Referat ELABORAREA UNUI PROIECT DE CERCETARE

Mai jos puteti citi fragmente din Referat ELABORAREA UNUI PROIECT DE CERCETARE si de asemenea puteti face Download Referat ELABORAREA UNUI PROIECT DE CERCETARE

Citeste fragmente din Referat ELABORAREA UNUI PROIECT DE CERCETARE

ELABORAREA UNUI PROIECT DE CERCETARE - REFERAT - CUPRINS: 1. INTRODUCERE – “Medicina bazată pe dovezi” 2. TEMA DE CERCETARE CLINICĂ 3. CERCETAREA BIBLIOGRAFICĂ 4. REDACTAREA PROTOCOLULUI 5. DEMARAREA STUDIILOR 6. REDACTAREA MEDICALĂ 1. INTRODUCERE “Medicina bazată pe dovezi” Practica medicală evoluează. Aceasta poate fi considerată ca o veritabilă schimbare de concept în modalităţile practicării medicinei. Bazele noilor concepte rezidă atât în descoperirile cercetării clinice cât şi în integrarea rezultatelor cercetării în practica cotidiană a medicului, generalist sau specialist. Iată de ce pare necesar să acordăm un plus de obiectivitate abordării deciziei medicale. A face credibile studiile de cercetare clinică şi de evaluare, prin claritatea obiectivelor, rigoarea metodei şi utilitatea rezultatelor aceasta înseamnă timp, competenţă şi experienţă. Lumea medicală trebuie să se pregătească şi să dea exemple de astfel de medicină „fondată pe dovezi" ("evidence-based medicine"). Aceasta se realizează prin etape succesive: definirea precisă a problemei, informaţia necesară pentru rezolvarea acestei probleme, cercetarea eficientă a literaturii medicale şi selectarea celor mai bune studii referitoare la problemă, elaborarea şi demararea protocolului şi prezentarea în mod pertinent a logicii raţionamentului cu punctele sale forte dar şi cu cele slabe. Această lucrare prezintă bazele metodologice ale studiilor de cercetare, parcurgând aceleaşi etape menţionate mai sus pentru a scoate în evidenţă faptul că un bun proiect de cercetare este acela care este: - Util: răspunsul adus la întrebare trebuie să aibă repercusiuni asupra unui anumit aspect al vieţii medicale - Nou: studiul trebuie să aducă o informaţie nouă şi să nu se repete un studiu deja realizat - Realizabil: investigatorul trebuie să estimeze chiar din stadiul de concepere a proiectului şansele sale de succes, înainte de a investi timp, energie şi bani în elaborarea unui studiu care poate să fie irealizabil. 2. TEMA DE CERCETARE CLINICĂ Proiectul de cercetare se naşte dintr-o întrebare care îşi găseşte originea în curiozitatea cercetătorului, în calităţile sale de observaţie şi în experienţa profesională. Descrierea inadvertenţelor între ceea ce este observat şi ceea ce ar trebui să poate să ducă la apariţia unor propuneri de soluţii pentru a suprima acest decalaj. O atitudinea critică poate astfel să fie generatoare de întrebări interesante. Lectura sistematică şi critică a literaturii medicale şi participarea la congrese sunt surse de teme de cercetare. Există două mari tipuri de teme de cercetare care corespund la două mari categorii de studii: • Obiectivul proiectului poate fi descrierea distribuţiei caracteristicilor unei populaţii. Este vorba de un studiu descriptiv. Nu există ipoteză. • Dacă intenţia este de a emite o judecată asupra unei posibile relaţii între diferiţi factori studiaţi, atunci problema de cercetat este fundamentată pe o ipoteză. Este vorba de un studiu analitic. Temele de cercetare şi ipoteza sunt deci legate dar nu se situează pe acelaşi plan: existenţa unei ipoteze atestă voinţa şi posibilitatea de a generaliza rezultatele. O bună temă de cercetare sau ipoteză trebuie să fie simplă, specifică, concepută şi redactată înainte de începerea studiului. Trebuie de asemenea să fie bine formulată. 