Referat ROLUL CONDUCATOR AL EDUCATIEI

Mai jos puteti citi fragmente din Referat ROLUL CONDUCATOR AL EDUCATIEI si de asemenea puteti face Download Referat ROLUL CONDUCATOR AL EDUCATIEI

Citeste fragmente din Referat ROLUL CONDUCATOR AL EDUCATIEI

Rolul conducator al Educatiei IN DEZVOLTAREA PERSONALITATII Protagonistul comunicării nu este cuvântul, ci persoana în integralitatea sa de trup, minte, inimă şi suflet. Oricare din aceste dimensiuni constitutive în care a fost decompusă pentru comoditate, unitatea persoanei vorbeşte într-un limbaj propriu, foloseşte un mod expresiv propriu, care înainte de a fi decodat de partener, e descifrat în eu-l său interior. În concluzie, trebuie să fim limpezi în şi cu noi înşine pentru a putea comunica în mod profitabil cu celălalt. Trupul, fie masculin, fie feminin, vorbeşte limba lui, are gramatica lui. Antonio Raspanti observa despre bucurie: când persoana este bucuroasă, trupul se transformă: ochii, expresia lor, mimica se schimbă;creşte fluxul de sânge către creier şi sunt activaţi neuronii specifici. Nu este întâmplător că pentru a vorbi de bucurie de cele mai multe ori se utilizează aforisme legate de corp: amuri de râs, a exploda de bucurie, a respira fericirea pri toţi porii, a răde cu lacrimi, a râde din inimă…Corpul este vehicolul bucuriei şi casa acesteia. Dar acelaşi lucru se poate spune despre alte sentimente: tristeţe, frică, plictiseală, mânie, dezgust, gelozie, indiferenţă, invidie, antipatie…Va fi deci oportun să ştim să recunoaştem vocea propriului trup în diferite sirutuaţii: strângerea în stomac, un jiung în inimă, un tremur al picioarelor, un nod în gât…O dată recunoscut mesajul interior al fiecărui trup, rămâne să fie comunicat, fără al cântării „ mi-ai dat o durere de cap” , nu este o comunicare, ci o judecată. Dar în mod real, nu există elemente obiective care să permită un asemenea diagnostic: cine ştie ce alţi factori puteau provoca această durere de cap? Mult mai corect ar fi după regurile comunicării să spunem: „mă doare capul”. Oricine este responsabil de ceea ce face şi cum decide să o facă. A-i învinovăţii pe alţii sau destinuri pentru propria reacţie emotivă este cel mult o interpretare , nu totdeauna de susţinut şi nu extensibilă la orice situaţie. Corpul este dotat cu nişte canale receptoare care leagă exteriorul de interior:simţurile.Prin acestea , senzaţiile (care sunt doar acţiunile simţurilor) ajung la eu-l interior.Odată ajunse la interior sunt triate (oare trierea este operată de spirit sau de eu-l interior?) în diverse direcţii sau trimise la diverse destinaţii:către minte fiindcă gândeşte, elaboreză concepte; către inimă fiindcă palpită, simte se emoţonează, se pasioneză; către suflet fiindcă vibrează, doreşte, hotărăşte, se lasă pătruns de mister. Deci spiritul interior reflectă în oglinda minţii gândurile, în oglinda inimii sentimentele şi emoţiile, iar în cea a sufletului dorinţele arzătoare legate de sensul vieţii. A dialoga înseamnă înainte de orice, a distinge gândirea de emoţie, ideea de vibraţie emotivă, dorinţe religioasă de sentiment. Deşi ne servim de cap pentru a înţelege inima şi sufletul, nu înseamnă că inima şi sufletul trebuie subevaluate, nici că trebuie presupus de la sine că mecanismul lor de funcţionare este „raţional”. Este suficient să ne gândim la cât există încă pentru a fi descoperit în aceste medii misterioase şi fascinante ale vieţii interioare. Acestea sunt de ajuns pentru a sugera o atitudine de respect şi umilinţă în abordarea lumii raţionale, emotive sau religioase a partenerului. Respect şi umilinţă plecând de la sine însuşi. Mintea este locul elaborării gândirilor, interpretărilor, subpoziţiilor, intuiţiilor, raţonamentelor (inteligenţa), ca şi al alegerilor umane, al deciziilor, al opţiunilor (voinţa). A dialoga ştiind acest lucru înseamnă