Referat Tratate Din Medicina

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Tratate Din Medicina si de asemenea puteti face Download Referat tratate din medicina

Citeste fragmente din Referat Tratate Din Medicina

INTRODUCERE Orice tratat de istoria medicinei sau a farmaciei, orice document care vorbeÅŸte despre remediile folosite de om pentru tămăduirea sănătăţii tale, atestă importanÅ£a covârÅŸitoare pe care au avut-o plantele medicinale în terapeutică, din cele mai îndepărtate timpuri ÅŸi până în zilele noastre. Dezvoltarea sub raport istoric a fitoterapiei, una din părÅ£ile componente ale practice medicale ÅŸi farmaceutice, nu apare ca un fenomen de sine stătător ÅŸi deci, izolat de ansamblul progreselor generale, obÅ£inute de inteligenÅ£a ÅŸi capacitatea creatoare umană. ÃŽn baza aceloraÅŸi principii, medicina ÅŸi farmacia nu mai pot fi desprinse de nici una din celelalte ramuri, care formează marea familie a ÅŸtiinÅ£elor naturii, ÅŸi nici de însăţi istoria culturii ÅŸi civilizaÅ£iei umane. AÅŸadar, analizarea locului ÅŸi plantelor medicinale, ca factor economic, dar mai ales terapeutic în cadrul istoric al medicinii, nu prezintă numai un aspect pur documentar. Analiza permite, pe de o parte, cunoaÅŸterea ÅŸi conturarea tabloului istorico-social în care s-a născut ÅŸi s-a dezvoltat o anumită etapă a fitoterapiei ÅŸi asigură pe de o parte definirea, de pe poziÅ£ii cât mai ÅŸtiinÅ£ifice, a bazelor ÅŸi premiselor care au contribuit la înscrierea în contemporaneitate a acestei importante ramuri a medicinei ÅŸi farmaciei. Este ÅŸtiut că terapia prin plantele medicinale nu constituie o creaÅ£ie a secolului în care trăim ÅŸi nici măcar o creaÅ£ie a celor două milenii în care trăim. Ea îşi are obârÅŸia cu mii de ani în urmă, în prima societate omenească, comuna primitiva. Din acele îndepărtate timpuri ÅŸi până astăzi, fitoterapia a parcurs un drum lung ÅŸi deosebit de anevoios. Preluând ÅŸi valorificând însă procedeele ÅŸi tradiÅ£iile populare, terapia empirică a reuÅŸit de-a lungul mileniilor să înfrângă gândirea animistă care sufocase adeseori prin misticism ÅŸi practici obscurantiste virtuÅ£ile reale ale drogurilor vegetale ÅŸi să devină astfel aliat credincios ale omului suferind. Fitoterapia modernă este deci rezultatul unor riguroase selecÅ£ii, operate fără întrerupere în concepÅ£ia ÅŸi practica medicală, fructul valorificării elementelor de progres născute în etapele de progres parcurse. O succintă cunoaÅŸtere a aspectelor caracteristice, care s-au conturat în desfăşurarea fiecărei din aceste etape, va duce la explicarea obiectiva a fenomenelor ÅŸi a realităţilor prezentului în această atât de actuală ÅŸi totuÅŸi atât de veche latură a medicinei ÅŸi farmaciei moderne, fitoterapia. Iată motivele care m-au determinat să iau ca subiect de diplomă tocmai acest capitol de etnoiatrie românească ÅŸi Å£in să mulÅ£umesc îndrumătorilor ÅŸi conducătorilor mei ÅŸtiinÅ£ifici pentru sprijinul acordat în realizarea lucrării de faţă.  ImportanÅ£a studierii etnofitoterapiei Fitoterapia ( de la gr. phyton = plantă ÅŸi gr. therapie = ÅŸtiinÅ£a tratării ÅŸi vindecării bolilor), este acea ramură a terapeuticii, care utilizează la vindecarea bolilor medicamentele realizate din plante. Urmărind evoluÅ£ia fitoterapiei de-a lungul istoriei umane urmărim totodată ÅŸi evoluÅ£ia cunoaÅŸterii umane, a evoluÅ£iei societăţii, ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi tehnologiei, a gândirii ÅŸi civilizaÅ£iei. Fitoterapia a cunoscut perioade de glorie, de succes, fără a fi scutită de nici de perioade de declin pentru a reveni astăzi mai puternică decât oricând, acolo unde îi este locul, cunoscându-se din ce în ce mai mult atât posibilităţile cât ÅŸi limitele din cadrul celorlalte ramuri terapeutice, destinate păstrării stării de sănătate a oamenilor. Referindu-se la “concurenÅ£a” cu medicamentele de sinteză un om de ÅŸtiinţă român din domeniul plantelor medicinale afirma că “multe din medicamentele de sinteză au pătruns cu viteză în terapie, unele s-au păstrat, dar cele mai multe au dispărut ca o cometă, însă muÅŸeÅ£elul a rămas de mii de ani. MuÅŸeÅ£elul este simbolul plantelor medicinale ÅŸi al fitoterapiei. După ce în antichitate ÅŸi în evul mediu erau aproape singurele remedii cunoscute, la sfârÅŸitul secolului XIX plantele mai reprezentau circa 80% din totalul arsenalului terapeutic. Descoperirea medicamentelor de sinteză, fapt definitoriu pentru secolul nostru ÅŸi mai puÅ£in pentru cea de-a doua jumătate a secolului trecut, a dus progresiv la intrarea în penumbră, a mijloacelor terapeuticii proprii medicinei naturiste implicit fitoterapiei. Medicamentele de sinteză însă ÅŸi-au descoperit pe parcurs inerentele laturi negative constând din: reacÅ£ii secundare de mare varietate dependenţă intoxicaÅ£ii ÅŸi chiar moartea Tot acestora li se datorează ÅŸi aÅŸa-numita “boală medicamentoasă”, care cel puÅ£in în perimetrul ţărilor dezvoltate ocupă locul al IV-lea în ierarhia mortalităţii (după boli cardio-vasculare, boală canceroasă ÅŸi accidente rutiere). A fost suficient să apară primele accidente, primele fenomene secundare nedorite, pentru a se pune întrebarea, dacă omul cu bagajul său limitat de enzime de metabolizare, este sau nu pregătit să accepte aceste substanÅ£e care nu se găsesc în natură ÅŸi cu care în timpul evoluÅ£iei, nu a venit în contact. Acestea nu pot fi asimilate, metabolizate, neputându-se nici măcar prevedea urmările nefavorabile; noile aspecte patologice au creat o nouă ramură a ÅŸtiinÅ£ei vindecării, a terapeuticii – farmacovigilenÅ£a, cu scopul de a atrage atenÅ£ia asupra riscurilor la care este expus omul prin utilizarea unor medicamente. Dar existând azi certitudinea că plantele nu pot înlocui întotdeauna chimioterapeuticele, în ultimii ani se impune tot mai pregnant necesitatea realizării unei simbioze între fitoterapie, chimioterapie ÅŸi celelalte tipuri de terapii naturiste. Unicul criteriu ce se impune fiind cunoaÅŸterea reală a valorilor ÅŸi riscurilor asumate de una sau de alta din metodele de terapie. Există o serie de cercetări ÅŸi observaÅ£ii care aduc în prim plan necesitatea susÅ£inerii în continuare a fitoterapiei ca metodă de tratament: în cadrul arsenalului terapeutic are cea mai mare vechime, trecând ÅŸi aÅŸa-numita “probă a timpului” ( unele plante fiind folosite de milenii ). datorită vechimii utilizării lor, se cunosc atât efectele secundare cât ÅŸi cele toxice. medicamentele de origine vegetală sunt mai bine tolerate de organismul uman, fenomenele secundare ÅŸi reacÅ£iile adverse fiind mult mai mult semnalate decât pentru moleculele realizate prin sinteză, deci neexistente în natură, la cere de multe ori se observă fenomene alergice. medicamentele de origine vegetală sunt indicate în tratamentul bolilor organice, deci pe o perioadă lungă de timp ÅŸi datorită acÅ£iunilor mai slabe ÅŸi mai puÅ£in toxice, se pretează unui astfel de tratament. AcÅ£iunea multor produse vegetale (mai ales sub formă de ceaiuri sau extracte) este complexă, datorită ÅŸi complexităţii compoziÅ£iei chimice ÅŸi se adresează mai multor organe sau sisteme. De foarte multe ori au acÅ£iuni sinergice, unele principii active mărind acÅ£iunea unui alt principiu care se găseÅŸte în aceeaÅŸi plantă. în multe domenii ale terapeuticii nu se poate renunÅ£a la aportul fitoterapiei, care este hotărâtor în unele boli cardiovasculare, afecÅ£iuni hepatice, intestinale, respiratorii ÅŸi chiar tumorale. au fost descoperite noi plante medicinale cu proprietăţi necunoscute, iar pentru altele utilizate e mai multă vreme se descriu proprietăţi noi. s-au îmbunătăţit mult formele farmaceutice obÅ£inute din plantele medicinale, se cunosc principiile active la majoritate, ceea ce a permis standardizarea lor ÅŸi administrarea unor doze bine stabilite. au fost izolate în stare pură numeroase principii active vegetale, prin transpunerea la cale industrială a tehnologiilor, ceea ce a contribuit la ridicarea prestigiului ÅŸi încrederii în fitoterapie ÅŸi a permis obÅ£inerea unor derivaÅ£ii de semisinteză, care să corecteze anumite caractere ale plantelor naturale (solubilitate, eficienţă). s-a terminat inventarierea rezervelor de plante medicinale ÅŸi s-au introdus în cultură speciile medicinale valoroase, care asigură materia primă necesară realizării la scară industrială a medicamentelor de origine vegetală. Există colective de cercetători ce contribuie la progresul acestei ramuri terapeutice cu programe complexe botanice, farmaceutice, chimice, farmacologice ÅŸi clinice.  II. ConsideraÅ£ii istorice asupra valorificării plantelor medicinale din Å£are noastră Fitoterapia – domeniu al medicinei ÅŸi farmaciei empirice. Amplasarea geografică a României îi asigură un relief foarte variat, cu regim climateric favorabil vegetaÅ£iei abundente ÅŸi diversificate permiţând dezvoltarea a peste 3600 de specii diferite, dintre care circa 300 sunt folosite ÅŸi astăzi în tratamentele empirice sau ÅŸtiinÅ£ifice ale bolilor. Cu drept cuvânt, flora României este privită ca una din cele mai interesante din Europa. Teritoriul ţării noastre este locul de întâlnire a trei feluri distincte de vegetaÅ£ie: a Europei centrale, a celei mediteraneene ÅŸi a stepelor euroasiatice, toate trei amestecându-ÅŸi elementele lor floristice în proporÅ£ii inegale. Flora Europei centrale constituie opusul vegetaÅ£iei noastre spontane, desfăşurându-se din creÅŸtetul CarpaÅ£ilor până în pustele Tisei pe de o parte, iar de cealaltă parte până în stepele Munteniei, ale Moldovei ÅŸi Dobrogei. DeÅŸi mai puÅ£in, flora mediteraneană este totuÅŸi reprezentată în Banat, Oltenia ÅŸi Dobrogea; în timp ce elementele componente de floră a stepelor se întâlnesc în Bărăgan, Dobrogea ÅŸi nordul Moldovei. ExperienÅ£a poporului român în arta vindecării trebuie considerată drept cea mai veche formă de observaÅ£ie atentă a naturii, a proprietăţilor vindecătoare ale plantelor, extractelor de organe, substanÅ£elor ÅŸi apelor minerale. Etnoiatria românească este o mărturie a rolului acestor observaÅ£ii făcute cu mult rafinament, intuiÅ£ie ingenioasăp ÅŸi deprindere pentru experiment. Elementele etnoiatriei pot fi regăsite în cele mai vechi vestigii ale medicinei de pe teritoriul ţării noastre, în perioada comunei primitive, a statului geto-dacic ÅŸi a medicinei provinciale din Dacia romană. ÃŽn introducere la Flora România, Traian Săvulescu făcea constatarea că “botanica populară la noi s-a născut odată cu poporul, a evoluat cu el ÅŸi într-însa se răsfrânge trecutul, istoria, îndeletnicirile, suferinÅ£ele ÅŸi bucuriile lui”. Cum oamenii au trăit milioane de ani într-o intimă comunitate cu natura, cu fauna ÅŸi cu vegetaÅ£ia ei, este cât se poate de normal ca tocmai din acest cadru, ei să-ÅŸi extragă nu numai cele necesare pentru ca să se adăpostească, să se îmbrace ÅŸi să se hrănească, ci ÅŸi pe acelea trebuincioase pentru a rezista bolilor ÅŸi implicit pentru a-ÅŸi conserva sănătatea. AÅŸa s-a ajuns la folosirea unor anume plante ca agenÅ£i terapeutici, apoi a mierii ÅŸi a altor produse de stup, a soarelui, aerului ÅŸi apei, a izvoarelor ÅŸi nămolurilor tămăduitoare, a mării, muntelui, pădurii precum ÅŸi a altor mijloace terapeutice. Plantele medicinale reprezintă cea mai veche categorie de remedii terapeutice care însoÅ£esc omenirea de-a lungul întregii sale evoluÅ£ii istorice. Preluarea ÅŸi îmbogăţirea cunoÅŸtinÅ£elor moÅŸtenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanÅ£a pe care au avut-o ÅŸi o au până în zilele noastre plantele în satisfacerea complexelor cerinÅ£e vitale. Atât termenii privitori la morfologia plantelor, cât ÅŸi numele populare româneÅŸti ale speciilor mai importante (care sunt utilizate), se încadrează în fondul originar al graiului. Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparaÅ£ie cu restul naturii: moÅ£ul curcanului, mierea ursului, ochiul veveriÅ£ei, ciuboÅ£ica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot ce este mai frumos ÅŸi din nevoia firească de a cunoaÅŸte tainele naturii au luat fiinţă denumiri româneÅŸti de plante deosebit de sugestive sau pline de pitoresc: lăcrămioare, sufleÅ£ele, sângele voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului, floarea florilor, părul zânelor, lumânărica pământului, masa raiului. Raportarea la scopul medical era aproape permanentă, iar oamenii “căutau plantele de leacc cum căutau izvoarele”. Astfel unele plante au fost botezate cu denumiri sugerând virtuÅ£iile tămăduitoare atribuite contra diferitelor boli: rigurica, dalac, pojarniÅ£a, măselarniţă, orbalÅ£, brâncă, trânji, iarbă de ÅŸoaldină, iarbă de lungoare, iarba fiarelor, ciurul zânelor, pana zburătorului, praful strigoilor, coada zmeului e.t.c. Odată cu numele plantelor s-au însuÅŸit ÅŸi cunoÅŸtinÅ£ele asupra rosturilor lor. Dealtfel cultivarea plantelor utile a constituit ocupaÅ£ia de bază a poporului român de la formarea sa, ea dezvoltându-se în strânsă interdependenţă cu creÅŸterea animalelor. Dar pe lângă cunoÅŸtinÅ£ele practice privind cultivarea plantelor ÅŸi prelucrarea variatelor produse agricole, precum ÅŸi utilizarea celor spontane “s-au moÅŸtenit ÅŸi o mulÅ£ime de obiceiuri, practici magice ÅŸi credinÅ£e în legătură cu plantele. CunoÅŸtinÅ£ele despre leacuri se moÅŸteneau din moÅŸi strămoÅŸi, căci în acele timpuri “nu erau nici doctori, nici farmacii”. Multe din plantele erau cunoscute de majoritatea sătenilor mai ales “cele folosite în accidente în afecÅ£iuni frecvente”. Altele erau cunoscute ÅŸi preparate numai de anumite persoane “specializate” la care se recurgea la nevoie. ÃŽn timp culegerea ÅŸi prepararea leacurilor a fost întregită cu acÅ£iuni ÅŸi formule magice în care era exprimată dorinÅ£a de vindecare a bolnavului, de alungare a bolii. La începutul acestui secol, D. Bartolomeu ÅŸi Åžtefan Bartolomeu publicau lucrarea „CunoaÅŸterea plantelor cu aplicaÅ£iuni la medicina populară”. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru „căutarea sănătăţii” în care se spunea: „plantele ce pot folosi săteanului cresc ÅŸi împodobesc livezile ÅŸi câmpurile ţării noastre; strângându-le, uscându-le ÅŸi conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemână pentru trebuinÅ£ele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri uÅŸoare de boală, să alerge la cine ÅŸtie ce depărtări pentru a-ÅŸi procura puÅ£ină izmă, flori de tei, muÅŸeÅ£el (romaniţă) etc. ca să facă ceaiul necesar pentru femeia lui ce este lehuză sau copiii lui ce tuÅŸesc”. Åži tot în această lucrare se spune„Chiar medicul chemat, va putea să-ÅŸi vadă poveÅ£ile mai cu înlesnire puse în practică la acei săteni, ce au strânse ÅŸi păstrate asemenea plante, iar cei ce n-au, se mulÅ£umesc numai să audă poveÅ£ile medicului, fără a le putea explica”. ÃŽn tămăduirea bolilor, poporul român a folosit în primul rând cunoÅŸtinÅ£ele medicale empirice acumulate în decursul secolelor. Pierzându-se legătura cu medicina cultă, se păstrează totuÅŸi, într-o formă vulgară, unele cunoÅŸtinÅ£e din patrimoniul medicinei greco-romane. Continuarea etnoniatriei româneÅŸti cu terapia populară este atestată de autorii români, cât ÅŸi de călătorii străini) Del Chiaro, Griselini, Sulzer) iar despre dexteritatea românilor în folosirea plantelor, aminteÅŸte istoricul ÅŸi botanistul ardelean I. Benk(: „Dacă nu se vor supăra botaniÅŸtii – scria el – va strânge într-o lucrare conspectată numele româneÅŸti ale plantelor, căci mai des româncele întrebuinÅ£ează cu mult folos pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de alÅ£ii”. Cercetările ÅŸtiinÅ£ifice întreprinse în ultimele decenii pe plan mondial, ca ÅŸi în Å£ara noastră, au dovedit cu prisosinţă că plantele folosite în medicina populară constituie un izvor nesecat de valoroÅŸi agenÅ£i terapeutici. Asemenea studii deschid noi perspective valorificărilor pe scară superioară a importantelor surse de plante medicinale din Å£ara noastră. 