3. CERCETAREA BIBLIOGRAFICĂ Un bun proiect de cercetare trebuie să fie nou. Tema de cercetare odată formulată, trebuie verificat dacă răspunsul la aceasta nu există deja. Principala sursă este literatura medicală. Trebuie să ştim să cercetăm, într-o masă considerabilă de informaţii, articolele pertinente. Urmează apoi etapa parcurgerii acestor articole, pentru a le aprecia validitatea şi aplicabilitatea. Dacă la sfârşitul acestei etape răspunsul la întrebare nu există sau dacă este incomplet, atunci este perfect justificat să întocmim un protocol. 1. Prima etapă este cercetarea bibliografică propriu-zisă, adică identificarea publicaţiilor care se referă la subiectul în discuţie. 2. A doua etapă este lectura critică, activă, a publicaţiilor selectate. Înainte de a începe trebuie să ne asigurăm că ştim ceea ce căutăm şi unde căutăm. Adică trebuie elaborate cuvintele – cheie şi descrise mediile de căutare. 1. Cuvintele cheie („descriptori") trebuie într-adevăr să descrie toate aspectele subiectului: materia tratată (întrebare: despre ce se vorbeşte ?) întrebarea pusă (întrebare: ce vrea să spună ?) Materia tratată este extrasă din domeniul în care se află cercetătorul. Cuvintele cheie care o descriu trebuie să conţină pe deasupra numelui specific al materiei tratate sinonimele sau echivalenţii săi. Întrebările puse sunt şi ele de o mare diversitate (impun o ipoteză şi o testează, identifică clar o problemă, definesc o întrebare, găsesc punctele comune ale diferitelor observaţii discordante ale unuia şi aceluiaşi eveniment). Experienţa ne învaţă de altfel că cercetarea referinţelor sugerează ea însăşi cercetătorilor noi întrebări şi noi cuvinte-cheie. Mediile de căutare Cercetarea bibliografică poate utiliza diferite instrumente de lucru, prea numeroase pentru a fi toate citate. Există mai multe sute de titluri, mergând de la cele mai generale ca: Index Medicus (Medline), Excerpta Medica (Embase), Biologicul Abstracts (Biosis), Chemical Abstracts până la cele mai specializate despre SIDA, psihiatrie, cancerologie, cosmetică, chimie analitică, farmacie industrială... Pot fi folosite mai multe suporturi: hârtie, CD ROM, on-line (asigură pe lângă rapiditatea accesului şi posibilitatea consultării celor mai noi articole în timp real). Astfel se ajunge la noţiunea - despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult - de bibliotecă electronică, virtuală, sau chiar de publicaţie fără hârtie. Informaţia în totalitatea sa poate să apară - de aici înainte - direct pe biroul cercetătorului - indiferent de distanţă, graţie Intemet-ului. 2. Lectura critică a literaturii medicale Cercetarea bibliografică şi articolele odată obţinute, trebuie citite documentele şi judecată calitatea conţinutului lor. Aceasta este sarcina viitorului investigator care doreşte să precizeze tema sa de cercetare clinică sau să găsească justificarea proiectului său de protocol. Parcurgerea literaturii necesită deci o selecţie şi o evaluare. Pentru aceasta s-a dezvoltat conceptul de „literatură critică". Principiul constă în a judeca valoarea publicaţiilor, indiferent dacă este vorba de calitatea cercetării întreprinse sau de pertinenţa rezultatelor publicate. În această etapă, cercetătorul, pe lângă consultarea literaturii medicale cu referire directă la tema elaborată, va pune în balanţa şi criteriile etice de bază in materie de cercetare medicală, care se supun următoarelor principii: principiul interesului şi beneficiului cercetării; principiul inocuităţii cercetării sau punerea în balanţă a beneficiului şi a riscului; principiul respectării persoanei; principiul echităţii sau repartiţia echitabilă şi onestă a riscului şi beneficiilor cercetării. 