Referat Ingrijirea Pacientilor Cu Tulburari De Sexualitate

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ingrijirea Pacientilor Cu Tulburari De Sexualitate si de asemenea puteti face Download Referat ingrijirea pacientilor cu tulburari de sexualitate

Citeste fragmente din Referat Ingrijirea Pacientilor Cu Tulburari De Sexualitate

LUCRARE DE DIPLOMĂ ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU TULBURĂRI DE SEXUALITATE MOTTO: ‘‘Omul cel mai fericit este acela care face fericiţi pe cât mai mulţi oameni.” CUPRINS Capitolul I Istoricul bolii …………………………………………… 3 Capitolul II Anatomia organelor genitale şi fiziologia funcţiei sexuale …………………………………………… 4 2.1 Organele genitale masculin ……………………………. 4 2.2 Organele genitale feminine ……………………………. 9 Capitolul III Dezvoltarea sexualitaţii ………………………………… 16 3.1 Perioada prenatală şi graviditatea …………………… 16 3.2 Copilăria ……………………………………………….. 17 3.3 Pubertatea şi adolescenţa ……………………………... 19 3.4 Tânăr adult şi de vârstă medie ……………………….. 21 3.5 Persoană în vârstă …………………………………….. 22 Capitolul IV Stimularea sexuală şi reacţiile fiziologice ……………... 23 4.1 Stimularea fizică ………………………………………. 23 4.2 Stimularea psihică …………………………………….. 24 4.3 Actul sexual şi fizologia lui …………………………… 25 Capitolul V Funcţiile sexuale şi dereglările ei ………………………. 29 5.1 Clasificarea sindroamelor sexopatologice ale dereglărilor sexuale la femei …………………….. 30 5.2 Ovarul polichistic virilizat ……………………………. 35 5.3 Dereglări sexuale la bărbaţi ………………………….. 40 Capitolul VI Tulburări sexuale şi de identitate sexuală …………….. 44 6.1 Disfuncţiile sexuale ……………………………………. 44 6.2 Parafiliile ………………………………………………. 47 6.3 Tulburări de identitate sexuală ………………………. 48 6.4 Tulburarea sexuală fără altă specificaţie ……………. 48 Capitolul VII Probleme legate de patologie ………………………….. 49 7.1 Situaţii medicale ……………………………………….. 49 7.2 Situaţii chirurgicale …………………………………… 49 7.3 Evaluarea asistentei medicale în cazul problemelor sexuale ………………………………….. 50 7.4 Intervenţiile a.m. în cazul problemelor sexuale ……... 50 Capitolul VIII Investigaţii şi examinări în tulburările sexuale ………………………………………………. 52 8.1 Examinarea organelor genitale externe ……………. 52 8.2 Examenul instrumental al organelor bazinului ……. 54 8.3 Metodele endoscopice de examinare ………………... 55 Capitolul IX Cuplul steril ……………………………………………. 59 9.1 Clasificarea sterilităţii ……………………………….. 59 9.2 Examinarea şi investigaţiile unui cuplu steril ………………………………………………….. 60 9.3 Sterilitatea feminină …………………………………. 62 9.4 Sterilitatea masculină ………………………………... 64 9.5 Concepţia asistată ……………………………………. 66 Capitolul X Maladiile sexual transmisibile ………………………… 68 Capitolul XI Contracepţia …………………………………………… 76 Capitolul XII Studiul cazurilor ………………………………………. 81 12.1 Caz nr.1 ……………………………………………… 81 12.2 Caz nr.2 ……………………………………………… 90 12.3 Caz nr.3 ……………………………………………… 97 ANEXE ……………………………………………………………… …. 104 Concluzii ……………………………………………………………… .. 110 Bibliografie …………………………………………………………….. 111 CAPITOLUL I ISTORICUL BOLII Sănătatea nu ar putea exista fără sexualitate, deoarece aceasta faciliteaza dezvoltarea identitătii de sine, a relaţiilor interpersonale, a intimităţii şi a dragostei. Sexualitatea umană cuprinde aspectele somatice, emoţionale, intelectuale, sociale şi morale ale fiinţei. In plan psihic, aceasta defineşte un barbat şi o femeie. Ea cuprinde faptul fiziologic de a fi stimulat sexual şi de a experimenta orgasmul. Din punct de vedere social, ea determină tipul de relaţii în care se angajează un individ, bărbat sau femeie. Din punct de vedere moral, antrenează o luare de decizie asupra comportamentelor acceptabile sau inacceptabile privind actul sexual. Sexualitatea umana este adesea considerată in termeni a două componente: cea ereditară şi cea dobandită. Componenta ereditară determină anatomia şi fiziologia organelor genitale. Componenta dobandită este rezultatul interacţiunilor cu mediul social. Oricum, fiecare aspect al comportamentului sexual cuprinde atât componente ereditare cât şi componente dobândite. Este deci important să luăm în consideraţie interacţiunea acestor două componente într-o activitate sexuală dată. Dimorfism sexual este termenul utilizat pentru a descrie diferenţele dintre bărbaţi şi femei la fiecare specie. Bărbaţii, spre exemplu, sunt în general mai înalţi, mai grei şi din punct de vedere fizic mai puternici decât femeile. Aceste atribute nu sunt totuşi întotdeauna indicative ale masculinităţii sau feminităţii. Unele femei sunt mai înalte, cântăresc mai mult sau sunt mai puternice. Indicatorul cel mai fiabil este acela că bărbatul posedă un penis, pe când femeia are un vagin, un ciclu menstrual şi poate ramâne însărcinată. Repartizarea pilozităţii este de asemenea un alt indicator valabil. CAPITOLUL II ANATOMIA ORGANELOR GENITALE ŞI FIZIOLOGIA FUNCŢIEI SEXUALE 2.1 Organele genitale masculine Organele genitale masculine formează un sistem de transport al spermei. Ele se limitează la două testicule aşezate în scrot, cu canale excretoare (epidim şi canale deferente), glande secretoare şi penis. Testiculele Testiculele sau gonadele bărbăteşti sunt de formă ovală, având 3,75 cm