Referat Ingrijirea Bolnavilor Cu Probleme De Mobilitate

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ingrijirea Bolnavilor Cu Probleme De Mobilitate si de asemenea puteti face Download Referat Ingrijirea bolnavilor cu probleme de mobilitate

Citeste fragmente din Referat Ingrijirea Bolnavilor Cu Probleme De Mobilitate

LUCRARE DE DIPLOMĂ Îngrijirea bolnavilor cu probleme de mobilitate fizică Motto : “Aparatul locomotor serveşte mişcarea, iar mişcarea este forma primordială de manifestare a vieţii”. CUPRINS CAP I Istoricul bolii…………………………………………………6 CAP II Anatomia aparatului locomotor………………………………7 Oase………………………………………………………….. 7 Muşchi…………………………..…………………………… 8 Articulaţii…………………………………………………… 10 CAP III Semiologia aparatului locomotor……………………………12 Simptome……………………………………………………12 Simptome obiective…………………………………………15 Inspecţia…………………………………………………….1 5 Edemul……………………………………………….17 Fistula………………………………………………..18 Hipotrofia…………………………………………….19 Palparea……………………………………………………..22 Temperatura locală…………………………………..23 Hemihidartroza………………………………………23 Fluctuenţa……………………………………………24 Durerea provocată…………………………………...24 Crepitaţia…………………………………………….24 Auscultaţia………………………………………………….25 Reflexele…………………………………………………....25 Măsurători………………………………………………….25 Electrodiagnosticul de stimulare…………………………...26 Electromiografia……………………………………………26 Artroscopia…………………………………………………26 Prevenirea escarelor………………………………………..27 CAP IV Fracturi şi luxaţii………………………………………….29 Fracturile gâtului………………………………………….29 Fracturile rotulei………………………………………….29 Fracturile de menisc………………………………………29 Fracturile gambei…………………………………………29 Fracturile oaselor antebraţului……………………………30 Fracturile bazinului……………………………………….31 4.7 Luxaţia congenitală de şold………………………………32 CAP V Boala lui Parkinson……………………………………….34 Forme clinice……………………………………………..35 Tratament…………………………………………………36 Îngrijirea pacienţilor cu boala Parkinson…………………37 CAP VI Rolul asistentei medicale…………………………………41 CAP VII Tulburări de mers…………………………………………43 Anomalii rotaţionale……………………………………...43 Diformităţile piciorului…………………………………...43 Torsiunea tibială………………………………………….43 Torsiunea femurală……………………………………….44 Platfus…………………………………………………….44 Piciorul cavus…………………………………………….45 Diformităţi angulare………………………………………45 CAP VIII Caz I……………………………………………………..47 Caz II…………………………………………………….60 Caz III……………………………………………………70 CAP IX ANEXE…………………………………………………..79 CAP X BIBLIOGRAFIE…………………………………………90 CAPITOLUL I ISTORICUL BOLII Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului uman este denumit aparat locomotor”, iar funcţia complexă a acestui aparat se numeşte de “locomoţie”. Organismul în mişcare trebuie privit ca un tot unitar, ca un întreg, nu ca o manifestare izolată a unor mecanisme ale unor aparate şi sisteme care ar acţiona complet independent . La baza mişcărilor stau factori morfofuncţionali rezultaţi din mişcarea însăşi şi care nu sunt altceva decat organele aparatului locomotor (oase, articulaţii, muşchi) şi organele sistemului nervos (receptori, nervi senzitivi, măduva spinării, encefal, nervi motori, plăci motorii, sisteme gama). Organismul în mişcare trebuie privit ca un tot unitar, ca un întreg, mişcarea fiind rezultatul intrării în acţiune a tuturor factorilor morfofuncţionali amintiţi. Intrarea în acţiune a acestor factori şi mecanismul lor sunt stereotipe şi pot fi considerate ca nişte principii . Din istoricul anatomiei se desprind câteva nume celebre, cum ar fi grecul Galien (131-201) sau Andre Vesal (1524-1564), cel mai mare anatomist al secolului XVI-lea, care a trăit la Bruxelles, fiind unul dintre primii care s-au ocupat de sistematizarea tehnicii disecţiei corpului omenesc. Anatomia omului, ca şi celelalte ramuri ale ştiinţelor naturii, a cunoscut în secolele următoare după înfrângerea prejudecăţilor religioase, un remarcabil progres şi a ajuns să stea la baza studiului a numeroase activităţi ştiinţifice şi artistice. Şcoala românească de anatomie a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea acestei ramuri a biologiei. Numele lui Fr.Rainer, Gr. T.Popa, V. Papilian, Z. Iagnov, E. Repciuc, D. Riga, T. Rusu şi al multor altora vor rămâne strâns legate de evoluţia anatomiei, în general, şi a anatomiei funcţionale, în special. Definiţia lui Fr. Rainer - “Anatomia este ştiinţa formei vii”-concretizează concepţia şcolii româneşti de anatomie. CAPITOLUL II ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR Aparatul locomotor, aparat specializat care îndeplineşte funcţia locomotorie a organismului, este alcătuit dintr-un complex de organe cu structuri şi funcţii diferite. La cele 206 segmente osoase, peste 430 muşchi striaţi şi peste 310 articulaţii trebuie adăugate reţeaua nervoasă (cu căile aferente şi eferente) şi reţeaua vasculară care irigă toate aceste organe. OASE Majoritatea oaselor corpului