Referat Personalitatea

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Personalitatea si de asemenea puteti face Download Referat Personalitatea

Citeste fragmente din Referat Personalitatea

P E R S O N A L I T A T E A În viaţa de zi cu zi, tindem să-i etichetăm pe cei din jur în funcţie de tipul de persoană pe care îl reprezintă fiecare. Există tipul prietenos şi sociabil, tipul agresiv, tipul liniştit şi timid, tipul activ şi ocupat, şi aşa mai departe. La baza acestor clasificări se află ideea că fiecare persoană are o anumită personalitate — un anumit fel de a reacţiona şi de a se comporta. Dacă ştim cu ce fel de persoană avem de-a face, ne poate fi mai uşor să-i înţelegem comportamentul. De asemenea, putem să anticipăm reacţiile unei persoane într-o anumită situaţie. Totuşi, aceste clasificări nu sunt foarte ştiinţifice. Ele pot fi uneori chiar înşelătoare. Psihologii — oamenii de ştiinţă ce se ocupă cu studiul comportamentului uman şi cu complexitatea minţii — cercetează în mod continuu ceea ce numim “personalitate”. Ei folosesc mai multe metode de clasificare a indivizilor, în funcţie de caracterul, temperamentul şi aptitudinile lor, în dorinţa de a înţelege omul. De-a lungul timpului s-a încercat găsirea unei legături între personalitatea unui om şi data naşterii sale (în astrologie), între personalitatea sa şi umflăturile de pe craniul său (în frenologie), şi între personalitate şi liniile din palmă (în chiromanţie). Însă ştiinţa modernă nu acordă o importanţă prea mare acestor tehnici. În Larousse găsim definiţia personalităţii ca: element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi cognitive (cu referire la voinţă, la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale. Una dintre problemele referitoare la „personalitate” este aceea că fiecare percepe diferit acest cuvânt. Multe dicţionare de psihologie susţin că „personalitatea” nu poate fi definită. Celebrul austriac Sigmund Freud considera că trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează foarte devreme, probabil în primii cinci ani de viaţă. Acestea sunt influenţate de experienţe, ca suptul la pieptul mamei, consumul alimentelor solide, deprinderea mersului la toaletă şi impulsurile sexuale. Treptat, aceste experienţe se combină şi se integrează, dar personalitatea se modifică şi se dezvoltă de-a lungul copilăriei pănă în perioada adultă. Concepţiile moderne referitoare la astfel de teorii insistă asupra modului în care copiii reacţionează între ei şi faţă de adulţi, cum îşi fac prieteni sau duşmani şi cum se integrează într-o anumită cultură sau societate. Sigmund Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente: ego, id, şi superengo. Egoul corespunde cel mai bine cu eul pe care îl cunoaştem. Prin id el a cuprins instinctele primare, care stau de fapt la baza oricărui comportament uman. În concepţia lui Freud, rolul superegoului era să controleze activitatea egoului şi a idului. De exemplu, idul ne va îndemna să ne satisfacem foamea, egoul ne va spune în acest caz să mâncăm, iar superegoul ne va controla comportamentul, şi îl supune unui cod moral, astfel încât o persoană normală va mânca respectând o serie de standarde socialmente acceptate. În anii 1920 şi 1930, psihologul elveţian Carl Jung a elaborat o altă teorie referitoare la tipurile de personalităţi. El era de părere că fiecare dintre noi se poate închide în sine, devenind tăcut, retras şi preocupat de propriile gânduri. Această acţiune poartă numele de introspecţie. De asemenea, putem fi deschişi lucrurilor ce se întâmplă în jurul nostru, devenind mai sociabili şi mai implicaţi în acţiunile celorlalţi. Persoanele care fac aceste lucruri sunt numite extrovertite. Multe persoane trec de la introspecţie la extrospecţie, în funcţie de circumstanţe. La unele persoane însă, una dintre aceste atitudini tinde să domine. De exemplu, tipul de persoană extrovertită este vorbăreaţă şi activă într-o situaţie în care cele mai multe persoane ar fi tăcute şi rezervate. Noţiunea celor două tipuri de personalităţi principale a lui Jung nu mai este în totalitate acceptată de majoritatea psihologilor, deşi introspecţia şi extrospecţia au devenit cuvinte descriptive utile. In prezent se acordă mai puţină importanţă tipurilor de personalităţi, acestea fiind folosite doar pentru identificarea cazurilor extreme. Majoritatea psihologilor sunt de acord că personalităţile sunt extrem de complicate, variate şi schimbătoare. În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Sunt diverse discipline care se ocupă de om ca personalitate, fiecare căutând să exploreze fiinţa umană în devenirea ei continuă (antropologia biologică şi culturală, sociologia, istoria, psihologia). Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară şi mai departe în câmpul existenţei sociale concrete, fiecare străbate un drum anume, desfăşurând diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării şi construirii edificiului de personalitate. În realitate, fiecare om are un mod propriu şi concret, irepetabil de a fi, de a gândi şi simţi. Între oameni un sunt numai deosebiri, ci şi asemănări. Într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă dată se întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un tip, după însuşirile lor fizice sau psihice comune. Se vorbeşte doar despre tipuri de francezi, englezi sau români şi printre aceştia de moldoveni, olteni ardeleni – despre tipuri de ţărani, negustori, militari, sportivi, artişti, despre tipuri temperamentale sau caracteriale. În simpozioane internaţionale au fost studiaţi factorii (trăsăturile) de personalitate, căutând să se delimiteze şi să se precizeze constituţia şi caracteristicile lor. În primul rând, dispoziţia spre comunicare implică nu numai un limbaj dar şi motivaţia, trebuinţa de a comunica şi totodată un mod de a gândi şi de a simţi. În al doilea rând, factorii de personalitate dispun de o relativă stabilitate, cine este înzestrat cu răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi şi numai excepţional abdică de la ele. În al treilea rând, factorii de personalitate caracterizează pe om în ansamblul său, de exemplu, inteligenţa generală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de acestea. În al patrulea rând, factorii de personalitate dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu. În al cincilea şi ultimul rând, factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt caracteristici sau definitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent. Pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini ce i se încredinţează. Însuşi subiectul care se observă şi se compară cu alţii ajunge să-şi constate capacităţile şi trăsăturile sale de caracter. Uneori, se laudă cu ele, alteori se resemnează fatalist: „aşa sunt eu şi n-am ce face”. Dar omul poate decide asupra ce să facă şi cum; fiind conştient de sine, încearcă mereu să-şi ia în stăpânire propria fiinţă cu tot ce are ea. O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea şi realizarea de sine. De mai bine de un secol, psihologia a pus în centrul edificiului personalităţii conceptul de Eu. Înţelesul primar este cel al pronumelui la persoana întâi. Eul este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate: a fi, a avea, a face. Eul este rodul tuturor experienţelor acumulate de subiect în activitate şi de corelare faţă de ceilalţi. În dezvoltarea sa, Eul parcurge trei etape şi anume: etapa Eului corporal, apoi cea a Eului social şi, în final, definirea Eului spiritual. Se înţelege că achiziţiile acestor etape se se cointegrează în condiţiile în care cele trei laturi ale Eului se dezvoltă pe parcursul vieţii. Personalitatea este un agregat de aptitudini care are în centrul său Eul. Personalitatea dispune îndeosebi de trei laturi psihologice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul. Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latura dinamico-energetică a personalităţii. Cu greu vom afla ce gândeşte un om ce sentimente încearcă, pe unde i se aventurează fantezia. Dar urmărindu-i comportamentul vom putea în scurt timp să spunem dacă este energic, iute, cumpănit sau nu. Firea omului (termen în limba română care se intersectează cu cel de temperament) a fost încă de la începuturi presupusă a fi legată de constituţia corporală sau de particularităţile fiziologice. În determinarea particularităţilor temperamentale un rol principal (chiar dacă nu exclusiv) revine sistemului nervos central care asigură coordonarea tuturor proceselor organice şi mediază comportamentul în virtutea activităţii neuropsihice a creierului. La fiecare individ însuşirile de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic – slab, mobil – inert, echilibrat – neechilibrat. Cercetările moderne, au demonstrat existenţa a patru tipuri de temperamente: tipul puternic neechilibrat excitabil corelează cu temperamentul coleric, cel puternic echilibrat mobil se exprimă în temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert în temperamentul flegmatic, tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic. În descrieri mai vechi se adaugă şi alte criterii de clasificare a temperamentului, cum sunt acelea de: stenic – astenic, încordat – relaxat, hipertimic – hipotimic. Temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în plan psihologic şi comportamental. Fiecare temperament prezintă avantaje şi dezavantaje. Este mai greu