a recunoaşte marea varietate a modurilor de a gândi, a ritmurilor inteligenţei, a raţionalităţii. A recunoaşte înseamnă a primi această diversitate ca pe o bogăţie. Inima este locul de elaborare a sentimentelor, a emoţiilor. Inima (sau după cum spune psihologia „pântecul”, iar după vechea ştiinţă biblică „viscerele”) este capabilă de tot: de ai fi frică de un telefon, sau de a-l dori (deşi sunetul este acelaşi), de a fi iritat pentru un lucru de nimic sau de a se bucura de acesta, de a simţi tristeţe pentru o viaţă ce se termină sau seninătate pentru a o şti ajunsă la un final liniştit. A recunoaşte imprevizibilitatea acestor sentimente şi intensitatea lor mutuală este premiza indispensabilă entru comunicarea reciprocă. Sufletul este locul secret al elaborării sensului vieţii. Vârful acestei elaborări este acceptarea misterului vieţii ca având sens, deşi nu i se înţeleg raţional toate faţetele.Tocmai în acest spaţiu multe dialoguri se prăbuşesc, întrucât protagonistă a dialogului este persoana în integralitatea sa de trup, minte, inimă şi suflet. Dar, în afara acestei „structuri de bază” există factori de diversitate ce intră în joc, în dialog: sexualitatea, educaţia familială mai mult sau mai puţin asimilată sau refuzată, mediul social şi caracterul personal înţeles ca alegere liberă a relaţiei lor. Este uşor de a recunoaşte diversitatea evidentă a tuturor acestor factori, dar este uşor de a constata, în realitatea vieţii, cum aceştia se pot transforma. Atât în subiect de confruntare cât şi în motive de „întâlnire”. A se naşte bărbat sau femeie şi a se simţi astfel nu este acelaşi lucru. A se naşte într-o familie sau alta nu este acelaşi lucru: se acceptă acum „deranjamentele de personalitate” sau influxurile negative ocazionate de abordări educative discutabile. A se naşte şi a se dezvolta într-un mediu cultural sau în altul, nu este de neglijat pentru libertatea de a-şi conduce propria viaţă cu o alegere liberă a voinţei. Este vorba despre caracter. Atâţia cercetători s-au înfruntat pe acestă temă şi au ajuns la o concluzie : chiar dacă şi caracterul rămâne structurar acelaşi, sunt totuşi posibile modificări „funcţionale” plecând de la recunoaşterea caracteristicii structurale de bază. Se vorbeşte despre caracter coleric, nervos, sanguin, sentimental, amorf, pasional, flegmatic, apatic, dar trbuie spus că nu îm orice situaţie prevaleză caracteristica dominantă. De aici necesitatea unei autoobservaţii finalizată de o gestionare corectă a personalităţii fiecăruia. Esta deci foarte important de a recunoaşte această diversitate pentru o comunicare profitabilă şi pentru a neutraliza sarcina distructivă a anumitor litigii. Nu trebuie să ne temem de conflicte în general, ci de conflicte stupide, adică bazate pe presupunerea inconştientă că diferenţa partenerului, în loc să fie o bogăţie de care să ne bucurăm, este un atentat la demnitatea personală. BIBLIOGRAFIE : Gabriel Marcel, L’uomo contra l’umano, Roma, 1963; Martelet, L’existence humaine et l’amour, Editura Desclee, Paris, 1969; Mărtinică Isidor, Etica doctrinei sociale creştine, Editura Gramar, Bucureşti, 1999; Peck M.S., Voglia di bene, Editura Frassinelli, Milano, 1985; Raspanti A., Noi due per la vita, Editura Paoline, Alba. 1972 ; Toulet J., Faut-il tuer par amour ? L’euthanasie en question, Editura Pygmalion, Paris, 1976; Winnicot D. W., L’amore si construisce, Editura Paoline, Milano, 1994. Raspanti A., Noi due per la vita, Editura Paoline, Alba. 1972, pag .65 Martelet, L’existence humaine et l’amour, Editura Desclee, Paris, 1969, pag. 39; Toulet J., Faut-il tuer par amour ? L’euthanasie en question, Editura Pygmalion, Paris, 1976, pag. 26 ; Peck M.S., Voglia di bene, Editura Frassinelli, Milano, 1985; idem, pag. 147; Gabriel Marcel, L’uomo contra l’umano, Roma, 1963, pag. 84; PAGE PAGE 1 쥁