omenesc au forme şi dimensiuni diferite, ceea ce demonstrează relaţia dintre aspectul lor exterior şi funcţiile care le revin. Din punct de vedere al aspectului exterior, oasele se împart în trei tipuri : oase lungi oase scurte oase plate Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanţă osoasă compactă, având în centru un canal medular şi la cele două extremităţi, mai mari ca volum, câte un bloc de substanţă spongioasă, înconjurată de un strat de substanţă compactă. Ele acţionează ca pârghii şi prin intermediul lor se vor realiza mişcări rapide şi de mare amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc scheletul membrelor. Oasele scurte sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite de un strat de substanţă compactă. Rolul lor este de a suporta elastic greutatea corpului (oasele tarsiene), de a contribui la menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (vertebrele), sau de a permite executarea mişcărilor complexe şi delicate ale mâinii (oasele carpiene). Oasele plate sunt late şi subţiri şi participă la alcătuirea unor cavităţi care protejază organele importante (cutia craniană) sau la realizarea unor suporturi stabile (oasele bazinului), sau oferă muşchilor suprafeţe întinse şi mobile de inserţie (omoplatul). Indiferent de tipul lor, suprafaţa oaselor nu este perfect netedă decât în anumite porţiuni. În rest, prezintă numeroase neregularităţi, linii, suprafeţe rugoase, apofize, tuberozităţi, spine etc., care servesc drept zone pentru inserţiile musculare. Forma şi dimensiunile acestora sunt dependente de forţele cu care trag grupele musculare şi direcţia acestor forţe. Osul-organ are rol atât în susţinerea corpului, cât şi în locomoţie. Statica şi locomoţia, sub toate formele lor, determină şi în os, prin greutatea corpului şi prin jocul forţelor musculare (tonusul şi contracţia), o stare de tensiune (de eforturi unitare), tranformând osul într-o mecanostructură de tipul “construcţiilor minime absolute”. Organizarea osului, în care intră o cantitate minimă de material, s-a dovedit construcţia cea mai economică şi în acelaşi timp cea mai adaptată ca rezistenţă şi ca elasticitate. Pentru a se obţine sfărâmarea unui os normal trebuie să se apese asupra lui cu o forţă foarte mare. Clasicele calcule ale lui Boigey arată că pentru sfărâmarea unei vertebre lombare sunt necesare 1000 kg, pentru un femur 2000 kg şi pentru o tibie 4100 kg. MUŞCHI Corpul omenesc dispune de un număr de peste 430 muşchi striaţi care reprezintă în totalitatea lor 40-45% din greutatea întregului corp. Un muşchi striat este alcătuit din mai multe elemente:corpul muscular, tendonul, joncţiunea tendinomusculară, inserţia muşchiului, tecile sinoviale, bursele seroase anexate, vasele şi nervii muşchiului. Marea majoritate a muşchilor au forme şi dimensiuni diferite, ceea ce reprezintă, de la început un indiciu al relaţiilor dintre formele organelor contracţiiile şi funcţiile lor diverse. În ansamblu, toţi muşchii se pot grupa după forma lor în: muşchi scurţi muşchi lungi muşchi laţi muşchi inelari Muşchii scurţi realizează împreună ansambluri musculare. Prototipul muşchilor scurţi este reprezentat de muşchii şanţurilor vertebrale, care contribuie la menţinerea coloanei în extensie . Datorită numărului şi independenţei elementelor, ei menţin coloana, asigurandu-i în acelaşi timp supleţe prin jocul contracţiilor lor. Muşchii lungi sunt, după forma lor de trei tipuri: muşchi fuziformi, muşchi cilindrici şi muşchi mixt. Muşchii lungi fuziformi, de forma unor fuse, au ca prototip muşchii gâtului şi ai membrelor. Produc mişcări de forţă relativ mare şi de amplitudine mare . Muşchii lungi cilindrici au aproximativ aceeaşi lăţime pe toată întinderea lor şi se întâlnesc tot la membre. Produc mişcări de amplitudine mare, dar de forţă mică şi contribuie mai mult la menţinerea direcţiei de mişcare. Muşchii laţi sunt, după grosimea lor, de două tipuri: muşchi laţi şi subţiri muşchi laţi şi de dimensiuni mai mari. Muşchii laţi şi subţiri alcătuiesc centurile care închid marile cavităţi ale corpului. Prototipul lor este reprezentat de muşchii abdominali, care susţin greutatea viscerelor. Sunt dispuşi în planuri suprapuse şi fasciculele lor sunt orientate în sensuri diferite . Muşchii laţi şi de grosimi mai mari au ca prototip muşchii care acoperă cavitatea toracică şi mobilizează membrele superioare. Sunt, în general, de formă triunghiulară, baza inserându-se larg pe coloana vertebrală torace şi bazin, iar vârful, reprezentat de un tendon puternic, se inseră pe un punct al membrului superior . Muşchii inelari au forma circulară şi permit prin contracţia lor, deschiderea sau închiderea anumitor orificii. Exemplu: orbicularul ochilor, orbicularul buzelor etc. Tot un muşchi inelar, dar cu totul deosebit ca dimensiune şi