lungime şi 2,5 centimetri grosime. Fiecare testicul este format din mai multe tuburi seminifere înfăşurate în jurul lor, în care sunt produşi spermatozoizii. Învelişul lor extern constă într-un culcuş alcătuit din fibre musculare netede, ale căror contracţii facilitează trecerea spermatozoizilor către canalele ejaculatoare. Cele două funcţii principale ale testiculelor sunt producerea de spermatozoizi şi secreţia hormonilor sexuali. Un spermatozoid este o celulă unică ce cuprinde un cap, o piesa intermediară şi o coadă (flagel). Cromozomii sunt responsabili de caracterele ereditare. Toate celulele organismului conţin un număr fix de 23 de perechi de cromozomi diploizi (în perechi). Celulele se înmulţesc divizându-se în două, producând deci două noi celule ce conţin fiecare câte 23 de perechi de cromozomi. Acest proces se numeşte mitoza. Spermatozoizii şi ovulele conţin 23 de cromozomi haploizi (simpli şi capabili de a se uni). Aceasta se realizează printr-un fel de diviziune celulară numită meioză. Aşadar, dacă spermatozoidul fecundează ovulul, celula rezultată în urma unirii lor va avea un număr de 23 de perechi de cromozomi: 23 de cromozomi simplii de origine masculină şi 23 de cromozomi simplii de origine feminină. Doi dintre aceşti cromozomi determină sexul embrionului. Celula feminină are în mod normal doi cromozomi sexuali identici XX. Celula masculină are doi cromozomi sexuali diferiţi XY. Spermatozoizii sunt deci de două feluri deoarece, în timpul meiozei, este prezent un singur cromozom al perechii. Un ginosperm este purtător al cromozomului X iar un androsperm este purtător al cromozomului Y. Dacă un ginosperm fertilizează ovulul, fetusul va fi deci feminin şi dacă un androsperm fertilizează ovulul, fetusul va fi masculin. Androspermii, mai mici ca talie, au un flagel mai lung, se mişcă mai repede şi sunt mai vulnerabili la schimbările de pH vaginal decât ginospermii. Se crede că, pentru a concepe un fetus masculin, relaţia sexuală trebuie să aibă loc în momentul ovulaţiei sau foarte aproape de acesta. Androspermii ajung mai repede la ovul decât ginospermii. Aceştia din urmă se mişcă mai greu şi pot rezista în faţa acidităţii vaginale, aşteptând ca ovulul să fie liber. De aceea, pentru a concepe un fetus feminin, relaţia sexuală trebuie să aibă loc cu câteva zile înainte de ovulaţie. , Cea de-a doua funcţie a testiculelor este producerea de hormoni sexuali: testosteron estrogeni şi androgeni. Testosteronul este responsabil de dezvoltarea organelor genitale şi de apariţia caracterelor sexuale secundare masculine: timbrul vocii mai grav, musculatura mai importantă, barba, pilozitate pe linia mediană a abdomenului, pe pubis şi pe piept. Estrogenii secretaţi în acelaşi timp şi de glandele suprarenale au o funcţie de control a spermatogenezei. Hipotalamusul controlează secreţia hormonilor masculini. Prin eliberarea unei substanţe neuro-secretoare (numită şi factor relaxant), acesta stimulează adenohipofiza (pituitară) pentru a secreta hormonul foliculo-stimulator (F.S.H.) şi hormonal luteinizant (L.H.). Hormonul luteinizant stimulează secreţia de testosteron, iar hormonal foliculo-stimulant stimulează spermatogeneza. Aceşti doi hormoni sunt secretaţi pe baza de retroacţiune negativă. Scrotul Testiculele, situate la exteriorul cavităţii abdominale, sunt protejate de scrot, un fel de sac aşezat în spatele penisului şi considerat a fi o continuare a cavităţii abdominale. Pielea este încreţită, de culoare brună şi lipsită de pilozitate. Sub această piele se găseşte un strat de ţesut muscular neted străbătut de fibre conjunctive denumite dartos, apoi un strat de ţesut muscular striat străbătut de asemenea de fibre conjunctive, denumit cremaster. Muşchii netezi se contractă involuntar, iar muşchii striaţi se contractă voluntar şi involuntar. Aceste trei straturi de ţesuturi protejează deci testiculele. Testiculul stâng este de obicei suspendat mai jos decât cel drept în scrot. În timpul primelor etape de dezvoltare a fetusului, testiculele sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. Înainte de naştere, hormonii sexuali favorizează coborârea acestora în scrot. Această coborâre se face prin canalul inghinal şi este realizată, cel mai des, în funcţie de mărime. Absenţa, la naştere, a unuia dintre cele două testicule din scrot este numită criptorchidie. Coborârea se poate face în mod spontan în timpul primului an, însă la pubertate poate deveni necesar un tratament hormonal sau o intervenţie chirurgicală. Bărbaţii ale căror testicule nu au coborât în scrot au cantităţi normale de hormoni secretaţi, însă sunt de obicei sterili deoarece temperatura corporală normală împiedică spermatogeneza. O temperatură mai scăzută este indispensabilă formării spermatozoizilor. Pe lânga funcţia de protecţie a testiculelor, scrotul mai are şi funcţia de a le menţine la o temperatură mai scăzută decât cea a corpului. Acest rol este asigurat în felul următor: 1. Un strat fin de ţesut adipos sub piele asigură puţină izolare 2. Abundenţa capilarelor sangvine facilitează dispersia căldurii. 3. Abundenţa glandelor sudoripare favorizează evaporarea prin transpiraţie. 