Referat Paienjenii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Paienjenii si de asemenea puteti face Download Referat Paienjenii

Citeste fragmente din Referat Paienjenii

/ |_ | || ARTROPODELE Artropodele au luat naştere din viermii inelaţi anelizi, fapt dovedit de segmentarea corpului. Cele mai vechi artropode au apărut în era paleozoică. Ele sunt reprezentate prin: trilobiţi, forme înrudite cu crustaceii giganţi (Euripterus), care atingeau dimensiuni de 1 –2 m, şi insecte de asemenea foarte mari (30 cm), asemănătoare cu libelulele. Artropodele reprezintă un grup foarte numeros de specii, al căror număr depăşeşte un milion. Ele se află răspândite pe toată suprafaţa Pământului, fiind întâlnite în toate mediile de viaţă. Artropodele se caracterizează prin aceea că au picioare articulare, adică formate din mai multe segmente, de unde şi denumirea lor: arthron= articul, podos=picior. Tegumentul secretă o substanţă organică numită chitină, care formează la exteriorul corpului un schelet. Uneori chitina este impregnată cu carbonat de calciu, constituind astfel un înveliş mai rezistent (crusta). Corpul are o simetrie bilaterală, cu o segmentaţie inegală, observându-se de cele mai multe ori trei părţi distincte: cap, torace şi abdomen. În cavitatea generală găsim şi aici un sistem lacunar, determinat, de asemenea de o reţea de ţesut conjunctiv (parenchim), în care se află sângele (lichidul celomic). Sistemul nervos este ganglionar, asemănător cu al viermilor inelaţi, iar organele de simţ sunt destul de bine dezvoltate, fiind reprezentate prin ochi simpli (oceli), sau compuşi, organe senzoriale tactile, olfactive şi gustative. Aparatul digestiv este reprezentat printr-un tub digestiv, ale cărui segmente sunt adaptate naturii hranei, şi prin glande anexe ale tubului digestiv. Hrana este de natură vegetală sau animală, având diferenţiat un aparat bucal, adecvat acesteia. Respiraţia este traheală, branhială, pulmonară sau cutanee, depinzând de mediul de viaţă. Aceste formaţiuni sunt de origine ectodermică. Traheele sunt nişte tuburi foarte ramificate, care alcătuiesc un sistem traheal. În interiorul lor se află un fir chitinos, spiralat care le ţine deschise. Este de reţinut că la artropodele traheate sângele nu îndeplineşte şi funcţia de transport al gazelor, astfel că traheele au rolul să conducă aerul încărcat cu oxigen până la intimitatea ţesuturilor şi să ia de aici bioxidul de carbon, pentru a-l elimina. Aparatul respirator este reprezentat printr-o inimă tubulară sau poligonală (multicamerală), situată dorsal, şi prin vase sanguine deschise, care sunt în legătură cu sistemul lacunar. Sângele este, în general, incolor, deşi conţine pigmenţi respiratori, şi se află atât în organele aparatului circulator, cât şi în lacune. Excreţia se face prin nefridii modificate, în număr pereche, fiind astfel omogene cu organele de excreţie ale viermilor inelaţi. Înmulţirea este sexuată. Sexele sunt separate, masculii deosebindu-se de femele prin unele caractere morfologice, observându-se astfel un dimorfism sexual. Trebuie reţinut faptul că unele artropode se înmulţesc prin ouă nefecundate, fenomen numit patogeneză. În ceea ce priveşte dezvoltarea larvei, aceasta se face de cele mai multe ori prin metamorfoză, însoţită de mai multe năpârliri. Având în vedere anumite caractere morfologice, artropodele se împart în două grupe: chelicerate, cu clasa arahnide, şi antenate, cu clasele crustacee, miriapode şi insecte. Cheliceratele (clasa Arahnide) Arahnide, este termenul folosit pentru scorpion, păianjen, păianjenul de câmp, molie, căpuşă şi alte animale