importanţă, poate fi considerat şi muşchiul diafragm, care alcătuieşte plafonul cavităţii abdominale şi planşeul cavităţii toracice. ARTICULAŢII Către extremităţile lor segmentele osoase sunt legate între ele prin părţi moi,participând astfel la formarea articulaţiilor. Articulaţiile în funcţie de gradul lor de mobilitate se clasifică în: 1. prima grupă o formează sinartrozele (articulaţiile fixe), în care mişcările sunt minime sau inexistente. Aceste articulaţii sunt lipsite de o cavitate articulară, iar funcţia lor de mobilitate diminuă până la dispariţie,nemai rămânând decât nişte zone interosoase, cu un ţesut intermediar, care poate fi transformat chiar în ţesut osos, ceea ce face ca delimitarea dintre oase să dispară. În funcţie de stadiul de evoluţie al mezenchimului care se interpune între oase, deosebim: sinfibrozele (extremităţile oaselor sunt unite prin ţesut fibros) sincondrozele (legătura se face prin ţesut cartilaginos) simfizele (ţesut interpus este fibrocartilaginos) sinostozelor (mezenchimul se osifică) 2. a doua grupă de articulaţii o formează articulaţiile semimobile, cu mişcări ceva mai ample, denumite amfiartroze (hemiartrozele,schizartrozele) în care zona intermediară prezintă o fantă incompletă, aparută sub influenţa unor mişcări de amplitudine redusă. 3. a treia grupa, cea a adevăratelor articulaţii, este reprezentată de diatroze (articulaţiile mobile), caracterizate prin prezenţa unei cavităţi articulare, care apare între extremităţile oaselor. Astfel, într-o primă categorie ar intra articulaţiile cu un singur grad de libertate: articulaţiile plane (artrodiile) au suprafeţelele articulare congruente; mişcarea lor este numai de alunecare, cum se întâmplă între apofizele articulare cervicale sau între oasele carpiene. articulaţiile cilindroide sunt asemănătoare balamalelor. Un capăt articular are forma unui cilindru plin sau a unui mosor (trohlee), iar celălalt este scobit şi configurat corespunzător. Se deosebesc două variante: articulatia trohleană, ca o balama, cum este articulaţia cotului şi articulaţia trohoidă, sub formă de pivot, în jurul căreia se face mişcarea, cum este articulaţia radiocubitală superioară. A doua categorie o formează articulaţiile cu două grade de libertate: articulaţia elipsoidală are una din extremităţile osoase în formă de condil, cu secţiunea anteroposterioară elipsoidală (genunchi) sau un condil şi o cavitate scobită corespunzătoare (articulaţia radiocarpiană). articulaţia şelară (în formă de şa) cu o suprafaţă convexă şi alta concavă în sens invers, ca cea trapezometacarpiană a policelui. A treia categorie este reprezentată de articulaţiile cu cea mai mare libertate de mişcare, adică articulaţiile cu trei grade de libertate: Articulaţiile sferoidale (enartrozele) sunt alcătuite dintr-un cap articular aproape globulos, mai mic sau sau mai mare decât o jumătate de sferă, şi dintr-o cavitate mai întinsă sau mai scobită. CAPITOLUL III SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR Sistemul locomotor are trei componente majore: - oase - articulaţii - muşchi cu nervii lor. Cea mai bună examinare trebuie să aibă în vedere regiunile anatomice, iar examinarea propriu-zisă să fie făcută într-o anumită ordine, potrivit legilor mecanicii articulare şi musculare. Scheletul îndeplineşte în organism mai multe funcţii: - dă formă şi suport corpului - reprezintă depozitul de calciu uşor mobilizabil (97%) - unele elemente ale scheletului protejează corpul faţă de forţe externe şi interne. Oasele oferă suprafeţe de inspecţie pentru muşchi şi reprezintă pârghii de mişcare. Agentul dinamic al locomoţiei este reprezentat de muşchiul scheletic. 3.1 Simptomele Simptomele majore ale suferinţei sistemului locomotor sunt: ( durerea ( impotenţa funcţională Bolnavul cu o afecţiune a aparatului locomotor poate să acuze unul sau mai multe simptome ca : durerea, impotenţa funcţională, atitudinea vicioasă şi diformitatea, tulburările de sensibilitate. Durerea este simptomul subiectiv cel mai frecvent, care îmbracă aspectele cele mai felurite ca loc de apariţie, intensitate caractere şi evoluţie. Mecanismul fiziopatologic al durerii în afecţiunile aparatului locomotor este complex şi în mare parte necunoscut. Mai frecvent întâlnim aşa-numitele dureri somatice, condiţionate de excitaţia extero- şi proprioceptorilor, iar durerile aşa-numite viscerale, care se referă la segmentul interoceptiv, se întâlnesc mult mai rar. Durerea pe care o acuză bolnavul are următoarele caracteristici: înţepătoare, usturătoare, arzătoare, lancinantă, sfîşietoare sau pulsatilă. Ea poate fi continuă sau intermitentă, progresivă sau alternantă ca evoluţie, bine localizată sau difuză, vie sau surdă, superficială sau profundă. Aceiaşi agenţi provocatori ( ciupirea, înţeparea, căldura, curentul electric etc.) aplicaţi pe