4. Prezenţa termoreceptorilor în fibrele musculare netede (dartos) asigură contracţiile pentru a reîmpinge testiculele în sus dacă temperatura este prea scăzută. Hainele prea strâmte ce comprimă scrotul reprezintă de asemenea factori care pot influenţa temperatura. Purtarea îndelungată şi frecvenţa a unor astfel de haine poate reduce producţia de spermatozoizi menţinând temperatura corpului ridicată. Contracţiile puternice ale cremaster-ului pot de asemenea să crească temperatura scrotală în situaţii de excitaţie sexuală, de teamă sau de anxietate prin stimularea reflexului cremasterian. Acest reflex este obţinut prin frecarea părţilor interne ale coapselor, ce stimulează circulaţia sangvină în scrot, crescând temperatura. Aceste contracţii sunt însa de scurtă durată. Epididimul, canalul deferent şi canalele ejaculatoare Testiculele sunt alcătuite din mai multe tubuleţe seminifere răsucite în jurul lor. Aceste tubuleţe se adună pentru a forma, în partea lor superioară, un singur tub răsucit numit epididim. Epididimul se continuă cu canalul deferent, tub lung ce ajunge din scrot la canalele ejaculatoare, după ce în prealabil se înfaşoară în jurul vezicii. Cele două canale ejaculatoare sunt scurte şi se deschid în uretră. Migraţia spermatozoizilor este un mecanism ce nu este complet cunoscut. Acest mecanism pare a fi asigurat în parte de contracţia muşchilor netezi aflaţi în capsula testiculelor sau de către cele ale tuburilor seminifere. Epiteliul ciliat al tuburilor favorizează de asemenea mişcarea către epididim. Epididimul are dubla functie: de a fi locul de maturizare a spermatozoizilor şi locul unde spermatozoizii anormali sunt selecţionaţi şi eliminaţi de către celulele fagocite ale organismului. Canalele deferente servesc ca rezervor de spermatozoizi de la o ejaculare la alta şi, împreună cu canalele ejaculatoare, asigură trecerea spermatozoizilor pentru a ajunge la uretră şi apoi în afara organelor genitale, în timpul actului sexual. Vezicule seminale, prostata, glandele lui Cowper Aceste structuri accesorii secretă împreuna lichidul seminal, care furnizează energie spermatozoizilor şi le stimulează progresia; el nu este totuşi indispensabil pentru spermatozoizii maturi. Lichidul seminal şi spermatozoizii formează sperma, care are următoarele caracteristici: 1. o textură mai mult sau mai puţin gelatinoasă; 2. o culoare alb-gălbuie sau spre gri; 3. un volum între 2 ml şi 6 ml; 4. o cantitate de aproximativ 120 de milioane de spermatozoizi pe mililitru de spermă; 5. un pH uşor alcalin (7,35 până la 7,50) Componentele lichidului seminal sunt următoarele: 1. apa pentru a asigura înaintarea spermatozoizilor; 2. mucus pentru lubrifierea canalelor; 3. fructoza pentru a furniza energie spermatozoizilor; 4. săruri minerale pentru a menţine echilibrul electrolitic; 5. substanţe tampon de baza pentru neutralizarea acidităţii din uretra şi pe cea din vagin; 6. substanţe ce favorizează coagularea spermei în vagin. Spermatozoizii sunt concentraţi în prima treime din cantitatea de spermă ejaculată. Se găsesc într-o anumită cantitate şi la nivelul uretrei, chiar înainte de ejaculare Coitul întrerupt nu este deci o metodă contraceptivă deoarece poate avea loc fecundare fără ejaculare prealabilă. Penisul Penisul este format din două părţi: ţesutul erectil (corp cavernos şi spongios) şi glandul (extremitatea conică). Glandul este acoperit de un pliu cutanat numit prepuţ ce este eliminat prin circumcizie. O secreţie a glandului, smegma se poate acumula sub prepuţ şi necesită igienă. Forma si talia penisului variază de la un individ la altul. Bărbaţii au adesea tendinţa de a corela talia penisului cu performanţa sexuală. Aceasta credinţă este la fel de falsă precum şi asocierea volumului sânilor cu capacitatea de a alăpta. Temerile legate de volumul penisului sunt de asemenea inutile deoarece vaginul se adaptează uşor: orificiul vaginal se poate dilata cu uşurinţă sau se poate contracta voluntar. Rolul penisului în ceea ce priveşte sexualitatea este de a purta sperma în căile genitale feminine. Acest proces cuprinde erecţia, ejacularea şi detumescenţa. Fenomenul erecţiei determină o creştere importantă a volumului penisului, făcând ca acest organ să devină tare şi tensionat. Stimularea glandului determină trimiterea unui influx de la gland către partea sacrală a măduvei spinării, şi , dacă subiectul încearcă, în acelaşi timp, o stimulare psihologică convenabilă pentru îndeplinirea actului sexual, influxurile revin pe cale reflexă către fibrele nervoase parasimpatice ce pleacă către organele genitale. Acest influx dilată arterele, vascularizând ţesutul erectil al penisului şi determinând de asemenea probabil o vasoconstricţie venoasă. Rezultatul este pătrunderea unei cantităţi importante de sânge cu presiune ridicată în ţesutul erectil şi umflarea acestui ţesut. Erecţii reflexogene pot surveni şi fără stimulare sexuală. La adolescenţii, al căror sistem nervos este imatur, acestea se pot produce în timpul unui duş, după un exerciţiu sportiv. Ablaţiunea punctelor de sutură în regiunea inghinală poate provoca acest tip de erecţii reflexogene. Erecţii se produc de asemenea la