să formezi spiritul de disciplină, stăpânirea de sine, răbdarea, la un coleric, care este prin firea lui excitabil şi exploziv, nestăpânit şi nerăbdător, decât la un flegmatic care dispune de răbdare şi cumpănire naturală, este meticulos şi păstrează un ritm ordonat în tot ce face. Cunoaşterea bună a însuşirilor celor mai frecvente temperamente de bază este necesară pentru a reuşi să le determinăm şi să ţinem seama de ele. Aptitudinile se exprimă în calitatea activităţilor omeneşti în diverse domenii. Definind aptitudinile cuiva, răspundem la întrebarea: ce poate face omul respectiv în general şi în mod special. v ;titudine, inaptitudine sau capacitate, incapacitate, iar referitor la zestrea ereditară: dotat, nedotat. Aptitudinea se demonstrează prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice şi tehnice. Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatec şi alta în cea a unui chirurg talentat. Tot aşa am putut vorbi despre pensula pictorului, condeiul poetului sau ferăstrăul tâmplarului. Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el. În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate, ca sinonime. Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea în învăţare şi execuţie, şi capacitate, ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate. Precocitatea manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică aptitudini, dar numai după ce prin exersări tânărul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi de capacităţi. Clasificarea aptitudinilor: elementare ,simple şi complexe. Sunt simple sau elementare aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare. Astfel sunt: - proprietăţile de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului; - de reprezentare a obiectelor; - proprietăţi ale memoriei, cum ar fi: volumul, trăinicia şi reproducerea; - calităţile atenţiei, cum sunt: concentrarea şi distributivitatea. Aptitudinile complexe sunt speciale şi generale. Sunt speciale acele categorii de aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi: cântul sau muzica instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică, sportul de performanţă, diversele domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. Aptitudinile sunt definite generale, când sunt utile în majoritatea domeniilor de activitate. Exemplu, spiritul de observaţie, care, dacă este bine dezvoltat, ajută în toate activităţile (agricultură, domenii ale creaţiei artistice, etc.). Cea mai importantă şi autentic generală aptitudine este inteligenţa. Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci le pot compensa într-o anumită măsură (mai ales în domeniul sportiv, artistic şi tehnic). Caracteru1 exprimă specificul psihologic al omului în legătură cu orientarea şi eficienţa principalelor lui atitudini. Caracterul presupune cu necesitate nu numai o latură psihologică, ci şi una etico – socială. Determinând caracterul unei persoane, răspundem la întrebarea: ce reprezintă omul ca membru al societăţii, cum se comportă în viaţa socială ? Între aptitudini şi caracter este o anumită legătură. Caracterul poate sprijini dezvoltarea aptitudinilor sau o poate submina. La rîndul său, caracterul este legat de prezenţa unor aptitudini care facilitează traducerea în viaţă a ideilor şi sentimentelor morale. În structura personalităţii caracterul şi aptitudinile trebuie să ocupe locul dominant şi să-şi subordoneze temperamentul. În cazul în care temperamentul nu este modulat şi utilizat conform necesităţilor activităţii creatoare şi comportării călăuzite de înalte idealuri, valoarea personalităţii este prejudiciată. În greaca veche cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale. În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global. Termenul de caracter ne apare ca sinonim cu cel de personalitate. În sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce. În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini – valori. La formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău), iar pentru felul cum se comportă este apreciat corespunzător(cinstit sau necinstit, sincer sau făţarnic, mincinos etc.). Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă. Un rol important revine modelelor culturale de comportament. Caracterul este apreciat după calităţi caracteriale, cum sunt: omenia, bunătatea, hărnicia, sinceritatea etc., iar acestea nu depind de temperament. Între caracter şi aptitudini distincţia este şi mai pregnantă. După modul cum el se raportează la activitate (atitudine favorabilă sau nu, hărnicie sau delăsare, conştiinciozitate sau neglijenţă) apreciem una sau alta din trăsăturile de caracter. Atitudinea, ca trăsătură de caracter, nu poate fi determinată doar după o manifestare singulară. Nu poţi spune despre un tânăr că este mincinos, bătăuş doar pentru că în viaţa lui a minţit de câteva ori şi a participat în anume împrejurări la o încăierare. Este necesar să se urmărească mai multe situaţii din viaţa acelui tânăr, să se vadă dacă minciuna şi agresivitatea sunt o regulă pentru el, un nărav de care cu greu se poate dezbăra. Profilul caracterial al fiecărei persoane constă în: – Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate; – Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea a uneia sau a câtorva trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat şi dominante în raport cu situaţia în care se află; – Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori, coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane; – Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu munca, cu semenii etc. Cei ce au preocupări şi relaţii înguste rămân indiferenţi în raport cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân izolaţi; – Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament; – Plasticitatea asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient în dependenţă de diverse împrejurări; – Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc. Datorită forţei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului. Teste de personalitate. Acestea evaluează din ce în ce mai precis temperamentul, caracterul şi inteligenţa unei persoane şi se pot face preziceri referitoare la comportamentul acesteia, şi la reacţiile în diferite situaţii dificile. Testele de personalitate sunt adesea combinate cu testele generale de inteligenţă (IQ-Inteligence Quotient), deşi ambele grupe de teste au deficienţe. Un tip de teste necesită răspunsuri simple de „Da” sau „Nu”, la întrebări ca: „Îţi place să întâlneşti străini?” sau „Îţi place să mergi singur la cinema?” Unul dintre cele mai cunoscute teste este Inventarul Personalităţii din Minessota, care cuprinde peste 500 de întrebări legate de zece aspecte de bază ale personalităţii. Întrebările-capcană sofisticate îi dau de gol pe cei care încearcă să mintă. În testul de personalitate proiectiv, persoanei testate i se cere să compună o poveste sau să completeze o propoziţie de forma: „Cea mai mare temere a mea este...” sau „în viitor eu voi...”. Teoria care stă la baza acestui test presupune că răspunsul va dezvălui trăsăturile personalităţii persoanei testate. În testul Rorschach, persoanei testate i se arată foi cu imagini „în oglindă” ale unor pete de cerneală, care nu reprezintă ceva anume. Apoi, aceasta este întrebată: „Ce poate fi aceasta?” Oamenii „văd” diferite obiecte şi modele în petele de cerneală respective, în funcţie de ce tip de persoană sunt. Psihanalistul va stabili în cele din urmă ce tip de personalitate are individul testat. Evaluarea. Aceste teste de personalitate sunt efectuate din diferite motive. În ultima vreme patronii le folosesc pentru a-i evalua pe cei care solicită anumite posturi. În armată, prin acestea se stabileşte dacă o persoană are atitudinea corespunzătoare pentru a fi promovată. În instituţiile de învăţământ, elevii şi studenţii sunt uneori supuşi unor astfel de teste. Acestea sunt întrebuinţate şi în counselling, pentru a-i ajuta pe oameni să ia decizii grele şi importante, cum ar fi alegerea unor cursuri, alegerea carierei, sau a unui partener. Aceste teste sunt utile şi în ajutarea persoanelor instabile sau bolnave mental, a bolnavilor, sau a criminalilor recidivişti. Testul adecvat, desfăşurat corect şi asociat cu alte informaţii, poate avea o mare valoare practică. Ideea că miliardele de oameni de pe glob pot fi grupaţi în doar căteva tipuri fundamentale de personalităţi a fost abandonată. Personalităţile sunt unice precum sunt amprentele şi infinit mai complicate. Concepţiile ştiinţifice moderne asupra personalităţii sunt foarte diferite de ideile lui Hippocrate, Galen, a astrologilor, chiromanţilor şi frenologilor. În acelaşi timp, gândirea modernă este variată, iar teoriile se contrazic adeseori între ele. Să sperăm, că asemenea dezbateri ne vor apropia şi mai mult de adevăr. Bibliografie: Psihologie generală, Alexandru Roşca Psihologie, Paul Popescu – Neveanu Dicţionar Larousse psihologic Colecţia Arborele lumii PAGE PAGE 1 MELANCOLIC COLERIC FLEGMATIC SANGVINIC INSTABIL INTROVERTIT STABIL EXTRAVERTIT Reactiv Neastâmpărat Agresiv Excitabil Schimbător Impostor Optimist Activ Sociabil Vorbăreţ Săritor Hazliu Vivacitate Spirit de grup Aptitudini de conducere Pasiv Grijuliu Îngândurat Paşnic Controlat Demn de încredere Temperat Calm Întristat Anxios Rigid Sobru Pesimist Rezervat Nesociabil Liniştit Clasificarea categorială a temperamentelor (după Eysenck) 쥁@