4. REDACTAREA PROTOCOLULUI Protocolul este documentul care descrie metoda studiului propus, justificarea obiectivelor, de la ipoteză până la constrângerile metodologice şi care defineşte condiţiile de realizare şi desfăşurare. Este esenţială scrierea protocolului într-un stadiu precoce al procesului de concepere a studiului atât pentru cercetător şi cei care participă la studiu, cât şi pentru comisiile de etică sau organismele susceptibile de finanţare. Trebuie amintit că numai caracterul său inovator şi pertinent, în condiţiile importantei problemei tratate şi ale impactului asupra populaţiei, constituie factorul ce favorizează interesul comanditarilor şi alocarea de la buget. In acest capitol s-a propus un plan de protocol, cu descrierea fiecărei etape. Planul propus în acest capitol este un plan general care poate fi utilizat în toate situaţiile pe care le întâlnim în cercetarea clinică. Pentru un studiu de concepţie, mai simplu decât un studiu analitic, nu toate etapele descrise aici sunt obligatoriu utile sau pertinente: 1- Titlu El rezumă problema pe care ne propunem să o studiem. Trebuie să fie clar, precis, suficient de scurt şi în acelaşi timp suficient de informativ. El poate conţine o informaţie despre tipul de studiu propus. 2- Obiectivul Există 4 mari tipuri de obiective care trebuie formulate foarte clar şi foarte precis: - Primul se referă la prognostic sau la evoluţia unei stări patologice. Obiectivul este de a cunoaşte şi de a înţelege evenimentele care vor apărea la un pacient între momentul când boala s-a manifestat şi momentul când istoricul clinic se termină (prin vindecare, moarte, sau instalarea pacientului într-o altă stare fizică, mentală sau socială). - Al doilea se referă la etiologie sau la cauzalitate: Obiectivul este de a pune în evidenţă o relaţie de cauzalitate între două evenimente sau de a calcula forţa de asociere între doi factori. - Al treilea se referă la performanţa testelor diagnostice . Obiectivul este de a evalua o strategie de diagnostic, sau de a ameliora interpretarea rezultatelor unui test. - Al patrulea se referă la impactul unei intervenţii Obiectivul este evaluarea unei intervenţii terapeutice, de depistare, de prevenţie sau de educare: face ea mai mult bine decât rău, care este raportul cost-utilitate ? 3 – Justificare studiului Cercetarea costă mult şi presupune timp. Ea poate, în plus, să pună pacienţii în situaţii de disconfort sau risc. Trebuie deci pus din nou accentul direct pe rezultatele sale. 4 – Ipoteza Orice protocol de cercetare chiar dacă este un studiu analitic, trebuie să formuleze explicit o ipoteză. O ipoteză este o afirmaţie (şi nu o întrebare / problemă) despre o posibilă relaţie între factorii studiaţi şi criteriile de raţionament. În general, ipoteza este prezentată sub forma ipotezei nule: „nu există legătură între factorul studiat şi criteriul de raţionament", pentru ca testul statistic, construit plecând de la datele adunate, să permită calcularea probabilităţii ca asocierea observată să survină numai din întâmplare. Propoziţia: „există o asociere între factorul studiat şi criteriul raţionării" constituie ipoteza alternativă. 5 – Subiecţii Protocolul trebuie să se prezinte: criteriile de includere care definesc principalele caracteristici ale populaţiei implicate în studiu; criteriile de excludere care definesc un subgrup de subiecţi care nu satisfac criteriile de includere 6 – Mărimea eşantionului Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia la care se vor aplica concluziile studiului. Tehnica eşantionării trebuie să fie decrisă în stadiul de protocol. 