o zonă limitată şi pentru scurt timp provoacă dureri “înţepătoare”, dar aplicaţi pe o zonă mai largă şi pentru o perioadă de timp mai lungă dau dureri ”arzătoare”. Durerile “pulsatile” rezultă din coliziunea undei pulsatile cu organele sensibile la durere. Proiecţia senzaţiei dureroase şi localizarea durerii la tegument se pot realiza cu unele mici erori, deoarece claritatea şi întinderea proiecţiei pot să varieze. Durerea profundă este adesea descrisă ca fiind difuză şi vag localizată. În cazurile care impulsurile iniţiale care merg de-a lungul căii pentru durere, în orice punct de la nerv la cortex, dau naştere unei senzaţii proiectate în regiunea periferică, inervată de organele terminale ale acestei căi, apare o durere patologică proiectată. În cazurile în care durerea este proiectată într-o zonă îndepăratată faţă de punctul de excitare al organului terminal şi în general superficial faţă de acest punct, apare o durere referită. Durerea profundă cu origine în organele aparatului locomotor poate fi înăbuşită, chinuitoare sau sfredelitoare, iar localizarea ei este greu de realizat, deoarece tinde să iradieze. Ea este deosebit de neplăcută şi chiar provoacă greaţă. Caracterul durerilor pe care le acuză bolnavul ne poate sugera de la început diagnosticul. Astfel, dacă bolnavul acuză o durere lombară mai veche, care la un moment dat, în urma unui efort de ridicare, iradiază într-unul din membrele inferioare, ne vom gândi la posibilitatea unei hernii de disc. Dacă durerea este fugace şi cuprinde alternativ diferite articulaţii, ne vom gândi la un reumatism poliarticular. Dacă apare, când la un genunchi, când la celălalt şi se însoţeşte de hidartroză, bolnavul prezintă o hidrartroză intermitentă. Adesea nu trebuie uitat faptul că durerea, fiind iradiată, poate să îndrepte atenţia examinatorului asupra unei alte regiuni decât cea bolnavă. Exemple tipice le constituie în centură, la bolnavii cu afecţiuni ale coloanei vertebrale. Impotenţa funcţională reprezintă un al doilea sindrom subiectiv important. Poate să fie parţială sau totală şi poate să intereseze un segment de membru în totalitate sau mai multe membre. Cauzele impotenţei functionale sunt multiple: întreruperea continuităţii osoase sau a formaţiilor musculotendinoase care execută mişcarea, blocajele, redorile sau anchilozele articulare, reacţia antalgică în urma unui traumatism sau a unei afecţiuni dureroase, leziunile nervilor rahidieni sau leziunile sistemului nervos central etc. O formă deosebită a impotenţei funcţionale este aceea care poate să apară în cadrul crizelor pitiatice. După cum se ştie, în isterie nu există leziuni organice, punctul de plecare fiind o idee fixă, obsedantă, care provoacă inhibiţia parţială a centrilor de elaborare psihică conştientă şi dezlănţuirea de acte inconştiente. Din punct de vedere al evoluţiei, impotenţa funcţională poate fi trecătoare sau definitivă, regresivă staţionară sau progresivă. În urma unui traumatism osteoarticular fără leziuni nervoase, ea este de obicei trecătoare, dar atunci când sunt interesaţi şi nervii, poate fi definită. În forma paralizantă a poliomielitei, impotenţa funcţională este progresivă în faza acută, regresivă în faza de regresiune a paraliziilor şi staţionară în faza de schelet; în miopatii, paraplegie ERB etc. este progresivă. Atitudinile vicioase şi diformităţile pot să determine pe bolnav să se prezinte la medic, chiar dacă nu sunt însoţite de durere sau de impotenţă funcţională. Ele pot să îmbrace cele mai diverse forme legate de regiunea interesată şi de boala care le determină . Tulburările de sensibilitate. Bolnavul poate să acuze uneori existenţa unor tulburări subiective ale sensibilităţii, sub forma unor diverse senzaţii pe piele, în muşchi, mucoase, în trunchiurile nervoase etc. (disestezii, senzaţii anormale, amorţeli, furnicături, înţepături etc.). Aceste tulburări, frecvente în polinevrite, scleroza în plăci, tabes etc. pot să apară şi în cervicartroze, hernii de disc sau alte afecţiuni ale aparatului locomotor. Membrul fantomă este o formă particulară a tulburărilor de sensibilitate la amputaţi şi constă în falsa percepţie a segmentelor corporale care lipsesc. În aceste impresii complementare ale amputaţiilor, fantoma se manifestă ca o prelungire a bontului, fie la membrul amputat, fie că suferă unele deplasări. Oricum, fantoma urmează mişcările bontului, ca şi cum segmentul lipsă ar continua să existe. Uneori, invalizii afirmă chiar că pot să execute mişcări voluntare cu ea. Alteori, la locul segmentelor lipsă acuză dureri importante şi rebele la orice tratament. 3.2 Simptome obiective Examenul clinic obiectiv ale aparatului locomotor decurge conform normelor de examinare a oricărui alt aparat sau sistem. Aceasta constă din inspecţie, palpare şi auscultaţie, la care se vor adăuga unele manevre specifice semiologiei acestui aparat, precum şi determinarea mobilităţii pasive, efectuarea unor măsurători şi mulaje, examenul reţelei vasculare şi examenul neurologic. 