar identitatea ca atare este răspunsul pe care şi-l dă omul la întrebarea (Cine sunt eu ?( Tot aşa cum în relaţiile interindividuale acceptarea este condiţionată de recunoaşterea reciprocă şi în relaţiile cu sine este necesară o auto-identificare. Este vorba despre recunoaşterea calităţilor de autor al propriilor acţiuni. Acordul cu sine implică autenticitatea acţiunilor, ceea ce presupune ca faptele individului să se plaseze pe linia aspiraţiilor şi convingerilor sale. Toate acţiunile pe care le întreprindem au, dincolo de efectele lor exterioare, şi un anumit ecou ( plăcut sau neplăcut, amplu sau restrâns, persistent sau trecător. în funcţie de rezultatul obţinut, acesta alimentează şi imaginea noastră despre sine, îmbogăţind-o sau, dimpotrivă, sărăcind-o (tendinţa naturală este aceea a amplificării imaginii despre sine). Succesele şi eşecurile constituie, deci, un fel de cărămizi care în mod treptat sunt prelucrate şi înglobate într-un edificiu ( imaginea de sine ( cu o dublă funcţionalitate: principal stâlp de rezistenţă al psihismului şi pavăză faţă de tot ceea ce ar putea constitui o ameninţare din exterior. însă este necesară şi acceptarea imaginii de sine pentru obţinerea identităţii de sine, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o condiţie importantă a integrităţii şi chiar a sănătăţii mintale. I.3. Structura imaginii de sine Observarea atentă a copilului încă din primii ani de viaţă furnizează informaţii utile în ceea ce priveşte formarea imaginii de sine. Modul şi ordinea în care se constituie diverse elemente sau particularităţi ale activităţii psihice furnizează indicaţii cu privire la conţinutul imaginii de sine. După cum notează U. Şchiopu şi E. Verza (46), (48), etapa formării imaginii de sine se plasează în prima copilărie, într-un moment cuprins între cea de 17-a şi cea de-a 36-a lună de viaţă. Atunci are loc (recunoaşterea de sine( a copilului în oglindă. (Dependenţa ecranului acţional de propria persoană creează intuirea acesteia, dar şi reprezentarea despre sine, inclusiv aprecierea generală despre sine în comparaţie cu ceea ce ar dori alţii (mai ales părinţii) ca el (copilul în cauză) să fie şi să facă. Acest alter, constituit din interiorizarea cerinţelor parentale, acţionează în sentimentul vinovăţiei şi cel al obligaţiei (...) Anumite reguli ale mediului de cultură devin motive evaluative, ceea ce creează germenele unui fel de alter desprins din modelele ce se impun, ce se insinuează latent în substructurile conştiinţei reprezentării despre sine.((46, p. 151) Probabil cel mai vechi instrument pentru obţinerea de informaţii asupra mediului este pipăitul, de care, sub o formă sau alta, dispune orice biosistem. De aceea, şi la copil descoperirea universului începe prin pipăirea spaţiului imediat înconjurător. Constituirea imaginii de sine începe prin operarea unei distincţii între (propriul corp( şi (tot-ceea-ce-nu-este-propriul-corp(. Ea se realizează prin intermediul jocului cu propriile membre între a 4-a şi a 6-a lună de viaţă. I. 3.a. Structurarea schemei corporale în cursul primelor luni de existenţă, schema corporală, deşi prezentă la nivelul organizării senzaţiilor, pare să fie redusă la conservarea imediată a vieţii. în această etapă, echipamentul neuromotor şi aparatul senzitiv sunt insuficient elaborate. De aceea copilul nu face distincţia între Eu şi Celălalt, între obiectele percepute şi potenţialitatea motrică a mâinii (17), (19). Pe lângă factorul spaţialitate se adaugă şi prezenţa mamei, al cărei aport afectiv are un rol esenţial în integrarea schemei corporale. Se apreciază (19), (46) abia după vârsta de 6 luni copilul începe să separe propriul corp de celelalte obiecte. Acest proces de conştientizare a părţilor propriului corp este un proces lent şi progresiv. Pe măsură ce copilul creşte (merge, explorează spaţiul, dobândeşte noi experienţe motrice), structurarea schemei corporale evoluează. De aceea, mersul este considerat (19), (46) etapă decisivă, întru-c(t căutarea echilibrului pune în acţiune ansamblul şi inaugurează complet explorarea spaţiului. Structurarea schemei corporale nu este un proces pasiv; prin fiecare gest şi