Referat ANTIBIOTICE ANTISTAFILOCOCICE

Mai jos puteti citi fragmente din Referat ANTIBIOTICE ANTISTAFILOCOCICE si de asemenea puteti face Download Referat ANTIBIOTICE ANTISTAFILOCOCICE

Citeste fragmente din Referat ANTIBIOTICE ANTISTAFILOCOCICE

ANTIBIOTICE ANTISTAFILOCOCICE ŞI IMPORTANŢA LOR TERAPEUTICĂ ANTIBIOTICE ANTISTAFILOCOCICE ŞI IMPORTANŢA LOR TERAPEUTICĂ Membrii genului Staphylococcus sunt coci gram-pozitivi aşezaţi în grămezi neregulate, cultivă pe agar nutritiv sau pe medii hipersaline selective (mediul Chapman), facultativ anaerobi, catalază pozitivi şi oxidază negativi. Sunt imobili şi nesporulaţi, găzduiţi pe învelişurile omului şi animalelor. După producerea enzimei coagulază, se clasifică în: stafilococi coagulazo – pozitivi; stafilococi cogulazo – negativi; STAFILOCOCII COAGULAZO – POZITIVI Sunt reprezentaţi la om de specia Staphylococcus aureus, stafilococul cu cel mai mare potenţial de patogenitate. Între 20 şi 30% din persoanele normale găzduiesc S. Aureus în nări, iar un procent asemănător în colon. La personalul de spital proporţia purtătorilor variind între 40 şi 70%. Prezenţa pe tegumente este tranzitorie. Rezervorul nazal şi cel intestinal sau leziunile stafilococice sunt cele care contaminează tegumentul cu S. aureus. Autocontaminarea sau contaminarea personalului medical se produce chiar dacă plaga sau fistula este protejată sub pansament. Apariţia de noi leziuni este urmarea diseminării S. Aureus dintr-o leziune anterioară sau din nas. De aceea este indicată antiseptizarea tegumentului la nivelul unui furuncul şi aplicarea unei pomezi antistafilococice în nări pentru lichidarea portajului nazal. Rezistenţa la factorii de mediu este remarcabilă. În puroi uscat, la adăpost de lumină, supravieţuiesc 2 – 3 luni. Moare după 30 de minute la 62ºC căldură umedă. Fenolul în soluţie 2% îl omoară numai după 15 minute, iar alcoolul de 70º abia după 60 de minute. În schimb, este foarte sensibil la hexaclorofen. Este rezistent la lizozim, la acţiunea bactericidă nespecifică a serului şi a acizilor graşi de pe tegument. Infecţiile cu S. aureus sunt favorizate de deficienţe ale apărării antiinfecţioase locale (plăgi, arsuri) sau sistemice (diabet, tulburări endocrine, carenţe nutritive, imaturitate, boală granulomatoasă cronică, tratament imunosupresiv). Infecţiile evolează acut, uneori cronic, cu leziuni supurativ necrotice şi de tromboflebită septică, împrejurare în care evoluţia spre septicemie este posibilă. Infecţiile cutanate. Cea mai frecventă stafilococie este foliculita, infecţie a folicului pilos. Extinderea infecţiei stafilococice şi la glandele sebacee determină furunculul, iar extinderea la mai multe unităţi pilosebacee, carbunculul sau furunculul antracoid. Stafilocociile regiunii nazo-geniene se pot extinde prin tromboflebita venei faciale spre sinusul venos intracranian, determinând stafilococia malignă a feţei. Stafilococia unităţilor piloseboreice şi glandelor sudoripare din axilă sau perineu o numim hidrosadenită. Stafilococii fracvente sunt şi panariţiile, infecţii ale ţesuturilor periungveale, care se pot extinde la toate tecile tendinoase ale degetelor. Impetigo stafilococic este o infecţie superficială a epidermului. Sindromul stafilococic al pielii opărite este o formă gravă de impetigo determinată de tulpini de S. Aureus, care produc