Referat Psihoterapii De Familie 4

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Psihoterapii De Familie 4 si de asemenea puteti face Download Referat psihoterapii de familie 4

Citeste fragmente din Referat Psihoterapii De Familie 4

PSIHOTERAPII DE FAMILIE Dificultăţi din timpul terapiei multiple de familie A face faţă momentelor dificile cu care se confruntă un terapeut de familie în timpul terapiei este, într-un fel, cheia reuşitei procesului terapeutic. 1. Supraidentificarea este situaţia prin care două sau trei persoane din grup se susţin simultan într-o problemă emoţională, ceea ce face dificilă pentru ceilalţi exprimarea sentimentelor lor. Acest moment dificil conduce la degenerarea discuţiilor în confruntări emoţionale dificile, în monopolizarea discuţiilor de către grupul coalizat, astfel încât câmpul terapeutic este supraîncărcat de această coaliţie care impune propriile sale puncte de vedere. Indicii pentru recunoaşterea unei supraidentificări: - persoanele în cauză schimbă priviri frecvente, îşi zâmbesc cu complicitate; - cei care se supraidentifică (şi care au probleme emoţionale foarte vechi) au o foarte mare putere de a rezista; ca urmare, este nevoie de o mare abilitate şi diplomaţie din partea terapeutului pentru a „sparge“ acel grup (refacerea aşezării în sală a membrilor grupului poate fi o soluţie). Dacă acel grup coalizat nu este dezamorsat, poate să apară un conflict, o „luptă“ pentru supremaţie şi autoritate, între grupul coalizat şi terapeut. 2. Evitarea prin minimalizare, conform unor enunţuri de genul: „tot aşa şi eu“, „aşa mi s-a întâmplat şi mie“, „şi eu tot aşa fac, ca tine“. Este o manevră a grupului prin care se face confesarea micilor păcate: abuzul de alcool, de tutun, adulterul. Evitarea prin minimalizare aduce întotdeauna în discuţie o practică mai gravă a celui care practică minimalizarea. Terapeutul trebuie să fie atent cine pe cine apără şi în ce context. De exemplu, cineva care apără un consumator de droguri fără a avea el însuşi problema aceasta poate fi, de fapt, un mare dependent emoţional. 3. Coaliţia sau complicitatea negativă. Un grup de persoane se coalizează făţiş împotriva altei persoane, adăugând propriile critici celor adresate de familie. Un grup coalizat îşi evită propriul nucleu dureros, în vreme ce se instalează o complicitate negativă; victima, la rândul ei, atrage acuzaţiile negative pentru a se angaja în lupta cu propria vinovăţie. Se încearcă argumentarea în favoarea comportamentului de victimă. Această complicitate este extrem de anti-terapeutică; este ca o sabotare a activităţii terapeutice. Uneori, cei care o realizează rămân în relaţie şi continuă discuţiile şi după terapie, ceea ce este total contraindicat, discuţiile între pacienţi trebuind îngheţate în afara terapiei. Altfel, există riscul ca membrii acestui pseudo-grup să-şi plângă unii altora pe umăr şi să facă terapie între ei, renunţând la terapeut. Terapeutul trebuie să încerce să creeze un nou punct de atracţie, să atingă un punct vulnerabil al unui membru al grupului coalizat. 4. „Ţapul ispăşitor“. Este un fenomen comun în toate sistemele naturale; el constă în învinuirea şi reatribuirea responsabilităţii pentru nefericirea sau disfuncţiile familiei, ale unui membru al familiei sau ale întregului sistem, unei persoane anume (oricare dintre membrii familiei). De multe ori, copilul este ţapul ispăşitor; uneori, poate fi şi o persoană din afară, dar care are o semnificaţie pentru familie (soacra, alt copil, un vecin etc). Cel mai grav este acest fenomen când copilul este ţapul ispăşitor. În terapie, ţapul ispăşitor apare când grupul se scindează, ajungându-se la blocarea discuţiilor sau la imposibilitatea de a găsi o soluţie; el poate fi cel care nu a scos nici un cuvânt sau cel mai agresiv din grup, care a dorit să fie lider. „Ţapul ispăşitor“ reprezintă un fenomen nevrotic; când apare, trebuie folosit ca un obiectiv al terapiei. Este un fenomen contagios. Jocul „victimă-persecutor-salvator“, practicat foarte bine de una dintre familiile din grup, trebuie demontat în terapie, altfel putând rezulta chiar o istorie nevrotică repetitivă (care va trece de la o generaţie la alta). 5. Evadarea în discuţii irelevante. Aceasta echivalează cu evitarea problemelor obiective. Clienţii creează senzaţia că orice alt subiect ar fi mai important şi mai interesant decât cel adus în discuţie. Este o manevră de diversiune, de apărare, de neimplicare emoţională din partea grupului. Subiectele care pot fi considerate irelevante sunt cele legate de politică, sport, religie, cultură etc. Când, într-un grup, cineva lansează o problemă de acest gen, trebuie atenţie maximă, fiindcă este momentul când se pierde legătura cu realitatea (ne ocupăm şi de aceşti subiecţi, dar după ce am rezolvat alte probleme şi după ce au fost învăţate regulile de comunicare). hð ^ È d.