7 - Culegerea şi analiza datelor Protocolul trebuie să comporte o descriere a analizelor statistice programate în studiu şi justificarea lor (pentru a lua în calcul, de exemplu, factorii de confuzie). 8 – Un eventual studiu pilot Nu este întotdeauna necesar. Trebuie realizat pe un eşantion reprezentativ. Este util pentru: v J Œ œ ¦ h h h h h h a antrena şi testa personalul implicat în studiu; a evalua rata de răspunsuri; a estima amplitudinea diferenţei observate (utilă pentru a determina mărimea eşantionului). 9 – Implicaţii etice În stadiul de realizare a protocolului, consideraţiile etice pun accentul pe respectul faţă de persoană, prin probleme de confidenţialitate şi principiul minimalizării riscului. 10-Bugetul Acest paragraf realizează sinteza tuturor etapelor din punct de vedere al costului. Calitatea prezentării sale, pertinenţa sa şi justificarea sunt esenţiale pentru acceptarea proiectului de către un organism finanţator. 11 – Calendarul Trebuie să precizăm durata şi momentul fiecărei etape. 12-Referinţe În această secţiune sunt reproduse referinţele diverselor documente citate în diferitele părţi ale protocolului. 5. DEMARAREA STUDIILOR Faza de demarare a cercetării este adeseori o perioadă dificilă. Intr-adevăr, acesta este momentul în care un studiu poate să se confrunte cu probleme, uneori majore, chiar dacă a fost îndelung pregătit si aparent bine conceput. Cercetătorul principal are sarcina de a distribui participanţilor echipei protocolul complet. Acesta trebuie să fie clar redactat, agreabil prezentat şi, mai ales, trebuie să conţină toate informaţiile privitoare la trial. Toate situaţiile posibil a fi întâlnite de către investigatori trebuie să-şi găsească răspuns în lectura protocolului, mai uşor de consultat. 6. REDACTAREA MEDICALĂ „Ceea ce se concepe bine se enunţă clar" Redactarea ştiinţifică pleacă de la ştiinţa şi nu de la literatură. Ea este ghidată de principii care decurg din însăşi rigoarea ştiinţifică. O bună utilizare a limbii st respectarea regulilor gramaticale sunt, deci, indispensabile. Articolul original este o dare de seamă pentru o muncă de cercetare. Structura rezultă din logica ştiinţifica. Introducere (pentru ce munca a fost făcută), Metode (cum a fost făcută), Rezultate (ce s-a observat) şi Discuţii (ce cred eu despre munca mea). Sunt deopotrivă integrate referinţe şi la nevoie, figuri şi tabele. "Punctul pe i" este o redactare mai scurtă, de tipul actualizării unui subiect. Această structura trebuie să fie respectată. Autorul trebuie să explice cum a selecţionat articolele de referinţă. 1. Stilul Stilul ştiinţific diferă de stilul literar. Logica ştiinţifică impune, pentru verbe, utilizarea timpurilor trecute pentru evenimentele survenite în trecut, limitând folosirea prezentului doar la noţiunile foarte bine stabilite. Viitorul nu este utilizat în redactarea ştiinţifică. Forma pasivă, „de modestie", generatoare de ambiguitate, trebuie de asemenea proscrisă. Chiar dacă am învăţat să evităm folosirea aceluiaşi cuvânt la intervale apropiate şi deci să căutam variante elegante, rigoarea ştiinţifică implic utilizarea aceluiaşi cuvânt pentru a desemna acelaşi lucru. Expresiile emoţionale sau de curtoazie trebuie evitate . Precizia, prezentă mereu în derularea cercetării, trebuie să ghideze şi redactarea articolului. O metodă experimentală trebuie să fie destul de precis descrisă pentru a fi reproductibilă de către cititor. O scădere în greutate de 10 kg nu are aceeaşi semnificaţie la un subiect de 100 kg sau de 50 kg, dacă s-a produs într-o lună sau într-un an. Precizia impune verificarea tuturor numerelor, a coerenţei lor în text şi tabele. Adjectivele şi adverbele