Referat Artropodele Bio

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Artropodele Bio si de asemenea puteti face Download Referat Artropodele bio

Citeste fragmente din Referat Artropodele Bio

Artropodele Artropodele au luat naştere din viermii inelaţi anelizi, fapt dovedit de segmentarea corpului. Artropodele se caracterizează prin aceea că au picioare articulare, adică formate din mai multe segmente, de unde şi denumirea lor:arthron= articul,pus-podos=picior Tegumentul secretă o substanţă organică numită chitină, care formează la exteriorul corpului un schelet. Uneori chitina este impregnată cu carbonat de calciu, constituind astfel un înveliş mai rezistent (crusta). Corpul are o simetrie bilaterală, cu o segmentaţie inegală, observându-se de cele mai multe ori trei părţi distincte: cap, torace şi abdomen. Aparatul digestiv este reprezentat printr-un tub digestiv ale cărui segmente sunt adaptate naturii hranei, şi prin glandele anexe ale tubului digestiv. Hrana este de natură vegetală sau animală, având diferenţiat un aparat bucal, adecvat acesteia. Respiraţia este traheală, branhială, pulmonară sau cutanee, depinzând de mediul de viaţă. Subîncrengătura Chelicerate 1. Clasa Arachnide Arachnidele sunt artropode adaptate, în general, la viaţa terestră; numai unele forme, ca o adaptare secundară, duc o viaţă parazitară. Sunt animale carnivore, dar se întâlnesc şi forme care se hrănesc cu plante. Corpul este alcătuit din cefalotorace şi abdomen. Pe cefalotorace sunt prinse toate apendicele, şi anume: partru perechi de picioare şi două perechi de maxile. La unele arachnide prima pereche de maxile a suferit modificări, transformându-se în arme de atac şi apărare, cunoscute sub numele de chelicere. Arachnidele au mai mulţi ochi simpli şi sunt lipsite de antene. Sistemul nervos, la cele mai multe, este concentrat în partea anterioară a corpului. Tubul digestiv este adaptat să înmagazineze hrană de rezervă, având cecumuri. Respiraţia este traheală şi pulmonară. Aparatul circulator este reprezentat printr-o inimă tubulară, aşezată dorsal, alcătuită din mai multe cămăruţe succesive, un sistem vascular deschis, slab dezvoltat şi un sistem lacunar. Excreţia se face prin nefridii modificate, o pereche de tuburi Malpighi care se deschid în ultima parte a tubului digestiv. Înmulţirea se face prin ouă din care ies indivizi asemănători cu părinţii; nu se observă deci metamorfoză. Arachnidele se împart în trei ordine: scorpioni (scorpionide), păianjeni (arachnide) şi căpuşe (acarie). Ordinul păianjenilor Păianjenul cu cruce Cel mai cunoscut păianjen dintre cei care trăiesc în ţara noastră este păianjenul cu cruce (Aranea diadema), pe care îl întâlnim prin locurile mai puţin umblate. Este format din cefalotorace şi abdomen. Cefalotoracele are pe partea dorsală si anterioară 8 ochi simpli. Pe faţa ventrală se găseşte gura mărginită de 2 fălci tăioase iar înaintea ei se observă o pereche de căngi ascuţite şi tăioase (chelicere), străbătute de un canal prin care se scurge o substanţă otrăvitoare, produsă de glandele veninoase. Picioarele, patru perechi, sunt subţiri, lungi, păroase, formate din mai multe articole. Acestea poartă două gheare, cu care păianjenul îşi ţese pânza. Pânza păianjenului este urzită din fire foarte fine, provenite dintr-o substanţă vâscoasă, produsă de nişte glande numite glande sericigene. Substanţa se scurge prin 6 proeminenţe cu orificii aşezate la extremitatea posterioară a abdomenului. Această substanţă la contactul cu aerul se întăreşte. Pe reţeaua de fire, păianjenul depune din loc în loc -la intervale egale- câte o picătură dintr-o substanţă lipiciosă, de care se va prinde prada;la o capcană de dimensiuni mai mari se pot observa până la 100.000 