nevertebrate. Arahnidele sunt de obicei carnivore şi terestre; fosilele sugerează că au fost printre primele animale care au trăit pe Pământ, poate de la începutul perioadei Devoniene, acum 400 de milioane de ani. Există 60.000 de specii organizate în 11 ordine: molii şi căpuşe, scorpioni fără coadă, păianjeni, păianjeni de câmp, palpigrade, scorpioni falşi, ricinuleide, micro-scorpionii otrăvitori, scorpioni, păianjeni de soare şi scorpioni otrăvitori. Caracteristici Corpul arahnidelor este împărţit în două părţi:partea anterioară (prosoma) conţine organele de simţ, gura, dar nu are antene. Prima pereche de apendici (chelicerae) poate forma cleşti, câte odată otrăvitori, iar cea de-a doua pereche (pedipalp) poate forma cleşti, organe de simţ sau picioare. Celelalte perechi, în general patru, sunt folosite pentru mers. Partea posterioară a corpului, sau abdomenul (opisthosoma) conţine deschiderile genitale, şi alte structuri, printre care se numără şi plămânii-carte. Mâncarea este mai întâi descompusă de fluide secretate şi apoi ingerată. Comportament şi Importanţă Arahnidele vânează sau aşteaptă venirea unor insecte. Au ochi simpli şi diferite părţi folosite la vânat, cum ar fi coada scorpionului şi glandele producătoare de mătase ale păianjenului. Moliile şi căpuşele au capacităţi locomotorii limitate şi de aceea sug lichidele unor animale sau plante. Arahnidele sunt animale solitare, cu excepţia sezonului de împerechere, când comportamente complexe pot fi observate. Sexele sunt separate, iar femelele păzesc ouălele şi puii. Arahnidele sunt în general folositoare deoarece se hrănesc cu insecte dăunătoare, iar puţine specii de scorpioni şi păianjeni sunt periculoşi. Moliile şi căpuşele infectează oamenii şi animalele şi plantele domestice, răspândind astfel diverse boli. Clasificare ştiinţifică Arahnidele constituie clasa Arahnida, din familia Arthropoda. PĂIANJENII Păianjen este un nume comun pentru 34.000 de specii de animale artropode cu opt picioare folosite pentru mers, prelungiri ale capului cu cleşti şi glande otrăvitoare şi organe reproductive speciale pe cea de-a doua parte a corpului masculului. Ei se folosesc foarte des de mătasea pe care o secretă. Ca şi alte specii de arahnide, păianjenii sunt tereştri, cu toate că anumite specii s-au adaptat la viaţa în ape dulci, ele prinzând bule de aer sub apă şi cărându-le după ei. Păianjenii sunt deosebit de numeroşi şi se găsesc în toată lumea. Cu toate că majoritatea au mai puţin de 1cm lungime, cel mai mare are un corp de 9 cm, iar picioarele pot fi mult mai lungi. Structură Structura corpului la păianjeni este similară cu cea a celorlalte arahnide, fiind împărţit într-o parte anterioară, numită cefalotorace sau prosoma, şi o parte posterioară, numită abdomen sau opiosthoma. Cele două părţi sunt separate de un „gât” subţire care conferă animalului flexibilitatea necesară pentru a utiliza propria mătase. Cefalotoracele are de obicei patru perechi de ochi simpli, care tind să fie mai mari la păianjenii care vânează şi mai mici la cei care creează pânze cu modele complicate. Fiecare primă pereche de cleşti, sau chelicere, are un colţ prevăzut cu o deschidere prin care este eliberată otrava provenită de la o glandă din capătul cleştelui. Următoarele două părţi ale corpului se numesc pedipalp, seamănă cu nişte picioare, dar sunt în general modificate pentru a deveni un fel de antene. La mascul, pedipalpul are un „organ de palpare”, folosit în reproducere. Pe cefalotorace se află şi patru perechi de picioare folosite pentru mers. Pe abdomen se află cleşti modificaţi, folosiţi pentru