3.3 Inspecţia Poate releva deformări, deplasări, modificări ale dimensiunilor. La inspecţia articulaţiilor se pot observa: tumefieri, modificări de culoare (ex: deviaţia degetelor, scolioza coloanei vertebrale, flexia genunchilor, retracţia degetelor piciorului) trebuie reţinute leziunile nodulare, tumefacţiile tecilor tendinoase, reducerea musculaturii periarticulare (care poate creea falsa impresie a măririi articulaţiei). O atenţie deosebită se va acorda distribuţiei regionale a modificărilor articulare, element important pentru diagnosticul artritelor. Modificările reţelei venoasesubcutanate, întâlnite în special la membrul inferior, sub forma cunoscută a varicelor, constau în reliefarea pregnantă a trunchiurilor venoase, în special pe faţa internă a gambei, a genunchiului şi la partea inferiointernă a coapsei, deci în domeniul safanei interne. Apar fie ca nişte traiecte albastrui, fie ca nişte cordoane fluctuoase, boselate şi neregulate, sub tegument, care pare mai subţire şi uneori mai negricios. Iniţial, se constată o simplă dilatare, însoţită de o îngroşare a peretelui venos, apoi trunchiul devine sinuos şi neregulat pentru ca în final să se constituie ampulele varicoase. Aspectul cel mai caracteristic îl constituie degenerscenţa unui segment din safena şi a colateralelor din acea regiune, cu formarea unui pachet varicos. Cu timpul, varicele se întind pe tot traiectul safenei interne, la început pe trunchiul principal, apoi şi pe afluenţi, de unde se pot propaga şi la safena externă. Ambele reţele venoase ajung astfel să fie interesate, dar în mod inegal, leziunile mai grave observându-se aproape de gambă, pe faţa ei anterointernă. Inspecţia trebuie completată cu manevre, care pot să pună mai bine în evidenţă insuficienţa circulaţiei de întoarcere. Manevra Kelly constă în comprimarea venelor de sub genunchi cu o mâna şi a celor de deasupra genunchiului cu cealaltă. Sângele împins în lungul safenei ajunge să producă o tumefacţie imediat sub plica inghinală . Manevra Schwartz constă în lovirea părţii superioare a safenelor interne. În cazul în care venele şi în special vena safenă internă prezintă insuficienţe valvulare, şocul se transmite prin unda lichidiană şi oscilaţiile se văd până la venele gambei, putând fi percepute şi cu degetele celeilalte mâini. Asemănătoare este şi manevra Sicard,în care se cere bolnavului să tuşească, observându-se, de asemenea, apariţia unei unde descendente pe traiectul vaselor. Atât semnul Schwartz, cât şi semnul Sicard, apar în insuficienţa valvulară a safenei, însoţită de insuficienţă sau absenţa valvulelor, pe femurala comună şi pe iliacă. Cea mai demonstrativă este însa manevra Trendelenburg-Troianov: Bolnavul rămâne tot culcat şi îşi ridică un membru inferior, rămânând astfel până ce se golesc toate venele dilatate. În acest moment se aplică policele sau un garou pe trunchiul safenei, aproape de vărsarea ei, obliterându-se astfel vena; se cere bolnavului să se ridice în picioare. Trunchiurile venoase rămân şi în ortostatism goale şi aplatizate, până ce încetează compresiunea, când varicele încep să se umple brusc, de sus în jos, ceea ce arată prezenţa unei circulaţii retrograde superficiale, prin insuficienţa valvulară, a joncţiunii safenofemurale (semn Trendelenburg pozitiv). Dacă venele nu se umplu cu sânge după ridicarea garoului se consideră că aparatul valvular funcţionează satisfacător (semn Trendelenburg negativ). Manevra descrisă de Delbert şi Mosquot constă în aplicarea unui garou la rădăcina coapsei, bolnavul fiind în ortostatism. Bolnavului i se cere apoi să meargă şi să observe cum varicele diminuează sau dispar, ceea ce dovedeşte influenţa favorabilă pe care o au contracţiile musculare asupra circulaţiei de întoarcere. Perthes a îmbunătăţit manevra, punând bolnavul să meargă repede şi să facă genuflexii. Dacă după genuflexii varicele rămân congestionate sau devin şi mai pronunţate, sistemul venos profund este deficitar. Pompa musculară nu a fost eficace şi sângele este expulzat din venele profunde, prin venele perforante, în sistemul venos superficial. Manevra Chevrier este utilă în explorarea funcţională a sistemului comunicanţelor. Bolnavul fiind în decubit dorsal, după ce ridică membrul inferior şi i se aplică garoul, este ridicat în ortostatism. În cazul în care varicele se umplu cu sânge în câteva secunde, venele comunicante sunt insuficiente. Dacă varicele se umplu cu sânge în mai mult de 30 de secunde, se consideră că venele comunicante sunt suficiente şi că nu există reflux din profunzime. Tilburările vasomotorii se întâlnesc într-un mare număr de afecţiuni ale aparatului locomotor ca: varice, boala Raynaud, tulburările fiziopatice etc. Dintre tulburările vasomotorii cel mai des întâlnite sunt: hiperhidroza, cianoza sau, din contră, roşeaţa tegumentului. 