toxina exfoliativă, la nou-născuţi, la pacienţii imunosupresaţi. Infecţii ale mucoaselor. Otite medii, sinuzite sau pneumonii stafilococice pot complica virozele respiratorii . Infecţii bacteriemice, septicemice şi metastatice. Abcese viscerale şi osteomielite aparent primitive sunt de fapt urmarea unei diseminări bacteriemice neobservată în cursul altei stafilococii. Sindromul şocului toxic. Este determinat de tulpini de S. Aureus care produc anumite toxine şi colonizează plăgile unor pacienţi imunodepresaţi ori vaginul la femei care utilizează tampoane absorbante intravaginale în cursul menstrelor. Toxiinfecţii alimentare. Sunt produse de tulpini enterotoxigene de S. Aureus după multiplicarea în alimente care conţin lapte şi derivate din lapte. Alături de salmonele, stafilococii sunt responsabili de cele mai multe toxiinfecţii alimentare din România. Tratamentul antimicrobian se impune în stafilocociile grave, toxiinfecţiile alimentare se vindecă spontan după eliminarea toxinei din organism. Când există colecţii purulente trebuie drenate chirurgical. La pacienţii cu stafilococii cronice a fost propusă prepararea unui autovaccin stafilococic (suspensie inactivată termic a tulpinei infectante), dar eficienţa lui este puţin satisfăcătoare. STAFILOCOCI COAGULAZO – NEGATIVI Habitează tegumentul nărilor, mucoaselor. Contaminează frecvent prelevatele patologice. Se pot diferenţia în: rezistenţi la Novobiocină – S. saprophyticus ce determină infecţii ale căilor urinare la femei tinere active sexual; sensibili la Novobiocină – S. epidermides, S lugdunensis, S. haemolyticus. Stafilococii coagulazo – negativi sunt accidentali patogeni, produc glicocalix ce poate adera la catetere, proteze valvulare, produc infecţii de cateter urmate de bacteriemii, septicemii, endocardite subacute, infecţii ale protezelor articulare, peritonite la cei cu dializă extrarenală cronică. În ansamblu, detremină până la 10% din endocarditele infecţioase. Pentru stafilococi, antibioticul de elecţie este Penicilina, pentru tulpinile sensibile, sau penicilinele de semisinteză rezistente la penicilinază, pentru tulpinile producătoare de penicilinază. Cele mai utilizate chimioterapice pentru infecţii cu S. Aureus: sensibil la Meticilină este Oxacilina iar ca alternative Vancomicina, Cefalosporina I, Clindamicina, Eritromicina; rezistent la Meticilină este Vancomicina iar ca alternative Teicoplanină, Ciprofloxacină sau Trimetoprim – Sulfametoxazol + Rifampicină. PENICILINELE ANTISTAFILOCOCICE Aceste peniciline sunt eficace în infecţiile provocate de majoritatea stafilococilor, fiind folosite exclusiv în tratamentul acestora. Prototipul este meticilina, actualmente înlocuită în parte prin derivaţii mai avantajoase, cum sunt oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, flucloxacilina (izoxalil – peniciline) şi nafcilina. Datorită catenelor laterale voluminoase prezente în moleculă, penicilinele antistafilococice sunt rezistente la acţiunea hidrolitică a penicilinazei, beta– lactamază secretată de stafilococii rezistenţi la benzilpenicilină. Acţiunea bactericidă faţă de stafilococul auriu este sinergică cu cea a aminoglicozidelor. În rest, spectrul antibacterian al penicilinelor antistafilococice este asemănător celui al benzilpenicilinei (Penicilina G), dar sensibilitatea germenilor este mai