2. LOCUL FITOTERAPIEI ÃŽN MEDICINA GETO-DACILOR Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în Å£ara noastră o veche ÅŸi bogată tradiÅ£ie, fapt care este de altfel confirmat ÅŸi de rezultatele unor cercetări arheologice recente care au dat la iveală nu numai unele forme medicamentoase (exemplu. colire, sub formă de pastă descoperite la Alba Iulia), dar ÅŸi unele vase în care se preparau (infuzoare, pâlnii de pământ ars, strecurători etc.). StrămoÅŸii noÅŸtri geto-dacii, erau mari cunoscători ai buruienilor de leac ÅŸi faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile greceÅŸti ÅŸi latineÅŸti, dar ÅŸi cele dacice. ÃŽn această privinţă ÅŸtiinÅ£a botanică medicală a fost ridicată pe aceeaÅŸi treaptă cu cea a grecilor ÅŸi romanilor. Herodot (484-425 î.e.n.) părintele istoriei, într-una din cărÅ£ile sale (Istorii în 9 cărÅ£i) prezentând expediÅ£ia la Dunăre a lui Darius – marele rege al perÅŸilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n., caracterizează astfel pe strămoÅŸii noÅŸtri geto-dacii: „cei mai viteji ÅŸi mai drepÅ£i dintre traci”, consemnând astfel existenÅ£a acestor neamuri geto-tracice până atunci anonime. Pe lângă această însemnare lapidară considerată cartea de intrare a strămoÅŸilor noÅŸtri în scena istoriei, Herodot mai completează fizionomia spirituală a geto-dacilor cu precizarea: „că ei aveau cunoÅŸtinÅ£e despre întrebuinÅ£area plantelor medicinale ÅŸi ÅŸtiau să îngrijească bolnavii”. Se menÅ£ionează astfel că geto-dacii „aveau obiceiul de a folosi fumigaÅ£ii de cânepă pentru calmarea durerilor ÅŸi producerea somnului”. Ca ÅŸi la alte popoare, plantele aveau în imaginaÅ£ia dacilor însuÅŸiri supranaturale. ZeiÅ£a Bendis, despre care aminteÅŸte Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor. Numeroase tăbliÅ£e dace amintite de Tucidide, cuprindeau leacuri din plante ÅŸi descântece de boală. De altfel ÅŸi Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis (sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic ÅŸi renovatorul credinÅ£ei dacilor ca un „zeu Iatros vindecător superior medicilor ÅŸi medicinei greceÅŸti” dovadă elocventă a nivelului ridicat al cunoÅŸtinÅ£elor medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre. Este posibil ca atât Herodot cât ÅŸi Platon „să fi fost influenÅ£at de marele poet al antichităţii Homer care era ÅŸi cunoscător al lumii ÅŸi spunea: în afară de bravură ÅŸi bărbăţie manifestată în luptă, tracii posedau ÅŸi elementele de bază ale unei educaÅ£ii morale, manifestată pregnant în umanitatea ÅŸi grija faţă de cei străini, bolnavi sau căzuÅ£i pe pământul lor”. Se poate spune deci, că strămoÅŸii noÅŸtri geto-dacii au fost un popor înzestrat cu mari calităţi ÅŸi de aceea preÅ£uit de vecinii lor. ÃŽntre altele era admirată ÅŸtiinÅ£a lor medicală, exercitată de „tagma sihaÅŸtrilor-cărturari, numiÅ£i ctiÅŸti sau polistai”. ÃŽn fruntea acestora stătea ca autoritate supremă, regele ÅŸi marele preot, ambii medici, aÅŸa cum fusese odinioară Zamolxis, cel zeificat, ÅŸi mai pe urmă alÅ£i încercaÅ£i conducători ca Deceneu sfătuitorul ÅŸi urmaÅŸul lui Burebista. Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista spune că „i-a învăţat pe geto-daci morala, dezbărându-i de „năravurile ,lor barbare”, că i-a introdus în domeniile ÅŸtiinÅ£elor, de aceea „puteai să-l vezi pe unul cercetând poziÅ£ia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor ÅŸi ale arbuÅŸtilor”. Din relatările lui Jordanes reiese că ÅŸi în lumea geto-dacă, de la observaÅ£iile ÅŸi practicile empirice se trecuse la studierea plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul că deÅŸi impregnată de un empirism, cu o valoare cât de cât reală în practica de vindecare, medicina geto-dacică „ajunsese până aproape de limitele raÅ£ionării critice ÅŸi experimentale”. ÃŽn medicină, sihaÅŸtrii-cărbunari (polistai) erau conduÅŸi de niÅŸte concepÅ£ii juste, cum ne arată de pildă Platon. El spune că Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăţa Zamolxis „să nu se gândească a vindeca ochii fără a se îngriji mai întâi de cap ÅŸi nici să trateze fără a da îngrijire trupului ÅŸi în acelaÅŸi timp, sufletul”. Acest principiu de medicină integralistă al medicilor-preoÅ£i daci conform căruia nu poate fi vindecată o parte a corpului fără a fi îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea Charmides. Astfel, în puÅ£ine cuvinte este cuprinsă o concepÅ£ie medicală de mare înÅ£elepciune, demnă de Hipocrate, adică de cea mai înaltă medicină a antichităţii. Åži poate nu este lipsit de interes să amintim că însăşi marele Hippocrate fusese în tinereÅ£e iniÅ£iat în medicină de un medic trac, Herodicus din Selimbria. SihaÅŸtrii-medici experimentau proprietăţile ierburilor ÅŸi ale arbuÅŸtilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare naturas”. AÅŸa ne informează istoricul Jordanes într-o notă fugară în opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul că: „preoÅ£ii-daci care trăiau departe de lume pe vârfurile înalte ale munÅ£ilor erau ÅŸi „iatroi” (medici. Merită subliniat că în creaÅ£ia poetică a lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), care în bună parte a fost revizuită în timpul exilului său la Tomis – sunt menÅ£ionate unele plante medicinale ce creÅŸteau ÅŸi cresc în spaÅ£iul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze 10,503), Malva (Faste 4,297) etc. Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor medicinale de către strămoÅŸii noÅŸtri geto-dacă, aparÅ£in celebrului medic ÅŸi botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia medicală) – sinteză a cunoÅŸtinÅ£elor medici-farmaceutică ÅŸi botanice din sec. I e.n. menÅ£ionează 40 (după unii cercetători 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor greceÅŸti, romane ÅŸi ale altor popoare antice. ÃŽn calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul să călătorească prin diferite regiuni ale Imperiului roman ÅŸi să se documenteze asupra utilizării plantelor medicinale nu numai de către populaÅ£ia Å£inuturilor romane, dar ÅŸi de aceea a ţărilor învecinate – cum era Dacia. Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare voluminoasă, cuprinzând 5 cărÅ£i scrise în limba greacă, intitulate „Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicată în anul 77 e.n. Pe lângă cercetările personale ÅŸi datele obÅ£inute direct sau indirect, de l colaboratori ÅŸi discipoli, el a consultat ÅŸi lucrările anterioare ale medicilor ÅŸi botaniÅŸtilor, numeroase, după cum reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân 24-79 e.n.). Acesta a elaborat în acelaÅŸi timp „Naturalis Historia” (1+36 de cărÅ£i) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrări, scrise de 402 autori. ÃŽn lucrarea sa, Dioscoride se ocupă de plantele medicinale, de uleiurile vegetale ÅŸi de vinuri. Tratează un număr de 704 plante, pe care le descrie, apoi dă indicaÅ£ii asupra bolilor la care se folosesc, asupra modului de preparare ÅŸi dozare, sfaturi pentru culegătorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se adună, la modul de uscare ÅŸi la păstrarea lor, precum ÅŸi unele medicaÅ£ii pentru cei care le colecÅ£ionau ÅŸi le comercializau cum să recunoască drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea cu alte plante comune. Tot în această lucrare, Dioscoride subliniază că pe teritoriul Daciei se utilizau pe scară largă numeroase specii de plante, însă descrierea lor, bazată pe unele caracteristici exterioare ale lor este vagă ÅŸi incompletă, dând naÅŸtere la incertitudini ÅŸi confuzii. Este de amintit că aceeaÅŸi incertitudine se constată ÅŸi în cazul lucrărilor altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de specii ÅŸi grupuri de specii multe medicinale ÅŸi „Naturalis historia” a lui Plinius cel Bătrân, contemporanul lui Dioscoride. Traducerea operei lui Dioscoride în limba latină s-a realizat abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar trebuie menÅ£ionat că ea s-a bucurat de o mare preÅ£uire ÅŸi a fost de multe ori transcrisă. Nicolae Vătămanu consideră că prin sec. Al III-lea, unul dintre copiÅŸti, probabil originar de prin părÅ£ile noastre a adăugat la denumirile unor plante date de autor în latineÅŸte ÅŸi în greceÅŸte, denumirea în limba dacică. Este bine stabilit că aceste adaosuri n-au putut fi făcute de Dioscoride însuÅŸi, fiindcă el trăise cu 2 secole mai înainte ÅŸi deci fusese medic militar roman (în armata romană sub împăraÅ£ii Claudius ÅŸi Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o dată în Dacia. Pe de altă parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) ÅŸi greceÅŸti (6). Constatarea aruncă o lumină edificatoare ÅŸi asupra provenienÅ£ei populaÅ£iei din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia, unde localnicii, printre care cei de obârÅŸie dacică predominau, se găseau pe cale de romanizare. Nume dacice de plante sunt menÅ£ionate ÅŸi într-o lucrare în limba latină, al cărei autor Pseudo-Apuleius ÅŸi titlul „De medica minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt convenÅ£ionale deoarece lucrarea s-a păstrat numai în copii executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai puÅ£in îndepărtate. ÃŽn lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind indicate ÅŸi 32 (după unii autori 26) nume dacice de plante dintre care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele apar stâlcite. Se pare că Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui Dioscoride la elaborarea lucrării sale. Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingviÅŸtii au admis ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latineÅŸti (9) ÅŸi greceÅŸti (8). Este interesant de reÅ£inut, că în această scriere, interpolată în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latineÅŸti ÅŸi greceÅŸti au rămas cam aceleaÅŸi ca ÅŸi la Dioscoride, în timp ce numărul denumirilor dacice a scăzut cu 11, ajungând de la 26 la numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care sugerează precipitarea procesului de romanizare al dacilor. Dar, pe de altă parte, acest fapt ne mai arată că totuÅŸi în veacul al IV-lea, se mai cunoÅŸteau unele denumiri dacice, că se mai vorbea încă în limba dacică, pe cale de a fi uitată. Este încă o dovadă a continuităţii neamului nostru în patria sa străveche. Denumirile dacice de plante au fost intens studiate ÅŸi în primul rând s-a încercat identificarea lor, căutându-li-se corespondenÅ£ele în botanica medicală a poporului român. Unul dintre primii savanÅ£i care au întreprins această cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii pentru plantele medicinale insignifiante, a căror determinare botanică nu este totdeauna sigură”. ÃŽnvăţatul clujean I.I. Russu a identificat totuÅŸi un grup de 18 plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt: Aniarsexe (iarbă săracă, sparcetă, baltacină); Budathla (limba-boului, miruţă); Cinuboila (mutătoare, împărăteasă, brei, curcubeÅ£ean, tidva de pământ); Coadama (limbariÅ£a, codru, limba-bălÅ£ilor, limba-broaÅŸtei, limba-oii, pătlagina apei, podbal-de-apă); Dielleina (măselariţă, nebulariţă, sunătoare); Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare), Duodela – vezi dielleina; Dila – vezi dielleina, Dyn – (urzică); Quoleta – (mărgeluÅŸe. Mei păsăresc); MendruÅ£a (strigoaie); Mizele (lămâioară, cimbru adevărat, cimbru de grădină); Olma (soc); Priadila (viţă albă, curpen); Riborasta (brusture); Salia (ciumăfaie); Sciare (varga-ciobanului, scătuÅŸ); zila = element final în numele de plante dace. Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu siguranţă, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I. Russu le-a cuprins în repertoriul său lexical – etimologic traco-dac. Din punctul de vedere aÅŸ acÅ£iunii farmacologice, aceste plante au o importanţă secundară. Dar în afară de aceste 18 plante în lexicon mai figurează încă vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar dacă pentru moment, nu li se poate sa deocamdată o etimologie. S-a încercat prin sondaj, să se afle în ce afecÅ£iuni puteau fi folosite de către vindecătorii daci ÅŸi străromâni cele 18 plante identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrări de botanică medicală. S-a putut astfel constata că trei dintre plante nu sunt menÅ£ionate ca medicinale: aniarsexe (iarbă săracă); butathla (limba-boului); sciare (varga-ciobanului); Printre celelalte, 9 au o acÅ£iune calmantă ÅŸi anume 4 în durerile de tipul colicelor ca: briza (secara); diesema (coada-vacii, lumânarea); mendruÅ£a (strigoaia); salia (ciumăfaia, lemnul-dulce); 3 se dau în durerile de măsele: dielleina (măselariÅ£a); duodela; dila; 1 în durerile reumatice: cinubola (mutătoarea); ÅŸi 1 în crizele de epilepsie: coadama sau coalama (limbariÅ£a): Două plante au o acÅ£iune cicatrizantă: dyn (urzica), riborasta (brusturele). Una este expectorantă: mizela (cimbru). Una este sudofifică ÅŸi diuretică: olmo (soc); ÅŸi una : quoleta (mărgeluÅŸe, mei păsăresc) are o acÅ£iune bizară, neverificată pe meleagurile noastre. Rezultatele sumarului sondaj nu oferă nimic surprinzător. Predomină calmantele, scopul prim al ajutorului medical de totdeauna ÅŸi urmează de la distanţă, cicatrizantele ÅŸi expectorantele. ÃŽntinzând cercetarea ÅŸi asupra grupului celorlalte plante cu nume dacice (20): cinci au calităţi antiflogistice-revulsive, cinci sunt depurative; patru sunt cicatrizante; două sunt calmante-anestezice; două sunt antihelmintice ÅŸi una este expectorantă. Este necesar de amintit că plantele studiate mai sus, nu reprezintă totalitatea botanicii medicale a poporului dac ÅŸi a urmaÅŸilor săi. De exemplu, buruiana cu flori roÅŸii numită „tătăneasă” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care poporul nostru o credea, până nu de mult, bună pentru bolnavii care scuipau sânge, se recomanda ÅŸi acum 1500 de ani în Galia, ca ÅŸi în întreaga Europă romanică împotriva a tot felul de pierderi de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria ÅŸi el împotriva hemoptiziilor. Am afirmat mai sus că cele 18 plante identificate de I. I. Russu nu sunt dintre cele mai importante ÅŸi mai obiÅŸnuit folosite buruieni de leac. Este de crezut că acelea care se bucurau de o circulaÅ£ie mai mare căpătaseră sau îşi păstraseră denumirile latineÅŸti sau greceÅŸti ÅŸi numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rară îşi conservau vechile nume dacice. De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasă, dacă nu, chiar imposibilă. Trebuie adăugat că nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasă, dar însăşi identificarea ÅŸtiinÅ£ifică după canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridică probleme neaÅŸteptate. Astfel, aiul de pădure, pe care Z. PanÅ£u îl identifică cu Alium ursinum sau leurdă, la bulgari levurda, ceea ce îndreaptă spre un fond vechi, probabil traco-dacic. AceeaÅŸi plantă apare însă în altă lucrare de botanică sub numele de Chelidonum majus, rostopască, iargă-de-begi. Asemenea discordanÅ£e sunt frecvente, ceea ce ne obligă să credem că există o mare variaÅ£ie regională a denumirilor populare ale plantelor de leac, că poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns să le confunde. Nici indicaÅ£iile date de diverÅŸi autori de folclor medical, cu privire la afecÅ£iunile în care se recomandă o anume plantă nu concordă. Bunăoară „iarba-grasă” (greceÅŸte = andrachne, latineÅŸte elecebra, în dacă (ax) este identificată de PanÅ£u ca fiind Sedum maximum ÅŸi recomandată de un autor de medicină populară ca utilă în cataplasme iar de altul ca vermifug. Åži totuÅŸi cea de-a doua denumire populară a ierbii grase este „iarbă de urechi” care credem că trebuie să prevaleze, fiindcă dă direct indicaÅ£ia folosirii ei în medicina populară. Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale, trebuie menÅ£ionat ÅŸi subliniat faptul, că ele au reprezentat o interesantă ÅŸi indiscutabilă dovadă a existenÅ£ei medicilor în fosta Dacie. Am arătat că aceste denumiri au fost introduse prin secolele al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele redactate anterior de Dioscoride ÅŸi Pseudo-Apuleus. Dacă denumirile dacice ar fi apărut numai într-unul dintre tratatele botanice menÅ£ionate, s-ar fi putut spune că a fost o iniÅ£iativă întâmplătoare, lipsită de o semnificaÅ£ie deosebită. Dar apărând în două opere copiate la interval de secole, ni se prezintă o situaÅ£ie care se cere explicată. De la început trebuie să admitem că introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea unei necesităţi. Ele trebuiau să folosească cuiva: dar anume cui? Oamenilor fără carte? Fără îndoială că nu!