3.3.1 Edemul, simptom frecvent întâlnit în marea majoritate a afecţiunilor aparatului locomotor, se prezintă sub cele mai variate forme. Deosebirile se referă la sediu, întindere, mobilitate, duritate şi nuanţa tegumentului. Sindroamele edematoase ale aparatului locomotor se pot împărţi în mai multe categorii, bine distincte din punct de vedere etiopatogenic. Edemul congenital este un limfedem caracterizat prin îngroşarea excesivă a ţesutului subcutanat şi înlocuirea aproape completă a ţesutului adipos cu vase limfatice lărgite. Este dur, nedureros şi însoţit de o stare generală bună. Întâlnim asemenea edeme în elefantiazisul congenital şi în edemul cronic familial Maige (pseudoelefantiazisul neuroartritic sau edemul segmentar Debove). Edemul posttraumatic apare ca urmare a reacţiilor circulatorii reflexe datorite traumatismului, cu atât mai evident, cu cât regiunea traumatizată este mai puţin învelită în ţesuturi moi. În treimea inferioară a gambei şi a antebraţului, edemul este uneori atât de intens, încât atrage şi apariţia flictenelor. Edemul posttraumatic apare ca o consecinţă a vasodilataţiei active sau pasive, a creşterii permeabilităţii capilarelor, precum şi intervenţiei a numeroşi alţi factori, cum ar fi: viteza încetinită a curentului sanguin, aciditatea şi temperatura locală, condiţiile specifice chimice ale mediului şi concentraţia ionilor de calciu. Edemul inflamator apare sub acţiunea procesului inflamator; se datoreşte hiperpermeabilităţii capilare, acidozei tisulare şi insuficienţei dinamice limfatice şi se caracterizează prin roşeaţă, căldură şi tumefacţie. Edemul necrotic apare în tabes, siringomielie etc., în urma paraliziei vasomotorilor; troficitatea ţesuturilor suferă prin perturbările inervaţiilor pereţilor vasculari. Edemul de stază este un edem limfatic, datorat stazei limfatice şi insuficienţei valvulare limfatice. Presiunea ridicată şi staza limfatică deschid conducte limfatice noi, dotate cu valvule insuficiente şi care nu pot să facă faţă nevoilor circulatorii. Edemul de fereastră, care apare la nivelul ferestrelor aparatelor ghipsate, constituie un exemplu tipic de edem de stază. Tulburările trofice reprezintă o fază mai avansată a tulburărilor vasomotorii, care determină nu numai o apariţie a tulburărilor funcţionale, ci şi unele leziuni caracteristice, cum ar fi: deformaţiile ungheale, eczemele şi complicaţia lor majoră, ulcerul trofic. Dintre ulcerele trofice amintim, în primul rând, ulcerul varicos, situat de preferinţă pe faţa internă a gambei, care se prezintă sub forma unui ulcere liptic, limitat de margini netede sau dantelate, proeminente, cu fundul tapisat cu muguri roşii şi sângeroşi sau, din contră, cenuşii şi avasculari şi din care se scurge un lichid putrid, mai mult sau mai puţin sanguinolent. Tegumentul din jurul ulcerului varicos este îngroşat, glabru şi prezintă urme brune, pigmentate sau roşietice. Cu un aspect clinic asemănător se prezintă şi ulcerul sifilitic. 3.3.2 Fistula Un alt semn observat prin inspecţie poate fi reprezentat de existenţa uneia sau mai multor fistule. Fistula se prezintă ca un orificiu cutanat cu marginile îngroşate, violacee, înconjurat de tegument normal, roşu sau eczematizat. Ea este rezultatul unei inflamaţii cronice abcedate, de natură diversă şi cu sediu uneori diferit şi constituie mijlocul de evacuare a colecţiilor purulente trenante. În descrierea unei fistule se va nota sediul şi aspectul ei, precum şi caracterul secreţiilor care se scurg prin orificiu. Fistula osteomielitică are marginile nete, tăiate drept, este rotundă sau uşor ovoidă şi prin ea se evacuează puroi şi sechestre, de obicei dure, uneori destul de mari, de forma unor ace, cu marginile festonate. Fistula tuberculoasă are margini subţiri, violacee, decolorate şi ia uneori un aspect fungos. Prin ea se scurge un puroi cazeos, grunjos şi foarte rar se evacuează sechestre, care sunt parcelare şi pulverulente. Fistula din osteita sifilitică este determinată net şi adesea policiclică. Prin ea se scurge un lichid vâscos, filant şi excepţional se evacuează sechestre. Prin fistula micotică se scurge un lichid care conţine frecvent graunţe galbene, caracteristice. 