Referat Handicapul De Limbaj

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Handicapul De Limbaj si de asemenea puteti face Download Referat Handicapul de limbaj

Citeste fragmente din Referat Handicapul De Limbaj

Handicapurile de Limbaj Handicapurile de limbaj pot exista cu diferite grade şi proporţii atît la subiecţii cu intelect normal, cît şi la cei care au un alt handicap. Chiar în condiţiile cînd nu există un alt handicap, decît cel de limbaj, copilul pierde, mai mult sau mai puţin, posibilitatea de a recepţiona şi exprima corect cunoştinţele. Cu cît handicapurile de limbaj sînd mai grave cu atît se manifestă o mai mare simplitate şi uniformitate la nivelul conduitei verbale. La dificultăţile de mai sus, se adaugă cele din planul personalităţii: timiditatea exagerată, frustraţie, anxietate etc. Şi care sînt, şi ele, determinate de gravitatea şi extensia handicapului de limbaj. Toate acestea se reflectă în slaba integrare socială şi şcolară, în manifestarea unor comportamente aberante şi o adaptabilitate redusă etc. Din aceste motive, cunoaşterea, chiar şi sumară, a principalelor categorii de tulburări de limbaj ce se întîlnesc la vîrstele preşcolară şi şcolară, îi creează educatorului posibilitatea adoptării unei atitudini diferenţiate faţă de copii şi intervenţii corectiv-recuperative. Astfel, principalele tulburări de limbaj sunt: Dislalia este cea mai frecventă tulburare de vorbire ce constă în abaterea de la pronunţia obişnuită, de la vorbirea standard. În unele cazuri, dislalia se manifestă prin neputinţa emiterii unor sunete sau a silabelor, ori omiterea lor; în altele, ele sînt înlocuite, substituite, inversate sau deformate. În formele grave, asemenea fenomene se pot produce şi la nivelul cuvintelor. Se poate considera că există o dislalie simplă sau parţială, cînd apar deteriorări numai la nivelul anumitor sunete, şi alta generală sau polimorfă, cînd sînt alterate majoritatea sunetelor sau silabelor. Sunetele afectate nu au aceeaşi pondere, deoarece şi în vorbire unele au o frecvenţă mai mare în raport cu altele. Consoanele sînt mai des afectate comparativ cu vocalele, iar dintre acestea cele care apar mai tîrziu în vorbirea copiilor şi care necesită pentru emitere mişcări de mai mare fineţe a aparatului fonoarticular (cum sînt vibranta r, siflantele s-z, şuierătoarele ş-j, africatele c-g-ţ) sînt supuse mai uşor fenomenului de destructurare. În funcţie de cauzele ce stau la baza tulburărilor de pronunţie dislaliile se împart în organice şi funcţionale. Dislaliile organice sînt provocate de anumite deficienţe anatomo-fiziologice la nivelul analizatorului auditiv sau al aparatului articulator. Printre deficienţele anatomice incriminate mai des în dislalie se numără prognatismul şi progenia, amplasarea deficitară a dinţilor, frenul lingual prea scurt, despicăturile maxilovălo-palatine (aşa-numitele “gură de lup” şi “buză de iepure”). Există şi deteriorări ale sunetelor (în special m-n), determinate de vegetaţiile adenoide, de polipi care duc la tulburări de articulaţie, numite rinolalii. Dislaliile funcţionale sînt provocate de unele întîrzieri în dezvoltarea intelectuală, de metodele instrucţionale greşite şi de imiterea vorbirii deficitare a unor persoane din anturajul copilului. Bîlbîiala este o tulburare mai gravă de vorbire şi apare mai frecvent la băieţi faţă de fete. Ea are trei forme: clonică, tonică şi mixtă. În bîlbîiala clonică apar întreruperi ale cursivităţi vorbirii, determinate de prelungirea sau repetarea unor sunete şi silabe. În forma tonică apare un blocaj la nivelul primului cuvînt din propoziţie prin prezenţa unui spasm articulatoriu de lungă durată. Forma mixtă este mai gravă, deoarece sînt prezente caracteristicile primelor două, cu predominarea uneia dintre ele. Printre cauzele bîlbîielii menţionăm o serie de factori de natură psihologică ca: traumele psihice (sperieturi, emoţii, şoc pe fondul unei constituţii fizice debile sau ale unei imaturităţi afective); stări conflictuale de lungă durată, care creează o permanentă stare de nelinişte. În logopedie se menţionează şi ereditatea ca factor al bîlbîielii, dar este greu de precizat. De asemenea, întîrzierile în dezvoltarea psihofizică generală, tulburările endocrine, traumatismele suferite în timpul naşterii, bolile infecto-contaginoase pot constitui un fond favorizant instalării bîlbîielii prin acţiunea factorilor nocivi anterior menţionaţi. În situaţia cînd bîlbîiala devine conştientizată de către logopat, acesta o trăieşte ca pe o dramă interioară ce se poate transforma în logonevroză. Aceasta afectează întreaga personalitate a