… Beneficiari nu puteau fi decât meÅŸteÅŸugarii medicinii, oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îşi cunoÅŸteau plantele, ci ceilalÅ£i veniÅ£i de undeva din afară ÅŸi care lucrând cu acele plante trebuiau să le cunoască numele ÅŸi în limba populaÅ£iei locale pentru a le recomanda bolnavilor. ÃŽn secolul al VI-lea călugărul Cassiodorus (486-452) dădea în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta folosire a plantelor medicinale. Erau noÅ£iuni pe care medicii trebuiau să le cunoască, să se familiarizeze cu proprietăţile fiecăreia în parte ÅŸi asociate. El mai spunea: „Dacă nu ÅŸtiÅ£i greceÅŸte, citiÅ£i traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a descris ÅŸi a desenat ierburile câmpului cu o minunată precizie”. Este evident că aceste herbarii se adresau ÅŸtiutorilor de carte ÅŸi bineînÅ£eles în primul rând acelora care practicau medicina. ÃŽn codicele constantinopolitan, numit ÅŸi Codex Aniciae Julianae, păstrat la Viena, datând din anul 512 se găseÅŸte textul lucrării lui Dioscoride, însoÅ£it de numeroase sinonime „dacice”. Faptul că ele sunt scrise cu alte caractere dovedeÅŸte că avem de-a face cu interpolări târzii, provenind ÅŸi din limba primilor slavi care s-au aÅŸezat în timpul acesta în Dacia Aureliană, întâlnim aici ÅŸi unele denumiri de factură greacă, latină ÅŸi traco-dacică. Este însă interesant că primele cărÅ£i apusene care pomenesc de numirile „valahe”, consideră româneÅŸti cuvintele presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. AÅŸa procedează Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila, propodula) ÅŸi Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), după care autori le enumeră ÅŸi Mentzelius în dicÅ£ionarul lui din 1682. DeÅŸi lipsa unei documentaÅ£ii mai extinse asupra medicinei geto-dacice, ca ÅŸi raritatea extremă a scrisului, nu au îngăduit să fie păstrate texte în limba strămoÅŸească, totuÅŸi „cultura strămoÅŸilor geto-daci, de un grad ÅŸi o calitate superioară – atât în medicină cât ÅŸi în astronomie constituie – arăta C. Daicoviciu – un motiv de legitimă mândrie ÅŸi avem datoria de a o face cunoscută”. După cucerirea Daciei de către romani, ia naÅŸtere pe teritoriul ţării noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea autohtonă, medicina provincială, bogată sub aspect terapeutic. Sunt de amintit cele două ÅŸtampile de oculiÅŸti, confecÅ£ionate din piatră ÅŸi găsite pe teritoriul ţării noastre. Ele se aplicau pe coliruri proaspete, preparate din substanÅ£e de origine vegetală ÅŸi minerală fiind folosite în tratamentul afecÅ£iunii trachomatoase. De la romani s-a păstrat obiceiul întrebuinţării unui mare număr de plante utilizate până nu de mult. Acum aproape un secol HaÅŸdeu atrăgea atenÅ£ia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale folosite de romani ÅŸi descrise de Pliniu ÅŸi mijloacele de tratament, aÅŸa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav chiar în teza sa de doctorat. ÃŽn ce priveÅŸte medicina care a luat naÅŸtere pe teritoriul Daciei după cucerirea ei de către romani este interesantă remarca făcută de profesorul V. Bologa: „Medicina provincială din Dacia sclavagistă romană a avut unele caracteristici care îi dau o nuanţă locală. Prin elementele ei străvechi de practici ÅŸi credinÅ£e medicale, ca ÅŸi prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componentă importantă în alcătuirea medicinei populare româneÅŸti de mai târziu”. Ulterior, odată cu aÅŸezarea slavilor pe teritoriul ţării noastre, aceÅŸtia au adus cu ei bogate cunoÅŸtinÅ£e asupra plantelor medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sănătăţii ÅŸi au influenÅ£at în mod substanÅ£ial fondul lexical primitiv, privitor la plantele medicinale (hrean, mac, pelin, răchită, rapiţă etc). Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizării remediilor vegetale pe teritoriul ţării noastre, există puÅ£ine informaÅ£ii. ÃŽn lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia ÅŸi etnografia, pot fi folosite în acest scop.  3. VALORIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ÃŽN PERIOADA EVULUI MEDIU ROMÂNESC Trebuie menÅ£ionat faptul că, din păcate, din perioada: sfârÅŸitul secolului I e.n. – începutul celui de-al XIII-lea secol e.n. încă nu au fost descoperite documente scrise autohtone care să ateste utilizarea plantelor medicinale de strămoÅŸii noÅŸtri. Fără îndoială, că asemenea documente există deoarece „Manuscriptul” de la Ieud (MaramureÅŸ) din 1391, redactat într-o limbă curat românească, dovedeÅŸte că cel puÅ£in de la desăvârÅŸirea formării voievodatelor noastre se poate vorbi de o limbă românească „a cărei mamă este limba dacă, asemănătoare cu limba latină rustică”. Se poate spune deci că în domeniul cunoÅŸtinÅ£elor medicale, implicit al etnofitoterapiei, timp de mai multe secole, s-a progresat lent. Medicina băbească, în care însuÅŸirile reale ale plantelor se amestecau cu tot felul de descântece ÅŸi practici dăunătoare (deochi, moroaice, iele) îşi găseau un concurent în medicina preoÅ£ească. Din plante cunoscute de altfel de popor, preoÅ£ii sau călugării preparau soluÅ£ii ÅŸi alifii cu care îi alinau pe suferinzi. Folclorul nostru ne oferă multe exemple de magie imitativă. Legătura dintre boala privită ca o pedeapsă cerească ÅŸi vindecare (unde pe lângă acÅ£iunea plantelor trebuiau să mai intervină vrăjile, farmecele, descântecele) se contura pe un fond mistic pronunÅ£at. Marele om de ÅŸtiinţă Valeriu L. Bologa, care s-a ocupat ÅŸi de studiul plantelor medicinale făcea următoarea constatare: „mai avea Românul ÅŸi pe doftorii săi străvechi: vracii, babele ÅŸi călugării iscusiÅ£i care instinctiv cu empiria perpetuată de veacuri, adesea ÅŸtiau ă dea haina bozgoanelor ÅŸi a descântecelor leacuri de o valoare terapeutică uimitor de reală”. ÃŽn afară de aceÅŸti lecuitori ai poporului de rând, care din timpuri străvechi până astăzi au rămas aceiaÅŸi, „înÅ£elepÅ£ii experienÅ£ei”, străini însă de progresele ÅŸtiinÅ£ei, după anul 1500 apar în trecutul nostru, tot mai des, „doftori” mai mult sau mai puÅ£in învăţaÅ£i, care au trăit ÅŸi lucrat timp mai îndelungat sau mai scurt pe meleagurile noastre. Sunt medici chemaÅ£i de voievozi sau boieri, vindecători pripăşiÅ£i pe lângă curÅ£i, uneori învăţaÅ£i respectabili, mult mai des însă epave rătăcite ale ÅŸtiinÅ£ei apusene. Ei îşi au rostul lor în istoria medicinii în