a secreta mătasea. Deschiderile de pe abdomen duc la plămânii-carte, numiţi aşa datorită structurii stratificate, sau la un sistem de tuburi (trahee) folosite pentru a căra aerul. La unele specii pot fi întâlnite ambele feluri de respiraţie. Sistemul digestiv al păianjenilor este adaptat numai pentru mâncarea lichidă, deoarece animalele îşi digeră în general prada în afara corpului, iar apoi ingurgitează lichidul. Creierul este destul de complex. Diferite părţi ale lui sunt dezvoltate, în funcţie de modul în care îşi localizează prada: prin vedere sau prin atingere. Veninul Păianjenii sunt în general carnivori şi se hrănesc numai cu hrană vie, pe care o pot strivi cu cleştii, sau îi pot injecta un venin. Muşcătura unor păianjeni mari poate fi dureroasă, dar majoritatea sunt prea mici pentru a pătrunde prin pielea umană, şi doar câteva specii sunt periculoase pentru om. Printre acestea se numără „văduva neagră” şi rudele sale apropiate, care însă nu sunt agresive şi muşcă oamenii doar în apărare. Muşcătura este dureroasă şi este urmată de leşin, dificultăţi în respiraţie. Ea este doar rareori fatală, mai ales la adulţii sănătoşi. Totuşi, trebuie acordate îngrijiri medicale cât mai repede cu putinţă. Mătasea Mătasea păianjenilor este o proteină fibriloasă care este secretată ca un lichid şi care formează un polimer care prin întindere este mai rezistent ca oţelul şi foarte elastic. Un singur păianjen poate crea mai multe feluri de mătase. Cu toate că şi alte nevertebrate secretă mătase, păianjenii folosesc această abilitate în cele mai multe moduri. De exemplu, ei formează fire care îi ajută să-şi găsească drumul şi nu îi lasă să cadă.. Păianjenii mici, dar mai ales cei tineri, formează paraşute care îi ajută să fie căraţi de vânt, uneori pe sute de kilometri. Masculul utilizează mătasea pentru a transfera spermă femelei, iar aceasta face gogoşi de mătase. Mătasea este folosită pentru a construi cuiburile şi pentru a le alinia. Cea mai familiară, şi totuşi cea mai uimitoare utilizare este în construirea de capcane pentru insecte, numite „pânze”. Odată ce prada este prinsă, păianjenul o înfăşoară din nou în mătase. Diferitele pânze de păianjen oferă un exemplu remarcabil a evoluţiei comportării instictive. Păinjenii nu trebuie să înveţe să facă pânze, dar poate adapta tehnica la condiţii speciale, cum ar fi lipsa greutăţii din navele spaţiale. Cele mai simple sunt neregulate şi întinse la suprafaţa pământului. Cele mai avansate sunt deosebit de elaborate şi orientate în aşa fel încât să intercepteze traiectoria insectelor zburătoare. Formarea pânzei este un proces complex ce presupune o combinaţie de bucăţi lipicioase cu unele ne-lipicioase. Câteodată mai mulţi păianjeni formează un fel de pânză comună, dar în general păianjenii nu sunt sociabili. Asemenea păianjeni se bazează în cea mai mare parte pe pipăit. Păianjenii vânători Pe lângă păianjenii ce fac pânze, mulţi păianjeni îşi vânează prada sau stau şi o aşteaptă. Vânătorii se bazează pe vedere dacă vânează ziua şi pe pipăit dacă vânează noaptea. Păianjenii „săritori” organizează ambuscade pentru a-şi prinde prada, iar unii dintre ei se camuflează pe flori prin culoare sau prin forma corpului, sau prin ambele. Reproducerea Păianjenii au două sexe, iar ouăle trebuie fertilizate. Deschiderile genitale ale masculului şi femelei se află pe abdomen, dar organele copulatorii ale masculului sunt structuri complicate aflate pe cleşti. El secretă mătase în care depozitează spermă, apoi o deplasează până la organele palpale. După ce sperma a fost transferată femelei, ea poate fi păstrată în