“, apoi râde. Dacă râde forţat, în semn de apărare, nevrotic, atunci este semnul că subiectul ascunde o relaţie profund perturbatoare, extrem de frustrantă. În terapie este important ca subiecţii să permită emoţiilor să se exprime, chiar şi celor profund negative. În caz contrar, ei nu fac decât să se acopere cu o mască morală, culturală a emoţiilor. Cele mai ascunse emoţii sunt mânia şi violenţa verbală. Oamenii nu-şi exprimă emoţiile, ci doar sugerează ce simt şi apoi aşteaptă ca persoanele din jurul lor să ghicească, să „ştie“ despre ce e vorba. Un copil are dreptul, până la o vârstă, să se aştepte ca părinţii lui să ştie ce vrea şi să-i satisfacă dorinţele; după depăşirea respectivei vârste, emoţiile trebuie comunicate. 7. Eliberarea emoţională simbolică, superficială sau simulată. Apare când riscul de a fi respins se dovedeşte prea ridicat. Deşi, aparent, cineva se orientează emoţional spre altcineva, el îşi pregăteşte de fapt „ieşirea“, plecarea. Uneori învăţăm să mimăm, să fim „drăguţi“, ceea ce simulează decompresia emoţională. Cu cât o persoană e mai „drăguţă“, cu atât este mai ascunsă, îşi reprimă mai mult emoţionalitatea. 8. Folosirea codurilor secrete, verbale sau nonverbale. Apare atunci când cineva oferă informaţii din familia proprie, referitoare la o anumită zonă „fierbinte“, secretă. Codul personal al unei familii are o anumită istorie şi aparţine doar familiei respective (un anumit tip de zâmbet, un anumit gest etc). Uneori, aceste coduri secrete sunt atât de subtile, încât îl depăşesc şi pe terapeut. Aliaţii terapeutului în cazul codurilor secrete sunt celelalte familii şi coterapeutul, care este mai puţin implicat şi observă mai multe decât terapeutul, care provoacă şi interpretează pe tot parcursul terapiei. Dirijarea crizelor individuale Asistarea crizelor individuale (furie necontrolată, părăsirea intempestivă a camerei, plâns, blocaj sau mutism, participare emoţională sau tensiune prea mare, care poate duce la răbufniri de furie): - Susţinerea directă de către terapeut: încurajare caldă, susţinere directă; înţelegere empatică; contactul fizic terapeutic (este indicat); sprijinul afectiv; disponibilitatea. Plânsul acceptat, susţinut prin vorbe încurajatoare, în timpul terapiei, este foarte util; atitudinea de acceptare îi arată subiectului că nu este judecat şi că poate împărtăşi. Dacă un membru timorat pleacă din sala de terapie, grupul poate fi tulburat: cei cu predispoziţie de culpabilizare pot crede că au greşit cu ceva, iar majoritatea vor avea un sentiment de neglijare şi chiar de a fi fost judecaţi. De cele mai multe ori, cel care pleacă a fost afectat de ceea ce se discuta în momentul respectiv. Coterapeutul trebuie să-l însoţească pe cel care a plecat. Dacă este vorba de şantaj emoţional, coterapeutul poate să încurajeze sau să aprobe plecarea. Coterapeutul nu se înfurie, nu se simte frustrat, dar descurajează agresivitatea şi lipsa de respect faţă de ceilalţi membri ai grupului. Dacă un anumit client a avut o dificultate foarte mare, poate fi lăsat să plece. A doua zi se încearcă (telefonic sau prin vizită la domiciliu) o lămurire a cauzelor plecării. Clientul trebuie ajutat să nu revină în postura de victimă, să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat când a plecat i-a evocat o situaţie din copilăria lui şi trebuie încurajat să revină, să înveţe noi strategii de rezolvare a problemelor respective. Uneori se recurge la ignorarea pentru moment a crizei (clientul este lăsat să se liniştească, să se „adune“). Ulterior, i se poate aminti situaţia, contextul şi i se poate sugera să retrăiască momentul şi să spună ce gândea sau simţea când a plecat. O altă metodă constă în încurajarea grupului să reflecteze şi să exprime emoţiile simţite, să emită sugestii în legătură cu cele întâmplate. Discuţiile cu încărcătură emoţională sunt foarte importante pentru acest tip de terapie. Decompresia emoţională este cea mai restructurantă metodă de lucru. Chiar dacă unele reacţii sunt primitive, violente, este bine ca grupul să le susţină. Grupul este cel care favorizează, susţine astfel de reacţii, pentru a-l ajuta pe individ să găsească o cale de diminuare a tensiunii, de natură să-i permită găsirea unei căi de restructurare cognitivă. Problemele cu conotaţie sexuală Dacă sunt aduse în discuţie probleme cu conotaţie sexuală ce par ameninţătoare pentru grup, discuţia trebuie transferată în sfera emoţională. Problemele de natură sexuală şi emoţională apar cel mai des în cazul cuplurilor. Nu toţi membrii grupului sunt pregătiţi să discute astfel de probleme; de aceea, este recomandabil să existe o discuţie prealabilă cu cuplul în cabinet, separat de grup, pe aceste teme. PAGE PAGE 7 쥁`