3.3.3 Hipotrofia si atrofia musculara. Simptome capitale, hipotrofia şi atrofia musculara însoţesc de regulă afecţiunile aparatului locomotor. Musculatura - şi mai ales ,grupele musculare, mari, cum sunt cvadricepsul şi deltoidul - se atrofiază rapid în orice afecţiune care limitează posibilităţile de mişcare. Simpla imobilizare spontană sau terapeutică a unui segment, obligând muşchii la inactivitate, se manifestă în mod obligatoriu prin apariţia atrofiei musculare. De obicei,atrofia musculară poate fi cu uşurinţă pusă în legătură cu o afecţiune bine precizată a aparatului locomotor. Uneori însă, mai ales în cadrul atrofiilor musculare întinse, diagnosticul diferenţial se complică. De aceea este necesar să ştim să ne orientăm şi în atrofiile musculare de origine neuromusculară. Aceste atrofii pot să aibă o origine fie mielopatică, fie nevritică, fie distrofică. Dintre atrofiile musculare de origine mielopatică menţionez: atrofia musculară progresivă (boala Aran-Duchennne şi poliomielita cronică anterioară), care interesează în special membrele superioare, evoluează de la mână spre umăr sau invers, nu reprezintă redori sau dureri musculare spontane sau la palpare şi apare de obicei la adulţi. siringomielia anterioară acută, care pot să prezinte, de asemenea atrofii de tip Aran-Duchenne, dar celelalte simtome caracteristice facilitează diagnosticul diferenţial. poliomielita anterioară acută, care apare după un an de viaţă, de obicei printr-un debut brutal, nu se însoţeşte de redori şi nu prezintă în faza de sechele dureri musculare. boala Werding-Hoffman, care apare în copilărie şi în care atrofiile musculare nu au caracter familial, încep la rădăcina membrului, evoluează rapid, pentru a se întinde spre extremităţi. Atrofiile musculare de origine nevritică: polinevrita, radiculiă, poliradiculonevrită, care prezintă atrofii musculare localizate la extremităţile distale şi tulburări de sensibilitate obiectivă; apar mai rar la copii după un episod febril. Cea mai frecventă este polinevrita difterică, ce se însoţeşte şi de paralizia vălului palatului amitrofia Charcot-Marie, care prezintă atrofii musculare localizate la membrele inferioare (cu picioarele varus echin consecutive) şi superioare şi reflexele osteotendinoase abolite. Aceste atrofii au însă un caracter ereditar şi familial, încep în extremitatea distală a membrelor şi se însoţesc de tulburări de sensibilitate. nevrite interstiţiare Dejerin-Sottas, care prezintă atrofii musculare ce încep de la extremitatea distală, dureri fulgurante la membrele inferioare, cifoscolioza, ataxie,îngroşarea trunchiurilor nervoase şi în special a cubitalului, ceea ce se poate observa şi prin palpare. Hipertrofia musculară poate să fie fiziologică sau patologică; profesiunile manuale şi activitatea sportivă duc la hipertrofie musculară fiziologică, însoţită de o creştere a randamentului muscular. Există însă unele afecţiuni, manifestate clinic prin hipertrofie musculară, în care randamentul muscular este mult scăzut faţă de cel normal. Tumoarea şi pseudotumoarea. Inspecţia ne poate descoperi şi existenţa unor formaţiuni tumorale sau pseudotumorale, de forme şi dimensiuni variate, la segmentele aparatului locomotor. De obicei sunt unice. Formaţiunile tumorale benigne şi cele pseudotumorale, chiar dacă destind mult ţesuturile moi, nu le modifică aspectul. În categoria acestora intră: tenosinovitele umede chisturile sinoviale bursitele de formă ovoidă Tumorile benigne unice au aspecte asemănătoare; mai rar formaţiunile benigne multiple. Atitudinile vicioase şi diformităţile sunt descoperite tot de inpecţie şi trebuie etichetate corect. Denumirea diformităţilor se face în raport cu devierea segmentului faţă de unul din planurile de secţiune. În plan frontal sau orizontal, devierea unui segment se poate face în afară sau înăuntrul axului lung al segmentului supraadiacent. Dacă devierea se face spre planul medial, diformitatea ia numele de varus, iar dacă devierea se face spre cel lateral diformitatea ia numele de valgus. Faţă de planul sagital al membrului sau segmentului, devierea se poate face fie în sensul mişcării de flexie, fie în sensul mişcării de extensie. Devierea în sensul mişcării de flexie ia denumirea de flexus, iar cea în sensul mişcării de extensie fie de extensus, fie de recurvatum. Vom întâlni astfel diformităţi ca: genu flexum sau genu recurvatum hallux flexus sau hallus extensus Coloana vertebrală are un regim aparte din punct de vedere al denumirii sensurilor şi al derivaţiilor. Devierea în flexie ventrală ia numele de cifoza, cea în flexie dorsală de lordoza, iar cea laterală de scolioză. Tot în cadrul diformităţilor se include şi eventualele mutilaţii congenitale sau dobândite. 