prin fiecare act de interacţiune cu mediul, de imitare a ceea ce vede, copilul face o descoperire. J. Piaget (29) consideră această structurare ca pe un proces de adaptare la mediu, o prelungire a adaptării biologice. Importantă este calitatea afectivă a mediului, pentru a asigura dezvoltării un curs ascendent. Diferite aspecte ale schemei corporale nu se situează în totalitate pe un plan obiectiv şi deci nu pot fi relevate doar prin observaţie. însuşi subiectul are o idee, o imagine, o reprezentare a conştiinţei de sine, care-l angajează, în totalitate, în fiecare din actele sale. Jocul cu primele (obiecte( întâlnite în spaţiul înconjurător, cu propriile membre, reprezintă începutul autocunoaşterii. Iniţial, ele nu au caracterul de (propriu(. ci sunt la fel de străine ca şi obiectele neanimate din jur. Curând însă copilul descoperă o particularitate a acestor obiecte, aceea de a răspunde, prin diverse senzaţii, mergând până la cele dureroase, contactului cu lumea înconjurătoare. După W.J. Revers (6, p.146), (jocul cu propriile membre este o trăire de sine ludic-senzorială. în acest joc apare deosebirea dintre corp şi lucru, dintre pipăitul simţit, senzaţia de (a fi pipăit de mine însumi(, relaţia senzorială cu sine, pe de o parte şi tot ceea ce este pipăibil fără a include senzaţia de autopercepere pe de altă parte.( Mai târziu, asocierea senzaţiilor primite prin intermediul membrelor manipulate cu mişcările efectuate de ele conduce treptat la descoperirea că acestea din urmă nu se desfăşoară la întâmplare, ci pot fi comandate prin voia proprie. începutul constituirii sinelui este asociat aşadar cu mişcarea care provoacă simultan modificarea ordinii lucrurilor din jur şi suma de senzaţii prin intermediul cărora, treptat, membrele şi corpul în întregime ajung să fie percepute ca proprii. Corpul reprezintă deci forma originară a sinelui realizat. Activitatea corporală, mişcarea şi acţiunea se află în relaţii strânse în construcţia comună a schemei corporale, a spaţiului şi a conştiinţei de sine. Ele nu se pot elabora fără intervenţia unui alter, deci cu ajutorul factorilor relaţionali. Imaginea de sine începe să se constituie încă din primele luni de viaţă, prin delimitarea unui sine, în raport cu o lume de lucruri, iar evoluţia sa cuprinde şi o fază de elaborare a schemei corporale. Rezultă că schema corporală este o parte a imaginii de sine, iar divizarea corpului în segmente componente şi mai ales amplasarea şi recunoaşterea acestora sub anumite denumiri implică cu necesitate o anumită distanţare de propriul corp, o privire a lui din afară. în structura imaginii de spre sine intră două categorii mari de elemente: reprezentări corporal-dinamice şi reprezentări asupra propriilor posibilităţi de acţiune, fără însă a se putea vorbi de o graniţă precisă între cele două. în cadrul celei de-a doua categorii, pe măsura avansării în vârstă, se dezvoltă o subdiviziune cu tendinţe de autonomie înglobând reprezentările asupra rolului social. I. 3.b. Reprezentările corporal-dinamice Această grupă cuprinde reprezentările referitoare la caracteristicile fizice vizibile ( conformaţia generală, dimensiunile corporale, particularităţi ale înfăţişării, ale dezvoltării diferitelor părţi ale corpului şi cele reflectând cantitatea de energie susceptibilă de a fi transpusă în acţiune de către individ (6). Cele două grupe de componente reprezintă nota comună că la constituirea lor un rol important îl joacă interacţiunea cu indivizii care alcătuiesc mediul social, în special cei de vârstă asemănătoare. Numai în cadrul acesteia este posibilă comparaţia, care, la rândul ei, condiţionează autodefinirea. Autopercepţia, faţă de imagine de sine, reflectă un fragment, o trăsătură distinctă, desprinsă dintr-un context, în timp ce cea de-a doua oglindeşte un întreg. Ea are în general un caracter negativ, de neacceptare, dar este (materialul( de bază cu care operează individul la edificarea imaginii de sine, dar nu fără a-i adăuga un liant, o impregnare motivaţională compensatorie. Autopercepţia, realizată prin activitate senzorială, conduce la autodefinire, dar pe un drum care include comparaţia cu alţii. Ca rezultat