mică, Concentraţia Minimă Inhibitorie (CMI) faţă de stafilococii penicilinazo – negativ şi faţă de streptococi (dar nu de pneumococi) sunt mai mari. Enterococul şi germenii gram – negativi sunt puţin sensibili. În ultimii ani s-au dezvoltat tulpini de S. Aureus şi mai ales S. Epidermidis rezistente la meticilină. Aceşti germeni sunt, în acelaşi timp, rezistenţi la toate penicilinele şi cefalosporinele, la streptomicină şi tetraciclină, dar sunt sensibili la vancomicină, teicoplanină sau la rifampicină asociată cu ciprofloxacină sau trimetroprim – suflametoxazol. Rezistenţa stafilococilor la meticilină se datoreşte, probabil, incapacităţii antibioticului de a ajunge la locul de acţiune sau deficitului unor receptori specifici de la nivelul membranei citoplasmice bacteriene. Rezistenţa unor germeni gram-negativ – Neisseria, Enterobacteriaceae, Pseudomonas este atribuită faptului că penicilinele antistafilococice nu pot traversa peretele exterior al celulei, ca şi unei afinităţi reduse pentru proteinele membranare specifice. Penicilinele antistafilococice diferă între ele prin unele caracteristici farmacokinetice. Meticilina este inactivată de acidul clorhidric din stomac. Oxacilina şi alte izoxalilpeniciline sunt relativ stabile la acidul clorhidric şi se absorb parţial din intestin – ele se pot administra pe cale orală (în infecţii uşoare). Se leagă de proteinele alimentare, de aceea trebuie administrate cu cel puţin ½ oră înainte de mese sau la 3 ore după mese. Nafcilina se absoarbe incomplet şi inegal din intestin. Penicilinele antistafilococice se leagă în proporţie mare, de 90 – 96% de proteinele plasmatice. Efectul este de scurtă durată, corespunzător unui timp de înjumătăţire de 30-60 minute. Se distribuie larg în ţesuturi şi realizează în lichidul pleural, pericardic, peritoneal şi sinovial niveluri corespunzătoare celor din plasmă; concentraţiile din oase sunt suficiente pentru eradicarea stafilococilor; nivelurile din lichidul cefalorahidian sunt mici. Trec prin placentă, se excretă în lapte. Epurarea se face predominant pe cale renală cu realizarea de concentraţii urinare mari; oxacilina şi nafcilina sunt în parte metabolizate. Tendinţa de acumulare în insuficienţa renală este relativ mică; când clearence-ul creatininei scade sub 15 ml/minut se produce o creştere a concentraţiei plasmatice, atât datorită micşorării eliminării, cât şi legării reduse de proteine. La nou-născuţi timpul de înjumătăţir este prelungit. Reacţiile adverse sunt relativ rare. Ca şi pentru celelalte peniciline, pot apărea fenomene alergice, dar şocul anafilactic este rar. Uneori survin tulburări digestive, mai ales pentru preparate orale, rareori se dezvoltă o enterocolită pseudomembranară. Au fost semnalate ocazional leucopenie, creşterea transaminazelor, icter colestatic, nefrită alergică sau toxică. Dozele foarte mari, administrate la bolnavii cu insuficienţă renală, pot provoca convulsii. Meticilina (meticillin, penistaph) Este prima penicilină care s-a dovedit rezistentă la penicilinaza stafilococică. Potenţa este relativ mică. Este inactivată de acidul clorhidric, de aceea nu poate fi folosită decât în injecţii. Frecvenţa comparativ mare a nefritei interstiţiale a eliminat practic acest antibiotic din terapie. Oxacilina (oxacillin, bactocill, bristopen, cryptocillin, prostaphlin, stapenor) Este