de astfel de picături Abdomenul, neinelat şi voluminos, prezintă iî spatele proeminenţelor, anusul şi orificiile respiratorii. Hrănirea Păianjenul se hrăneşte cu sucurile din corpul muştelor şi ţânţarilor prinşi în plasă. El apucă prada şi o paralizează cu veninul din chelicere. Apoi, cu ajutorul fălcilor, perforează chitina pradei şi îi suge conţinutul. Păianjenul cu cruce este un animal carnivor. Respiraţia Aerul intră prin orificiile respiratorii şi ajunge la cei doi plămâni, care au forma unor săculeţi cu pereţii subţiri. El mai pătrunde şi prin nişte orificii care ajung la trahei. Acestea conduc aerul cu oxigen până la ţesuturi. Înmulţirea Toamna, înainte de a muri, femela îşi depune ouăle într-un cocon ţesut din aceleaşi fire cu care îşi ţese pânza. Coconii sunt ascunşi în locuri ferite(podurile caselor, scoarţa copacilor, crăpăturile gardurilor etc.). În timpul creşterii, ei năpârlesc de câteva ori. 1.2 Ordinul scorpionilor În acest ordin sunt cuprinse formele cele mai inferioare dintre arachnide. Scorpionii au corpul segmentat, având înfăţişarea unor răcuşori. Au 4 cm lungime. La partea posterioară a abdomenului articulat există un ghimpe, care este în legătură cu o glandă cu venin. La noi în ţară îi întâlnim prin Munţii Carpaţi, Banat şi nordul Olteniei, trăind pe sub pietre, printre stânci si pe scoarţa copacilor. În ţările tropicale trăiesc scorpioni de dimensiuni mari, a căror înţepătură este mortală şi pentru om. 1.3 Ordinul căpuşelor Ordinul căpuşelor prezintă o iportanţă deosebită, întrucât cea mai mare parte dintre ele parazitează atât pe corpul unor animale domestice cât şi pe al omului. Căpuşa (Ixodes ricinus), este un păianjen parazit, cu corpul asemănător unui sac, care parazitează câinii, oile, bovinele, etc., hrănindu-se cu sângele acestora. Ea trăieşte pe scoarţa copacilor, arbuştilor, pe garduri etc., de unde poate trece pe animale. Sarcoptul-râiei (Sarcoptes scabiae) este o căpuşă care parazitează în pielea omului. Are mărimea de 3 mm. El trăieşte în pielea omului şi a unor mamifere (câini, vulpi, capre, oi etc.). Femela are un cioc cu care sapă galerii prin pielea animalului parazitat. Acestea apar ca nişte şanţuri foarte subţiri, albe-cenuşii, la capătul cărora se află o mică băşicuţă, în care se găsesc femelele, ouăle şi larvele. Prin scărpinare, băşicuţele se sparg şi ouăle sunt împrăştiate pe suprafaţa pielii. Masculii, ouăle şi femelele tinere trăiesc pe piele şi de aceea se pot transmite uşor persoanelor sănătoase. Trebuie reţinut că toate formele de râie întâlnite la animale pot trece şi la om. Pentru prevenirea îmbolnăvirii de râie (scabie), trebuie să păstrăm igiena, prin spălarea mâinilor şi corpului cu săpun. Boala se va trata cu preparate farmaceutice. Păianjenul, scorpionii, căpuşa şi sarcoptul fac parte din ordinul păianjenilor. Corpul lor este alcătuit din cefalotorace şi abdomen. Respiră prin plămâni şi trahei. Se înmulţesc prin ouă. Subîncrengătura Antenate Clasa Crustacee Crustaceele sunt artropode acvatice care au corpul acoperit cu un înveliş alcătuit din chitină impregnată cu carbonat de calciu, numită crustă, de unde şi numele clasei. La cei mai mulţi capul este unit cu toracele, alcătuind cefalotoracele. Picioarele sunt formate din două ramuri bifurcate, iar la unele forme, primele perechi sunt prevăzute cu cleşti şi servesc la prinderea hranei. La cap au doi ochi compuşi, două perechi de antene şi un aparat bucal, alcătuit din mai multe piese chitinoase care au rolul de a fărâmiţa hrana. Respiraţia se face prin branhii, care de obicei se află prinse la baza picioarelor. În dezvoltarea lor crustaceele trec prin forma larvară, numită nauplius. Crustaceele se împart în două grupe: crustacee inferioare (entomostracee) şi crustacee superioare (malacostracee). 