al comparaţiei, individul încep prin a-şi atribui o serie de însuşiri fizice: (mai înalt(, (mai slab(, (mai gras(, etc. în strânsă legătură cu aceasta se constituie apoi însuşirile referitoare la mobilitate si la forţă: (mai iute(, (mai puternic(, (mai puţin puternic(, etc. Acestea sunt primele semne sub care, asociate numelui, se recunoaşte individul. Procesul constituirii reprezentărilor corporal-dinamice nu se încheie practic niciodată pe parcursul vieţii. După cum reiese însă din cercetări (6), (9), (12), (30), (46), în perioada dintre al 4-lea şi al 6-lea an de viaţă copilul devine în mare măsură conştient de caracteristicile sale corporale, ca şi de forţa sa. El realizează acest lucru pe două căi: confruntarea cu lumea obiectelor materiale di jurul său şi interacţiunea cu ambianţa socială. Confruntarea cu lumea materială îmbracă două forme: forma acţiunii direct utilitare şi forma jocului. Prin acţiuni direct utilitare înţelegem ansamblul gesturilor instrumentale şi al manifestărilor prin care individul tinde la satisfacerea diverselor sale nevoi. Pentru a mânca, a-şi satisface curiozitatea, a se apăra, a dormi, etc., individul manipulează obiecte, modificându-le amplasarea şi chiar structura. Pe măsura acumulării de experienţă el află (cum este( dar şi (ceea ce poate(. El îşi măsoară înălţimea, devine conştient de forţa pe care o are, etc. Contactul cu lumea materială se realizează şi prin jocul de unul singur care debutează în primele luni de viaţă şi constituie o amplă sursă de informaţii atât cu privire la (cum este(, c(t şi la (ceea ce poate( copilul. El devine conştient că dispune de o anumită forţă în raport cu lumea obiectelor, cu ajutorul căreia poate exercita o anumită dominare asupra lor. Interacţiunea cu ambianţa socială este la fel de bogată în date cu privire la sine ca şi confruntarea directă cu obiectele. Observarea atentă a jocurilor copiilor arată că foarte multe dintre ele implică întrecere între parteneri. Şi nu numai la copil, ci şi la adult, întrecerea are ca funcţie pe de o parte perfecţionarea mijloacelor de acţiune, pe de altă parte consolidarea şi afirmarea imaginii de sine. De aceea, jocurile copiilor pot fi considerate unul dintre principalele (laboratoare( care (prelucrează( elementele constitutive ale imaginii de sine. (6, 46) Odată cu avansarea în vârstă, reprezentările corporal dinamice suferă modificări, însă acestea depind în mare măsură de nivelul performanţelor obţinute (în comparaţie cu alţii(. Raportarea se face nu numai la vârstă, ci şi la posibilităţile celorlalţi. Performanţa (în acest caz fizică (6)) joacă un rol însemnat, chiar hotărâtor în elaborarea (conţinutului( imaginii de sine. Atingerea în repetate ori a unui nivel inferior celui curent, socotit în general ca acceptabil, are ca efect instituirea unei stări de disonanţă cognitivă. Poate apare în acest caz complexul de inferioritate care va declanşa în mod firesc tendinţe de compensare, dintre care unele se actualizează prin manifestări excesive de afirmare proprie, mergând până la agresive, iar altele (alimentează( latura imaginativă a individului, constituindu-se în relaţii cu caracter de (revanşă( poate în alte domenii de activitate. Atingerea unei performanţe de nivel superior celui curent imprimă conduitei caracteristici de siguranţă de sine. Individul conştient de posibilităţile sale îşi arogă o superioritate şi chiar dreptul de a exercita o anumită dominaţie asupra unui grup de semeni (6), (13). Un alt aspect ce denotă marea influenţă pe care o are performanţa asupra imaginii de sine rezidă în ceea ce s-ar putea chema (fixarea( celei din urmă la nivelul atins de ultima realizare cotată drept succes ( în competiţia fie cu sine, fie cu ceilalţi (acest lucru se observă la vârstnici care includ în identitatea lor performanţele lor din trecut şi nu pe cele actuale) (6), (13), (46). I.3.c. Reprezentările asupra propriilor posibilităţi de               acţiune La vârsta preşcolară, odată cu reprezentările corporal-dinamice, se dezvoltă şi conştiinţa puterii de a provoca schimbări în conduita fiinţelor din imediata apropiere. în (jocul cu alţii( copilul aude de la partenerii de