o izoxazolilpenicilină antistafilococică cu potenţă mai mare decât meticilina – CMI pentru stafilococul auriu penicilinazo-pozitiv este de 1,4 μg/ml. Este relativ stabilă la acidul clorhidric din stomac, dar absorbţia intestinală este limitată, astfel că biodisponibilitatea sistemică după administrarea orală este de numai 33%. Doza de 500 mg, administrată oral, realizează o concentraţie plasmatică de 4 μg/ml după o oră şi 1 μg/ml după două ore; după şase ore antibioticul nu mai este detectabil. Aceeaşi doză, injectată intramuscular, realizează o concentraţie plasmatică maximă de 14-16 μg/ml. Oxacilina se leagă în proporţie de 92% de proteinele plasmatice. Se distribuie larg în lichidele organismului. Epuraea se face atât prin metabolizare (45% din doza administrată) cât şi prin eliminare renală (46%). Timpul de înjumătăţire este de 24-42 minute ceva mai mult în caz de insuficienţă renală. Oxacilina se foloseşte sub formă de sare sodică, în administrare orală sau în injecţii. Doza orală este de 2-4 g/zi (în 4 prize la 6 ore interval) pentru adulţi şi 50-100 mg/kg/zi pentru copil. Se pote injecta intramuscular sau intravenos în doză de 2-12 g/zi (fracţionat la 4-6 ore) pentru adulţi 100-300 mg/kg/zi pentru copii. Tratamentul endocarditelor cauzate de stafilococi susceptibili a fi meticilin rezistenţi se realizează cu oxacilină administrată intravenos câte 2 g la fiecare 4 ore timp de 4-6 săptămâni asociat cu gentamicină 1 mg/kg la fiecare 8 ore, intramuscular sau intravenos în primele 3-5 zile ale terapiei. Pentru tratamentul endocarditelor stafilococice în prezenţa protezelor valvulare sau ale materialelor protetice în oraganismul pacienţilor se administrează oxacilină 2 g intravenos la fiecare 4 ore timp de 6 săptămâni sau mai mult, împreună cu rifampicină (300 mg oral la fiecare 8 ore timp de 6 săptămâni sau mai mult şi gentamicină 1 mg/kg intramuscular sau intravenos la fiecare 8 ore în primele 2 săptămâni. L N b Â È Ê Ü h h h h h N ¶ ú h hð ᔌᑨ㥚ᘀ졨㐂ⴀReacţiile adverse sunt cele obişnuite. Leucopenia, creşterea transaminazelor, icterul colestatic, deşi rare, sunt ceva mai frecvente decât pentru alte antibiotice aparţinând aceleeşi grupe. Cloxacilina ( cloxacillin, cloxapen, orbeine, tegopen) Este o altă izoxazolilpenicilină, are o potenţă ceva mai mare decât oxacilina: CMI faţă de stafilococii penicilino-pozitivi este de 0,2 μg/ml. Este stabilă în mediu acid şi se absoarbe mai bine decât oxacilina, disponibilitatea după administrarea orală fiind de 43%. Doza de 500 mg administrată oral realizează o concentraţie plasmatică de 6 μg/ml la o oră şi 5 μg/ml la 2 ore; după 6 ore nu mai este detectabilă. În cazul injecţiei intramusculare a acleeaşi, doze nivelul plasmatic se ridică la 14-16 μg/ml. Cloxacilina se leagă în proporţie de 95% de proteinele plasmatice. Distribuţia este similară celorlalte peniciline anristafilococice. Este epurată mai ales prin eliminare urinară, metabolizarea hepatică interesează 20% din doza administrată. Timpul de înjumătăţire mediu este de 33 minute. Se foloseşte sub formă de sare sodică, se administreză oral sau în injecţii intramusculare, 250-500 mg la fiecare 6 ore pentru adulţi, 50 de mg/kg/zi pentru copiii cântărind mai puţin de 20 de kg. Recţiile adverse sunt cele obişnuite. Frecvenţa diareei (3-5 % este ceva mai mare decât pentru