corpul ei pentru o perioadă mai lungă de timp. Ritualul de împerechere este deseori complicat. Masculii utilizează mătasea pentru a-şi recunoaşte partenera, sau îşi semnalează apropierea smulgând bucăţi din pânza femelei. La păianjenii cu vedere dezvoltată, ritualul de împerechere este asociat cu culori strălucitoare. Masculul trebuie să evite să fie confundat cu hrana femelei de către acesta. Masculii sunt câteodată mult mai mici decât femelele. Aceasta se observă când femela se opreşte într-un loc. Masculii se maturizează mai repede şi cu cât ajung mai repede la o femelă, cu atât există şanse mai mari să se reproducă. Ouăle păianjenilor sunt protejate în gogoşi de mătase. Femela le poate păzi sau le poate lua cu ea. La unele specii, puii rămân cu mama pentru o perioadă mai lungă şi sunt căraţi pe corpul ei. Importanţă Ca prădători ai unor insecte sau animale mici, păianjenii sunt în general folositori oamenilor, cu toate că unii se hrănesc cu insecte polenizatoare ca albinele. Ei sunt o sursă de pradă pentru alte animale ca unele viespi care paralizează păianjenii şi îşi depun ouăle pe corpul lor. Folosirea mătăsii pentru îmbrăcăminte nu a avut succes economic, dar este folosită pentru instrumente optice de mare precizie. Cu toate că păianjenii au ocupat locuri importante în diferite mitologii, astăzi ei sunt consideraţi respingători, datorită aspectului grotesc şi a faptului că se ascund în locuri întunecate, dar şi datorită exagerării toxicităţii lor. Clasificare ştiinţifică: Păianjenii formează ordinul Araneae în clasa Arahnida. Sunt cunoscute 105 familii de păianjeni şi 10 familii dispărute. În general sunt acceptate două subordine. Subordinul Mesothelae conţine câteva forme primitive. Subordinul Opisthothelae conţine infra-ordinul Mygalomorphae, care constă din formele cu „fălci drepte”, de obicei mari, ca păianjenul-cârtiţă şi tarantula, şi infra-ordinul Araneomorphae, ai cărui membri au cheliceraele modificate şi mai eficiente; conţine formele cele mai comune şi mai remarcabile: ţesătorul orb, păianjenul-lup şi păianjenii săritori. Unii păianjeni (cribellate-araneomorphs) au glanda cribellum, care ajută la producerea mătăsii. SPECII DE PĂIANJENI Tarantula, este numele unei specii europene a păianjenului-lup, a cărei muşcătură nu este periculoasă. În America, numele acesta este dat tarantulei americane. Aceştia sunt păianjeni mari, păroşi, care se întâlnesc în sud-vestul Statelor Unite, America Centrală şi de Sud, şi în alte regiuni tropicale ale continentului american. Se hrănesc cu insecte şi mici animale. Muşcătura ei este dureroasă, dar niciodată până acum nu a fost mortală. Clasificare ştiinţifică Tarantula aparţine ordinului Araneae. Cea europeană aparţine familiei Lycosidae. Este clasificată ca Lycosa tarentula. Tarantula americană aparţine familiei Theraphosidae. Specia cea mai numeroasă este clasificată ca Eurypelma californica. Văduva Neagră este un nume comun pentru oricare din cele câteva specii înrudite. Specia predominantă trăieşte la tropice, dar şi în sudul Statelor Unite şi chiar în Canada. Produce o pânză neregulată pe câmpuri. Corpul femelei este lung de 1,2cm, negru, cu un semn roşu în formă de ceas pe abdomen. Masculii Au numai 0,6cm şi au patru perechi de puncte roşii pe marginile abdomenului. Ei sunt văzuţi foarte rar şi sunt nepericuloşi. Femela poate devora masculul după împerechere, de unde şi numele dat speciei, dar acestă practică nu este rară printre păianjeni. Muşcătura femelei este otrăvitoare pentru oameni şi este urmată de durere şi tumefiere locală, stare de vomă, dificultăţi în respiraţie şi