trezire la bărbaţi şi la baieţi: ele sunt probabil cauzate de o vezică plină, de vise erotice sau de frecarea cearşafurilor. Procesul ejaculării deplasează spermatozoizii din testicule către meatul uretral. Dacă gradul de stimulare sexuală atinge un nivel critic, centrul nervos situat la nivelul măduvei spinării trimite influxuri către organele genitale prin intermediul nervilor simpatici până când declanşează un peristaltism ritmic la nivelul organelor genitale. Acest peristaltism apare mai intâi la nivelul testiculelor şi se deplasează rapid urcând din nou pe toată lungimea epididimului, a canalului deferent, a veziculelor seminale, a prostatei şi penisului, producând aşadar aruncarea spermei în afara căilor genitale masculine. După ejaculare,penisul revine într-o stare flască numită detumescenţă. Acest fenomen se produce chiar dacă n-a avut loc ejacularea. Vasoconstricţia arterelor din ţesutul erectil şi vasodilatarea venoasă duc la o diminuare progresivă a umplerii cu sânge. 2.2 Organele genitale feminine Organele genitale feminine cuprind ovarele, trompele lui Fallope, uterul, vaginul, vulva şi glandele mamare. Aceste organe au funcţia de a primi spermatozoizii, de a produce ovulele, de a adăposti şi de a hrăni ovulul fecundat, de a expulza fetusul la termen şi de a hrăni noul născut. Ovarele Ovarele sau gonadele feminine sunt pe de o parte organe ce formează ovulele, iar pe de altă parte, glande cu secreţie internă, fiind din acest punct de vedere analoage testiculelor. Situate în partea superioară a cavităţii pelviene şi având forma ovala, ele masoară 2,5 cm lungime şi 1,2 centimetri lăţime. Partea exterioară sau cortexul închide foliculul primar şi secretă hormoni; partea internă sau medulla este bogată în vase de sânge şi în ţesut conjunctiv şi muscular. La fel ca testiculele, ovarele au două funcţii principale: maturizarea şi eliberarea ovulelor şi producerea de hormoni sexuali. Contrar testiculelor care produc spermatozoizi pe toată durata vieţii, foliculii primordiali sunt deja prezenţi în ovare încă de la naştere. Aceşti foliculi provin din epiteliul germinativ situat la suprafaţa fiecărui ovar. Unele dintre aceste celule migrează către interior; ele sunt atunci înconjurate de o membrană granulată şi formează, prin urmare, celule mari ce vor deveni ovule. În jur de 0,75 milioane de astfel de foliculi primordiali sunt prezenţi în ovare la naştere, dar numai 450 dintre ei vor ajunge poate la maturitate în timpul vieţii reproductive a femeii. Ei suferă un proces de degenerare pe întreaga durată a vieţii, la pubertate ajungând la aproximativ 400.000, care nu se mai regăsesc după menopauză. Ovarele secretă estrogeni, progesteroni şi androgeni masculini. Estrogenii determină aproape toate caracterele sexuale secundare ce fac distincţia între femei şi barbaţi: creşterea elementelor glandulare în sâni, depunerile lipidice în zonele caracteristice, precum coapsele şi şoldurile, transformarea bazinului care capătă o formă ovoidă şi părul pubian. Acţiunea sa este primordiala în prima fază a ciclului menstrual, pe când progesteronul controlează cea de-a doua fază. Acesta din urmă influenţează activitatea secretoare a glandelor mamare şi inhibă contracţiile uterine în timpul gravidităţii. Rolul androgenilor este acela de a stimula interesul sexual. Hormonii ovarieni sunt controlaţi printr-o retroacţiune negativă, la fel ca şi hormonii testiculari , însă producerea lor este ciclică. Acest principiu retroactiv implică trei grupe diferite de hormoni: a) substanţele neurosecretoare sau factorii relaxanţi ai hormonului foliculo- stimulant şi ai hormonului luteinizant provenind din hipotalamus. b) hormonul foliculo-stimulant şi hormonal luteinizant provenind din adenohipofiza (pituitară) . c) estrogenii şi progesteronul provenind din ovare. Ciclul menstrual are o durată medie de 28 de zile, şi poate varia de la 20 la 35 de zile. Îi putem recunoaşte trei faze: 1. Faza preovulatoare, care durează în jur de paisprezece (14) zile (plus sau minus cinci zile), începând în prima zi a menstruaţiei şi terminându-se cu ovulaţia (eliberarea ovulului de către ovar). Această perioadă se numeşte de asemenea faza proliferativă. Încă din primele zile, foliculele se umflă în mod spontan fără influenţa hormonală. Apoi, ca raspuns la factorul de eliberare venit de la hipotalamus, hormonal foliculo-stimulant este secretat de pituitară şi un singur folicul îşi continuă maturizarea. Sub influenţa hormonului foliculo-stimulator, secreţia de estrogeni este amorsată; aceştia stimulează proliferarea endometrului şi maturizarea finala a foliculului primar. După ce atinge procentele plasmatice cele mai ridicate, producţia hormonului foliculo-stimulant scade prin retroacţiune negativă. Ovulaţia este deci declanşată printr-o eliberare bruscă de hormoni luteinizanţi. 