subiectului şi prezintă o simptomatologie mai complexă. exagerat de rar). Întîrzierile în dezvoltarea generală a vorbirii se întîlnesc la acei copii care nu reuşesc să atingă nivelul mediu al dezvoltării vorbirii pentru vîrsta respectivă. Astfel de fenomene apar sub forma unui vocabular sărac şi a posibilităţilor reduse în formularea propoziţiilor, a frazelor. Întîrzierile în dezvoltarea vorbirii pot cuprinde atît aspecte fonetice, lexicale, cît şi gramaticale. Copiii care manifestă aceste carenţe întîmpină dificultăţi în comunicare, în exprimare, dar şi în înţelegerea vorbirii celor din jur. Întîrzierile în dezvoltarea vorbirii pot fi provocate, uneori, de deficienţe la nivelul sistemului nervos, ca urmare a unor hemoragii cerebrale şi a bolilor grave din prima copilărie. Cînd aceste cauze sînt deosebit de grave pot determina handicapuri polimorfe de vorbire şi complexe, cum sunt afaziile şi alaliile. Subliniem că cele mai multe întîrzieri în dezvoltarea vorbirii sînt determinate de neglijenţe educative şi de un mediu nefavorabil care să stimuleze dorinţa copilului de a comunica şi relaţiona cu cei din jur. Tulburările de voce se pot manifesta sub forma unor oboseli numite fonoastenii, cînd are loc o scădere a intensităţii vocii; afonie ce constă în pierderea totală a vocii sonore şi disfonie caracterizată prin pierderea parţială a vocii. Aceste fenomene sînt determinate de o serie de afecţiuni ale aparatului fonoarticulator, ale sistemului endocrin şi ale organismului în general; laringitele acute şi cronice care se manifestă prin răguşeală şi lipsa de expresivitate şi intonaţie a vocii. Mutismul electiv sau voluntar apare mai frecvent la copiii hipersensibili şi se manifestă printr-o muţenie temporală, parţială sau totală. În astfel de situaţii, copiii respectivi refuză să comunice, pe o anumită perioadă de timp, numai cu unele persoane, iar cînd este mai accentuat, refuzul se extinde faţă de toate persoanele. De cele mai multe ori, mutismul electiv este provocat de metode greşite de educaţie, de eşecuri repetate, de stressuri care traumatizează copilul, de atitudini care frustrează subiectul. Dislexia şi disgrafia constau în incapacitatea copilului de a învăţa citirea şi respectiv scrierea. Şcolarul cu astfel de tulburări face confuzii constante şi repetate între fonemele asemănătoare acustic, literele şi grafemele lor, inversiuni, adăugiri şi omisiuni de litere şi grafeme. Asemenea fenomene au loc şi la nivelul cuvintelor şi chiar al propoziţiilor. În acelaşi timp, intervin greutăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj. Apar uneori şi tulburări ale lizibilităţii şi ale laturii semantice. Aceste caracteristici împiedică asimilarea şi automatizarea regulilor ortografice. La unii disgrafici grafemele sînt plasate defectuos în spaţiul paginii, sînt inegale ca mărime şi formă, ceea ce conduce la o dezordine evidentă. Din cauza neînţelegerii textelor citite, şi chiar a propriului lor scris, exprimarea verbală la dislexici şi disgrafici este lacunară, cu omisiuni sau dimpotrivă, conţine adăugiri de elemente ce nu figurează în textul respectiv. Forme variate de dislexo-disgrafie pot apărea şi după achiziţia deprinderilor citit-scrisului ca urmare a instalării unor factori inoportuni, dezorganizatori. Ca şi alte handicapuri de limbaj, şi cele ale scris-cititului pot provoca o serie de tulburări de comportament cu tendinţe de agravare o dată cu creşterea copilului şi al conştientizării handicapului respectiv. În plus pot să apară eşecuri şcolare repetate ce amplifică tulburările de comportament şi care pot determina o seamă de frămîntări interioare, emoţii şi efecte exagerate, teamă de vorbire, negativism, scăderea încrederii în forţele proprii, susceptibilitate, irascibilitate etc. Toate acestea se traduc în plan comportamental prin exprimarea atitudinii negative faţă de activitate şi colectivitate, atitudine conflictuală de afirmare a propriei persoane şi de apreciere a rezultatelor obţinute de alţii. La puberi şi adolescenţi, tulburările de limbaj accentuează complexul de inferioritate şi dezorganizează personalitatea. Astfel, ei refuză colaborarea şi manifestă ostilitate faţă de cei din jur, au repulsie pentru activitatea şcolară, sînt instabili afectiv, depresivi şi impulsivi, intră în conflict cu familia şi au dificultăţi de integrare în viaţa socială. Aceste tulburări se înlătură o dată cu corectarea handicapurilor de limbaj, ceea ce va duce, în perspectivă, la dezvoltarea armonioasă a personalităţii. Bibliografie: “Psihologia Copilului”; autor Pantelimon Golu, ş.a.; Editura Didactică şi Pedagogică PAGE 1 PAGE 2 쥁@