joc aprecieri pozitive sau negative cu privire la abilităţile sale. Pe unele le acceptă, pe altele le respinge. însă, prin confruntarea aprecierilor auzite şi a performanţelor obiective obţinute, copilul ajunge să-şi contureze o imagine despre propriile posibilităţi de acţiune care, chiar dacă nu reflectă în mod fidel realitatea, constituie un factor de reglare a conduitei sale. Se disting încă de pe acum formele specifice ale mecanismelor de afirmare de sine, ca şi ale celor de apărare (6), (46). în perioada şcolarităţii imaginea de sine suferă o serie de modificări datorită creşterii în vârstă dar şi a acumulării de experienţă, reflectând o pecete individuală care nu se va mai schimba de-a lungul întregii vieţi (6). în această perioadă individul se autoidentifică, nu numai cu ajutorul notelor ce obiectivează performanţele şcolare, ci şi în funcţie de (opinia şcolară( formată cu privire la sine şi de care ia cunoştinţă, integral sau parţial. Mecanismul constă nu în preluarea, pur şi simplu, ci în delimitarea unor poziţii proprii în raport cu aceasta. O caracteristică importantă a acestei perioade de vârstă constă în supraevaluarea masivă a propriilor posibilităţi de acţiune, conducând, pe de o parte la o anumită distanţare faţă de performanţele obiectivate (acestea nefiind acceptate drept o măsură autentică a propriilor posibilităţi), iar pe de alta parte, la o amplasare în viitor a confirmărilor (reale(. Promisiunile făcute sieşi se împlinesc sau nu în cursul vieţii. Prin activitate subiectul se creează pe sine, contopindu-se cu opera. Din stadiul existenţei virtuale el păşeşte în cel al existenţei actuale. Atributul identităţii se câştigă numai în măsura în care individul acţionează, amplasându-se direct într-un proces de autorealizare. Reprezentările asupra propriilor posibilităţi de acţiune se constituie ca rezultate ale activităţii, reprezentând una dintre modalităţile individului de a (lua cunoştinţă( despre el însuşi, iar pe de altă parte, activitatea însăşi este abordată cu anumite reprezentări asupra propriilor posibilităţi. Datorită unei caracteristici a naturii umane ( tendinţa de autodepăşire ( aceste reprezentări apar ca o imagine (dilatată( a activităţii, fără însă a fi o eroare de interpretare a acesteia. însă prin însăşi natura sa omul este obligat să creadă că poate mai multe ( lucru care de multe ori se confirmă la următoarea confruntare cu sine. I. 3.d. Reprezentările asupra propriului rol în relaţiile cu sine dar şi cu alţii, principala sursă de semne de identitate o reprezintă capacitatea de creaţie. Există desigur numeroase semne cu ajutorul cărora individul poate fi identificat şi în funcţie de care el însuşi se poate defini; totuşi, nici unul dintre ele nu este atât de puternic în a oferi identitatea ca aportul creativ (6). Adesea creaţia artistică este folosită în scopul autoafirmării individului. Din acest punct de vedere arta exercită o dublă funcţie: întâi, ca expresie a imaginii sinelui colectiv şi apoi, ca ilustrare a imaginii de sine a creatorului individual. Prima modalitate este ilustrată prin personajul-erou caracteristic fiecărei epoci. Toate formele de artă, atât cele populare, c(t şi cele (culte( au glorificat, în fiecare epocă, un anumit tip de erou care întruchipa largi aspiraţii comune ca şi o sinteză a imaginii de sine a indivizilor ce compuneau colectivitatea respectivă. La fel ca şi creaţia colectivă, creaţia artistică individuală răspunde unei acute nevoi de verificare, de transpunere în actual a unor însuşiri potenţiale (presupuse). Prin intermediul creaţiei este pus în acţiune întreg mecanismul prin care individul tinde la câştigarea unor semne servind atât autorecunoaşterii, c(t şi recunoaşterii de către ceilalţi. Opera de artă este în acelaşi timp o oglindă, ce-i oferă mijlocul de a lua contact cu sine, dar şi o fereastră prin care se arată celor din jur. Prin opera de artă autorul exprimă ceea ce ştie dar este şi dispus să recunoască în public despre sine. (Cele mai autentice semne de identitate nu sunt cele legate de înfăţişarea şi dinamica corporală, de situaţia materială sau poziţia socială, ci de capacitatea de creaţie şi de