3.4 Palparea Trebuie efectuată cu blândeţe, adesea cu evitarea mişcărilor bruşte, ample, dureroase. În timpul acesta se va urmări cu atenţie faţa pacientului care îşi va modifica expresia în acest timp. De asemenea se vor urmări şi modificările de temperatură locală (care este semn de imflamaţie). Prin palpare se încearcă să se stabilească sensibilitatea oaselor şi ligamentelor, originea anatomică şi consistenţa deformaţiilor ( fluid sinovial , osos , cartilaginos , subcutanat ) amplitudinea şi forţa mşiscărilor în fiecare articulaţie, mişcările active şi pasive, crepitaţiile osoase sau mişcările anormale. Crepitaţiile osoase sau cracmentele apar ca mici pocnituri imitând scârţâitul zăpezii. Acumularea de lichid în articulaţii sau în bursele adiacente se recunoaşte prin prezenţa fluctuentei. Caracterul tegumentului Elasticitatea tegumentului trebuie şi ea controlată. Uneori tegumentul prezintă îngroşări întinse, este foarte puţin elastic şi nu se poate mişca pe ţesuturile profunde subcutanate. Modificările reţelei venoase subcutanate În caz de varice, trunchiurile venoase se prezintă la palpare ca nişte cordoane moi şi reductibile. Venele varicoase apar sub forma unor cordoane elastice, relativ rezistente la presiune, numai acolo unde există o hipertrofie a peretelui. La locul ampulelor varicoase, peretele venos subţiat se lasă foarte uşor deprimat cu degetul mai ales când tegumentul este mai subţire la acest nivel. În vecinătatea cordoanelor sau pachetelor varicoase, ţesuturile pot fi normale. Hipotonia şi atonia musculară Dacă hipotrofia şi atrofia musculară sunt semne care se fac remarcate la inspecţie, hipotonia musculară se pune în evidenţă prin palpare. Hipertonia musculară Muşchii hipertrofiaţi funcţionali au un tonus uşor crescut, spre deosebire de muşchii sedentarului, care sunt mai flasci. Orice afecţiune a aparatului locomotor declanşează, un grad mai mic sau mai mare de contractura musculară, cu scopul de a se imobiliza segmentul în cauza şi a feri bolnavul de durerile provocate de mişcarea lui. 3.4.1 Temperatura locală Temperatura cutanată a corpului omenesc nu este uniformă pe toată suprafaţa tegumentului; ea se poate controla fie manual şi comparativ faţă de segmentele supra- şi subiacente, ca şi faţă de segmentul omolog din partea opusă. Valorile temperaturii cutanate: temperatura cutanată nu este răspândită uniform pe toată suprafaţa corpului temperatura locală este influenţată de prezenţa organelor subdiacente tegumentului organele vasculare apropiate de tegument ridică temperatura regională în ceea ce priveşte membrele acestea prezintă o temperatură care descreşte de la rădăcină spre extremităţi, variind între 26,2(-36,2 ( pentru membrele superioare şi între 27(-32( pentru cele inferioare. Temperatura locală poate să crească sau să scadă în diferite stări patologice. Atâta timp cât la locul unei fracturi se formează căluş, căldură locală se menţine mai ridicată, datorită reacţiilor vasomotorii şi existenţei hiperemiei post fracturale. Orice proces inflamator se însoţeşte de creşterea căldurii locale. Osteitele, osteomielitele, artritele acute sau cronice de cele mai diferite etiopatogenii se însoţesc în mod obligatoriu de creşterea temperaturii locale. Prezenţa tumorilor osoase se pune în evidenţa şi prin creşterea temperaturii locale,unul din semnele clinice cele mai importante. Temperatura membrelor paralizate este mai ridicată în secţiunile totale ale măduvei şi are o topografie inversă celei normale, adică creşte spre extremitatea membrelor. Edemul şi împăstarea La palpare edemul poate să aibă caracteristici diferite, de la edemul moale până la edemul dur. 3.4.2 Hemohidartroza este pus în evidenţă prin palparea articulaţiilor. În unele afecţiuni revărsarea lichidiană intraarticulară se datorează rupturii vaselor sinoviale şi ia numele de hemartroză. Raporturile reperelor osoase Palparea oferă posibilitatea unui important control asupra raporturilor dintre diversele repere osoase. Formaţiunile tumorale sau pseudotumorale Sub termenul de tumoare se înţelege o formaţiune anormală care apare sub tegument sau care se descoperă cu ajutorul palpării. Numărul formaţiunilor pseudotumorale: ( histuri superficiale sau profunde tumorile de formă lobulată tumorile ţesutului conjunctiv tumori osoase tumori vasculare tumori ale parenchimului glandular 3.4.3 Fluctuenţa Semn al prezentei unei colecţii lichidiene, fluctuenţa apare de obicei la locul în care inspecţia a decelat existenţa unei măriri de volum, însoţită sau nu de roşeaţă, durere sau căldură locală. 3.4.4 Durerea provocată Palparea unei regiuni, poate să dea bolnavului o senzaţie dureroasă caracteristică anumitor afecţiuni. În rupturile de menisc apăsarea este dureroasă la interlinia articulară anterointernă sau anteroexternă a genunchiului, iar în fracturile fără deplasare, punctul dureros corespunde nivelului traiectului de fractură. 3.4.5 Crepitaţia Este un semn palpatoriu şi auscultatoriu, legată de existenţa fie a unor afecţiuni ale ţesuturilor moi fie a unor afecţiuni osoase. 3.5 Auscultaţia Este rar folosită în examenul aparatului locomotor; unele afecţiuni se manifestă prin semne auscultatorii, care trebuie cunoscută. 3.6 Reflexele O manevră neurologică importantă în examenul aparatului locomotor o reprezintă determinarea reflexelor osteotendinoase şi cutanat