celelalte penicilini antistafilococice). Dicloxacilina (dicloxacillin, dichlorstapenor, diclocil, dycill) Are o potenţă superioară, CMI pentru stafilococ fiind de 0,1 μg/ml. Este stabilă la acidul clorhidric şi biodisponibilitatea sistemică după administrarea orală este de 50-85%. Doza de 500 mg administrată oral realizează o cocentraţie plasmatică de 11 μg/ml la o oră şi 12 μg/ml la 2 ore; după 6 ore nivelul este încă de 1-2 μg/ml. Injectată intramuscular în aceeaşi doză realizează o concentraţie plasmatică maximă de 12-14 μg/ml, ca şi celelalte izoxazolilpeniciline, dar nivelul se menţine eficace şi la 6 ore. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 96%. Este epurată predominant prin epurare renală. Timpul de înjumătăţire mediu este de 42 minute. Se foloseşte sub formă de sare sodică administrată oral sau în injecţii inramusculare 250-500mg la fiecare 6 ore pentru adulţi şi copiii mari, 25 mg/kg/zi pentru copii sub 20 de kg. Flucloxacilina (flucloxacillin, staphilex) Are o potenţă asemănătoare cloxacilinei. După administrare orală realizează nivele plasmatice mari şi relativ prelungite, la fel ca dicloxacilina. Se leagă în proporţie de 93% de proteinele plasmatice. Este epurată în cea mai nare parte prin eliminare renală. Timpul de înjumătăţire este de 42-60 minute. Se administrează oral sau în injecţii intramusculare 500mg - 1g la intervale de 8 ore. În infecţiile grave doza se poate creşte la 100 mg/kg/zi; la copiii mici se recomandă 40-100 mg/kg/zi. Nafcilina (nafcillin, nafcil, oxipen) O altă penicilină antistafilococică, are potenţă mare, similară dicloxacilinei, relativ la stafilococul auriu penicilinazo-pozitiv; este foarte activă şi faţă de pneumococ. Dozele mari pot fi eficace împotriva enterococului. Este inactivată în parte de acidul clorhidric şi se absoarbe incomplet şi inegal în intestin, nefiind avantajoasă în administrarea orală. Se leagă 89% de proteinele plasmatice. În cazul injectării intramusculare relizează niveluri plasmatice mai mici decât izoxazolilpenicilinele, după 500 mg concentraţia maximă este de 6,5 μg/ml, scăzând la 6 ore la 1 μg/ml. Este epurată în majoritate prin metabolizare hepatică şi se elimină cca 10% prin bilă; prin urină se excretă în proporţie de 30%. Timpul de înjumatăţire mediu este de o oră. Nu se acumulează în condiţii de anurie. Nafcilina se injectează intramuscular, câte 500 mg la intervale de 4-6 ore; în infecţiile severe se introduce intravenos în injecţie lentă sau perfuzie, 500 mg - 1 g la fiecare patru ore. Dozele recomandate la copii sunt de 25 mg/kg intramuscular la intervale de 12 ore; la nou nascuţi se injectează 10 mg/kg la 12 ore. În endocardite se adminisrează intravenos 2g la patru ore, 4-6 saptămâni, cu gentamicină 1 mg/kg intramuscular sau intravenos, la 8 ore, 3-5 zile. În cazul endocarditelor cu proteze de valvă se dă naficilină 2g intravenos la 4 ore, 6 saptămâni, ămpreună cu rifampicină 300 mg oral la 8 ore, tot 6 saptămâni şi gntamicină 1mg/kg intramuscular sau intravenos, la 8 ore în primele 2 saptămâni. Provoacă reacţii adverse obişnuite, cu o frecvenţă mai mare a leucopeniei. Alte chimioterapice antistafilococice Sensibilitatea stafilococilor la unele cefalosporine (operaţiile 1, 2, 3 şi 4) şi imipenem CMI90 (μg/ml). Cefalotină Cefoxitină Cefotoxină Cefepină Imipenem S.aureus 0,2 4 2 8 0,06 