imprecise sau inutile (examinare atentă, adesea, mult...) trebuie suprimate. Claritatea este a doua virtute a unui articol ştiinţific. Ea implică cuvinte simple şi o sintaxă simplă. Ea poate fi ameliorată prin aşezarea în poziţie forte - la început de frază, paragraf, titlu - a unor cuvinte cu potenţial informativ important. Contrar uzajului literar este bine să punem o virgulă chiar înainte de „şi"; această politică a fost adoptată de cele mai mari jurnale biomedicale. "Et caetera", „aşa cum" şi „de exemplu" sunt imprecise, în afara cazului în care cititorul poate deduce logic tot ceea ce este subînţeles. Abrevierile internaţionale de unităţi sunt licite, chiar recomandate, când urmează unui număr, dar nu şi în alte cazuri. Ortografierea unei abrevieri trebuie verificată dacă suntem nesiguri. Concizia este a treia calitate a unui articol ştiinţific. Substantive, adverbe, adjective şi expresii fără valoare (decurge de la sine că, este oportun să semnalăm că, ... ) trebuie suprimate, ca şi datele marginale. Dar trebuie să evităm şi excesul de concizie: elipsa dăunează clarităţii. 2. Titlul anunţă conţinutul articolului cu maximum de precizie şi de concizie. Este primul element de atragere a cititorului. Redactarea sa, făcută după terminarea articolului, cere multă atenţie. Titlul trebuie să fie scurt (10 până la 15 cuvinte) şi precis. Cuvintele informative trebuie plasate la început, în poziţie forte. Expresiile inutile (a propos de, contribuţii la studiul...) nu sunt recomandate. Un sub-titlu, de tipul „metoda utilizată", este însă util. 3. Autorii În teorie, autorul este cel care a redactat manuscrisul, în practică, un autor nu lucrează decât rar de unul singur, iar colegii din echipă doresc o recunoaştere. Primul autor este de obicei redactorul articolului; este cel care a realizat cea mai mare parte a lucrării sau cel care a dirijat-o. 4. Introducerea Introducerea este o punte între cunoştinţele autorului şi cele ale cititorului. Ea îi oferă acestuia o idee concisă şi clară despre subiect pentru ca el să înţeleagă de ce a fost efectuata lucrarea. Importanţa studiului este pusă în valoare pentru ca cititorului să i se trezească interesul de a-i urmări lectura. Prima parte a introducerii expune aspectele generale ale subiectului. Rapelul istoric, dacă este necesar, trebuie să fie concis. A doua parte trebuie să precizeze aspectul particular al problemei abordate în aceasta lucrare originală. Ultima parte indică, în una sau două fraze, scopul lucrării. Timpul verbelor trebuie să fie trecutul dacă se citează un alt autor şi prezentul pentru expunerea faptelor admise şi /sau dovedite. Orice afirmaţie trebuie fondată pe una sau mai multe referinţe, fără ca acestea să fie prea numeroase . 5. Material şi metode Acest capitol cuprinde expunerea materialului de studiu şi cel al metodelor de lucru. Trebuie să fie destul de precis pentru ca cititorul să poată reproduce sau verifica lucrarea. Este bine să se dea toate detaliile necesare interpretării rezultatelor. 6. Rezultatele Acest capitol este inima articolului original. Rezultatele expuse sunt finalitatea cercetării descrise în introducere şi a metodelor folosite pentru a ajunge aici, ele sunt baza discuţiei. Toate rezultatele trebuie raportate strict doar în acest capitol. Este o greşeală gravă de a face să figureze rezultatele la discuţii. Este bine să raportăm doar rezultate: acest capitol nu trebuie să comporte nici un comentariu, explicaţie, comparaţie cu alte studii. Deci trebuie să nu conţină nici o referinţă, doar rezultatele autorilor să fie expuse. Un avantaj real este folosirea figurilor şi tabelelor pentru a furniza maximum de informaţii într-un spaţiu minim, sub o formă sintetizată şi clară. Textul nu trebuie să repete datele furnizate de figuri şi tabele. 