2.1 Crustaceele inferioare sunt de talie mică şi se găsesc în număr foarte mare atât în apele marine cât şi în cele dulci. Se caracterizează prin aceea că numărul segmentelor corpului şi al picioarelor este variabil(10-100). Dintre acestea cităm: saculina(parazit pe crab), dafnia sau puricele-de-apă, ciclopul, sunt crustacee foarte mici de câţiva milimetri. Acestea constituie o verigă în lanţul alimentaţiei animalelor acvatice. Dafniile sunt folosite pentru peştii din acvarii. 2.2 Crustaceele superioare, spre deosebire de crustaceele inferioare, sunt de talie mare, iar numărul segmentelor corpului şi picioarelor este constant. La unele forme, capul nu este unit cu toracele, iar corpul are aspect inelat. Aşa sunt: lătăuşul (Gammarus), care trăieşte pin apele dulci stătătoare sau prin pâraie, şi molia-zidurilor (Oniscus), formă readaptată la mediul terestru, care-şi duce viaţa în locuri umede, unde nu pătrunde lumina(în pivniţe, pe sub lemne). Altele au capul unit cu toracele (cefalotorace) şi un număr de cinci perechi de picioare. Din această categorie fac parte: Racul de râu Racul de râu (Astacus fluviatilis) îl întâlnim prin iazuri, bălţi şi ape curgătoare, este format din cefalotorace şi abdomen. De cefalotorace sunt prinse cele cinci perechi de picioare, primele trei perechi terminându-se cu câte un cleşte; cel de la prima pereche este cel mai puternic. Abdomenul (coada) este alcătuit din segmente. Pe faţa ventrală a primelor şase segmente se află nişte apendice abdominale, iar ultimul segment este mai lăţit, nu are apendice şi foloseşte la înot. La femelă de apendicele abdominale sunt prinse ouăle, din care după fecundare ies pui asemănători cu părinţii. Ei rămân prinşi aici încă 15 zile, după care se eliberează. În timpul dezvoltării, racul năpârleşte de mai multe ori. Având crusta îndepărtată poate să crească. Crusta se reface din nişte granule de calcar (gastrolite) care se găsesc în stomacul racului. Culoarea crustei, verde brună, se datorează prezenţei a doi pigmenţi: albastru şi roşu. Prin fierbere pigmentul albastru, mai puţin rezistent, se distruge, rămânând numai cel roşu, de unde rezultă culoarea racului fiert. Racul merge pe substrat (fundul apei) cu ajutorul picioarelor. Atunci când este atacat, el înoată înapoi mai repede, izbind apa cu înotătoarea codală, prin îndoirea bruscă a abdomenului. Din aceeaşi categorie mai amintim:homarul, un crustaceu de culoare brună-albăstrie, care poate ajunge la o lungime de o jumătate de metru şi o greutate de 4-5 kg, prima pereche de picioare prezintă cleşti foarte mari şi puternici, îl întâlnim în Marea Neagră şi pe lângă ţărmul Mării Nordului; langusta (Palinurus) ese de talie ceva mai mică decât homarul şi nu are cleşti mari, culoarea sa este brună-violetă, pătată cu galben; trăieşte prin Marea Nordului şi Marea Mediterană .Carnea lor este comestibilă. Pe lângă ţărmul mărilor (foarte comun şi în Marea Neagră) se întâlneşte adesea crabul, care are cefalotoracele bine dezvoltat şi sub care se găseşte abdomenul recurbat şi închircit. Se hrăneşte cu cadavre, din care cauză este considerat ca unul dintre ,,sanitarii” mării. Racul, crabul, dafnia, ciclopul, langusta şi homarul fac parte din grupa crustaceelor. Crusta cu care este acoperit corpul lor formează scheletul extern. Corpul este alcătuit din cefalotorace şi abdomen. Au antene. Respiraţia este branhială. Subîncrengătura Antenate Clasa insecte În grupa aceasta sunt cuprinse artropodele care au organizaţia cea mai evoluată. Reprezintă grupa de animale cu cel mai mare număr de specii; din cele 1,5 milioane de specii de animale, aproape 1 milion aparţin insectelor. Insectele sunt adaptate la cele mai variate condiţii de