2. Faza postovulatoare, cu o durată de aproximativ treisprezece (13) zile (ciclu de 28 de zile), începe imediat după ovulaţie şi se încheie cu începerea menstruaţiei. Această perioadă este numită faza secretoare sau faza luteală. Termenul "secretoare" este utilizat deoarece, în timpul acestei faze, endometrul secretă glicogen cu scopul de a asigura hrană ovulului fecundat; termenul "luteal" este în legatură cu formarea corpus luteum sau a corpului tânar în punctul de ruptură al foliculului primar, la suprafaţa ovarului. Dacă ovulul este fecundat, corpul tânăr creşte şi persistă mai multe luni, secretând progesteronul şi estrogenii. Progesteronul favorizează imlpantarea oului şi păstrarea sa în mediul uterin. Estrogenii amplifică actiunea progesteronului. Prin retroacţiune negativă, progesteronul inhibă producerea de hormoni luteinizanţi iar estrogenii pe aceea de hormoni foliculo-stimulanţi. Corpul tânăr asigură echilibrul hormonal al gravidei până când placenta preia rolul (prin luna a treia) de secreţie a hormonilor. În cazul în care nu a fost realizată fecundaţia, corpul tânăr atinge dezvoltarea completă după opt zile, apoi se atrofiază şi este inlocuit câte puţin de ţesut fibros, corpul alb. Rezultă o diminuare a cantităţilor de progesteroni şi de estrogeni secretaţi şi apariţia menstruaţiei. Endometrul se dezintegrează, arteriolele se rup şi se creează zone hemoragice care antrenează, într-un flux sangvin, eliminarea endometrului şi a mucusului. 3. Menstruaţia durează în medie trei până la şapte zile. Ea marchează începutul fazei preovulatorii, prima zi a menstruaţiei fiind prima zi a ciclului menstrual. Volumul pierderii sangvine variază de la 90 ml la 100 ml, de la o persoană la alta şi de la un ciclu la altul. Femeile care iau anticoncepţionale au o pierdere sangvină minimă în timp ce,cele care poartă sterilet au o pierdere sangvina mai abundentă decât media. Prima menstruaţie apare între nouă şi şaptesprezece ani. Ciclurile pot fi neregulate şi fără ovulaţie în primii ani, pentru ca apoi, eventual, să se regularizeze până la menopauză. Dismenoreea este frecvenţa în timpul primelor zile, din cauza contracţiilor uterului şi ale colului. Cu câteva zile înainte de menstruaţie, unele femei se simt tensionate, neliniştite, iritabile, deprimate sau agresive. După ce apare menstruaţia, aceste simptome se atenuează sau dispar. Sau, din contră, depresia persistă până ce cantitatea de estrogeni creşte. În momentul ovulaţiei, deoarece această cantitate este crescută, femeia se simte mai bine şi sigură de ea insăşi. Schimbările de natură psihologică din timpul ciclului menstrual sunt influenţate de fluctuaţiile hormonale; starea emoţională poate de asemenea să influenţeze direct secreţiile hormonale. De exemplu, dacă o femeie trece printr-o situaţie stresantă precum o boală, schimbarea locului de muncă, un conflict familial, secreţiile hormonale vor fi modificate şi întreg ciclul ei menstrual poate fi dereglat. Trompele lui Fallope Trompele lui Fallope sunt două tuburi musculare având în medie 11,5 cm lungime. Ele se întind din uter până dedesubtul ovarelor, pe care le depăşesc şi la care se pot lega printr-o extremitate franjurată. Principala lor funcţie este aceea de a păstra un mediu favorabil la trecerea ovulelor şi a spermatozoizilor şi apoi pentru fecundare. Celulele secretoare ale mucoasei asigură hrănirea oului. Mecanismul captării ovulului de către trompele lui Fallope nu este încă bine cunoscut. Deoarece trompa şi ovarul nu sunt fixate unul de altul, un ovul poate fi ocazional expulzat în cavitatea abdominală în loc de trompa. Dacă există fecundare şi implantare în cavitatea abdominală, rezultă o sarcină ectopică. O astfel de sarcină se poate dezvolta de asemenea şi în trompe. Fecundarea ovulului are loc în mod normal în afara trompelor. Contracţiile trompelor şi mişcările flagelilor lor fac ca spermatozoizii să avanseze către ovul. Migrarea ovului fecundat se realizează datorită contracţiilor musculare şi mişcărilor cililor vibratili ai peretului intern al trompelor. Durata sa depinde de progesteron (care intârzie durata) şi de estrogeni (care accelerează procesul care, în medie, durează trei zile). Estrogenii pot preveni deci implantarea zigotului. Doze puternice de estrogeni administraţi post coital accelerează migraţia zigotului înainte ca acesta să fi ajuns în stadiul propice implantării. Estrogenii fac de asemenea endometrul nepropice nidării. Uterul Uterul este un organ muscular gros şi adâncit (concav) de 7,5 cm lungime, situat în bazinul mic, între vezica şi rect. El este format din trei învelişuri: a) un înveliş extern subţire, învelişul apos sau perimetrul b) un înveliş mijlociu gros, alcătuit din fibre musculare netede, miometrul c) un înveliş intern, mucoasa sau endometrul. Perimetrul acoperă întreg uterul, în afară de col. Fibrele musculare ale miometrului sunt dispuse în toate sensurile. Aceste fibre se contractă pe perioada gravidităţii, a naşterii, a alaptării şi a orgasmului. În timpul gravidităţii, uterul creşte în volum, fibrele musculare se lungesc şi contracţiile dilată colul pentru a expulza fetusul. Endometrul se împarte în două învelişuri: cel funcţional eliminat la menstruaţie, şi unul bazal care nu este eliminat cu fluxul menstrual şi care favorizează regenerarea învelişului funcţional după menstruaţie. Endometrul este esenţial implantării şi nidării zigotului. La nivelul colului uterin, mucoasa conţine numeroase glande ce secretă mucus a căror