ţările româneÅŸti, nu însă în istoria evoluÅ£iei medicinii româneÅŸti. Ar trebui amintit faptul că documente din secolul al XVIII-lea arată că în acea epocă, bărbierii tratau bolnavii cu „buruieni de leac”. Domnitorul Alexandru LăpuÅŸneanu fiind bolnav de ochi (1558) a fost îngrijit de un bărbier din Ardeal cu niÅŸte „herbarius”. ÃŽn secolul al XV-lea îşi fac deci apariÅ£ia primii medici ÅŸi farmaciÅŸti…Oricine lecuia însă suferinÅ£ele în acele timpuri trebuia să cunoască bine plantele, despre acest lucru „vorbind numeroase documente scrise, cum sunt pravilele domnitorilor Vasile Lupu ÅŸi Matei Basarab din 1646-1652”. Pravila domnitorului Matei Basarab (1640-1652) arată că „Vraciul are voie să studieze ierburile ÅŸi să descopere leacurile împotriva otrăvurilor”. Numeroase precepte medicale, termeni de boli ÅŸi leacuri se întâlnesc ÅŸi în minunata povestire alegorică „Istoria hieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. O formă de activitate ÅŸtiinÅ£ifică ce trebuie a fi consemnată este apariÅ£ia cărÅ£ilor de medicină (care conÅ£in referiri ÅŸi la utilizarea plantelor medicinale). Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un „Herbarium” cuprins într-un sbornic slavon datat din secolul XV, mai precis în 1587 la Cluj ÅŸi în care sunt consemnate 13 plante folosite în medicina populară. Tot în Cluj, în 1578, Petrus M(liusz Juh(sz a publicat un „Herbariu”, prelucrare după Lonicerus, iar Ioan Căianu 81629-1687) a publicat un herbariu, pentru care a fost socotit cel dintâi „botanist savant din Transilvania”. „Psaltirea Scheiană” (1515) descrie scorÅ£iÅŸoara, isopul ÅŸi o gumă numită „intacta”, iar Lexiconul slavo-român din 1694 cuprinde numeroase recomandări privind denumirea ÅŸi utilizarea unor plante medicinale cum sunt izma, muÅŸeÅ£elul. ÃŽn alte cărÅ£i vechi se menÅ£ionează fiertura de ÅŸtirigoaie cu care se spală oile de râie, metodă folosită ÅŸi azi de ciobanii noÅŸtri. ÃŽn popor circulau pe atunci, tot felul de manuscrise despre plantele de leac, ÅŸi este emoÅ£ionant de constatat cu ce mijloace elementare se ajutau moÅŸii ÅŸi strămoÅŸii noÅŸtri. Până la „Manuscrisul popii Bratul”, cel mai vechi manuscris de folclor medical (de prin 1559-15609, cel cu numărul 312 de la Biblioteca Academiei, a fost datat 1660-1670 ÅŸi cuprinde reÅ£ete, care par a proveni din tradiÅ£ia bizantină, precum ÅŸi din experienÅ£a de fiecare zi a ţăranului român. AcelaÅŸi ţăran român, despre care un mare om de ÅŸtiinţă Traian Săvulescu afirmă că a fost „cel dintâi fitosociolog, născut iar nu făcut, care cu traista pe umăr, - cutia de herborizat – s-a căţărat pe piscurile munÅ£ilor, a cutreierat pădurile, a călcat smalÅ£ul poienilor, a străbătut întinsul stepelor. Desimea rogoazelor ÅŸi sălbăticia stufului bălÅ£ilor”. Capitol de literatură populară cu un pronunÅ£at caracter practic, reÅ£etele de leacuri au circulat din abundenţă fie pe cale orală, fie în scris. Leacurile populare transmise din generaÅ£ie în generaÅ£ie pe cale orală au fost aÅŸternute pe hârtie, alături de alte texte din literatura apocrifă, aÅŸa cum au fost culese de diferiÅ£i autori. Printre cele mai vechi manuscrise de acest gen din Å£ara noastră se numără ÅŸi Manuscrisul nr. 740, lucrare care datează din secolul al XVI-lea ÅŸi este scrisă în limba slavonă. ÃŽn prima parte a acestei lucrări intitulată „Folosirea plantelor de leac”, sunt indicate unele produse vegetale folosite în medicina populară ÅŸi care au acÅ£iune terapeutică recunoscută ÅŸi în medicina cultă. Menta – descrisă de autor ca fiind o plantă bună, care „are putere ÅŸi vindecă mai toate bolile”. Pentru extragerea principiilor active se recomandă fierberea plantei în vin sau în apă. Se indică administrarea dimineaÅ£a pe nemâncate ÅŸi se menÅ£ionează că „smulge cu puterea sa toate stricăciunile lăuntrice”. Åži astăzi în medicina cultă, frunzele de mentă sunt folosite în afecÅ£iuni gastrointestinale, diskinezii biliare etc., sub formă de infuzii sau tincturi. Napul – este recomandat ca o plantă „bună ÅŸi tămăduitoare”, care fiartă în apă, poate folosi la spălarea capului. Fiartă în vin ÅŸi băută dimineaÅ£a pe nemâncate, după autor, ar îndepărta viermii intestinali. Urzica – este indicată de autor atunci „când unui om îi este greu la stomac”. „Bea ÅŸi vei fi sănătos” se spune mai departe în manuscris. Prepararea băuturii vindecătoare se face „fierbând urzica ÅŸi amestecând-o apoi cu miere proaspătă de fagure”. Pentru tuse: „fierbe urzica cu apă ÅŸi bea pe nemâncate”. De asemenea„cine are răni, pisează frunze de urzică cu untură veche, curăţă toate rănile ÅŸi le vindecă”. Sucul de urzică amestecat cu vin este util, după autor, în afecÅ£iunile splinei, în icter etc. RoiniÅ£a (Melissa officinalis) este recomandată de autorul manuscrisului în afecÅ£iunile oculare, înmuind în sucul plantei pâine albă ÅŸi apoi aplicând pe ochii bolnavului. Pentru însuÅŸirile sale terapeutice, încă mai numeroase, Melissa este ÅŸi azi prezentă în arsenalul terapeutic. Despre pătlagină, în manuscrisul citat scrie că este indicată pentru tratamentul rănilor, frigurilor sau diareei, sub formă de unguent sau fiartă în vin. „Cine are dureri în ureche picură zeamă de pătlagină în ureche ÅŸi-l lasă durerea”. Pentru durerile de ochi, se recomandă de asemenea bolnavului „să stoarcă zeama de pătlagină ÅŸi să o pună în ochi”. Pentru durerile de dinÅ£i „stoarce zeama de tulpină de pătlagină ÅŸi unge dinÅ£ii”. De asemenea, „care femeie are dureri lunare, ia pătlagină, fierbe cu vin sau cu oÅ£et, să bea dimineaÅ£a ÅŸi seara, vindecă durerea”. IatÄÆ