viaţă. Le întâlnim în vârf de munte sau în peşterile adânci, în desişurile pădurilor sau în câmpiile deschise, în tundră sau în deşert, în pârâuri, lacuri sau heleştee, în părul mamiferelor, în fulgii păsărilor, în locuinţe, în depozitele de alimente, printre cărţi, etc. € ¾ hx hx L ␃愃̤摧塊Ø ␃愃̤摧㿣" ␃愃̤摧⢃Z ␃愃̤摧㲤* ␃༃熄帀熄愀̤摧洞” . Corpul lor acoperit cu chitină (exoschelet), este segmentat şi alcătuit din trei regiuni caracteristice insectelor: cap, torace şi abdomen. Pe cap au o pereche de antene iar pe torace au trei perechi de picioare (hexapode) şi 2 sau 4 aripi, care reprezintă organele de locomoţie. La gură se află şase piese chitinoase, care alcătuiesc aparatul bucal sau armătura bucală. Aceste piese sunt: buza superioară, buza inferioară, două maxile şi două mandibule. În funcţie de modul de hrănire ele au suferit diferite adaptări (apucat şi rupt, înţepat şi supt, dizolvat şi supt). Pe părţile laterale ale capului se găsesc doi ochi mari, compuşi din mai multe elemente vizuale numite omatidii, care au la exterior faţete hexagonale.În fiecare omatidie se formează imaginea separată a unei părţi din corpul de la care vine excitaţia vizuală, astfel că imaginea integrală a corpului de văzut este rezultatul imaginilor culese de toate omatidiile. O astfel de vedere poartă numele de vedere mozaic. Şi celelalte organe de simţ sunt destul de bine dezvoltate. Astfel, simţul pipăitului, al gustului şi în special al mirosului sunt percepute de celule specializate în acest sens, care se găsesc pe antene şi pe anumite piese bucale. Tubul digestiv este adaptat pentru harană de natură vegetală sau animală. Ca anexe ale tubului dugestiv au numai galandele salivare; hepatopancreasul lipseşte. Respiraţia este traheală. Aparatul circulator este asemănător cu cel de la arahnide (inimă tubulară alcătuită din mai multe ventricule, vase sangulare deschise şi sistem lacunar). Sângele este incolor, neavând rol în respiraţie, transportă numai substanţele hrănitoare şi pe cele de excreţie. Excreţia se face prin tuburi Malpighi, formaţiuni întâlnite şi la celelalte artropode, cu deosebirea că aici sunt în număr mai mare. La insecte sunt sexe separate. Din ouă, care conţin foarte puţin vitelus nutritiv, ies larve care trec prin mai multe stadii de dezvoltare, năpârlind în acest timp de mai multe ori. Astfel, la unele insecte, stadiile de dezvoltare sunt următoarele: ou, larvă şi apoi adult. Acest mod de dezvoltare poartă numele de metamorfoză incompletă. La altele se trece de la stadiul de larvă, la un stadiu imobil de nimfă sau pupă, şi apoi la forma de adult. Aceasta este o formă cu metamorfoză completă şi este o formă mai dezvoltată decât matamorfoza incompletă. Insecte cu metamorfoza completa Ordiul coleoptere Insectele din acest ordin au prima pereche de aripi scorţoasă, iar a doua pereche de aripi este membranoasă şi serveşte la zbor. În repaus aripile membranoase stau împăturite sub cele scorţoase, care au rolul să le protejeze, iar în timpul zborului să menţină echilibrul corpului. Aparatul bucal este specializat pentru apucat, rupt şi sfărâmat, deci este un aparat bucal de tip masticator. Înmulţirea se face cu metamorfoză completă (ou – larvă – nimfă –adult). După natura hranei, coleopterele se pot grupa în coleoptere vegetariene şi coleoptere carnivore. Coleoptere vegetariene: se hrănesc cu rădăcinile, frunzele şi tulpinile plantelor de cultură, din această cauză ele fiind dăunătoare omului. Cărăbuşul de mai Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) este cel mai frecvent şi mai cunoscut dintre coleoptere. Acesta trăieşte în luna mai şi la începutul lunii iunie. Dimensiunile corpului sunt de 2 –2,50 cm lungime. Corpul cărăbuşului, acoperit de chitină, este segmentat. Între segmente