secreţie închide deschiderea internă. În momentul ovulaţiei, până când nivelul estrogenilor este ridicat, caracteristicile acestui mucus se schimbă; el devine mai abundent şi mai puţin gros, deci mai uşor de penetrat de către spermatozoizi. Într-o situaţie de infertilitate, un examen de mucus cervical ajută la stabilirea diagnosticului dacă ciclul menstrual este ovulatoriu sau nu. Vaginul Vaginul îndeplineşte trei funcţii importante: serveşte la trecerea fetusului, primeşte penisul în timpul actului sexual şi, în sfârşit, canalizează fluxul menstrual. Este un canal muscular cu o lungime de 10 cm. Mucoasa sa este formată din pliuri transversale groase, care îi dau un aspect plisat şi care permit o foarte mare extensie. Învelişul muscular este de asemenea dotat cu o elasticitate considerabilă. În mod normal, peretele anterior şi cel posterior ai vaginului se află în contact, însă ei sunt capabili de o mare dilatare în timpul coitului şi a naşterii. În vagin sunt produse mari cantităţi de glicogen. Bacilii lui Doderlein, gazde obişnuite ale vaginului, transformă glicogenul în acid lactic. Acest acid lactic creează un mediu cu pH acid asigurând astfel o protecţie reală împotriva multor bacterii şi ciuperci. Această aciditate ar fi însă în acelaşi timp nocivă spermatozoizilor dacă nu ar exista substanţele de bază din lichidul seminal care să le asigure supravieţuirea. Bacilii lui Doderlein sunt distruşi de către antibiotice. Este adesea posibil ca în urma unui tratament cu antibiotice să se declanşeze o vaginită. În timpul ciclului menstrual şi al excitaţiei sexuale se pot observa schimbări la nivelul mucoasei vaginale. Celulele se descuamează în mod continuu şi sunt înlocuite de altele noi. În timpul ciclului menstrual, sub influenţa estrogenică, celulele vaginale suferă un proces de tasare. Examenul acestor celule se poate face la microscop. Ele sunt obţinute prin intermediul unei prelevări de secreţie care trebuie imediat pusă pe o lamă de sticlă pentru a rezulta un frotiş. Examenul de frotis vaginal prelevat in perioada ciclului, când cantitatea de estrogeni este crescută, poate ajuta la descoperirea unei probleme de infertilitate. Congestia numeroaselor mici vase sanguine în momentul excitaţiei sexuale îi conferă o culoare violacee. O transudare de mici picături prin pereţii vaselor se observă de asemenea la începutul procesului şi odată cu urcarea excitaţiei sexuale. Aceste picăturele se unesc unele cu altele pentru a forma un înveliş fin lubrifiant pe întreg peretele mucoasei vaginale. La nivelul orificiului extern al vaginului se găseşte o membrană fină de mucoasă, himenul. Acesta închide mai mult sau mai puţin deschiderea vaginului şi câte odată, din cauza unei imperforări, închide complet orificiul. În acest caz este necesară o intervenţie chirurgicală pentru a permite scurgerea menstruaţiei. Vulva Organele genitale feminine formează la exterior o regiune care în ansamblu este cunoscută sub denumirea de vulvă, care cuprinde urmatoarele structuri: Muntele lui Venus, buzele mari, buzele mici, clitorisul şi vestibulul. Muntele lui Venus acoperă simfiza pubiană. El este format dintr-un înveliş gros de ţesut adipos, iar pielea sa cuprinde numeroşi receptori sensibili ce pot conduce la orgasm dacă sunt stimulaţi în timpul coitului sau al masturbării. Buzele mari sunt două pliuri longitudinale care pornesc de la Muntele lui Venus şi se întind în jos spre spate. Ele protejează buzele mici, orificiul vaginului şi uretra. Aceste pliuri de ţesut adipos sunt acoperite cu păr pe partea lor superioară şi pe cea externă şi conţin numeroase glande sudoripare şi sebacee. În timpul coitului, buzele mari se separă şi se întind înspre coapse pentru a expune buzele mici şi deschiderea vaginală. Buzele mici sunt situate sub buzele mari. Ele nu au fire de păr, şi conţin mai puţine glande sudoripare, însă mai multe glande sebacee. Ele se întind în sus pentru a forma prepuţul clitorisului şi în jos pentru a proteja orificiul vaginal. Proportional cu creşterea excitaţiei sexuale, apare o creştere a fluxului sangvin, modificându-le culoarea. În afara perioadei de graviditate, ele trec de la roz pal la roşu aprins şi la roşu foarte închis în perioada de gestaţie. Aceste schimbări de culoare anunţa apropierea orgasmului. Clitorisul este o mică proeminenţă rotunjită alcătuită din ţesuturi erectile, vase sangvine şi nervi. O cută formată de întâlnirea buzelor mici (prepuţ) acoperă parţial extremitatea sa musculară sau glandul. Volumul său creşte în timpul stimulării tactile; el este corespondentul considerabil redus ca dimensiuni al penisului bărbatului. Câteodată, el este un receptor şi un transmiţător al stimulului erotic la femeie. În timpul stimulării sexuale, el se umflă, se ridică şi se ascunde în spatele prepuţului. Vestibulul este o suprafaţă triunghiulară mărginită de buzele mici. El cuprinde orificiul vaginal, himenul şi deschiderile canalelor mai multor glande. Orificiul vaginal ocupă cea mai mare parte a vestibulului. Deasupra acestuia şi sub clitoris se gaseşte meatul urinar. De fiecare parte a deschiderii uretrei se deschid glandele lui Skeene, corespondentele prostatei