S.aureus rezistent la meticilină 32 32 32 >128 0,06 S.epidemidis 1 12 8 3,2 0,02 Stafilococii sensibili la meticilină sunt inhibaţi de eritromicină (CMI 0,4-0,6 μg/ml )sau clindamicină 0,4 μg/ml. Vancomicina (vancomycin, vancocin, vanco-Teva, vanmixon) produsă de Nocardia orientalis este o glicopeptidă complexă cu masă moleculară mare. Spectrul antibacterian cuprinde numai bacterii gram-pozitive aerobe. Este activă faţă de S.aureus sensibil la meticilină (CMI30 1 μg/ml ) şi rezistent (CMI30 2 μg/ml ), faţă de S.epidermidis sensibil (CMI30 0,25 μg/ml ) şi rezistent (CMI30 1 μg/ml ). Acţiunea antistafilocică poate fi potenţată de rifampicină şi gentamicină. Există tulpini de stafilococi, dar şi alte bacterii care sunt rezistenţi la vancomicină, puţine dar numărul loR este în creştere, de aceea trebuie utilizat un medicament de rezervă cu indicaţii stricte. Indicaţia majoră este infecţia cu stafilococi rezistenţi la peniciline – cefalosporine. Dacă stofilococii sunt inhibaţi, nu omorâţi, este necesară asocierea cu o aminoglicozidă (gentamicină). Vancomicina se absoarbe puţin în intestin. Introducerea intravenoasă a 500 mg determină 6-10 μg/ml după 1-2 ore, 2-4 μg/ml după 6 ore şi 1-2 μg/ml după 12 ore. Antibioticul se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 30%. Timpul de injumătăţire este de 5-6 ore la adult, 2-3 ore la copii, 4,1 ore la sugari şi 5,9-9,8 ore la nou–născuţi. Eliminarea se face prin urină, 79% în formă neschimbată. Insuficienţa renală prelungeşte mult timpul de înjumătăţire care, la anurie, poate ajunge 7 zile. Doza recomandată la adult 1-2 g/zi, la 6 sau 12 ore, la copii 25-40 mg/kg/zi, în perfuzie intravenoasă. În meningite injectare intrarahidiană 3-5 mg/ zi iar pentru acţiune la nivelul intestinului 125-500 mg oral, la 6 ore. Injectarea prea repde sau în soluţie concentrată poate provoca o reacţie anafilactoidă trecătoare (sindromul omului roşu), eliberare de histamină prin mecanism non-alergic. Antibioticul are potenţial ototoxic, trecător sau surditate permanentă la doze excesive (mai mult de 40 μg/ml). Teicoplanina (teicoplanin, targocid) este produs de Actinoplanes Teichomycetus – structură glicopeptidică ca şi vancomicina. Sunt sensibili: S. Aureus sensibil sau rezistent la meticilină (CMI 0,2-1,5 μg/ml ), S. Epidermidis (CMI 0,2-3,1 μg/ml). Are aceleaşi indicaţi ca şi vancomicina, dar rezistenţa bacteriană are şi ea tendinţă de creştere. Biodisponibilitatea în cazul injecţiilor intramusculare sau intravenoase este de 90%, concentraţia maximă plasmatică este de 2 ore. Se leagă în proporţie de 90% de proteinele plasmatice. Epurarea este renală, timpul de înjumătăţire este de 47 ore, mai mult în insuficienţa renală. Se recomandă o doză de încărare de 400-800 mg (2 injecţii la 12 ore) apoi doze de întreţinere de 200-400 mg o dată/zi. Reacţiile adverse sunt puţine: iritaţie la locul injecţiei, erupţii cutanate, rareori reacţii alergice. Ciprofloxacina (Ciprofloxacin, Ciflox, ciprinol, ciprobid, ciprocin, ciprolet) este o fluochinonă cu potenţă mare: CMI 90 pentru S. Aureus este de 1 μg/ml. Administartă oral are o bidisponibilitate medie de 60 %, se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 40 %. Este metabolizată 14%, metaboliţii ei fiind activi, eliminarea se face urinar 65% şi prin scaun 15-30%. Timp de înjumătăţire mediu 4,1 