chitina este mai subţire şi, astfel, se asigură mobilitatea acestora. Chitina constituie scheletul extern, sub care se află muşchii. Corpul este alcătuit din 3 părţi: cap, torace şi abdomen. Capul prezintă o pereche de ochi compuşi şi o pereche de antene. Vederea cărăbuşului este slabă, deoarece el are activitate nocturnă. Antenele articulate au rol în pipăit şi miros. Gura este înconjurată de piesele bucale. Toracele este format din 3 segmente. Pe partea sa dorsală, pe al doilea şi al treilea segment, se află câte o pereche de aripi. Aripile anterioare numite elitre, sunt tari şi protejează a doua pereche de aripi, membranoase, subţiri şi străbătute de nervuri. Elitrele sunt de culoare castanie. Zborul cărăbuşului este greoi. Pe partea ventrală a fiecărui segment toracic este prinsă câte o pereche de picioare articulate. Insectele cu elitre se numesc gândaci; cărăbuşul este un gândac. Abdomenul este alcătuit din 8 segmente. Pe primele 7 segmente se află orificiile respiratorii. Hrănirea Cărăbuşul rupe şi mestecă frunzele şi mugurii plantelor cu ajutorul pieselor bucale, apoi le înghite. Adultul se hrăneşte cu frunzele arborilor. Cărăbuşul produce mari pagube. Respiraţia Cărăbuşul respiră prin trahei. Acestea se ramifică în tot corpul şi permit oxigenului să ajungă direct la ţesuturi. Aerul intră şi iese prin orificiile de pe marginea abdomenului. Înmulţirea Primăvara, înainte de a muri, femela depune ouăle în pământ. Din ouă iese o larvă, care, datorită formei şi culorii, poartă denumirea de vierme alb. Ea nu are nici aripi, nici ochi, dar are fălci puternice cu ajutorul cărora roade rădăcinile plantelor. Când se face frig, larva se afundă în pământ şi în timpul iernii amoţeşte. În martie, când pământul se încălzeşte, larva se dezmorţeşte şi, înfometată, roade rădăcinile plantelor. Larva sau viermele alb Dupa 2 ani, timp în care larva creşte şi năpârleşte, ea atinge 4 cm lungime. Atunci, coboară la 2 m adâncime şi se transformă într-o nimfă (formă imobilă) care nu se mai hrăneşte. Nimfa La începutul lunii octombrie, din nimfă iese cărăbuşul adult, care rămâne amorţit până în primăvară, când iese la suprafaţa pământului. Dezvoltarea cărăbuşului durează 3-4 ani. Este unul dintre cei mai importanţi dăunători ai agriculturii. 3.2 Insecte înrudite 1. Vegetariene Gândacul de Colorado este unul dintre cei mai importanţi dăunători ai agriculturii. Are talia de aproximativ 10 mm şi se recunoaşte uşor: după cele 10 dungi negre, în lungul elitrelor care sunt de culoare galbenă. Atât adultul cât şi larva, care are culoare roşie distrug frunzele culturilor de cartofi, aducând mari pagube. De asemenea atacă şi frunzele de pătlăgele, roşii, vinete, etc., plante care fac parte din aceeaşi familie cu cartoful (solanacee). Gândacul de Colorado este cu atât mai dăunător cu cât dă maştere la mai multe generaţii pe an. Cariul tipograf este întâlnit în pădurile de conifere. Este un coleopter mic (4-6 mm). Femela îşi depune ouăle sub scoarţa de pe trunchiurile molizilor şi brazilor. Larvele se hrănesc cu ţesutul liberian, săpând galerii de o parte şi de alta a unui şanţ central, dând aspectul unei gravuri.Prin distrugerea acestor ţesutri, arborele se usucă. Rădaşca are culoare castanie-închis şi este cel mai mare colopter de la noi. Masculul se deosebeşte de femelă prin mandibulele sale foarte mari şi ramificate ca şi coarnele de cerb. Trăieşte mai ales prin pădurile de stejar, iar larva sa îşi sapă galerii în lemnul de stejar. Croitorul se caracterizează prin antene noduroase şi foarte lungi, ajungând uneori la 6-7 cm. Trăieşte prin păduri; larvele sale săpându-şi galerii în trunchiurile şi ramurile arborilor. 