la barbaţi. La fel, de fiecare parte a orificiului vaginal, între himen şi buzele mici, se deschid glandele lui Bartholin, corespondentele glandelor lui Cowper la bărbat, care secretă o substanţă mucoidă în timpul coitului. Glandele mamare au dublă funcţie, de zona erogenă şi de secreţie lactee. Fiecare dintre aceste glande este divizată în 15 pana la 20 de lobi separaţi de către ţesutul adipos de care depinde volumul sânului. Fiecare lob se subdivide în mai mulţi lobuli ce conţin fiecare mai mulţi acini foarte bogaţi în capilare; la acest nivel se formeaza laptele. Canalele lactifere sunt conductele excretoare ale fiecărui lobul, ce se unesc pentru a forma un rezervor, în apropierea mamelonului, sinusul lactifer sau ampula galactophore şi se îngustează pentru a traversa mamelonul. Areola din jurul mamelonului este o zona circulară pigmentară a cărei suprafaţă este străbătută de numeroase glande sebacee. Glandele mamare sunt subdezvoltate la naştere.Ele se dezvoltă la pubertate,sub influenţa estrogenilor şi a progesteronului provenit de la ovare;hormonii de creştere şi de prolactină provin din pituitară şi din tiroxina secretată de tiroidă. Forma şi volumul sânilor constituie adesea un subiect de ingrijorare pentru femei.În orice caz acest lucru nu are nici o legătură cu capacitatea de alăptare .Pe perioada de graviditate, sânii devin mai voluminoşi şi mai grei, anumite ligamente suspensoare putând fi întinse şi, din această cauză, dând impresia că sunt mai puţin bine suspendaţi. Oricum, alăptarea nu aduce schimbări permanente în ceea ce priveşte forma, volumul şi fermitatea glandelor mamare. CAPITOLUL ((( DEZVOLTAREA SEXUALITĂŢII Mai mulţi factori contribuie la dezvoltarea sexualităţii. La concepere, sexul este determinat de către cromozomii XX sau XY. Pe întreaga durata a vieţii, factorii biologici, psiho-sociali şi culturali condiţionează sexualitatea unui individ. Sexul individului influenţează comportamentul în cadrul culturii noastre şi modul de modelare a comportamentelor. 3.1 Perioada prenatală şi graviditatea Componente biologice În a şasea săptămână de dezvoltare a fetusului, embrionii celor două sexe posedă două perechi de conducte genitale: canalele lui Muller şi canalele lui Wolff. La fetuşii de sex feminin, canalele lui Muller vor deveni probabil trompele lui Fallope, uterul şi treimea superioară ale vaginului. La fetusul de sex masculin, canalele lui Wolff vor forma canalele spermatice, veziculele seminale şi epididimul. Organele genitale externe ale celor două sexe constau într-un tubercul genital, pliuri şi încreţituri genitale. În funcţie de sex, tuberculul va forma clitorisul sau glandul, pliurile vor forma buzele mici sau penisul, iar încreţiturile vor forma buzele mari sau scrotul. Diferenţierea sexuală este stabilită bine în a doasprezecea saptămână de viaţă fetală. Dezvoltarea organelor genitale masculine necesită prezenţa a două substanţe: un stimulator (androgenii) şi un inhibator. Androgenii stimulează dezvoltarea organelor genitale interne şi externe în timp ce substanţa inhibatoare suprimă dezvoltarea canalelor lui Muller. La fetusul de sex feminin, aceste substanţe lipsesc, ceea ce conduce la atrofierea canalelor lui Wolff şi permite dezvoltarea organelor genitale feminine interne şi externe. Diferenţe psihosociale în timpul copilăriei mici La naştere, talia, masa şi musculatura sunt de obicei mai dezvoltate la băiat. Mai multe diferenţe au fost observate în timpul copilăriei mici: 1. Băiatul dă dovadă de o activitate motrice mai intensă şi poate ridica mai repede capul. 2. Fetiţa este mai pasivă din punct de vedere fizic şi este mai iritabilă pe parcursul examenului fizic. 3. Fetiţa reacţionează mai rapid la stimularea tactilă şi la durere. 4. La vârsta de şase luni, chipul uman reţine mai repede atenţia fetiţei. 5. Cercurile luminoase reţin mai repede atenţia băiatului. 6. Băiatul preferă stimuli mai puţin complexi. 7. Fata preferă stimuli foarte complxi. 8. Fata invaţă să vorbească mai repede. 9. Băiatul petrece mai mult timp departe de mama sa. 10. Fata petrece mai mult timp privindu-şi şi atingându-şi mama. 11. Băiatul este mai puţin derutat de un obstacol; va încerca să îl ocolească. 12. Fata preferă jucării cu chipuri umane şi care necesită mai multă coordonare motrice. 13. Băiatul petrece mai mult timp amuzându-se cu obiecte care nu sunt jucării. Care este influenţa eredităţii sau a mediului social în formarea acestor comportamente? Limita între achizitionat (ereditate) şi învăţa(conştientizare) este puţin mai greu de evidenţiat. 