biografia care reflectă procesul autorealizării( (6, p.168). I.4. Evoluţia imaginii despre sine încă din primii ani de viaţă omul se diferenţiază de animal şi prin aceea că învinge cu anticipaţie, în gând, obstacolele cu care se înfruntă. în imaginaţia copilului se desprinde şi se impune un personaj care aduce soluţii pentru toate (marile( lui necazuri. Acest personaj în care se transpune copilul şi cu ajutorul căruia el (cucereşte( anticipativ lumea este eroul. La început eroul este un om concret: unul dintre părinţi, un frate, pentru ca mai târziu printre aceştia să fie inclus şi (eu când am să fiu mare(. Pe măsura înaintării în vârstă, a dezvoltării imaginaţiei, varietatea personajelor cărora li se oferă calitatea de a fi erou creşte şi ea. Chiar constituirea eroului ca atare răspunde unei profunde cerinţe interioare: marchează începutul dedublării individului. Eroul este el însuşi, dar un alt Eu investit cu calităţi şi forţe nebănuite. Conversaţia cu eroul este de fapt o conversaţie mascată cu sine. Dedublarea în erou semnifică astfel începutul gândirii despre sine şi în cele din urmă al conştiinţei de sine. De-a lungul anilor copilăriei şi la începutul adolescenţei principalele atribute ale eroului derivă din mişcare, exprimând astfel una dintre cele mai puternic resimţite trebuinţe ale organismului tânăr. Pe o nouă treaptă, alături de mişcare încep să fie apreciate şi anumite calităţi sufleteşti: isteţime, curaj, cinste. Câţiva ani mai târziu, copilul ajuns adolescent este impresionat de inteligenţă. Pe măsura trecerii anilor, eroul pierde din însuşirile sale de mişcare concretă, locul lor fiind luat de altele care exprimă cerinţe de ordin superior. în continuare se afirmă tot mai mult influenţa aspiraţiilor: setea de cunoaştere, nevoia de a construi, de a crea noi valori spirituale şi materiale. Datorită dezvoltării conştiinţei de sine eroul încetează de a mai fi un alt-eu, un partener pentru conversaţia mascată cu sine însuşi. El devine un model. începem să avem de-a face cu alt om, cu care individul în creştere nu se identifică total. în acest caz, conversaţia individului cu sine nu încetează, ci se amplifică, devenind totodată mai directă. Ea are ca rezultat creşterea conştiinţei de sine, în care intensificarea sentimentului propriilor forţe se îmbină cu cunoaşterea mai largă a lumii şi a vieţii. în general autopercepţia se soldează cu fenomenul negativ al neacceptării, al autorespingerii, iar reducerea disonanţei, compensaţia, se realizează prin plasarea în viitor a unei imagini de sine mai bogată. Dar aşteptarea ca viitorul să furnizeze imaginea de sine acceptabilă, investită cu capacitatea de a exprima în modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne caracteristice ale vârstei tinere. La această vârstă, individul, conştient că nu a făcut dovada tuturor posibilităţilor sale, plasează actualizarea acestora sub semul viitorului. Iar distanţa dintre situaţia actuală şi cea reflectată în imaginea de sine pe care el aşteaptă ca viitorul să o confirme ar putea constitui un (indicator( al vârstei: cu c(t decalajul este mai amplu, cu atât individul este mai puţin înaintat în vârstă. Apoi, după scurgerea anilor, intervine un moment în care individul constată cu surprindere că imaginea despre sine (cea mai adevărată( nu se mai plasează în viitor ci undeva în trecut. Reiese de aici că factorul care diferenţiază în mod specific tinereţea de bătrâneţe nu este cel biologic, ci cel psihologic, atitudinea faţă de sine şi faţă de viaţă. Astfel: (nu poate fi considerat bătrân omul care a ajuns să lupte pentru un ideal, pentru că prin ideal individul se contopeşte cu lumea( (6, p. 175). Omul autentic nu se poate mărgini la a trăi pur şi simplu, nu poate să-şi transforme viaţa într-un scop în sine. El trebuie să trăiască pentru ceva, să-şi considere viaţa drept un instrument, un mijloc de a împinge cu un pas înainte viaţa omului de pretutindeni. Aceasta presupune luptă, iar lupta se dă în primul rând cu sine. Unicul mijloc de care dispune omul pentru a câştiga lupta este creaţia. De aceea evoluţia imaginii despre sine se poate confunda cu istoria autocreaţiei individului. PAGE 26 쥁`