2. Carnivore Calosoma trăieşte prin păduri şi grădini. Este un coleopter verde-auriu, cu şanţuri longitudinale pe elitre. Aripile membrenoase sunt scurte, nedezvoltate. Aceasta ne arată că el nu poate zbura, este în schimb un bun alergător, având picioarele lungi. Se hrăneşte în special cu omizi, fiind un ajutor al omului în lupta sa împotriva insectelor dăunătoare. Buburuza este un coleopter mic, cu elitrele bombate, de culoare roşie şi cu puncte negre. Atât adultul cât şi larva se hrănesc cu purici-de-plante (aphide). Buhaiul-de-baltă trăieşte în apă alături de cărăbuşul-de-apă. Sunt nişte coleoptere mari, de culoare neagră-măslinie. Cărăbuşul se deosebeşte de buhai prin aceea că are o dungă gălbuie pe marginea elitrelor. Ultima pereche de picioare este lăţită, adaptată pentru înot. Se hrănesc cu melci, cu mormoloci de broaşte, dar şi cu puiet de peşte. Cărăbuşul, cariul, calosoma sunt insecte. Pentru că au elitre se numesc gândaci. Piesele bucale sunt adaptate pentru rupt şi mestecat. Înmulţirea lor se face prin metamorfoză completă. Specia de păianjen cu cea mai puternică otravă, păianjenul călător brazilian, trăieşte în apropierea omului, intră în locuinţe şi se ascunde în îmbrăcăminte şi încălţăminte? Dacă este deranjat introduce otravă în victimă prin mai multe muşcături consecutive. Muşcătura sa poate fi mortală pentru oameni, dar există antidoturi eficiente împotriva veninului acestui păianjen. În Insulele Filipine luptele între păianjeni este o adevărată distracţie? Oamenii prind femele de păianjen de banană, le hrănesc cu libelule, fapt ce se spune că le conferă o putere mai mare şi îi fac mai feroce. Arma acestui păianjen este firul. Câştigător este cel care îşi imobilizează adversarul cu firul său lipicios. Crevetele- pistol care trăieşte în recifurile de corali din marea caraibelor, are un mod deosebit de a-şi captura hrana: el produce o detunătură puternică, plesnindu-şi cleştii, iar valul de şoc astfel creat, imobilizează victima în timp ce crevetele se năpusteşte asupra sa? Depunerile de scoici pe fundul unui vas, din timpul unui singur an, poate să-i modifice atât de mult direcţia de navigare, încât să-i producă o creştere a consumului de combustibil de până la 40 %? Pentru a preveni acest fapt, proprietarii de nave aplică o vopsea specială ce împiedică depunerea scoicilor. Metoda aceasta este puternic combătută de multe grupări ecologiste. Se cunosc aproximativ 39000 de specii de crustacee, ce sunt grupate în 10 clase? Păianjenul Argyoneta aquatica ,deşi este fiinţă terestră, reuşeşte să stea în apă ore întregi, datorită unui săculeţ, pe care îl confecţionează din firele sale, in care isi strange aerul? Bibliografie -,,Necunoscuta lume a animalelor” de Constantin Mihăilescu „ Aceste uimitoare plante şi animale ” de Tudor Opriş Arborele Lumii “Mamifere din România” de Pop I., Homei V. Atlas zoologic de Bogoescu C., Dabija A., Sanielevici E., Ed. Didactică şi Pedagocică Cuprins Artropode ……………………………………………………………… ……1 Subîncrengătura Chelicerate…………………………............................... 1 Clasa Arachnide…………………………………........................ ......1 Ordinul păianjenilor………………………………………………...2 Păianjenul cu cruce………………………………………………2 1.2 Ordinul scorpionilor............................................................ ...............3 1.3 Ordinul căpuşelor............................................................. ..................3 Caractere generale ale Arachnidelor……………………………………4 Subîncrengătura Antenate………………………………………………4 2.Clasa Crustacee……………………………………………………… .4 2.1 Crustaceele inferioare……………………………………………….4 2.2 Crustaceele superioare………………………………………………4 Racul de râu………………………………………………………5 Caractere generale ale Crustaceelor…………………………………….6 Subîncrengătura Antenate……………………………………………...6 3. Clasa insecte………………………………………………………