câteodată de moarte. Veninul, o neurotoxină, afectează copiii mai sever decât pe adulţi. Cu toate acestea, păianjenul nu este agresiv şi muşcă oameni numai ca apărare. Clasificare ştiinţifică Văduva Neagră formează genul Latrodectus în familia Theridiidae. Numele acesta este aplicat mai ales speciei Latrodectus mactans. Retrasul Maro, este numele unui păianjen mic, maroniu, care trăieşte mai ales în centrul şi sudul Statelor Unite. Mai este cunoscut şi ca păianjenul-vioară, deoarece are un semn în formă de vioară pe cefalotorace. Are aproximativ 1cm lungime şi şase ochi. Face o pânză deasă, care poate fi întâlnită în zone retrase printre stânci sau în case. Muşcătura lui produce moartea ţesuturilor, iar reacţiile adverse pot provoca moartea. Păianjenul poate trăi până la 10 ani. Alte specii înrudite se întâlnesc în Marea Mediterană, Africa şi America. Clasificare ştiinţifică Păianjenul acesta aparţine familiei Loxocelidae din ordinul Araneae. Este clasificat ca Loxosceles reclusa. Păianjenul-cârtiţă este numele dat unor păianjeni tropicali, mari, păroşi dar nepericuloşi, care trăiesc sub pământ. Ei sapă cuiburi lungi prin pământ pe care le tapetează cu mătase, iar la intrare fac o uşă oblică, articulată, care se potriveşte perfect. Aceasta este făcută deseori din straturi alternatve de pământ şi mătase. Uşa este acoperită cu pământ sau iarbă, deghizând intrarea. O specie din Statele Unite sapă găuri de 30 cm lungime şi 2,5 cm diametru. Cuiburile sunt în general grupate. Puii trăiesc aici câteva săptămâni, apoi pleacă şi îşi fac propriile cuiburi. Ei trăiesc mâncând furnici şi alte insecte. Clasificare ştiinţifică Păianjenii-cârtiţă formează familia Ctenizidae din ordinul Araneae. Specia cea mai comună este clasificată ca Bothriocyrtum californicum. PSEUDO-PĂIANJENI Păianjenul de câmp este numele dat unei specii de arahnide. Păianjenul de câmp seamănă cu un păianjen adevărat, dar are abdomenul segmentat şi picioare foarte lungi. Se hrănesc cu insecte mici. Clasificare ştiinţifică Păianjenul de câmp aparţine ordinului Opiliones. Păianjenul de mare este un animal marin asemănător unui păianjen, ce trăieşte de obicei lângă mal, mergând pe fundul oceanului sau târându-se printre plante şi colonii de animale marine. Unii se fixează de cochilia scoicilor. Cele 600 de specii au de la 2mm(în zonele tropicale) la 50cm la unele forme ce trăiesc în ape adânci. De obicei are două perechi de ochi simpli, un proboscis tubular foarte lung şi trei perechi de apendici. Cu proboscis-ul suge sucurile unor meduze. Prima pereche de apendici ţine hrana şi curăţă gura care este o mică deschidere la capătul proboscis-ului. Cea de-a doua pereche este folosită ca picioare. Cea de-a treia pereche este specializată la mascul în ţinerea ouălelor. Trunchiul alungit are patru segmente, fiecare cu o pereche de picioare lungi. Segmentul abdominal, câteodată unit cu capul este doar un canal alimentar. Organele sexuale sunt pe picioare. Clasificare ştiinţifică Păianjenii de mare aparţin clasei Pycnogonida în familia Arthropoda. Arachnofobia Acest cuvânt grecesc înseamnă oroare de păianjeni; prima parte a cuvântului se referă la o figură mitologică greacă Arachne, pe care zeiţa Atena Palas l-a transformat în păianjen. Cuvântul “fobia” este utilizat de psihiatri pentru a indica o frică patologică neîntemeiată de anumite lucruri sau situaţii. Arachnofobia se poate trata cu terapie comportamentală – bolnavul fiind pus faţă-n faţă cu acel ceva de care se îngrozeşte, în cazul nostru cu un păianjen mare şi păros. Prima dată i se arată doar în fotografie. După ce i-a crescut încrederea