7. Discuţiile Scopul discuţiilor este de a interpreta lucrarea realizată, şi numai aceasta, cu mijloacele puse în practică , cu metoda de lucru şi cu rezultatele obţinute. Partea de discuţii diferă în concepere faţă de capitolele precedente: este bine să exprimăm la modul personal ceea ce gândim. Calitatea discuţiilor şi interesul stârnit de acestea reflectă cultura ştiinţifică şi inteligenţa autorilor. Acest capitol răspunde la trei obiective. Primul obiectiv este de a comunica dacă scopul cercetării expus în finalul introducerii a fost sau nu atins. Aceasta implică rezumarea principalelor rezultate, singura lor reluare acceptabilă într-un raport de cercetare. Nici un alt rezultat nou nu trebuie să apară. Al doilea obiectiv este aprecierea calităţii şi validităţii rezultatelor. Discutarea critică şi obiectivă a lucrării se referă la fiecare capitol al articolului Al treilea obiectiv este acela de a compara rezultatele cu cele ale altor autori. Dacă există diferenţe, trebuie încercată explicarea lor. Autorii pot acum să-şi precizeze aportul personal prin maniera în care au abordat problema. Unele reviste tolerează ca articolul să sfârşească printr-o concluzie, dar nu este recomandabil: concluzia riscă să fie o repetare sau o tentativă de salvare dintr-o discuţie prost elaborată. Mai mult, discuţia nu trebuie să se termine printr-un rezumat. Putem în schimb formula ipoteze pentru o viitoare lucrare. O altă eroare este aceea de a repeta la discuţii ceea ce s-a afirmat în introducere. O soluţie este de a aminti în introducere stadiul cunoştinţelor noastre şi de a confrunta, la discuţii, propriile rezultate cu cele ale altor autori. Inexactitatea citărilor, în transcrierea rezultatelor altor autori sau în ceea ce îi facem noi să spună poate constitui o altă eroare. Nu trebuie să cităm niciodată alţi autori fără să le fi citit articolul original. Aşa cum nu trebuie să cităm un autor fără să dăm referinţa. Expresiile emoţionale trebuie suprimate. Timpul prezent al verbelor nu trebuie utilizat decât pentru noţiuni bine stabilite. Dacă discuţiile depăşesc jumătate din întinderea totală a articolului, această parte este sigur prea lungă şi, probabil, prost condusă. 8. Rezultatul Scopul său este de a prezenta cititorului, într-un spaţiu redus, substanţa informaţională a articolului. Este partea cea mai citită dintr-un articol. Sau, cu titlul, este exact ceea ce-1 va incita pe cititor la parcurgerea întregului articol. El este susceptibil de a fi reprodus în numeroase documente fără articol. Iată de ce el trebuie să fie comprehensibil prin el însuşi. Rezumatul trebuie să fie informativ. Construcţia sa reproduce structura articolului şi răspunde la patru întrebări: de ce, cum a fost făcută această lucrare, care au fost rezultatele, ce concluzii sau generalizări putem extrage de aici ? Rezumatul nu trebuie să conţină trimiterea la referinţe, figuri, tabele sau note şi nici chiar abrevieri neexplicate în interiorul propriului său conţinut. Lungimea sa este deseori indicată în instrucţiunile către autori, cel mai adesea de la 250 la 300 de cuvinte, adică, aproximativ, o pagină dactilografiată la două rânduri. 9. Referinţele Scopul lor este de a justifica orice fapt enunţat. Referinţa este enunţată cât mai curând posibil după enunţarea faptului şi nu la sfârşitul fiecărei raze. Referinţele sunt prezentate la sfârşitul articolului. Bibliografie 1. Gilles Landrivon, Francois Delahaye: „Cercetarea clinică de la idee la publicare”, Edit Dan, 2001 쥁@