3.2 Copilăria Factori psihosociali De la vârsta de doi ani şi până la pubertate, organele genitale par a fi în repaus în comparaţie cu creşterea rapidă a tuturor celorlalte sisteme ale organismului, până la obţinerea identităţii sexuale şi la descoperirea plăcerii sexuale. Identitatea sexuală reprezintă percepţia de sine ca băiat sau ca fată. Această percepţie de sine ca fiinţă sexuală se face între un an şi jumatate şi patru ani. Ea debutează printr-un vag sentiment de apartenenţă la un sex sau la altul. La doi ani, un copil poate să distingă un baiat de o fată. La trei ani, copilul răspunde corect la intrebarea: "Eşti baieţel sau fetiţă?". La cinci sau la şase ani, el ştie că dacă este băiat sau fată nu işi va putea schimba sexul. Comunicarea, percepţia sinelui şi imitarea sunt de asemenea factori ce influenţează dezvoltarea identităţii sexuale.Comunicarea părinte-copil învaţă copilul să-şi dea seama dacă corespunde rolului său sexual.Reactia părinţilor faţă de un nou născut fetiţă sau băiat este deseori diferită. De exemplu, ei pot răspunde bolboroselilor unui bebeluş de sex feminin. Comunicarea non verbală poate fi de asemenea diferită. Un băiat va putea fi bruscat, pe când o fată va fi mai degrabă mângâiată şi manipulată cu blândeţe. Alegerea jucăriilor este de asemenea semnificativă; foarte rar baieţii sunt incurajaţi să se joace cu păpuşi. Învăţarea comportamentelor specifice sexului fiecăruia necesită mai mulţi ani din viaţa copilului. Ca punct de plecare, el trebuie să înveţe dacă este băiat sau fată. Folosirea apelativelor verbale fata, ea, băiat, el, utilizate ca subliniere de către parinţi ajută copilul să se identifice corect şi facilitează conştientizarea. Prin imitaţie, copilul va învăţa repede comportamentele specifice sexului său, copiind astfel comportamentele şi atitudinile adulţilor. Pentru Freud, acest proces este cel al identificării. Percepţia sinelui, această capacitate de a se percepe ca fiind unic, este un alt factor care influenţează identitatea sexuală. Interacţiunile părinte-copil pe parcursul primului an de viaţă îi asigură acesteia fundamentele. O dată dobândită încrederea, copilul este capabil de a se relaxa şi de a accepta că este singur, departe de mama sa. În primii ani ai copilăriei, copilul dezvoltă un sentiment de mândrie în ceea ce priveşte corpul său, inclusiv părţile genitale. Explorându-şi corpul, descoperă o satisfacţie la autostimularea regiunii genitale. El percepe asta ca pe o sursă de plăcere şi nu ca masturbare. Părinţii se pot neliniştii în faţa acestor activităţi, şi pot interveni într-un mod negativ. Copilul devine atunci neliniştit, nervos sau vinovat, fără să ştie cu adevărat de ce. El riscă să asocieze plăcerea cu vina. Copilul de la trei ani şi jumătate până la cinci ani continuă explorarea propriului corp. La această vârstă, este frecvent ca baieţii şi fetele să îşi compare anatomia, de exemplu atunci când fac baie. Educatoarele şi părinţii trebuie să accepte aceste comportamente ca fiind complet normale. În loc să facă comentarii, este preferabil să răspundă simplu la întrebările copiilor şi să îi dirijeze către alte activităţi. Înspre vârsta de trei ani şi jumătate, copilul se interesează în relaţia părinţilor de ceea ce priveşte obiceiurile de somn, de mers la toaletă etc. Tatăl devine obiectul dragostei fiicei, iar mama cel al băiatului. Între patru şi cinci ani, copilul trăieşte într-o lume imaginară.Acesta este stadiul iniţiativei versus culpabilitate şi stadiul falic. În acest stadiu, copilului îi e teamă că va fi pedepsit pentru visele sau fantasmele sale cu caracter erotic. La vârsta şcolară, copilul işi dezvoltă mult interesul pentru sexualitate şi pentru funcţiile de reproducere. Acest lucru se face în paralel cu lărgirea evantaiului său de cunoştinţe. Întrebări despre naştere sunt puse frecvent. Un alt fenomen tipic acestei vârste este separarea sexelor; vorbim despre faza homosexuală a dezvoltării. În timpul acestei perioade, copiii de acelaşi sex pot să îşi împărtăşească descoperirile genitale. Ideea că tot ceea ce are legatură cu organele genitale este rău, poate fi întărită în urma acestor experienţe, dacă părinţii reacţionează exagerat. 3.3 Pubertatea şi adolescenţa Transformări biologice Adolescenţa este fără îndoială perioada vieţii în care schimbările de anatomie şi de fiziologie sexuală sunt cele mai importante. Iată o scurtă trecere în revista a acestor transformări la băiat: 1. Dezvoltarea penisului şi a testiculelor 2. Creşterea părului pubian ţepos ce devine repede creţ 3. Schimbarea vocii 4. Ejacularea 5. Creşterea părului axilar şi transpiraţia 6. Apariţia bărbii. La fată: 1. Dezvoltarea sânilor 2. Creşterea părului pubian mai întâi ţepos, devenind repede creţ 3. Prima menstruaţie 4. Creşterea părului axilar Componente psihosociale Mari adaptări psihologice însoţesc aceste numeroase schimbări fizice. Acceptarea modificărilor propriei imagini, ajustări la diverse nivele de energie, stabilirea identităţii de sine şi rezolvarea conflictelor cu caracter sexual sunt tot atâtea adaptări de realizat. Reacţiile la variaţiile propriei imagini merg de la nelinişte cu privire la procesul maturizării până la satisfacţia de a avea un corp adult. Băieţii sunt deseori neliniştiţi cu privire la mărimea penisului şi a testiculelor, corelând acest fapt cu virilitatea şi cu performanţa sexuală. Fetele sunt neliniştite de dezvoltarea sânilor lor şi de apariţia menstruaţiei, de iregularitetea acesteia, mai ales dacă aceasta este diferită de ceea ce experimentează colegele lor. Adolescenţii ar trebui informaţi că talia penisului şi a sânilor nu are nici o legătura cu abilităţile funcţionale şi că este normal ca ciclul menstrual să fie neregulat în primul an. O percepţie a emoţiil