ore. Dozele între 250 şi 750 mg de 2 ori pe zi, în funcţie de natura şi gravitatea infecţiei. În cazul infecţiei cu S. Aureus este necesară monitorizarea atentă pentru evitarea dezvoltării rezistenţei. Ca reacţii adverse sunt frecvente: greaţa, voma, diareea, uneori convulsii, delir, halucinaţii, rare reacţii alergice. Dacă în 1941 penicilina G distrugea majoritatea tulpinilor de S. aureus, în ultimii ani peste 95% din tulpinile de S. aureus izolate în spitale sunt rezistente la acest antibiotic iar 20% sunt rezistente şi la meticilină. Stafilococul rezistent la meticilină este de obicei rezistent la cefalosporine, aminoglicozide, macrolide. Septicemia stafilococică - terapia începe obligatoriu cu oxacilină + gentamicină, minim 14 zile, cura de întreţinere cu oxacilină 2-3 săptămâni, prelungit până la 5-6 săptămâni în caz de metastaze osoase şi endocardice. Angina stafilococică este foarte rară, ca infecţie de spital la copii – terapia începe cu penicilină G după rezultatul antibiogramei se continuă 5-6 zile sau se administrează eritromicină propionil dacă e rezistent la penicilină. Toxiinfecţia alimentară cu stafilococ – boală diareică frecvent „holerifomă” pe lângă reechilibrare hidroelectrolitică în cazuri grave se dă oxacilină sau eritromicină . Meningita stafilococică – apare ca metastază septică în meningita stafilococică. Până la testarea sensibilităţii se dă penicilină G (doze mari) + oxacilină şi se introduce intrarahidian un antibiotic activ (oxacilină, gentamicină, bacitracină). Pentru stafilococ sensibil la penicilină se aplică monoterapie cu penicilină G. Când este rezistent se administrează oxacilină + gentamicină parenteral şi getamicină intrarahidian. În toate situaţiile se administrează cel puţin 4 zile intrarahidian zilnic. Durata terapiei se prelungeşte 3 săptămâni. Stafilococii cutanate – în cazul foliculitelor, acneelor, furuncului, furunculoză genitală, hidrosadenitelor, impetigo stafilococic, plăgi deschise suprainfectate cu stafilococ, tratamentul este local, prin mică chirurgie, cu aplicaţii locale de antibiotice, după testarea sensibilităţii stafilococului. Se tratează energic cu antibiotice: stafilococia malignă a feţei sau furuncullul antracoid al buzei superioare, cu oxacilină + gentamicină; furunculul antracoid sau furunculoza multiplă la diabetici şi imunopdeprimaţi – oxacilină sau eritromicină; pemfigusul nou-născuţilor, dermatita exfoliativă şi stafilococia cutanată a nou-născuţilor – după gravitate, cu eritromicină sau oxacilină sau penicilină G + oxacilină+ gentamicină; acneea necrotică sau conglobată, piodermite vegetante – după antibiogramă – 10-14 zile cu o ameliorare trecătoare nu se previn recidivele; piodermita stafilococică juvenilă a feţei la fete – tratament lung cu tetraciclină sau doxicilină 6 săptămâni – se produce o concentraţie mare în glande sebacee şi epiteliul folicular. BIBLIOGRAFIE MIRCEA ANCHELESCU – „Ghid practic de antibioterapie”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1988; VALENTIN STROESCU – „Bazele farmacologice ale practicii medicale”, Ediţia a VI-a, Ed. Medicală, Bucureşti, 1998; DUMITRU BUIUC, DANIELA BOSNEA, CARMEN STADOLEANU – „Microbiologie orală” Ed. Apollonia, Iaşi, 1999; MIHAI NECHIFOR, EUGEN DIACONU – „Actualităţi în chimioterapia antibacteriană”, Ed. Timpul, Iaşi, 1999; PAGE PAGE 12 쥁@