în sine, i se poate arăta unul adevărat. Păianjenul falangid poate supravieţui pe vârful munţilor. El se poate strecura in găurile din zăpadă pentru a ajunge la insectele moarte de sub ea. Păianjenul mâncător de păsări este originar din Asia si are o muşcătură veninoasă. Situaţie: păianjenul este in vizuina iar la capăatul vizuinei este un şarpe. Cine va învinge? Păianjenul mâncător de păsări pentru că el află cu ajutorul firelor senzitive de la picioare dinainte de a intra şarpele in vizuina ce este?, cum arata? Si cu ce scop vine in vizuină. Păianjenul îl atacă ,mâncându-l. Păianjenul este imun la veninul şarpelui. Păianjenul mâncător de păsări vânează insecte, şoareci şi chiar păsări. Specia de păianjen cu cea mai puternică otravă, păianjenul călător brazilian, trăieşte în apropierea omului, intră în locuinţe şi se ascunde în îmbrăcăminte şi încălţăminte. Dacă este deranjat introduce otravă în victimă prin mai multe muşcături consecutive. Muşcătura sa poate fi mortală pentru oameni, dar există antidoturi eficiente împotriva veninului acestui păianjen. În Insulele Filipine luptele între păianjeni este o adevărată distracţie. Oamenii prind femele de păianjen de banană, le hrănesc cu libelule, fapt ce se spune că le conferă o putere mai mare şi îi fac mai feroce. Arma acestui păianjen este firul. Câştigător este cel care îşi imobilizează adversarul cu firul său lipicios. Păianjenul Argyoneta aquatica ,deşi este fiinţă terestră, reuşeşte să stea în apă ore întregi, datorită unui săculeţ, pe care îl confecţionează din firele sale, în care îşi strânge aerul. COSMOS: Păianjenii Astronauţi In 9 ianuarie, opt păianjeni australieni au părăsit gradina zoologica din Melbourne şi au pornit către centrul spaţial Cape Canaveral din Florida. Ei au fost lansaţi de NASA in 16 ianuarie şi au avut parte de un sejur de 16 zile in Cosmos. Micii păianjeni Nephila edulis ţes pânze perfect simetrice. Cercetătorii sunt curioşi să vadă dacă această perfecţiune va fi menţinută şi în condiţii de imponderabilitate. Ei nu sunt primii păianjeni în spaţiu, pioniera fiind Arabella, un păianjen cu cruce comun, care in 1973 şi-a instalat pânza pe staţia SkyLab, unde a ajuns tot prin bunăvoinţa NASA. Rezultatele cercetărilor nu au fost încă publicate. Pânza de păianjen haotică traducere din revista Der Spiegel , Germania Atunci când un păianjen este puternic intoxicat, plasa pe care o construieşte nu mai are nici o formă. Se pot folosi păianjenii in laboratoarele de cercetare pentru testarea substanţelor otrăvitoare? Sub influenta marijuanei, pânza neterminată flutură în vânt. Sub influenţa drogului extasy, la modă în cluburi, păianjenul este suprastimulat şi îşi pierde controlul asupra lucrurilor, ţesând o pânza fără consistenţa. Pânza are nişte găuri cât pumnul de mari pentru că este făcută la repezeală. Experimentele au demonstrat in mod ştiinţific faptul că drogurile afectează păianjenii şi oamenii in mod similar. În această lumină oamenii de ştiinţă au tras concluzia că păianjenii pot fi folosiţi in experimentele de laborator pentru a testa noile produse farmaceutice, produse cosmetice sau suplimenţi naturali. Se pare că, cu cât este mai otrăvitoare substanţa chimică ingerată de păianjen, cu atât mai deformată este pânza construită. În 1948 farmacistul german Peter Witt a realizat pentru prima dată experimente pe păianjeni folosind amfetamina dizolvata în apă cu zahar, sperând că aceştia îşi vor construi pânzele în timpul zilei, perioadă în care ei sunt in mod normali inactivi. În loc de aceasta, ei au continuat să îşi construiască pânzele tot in timpul nopţii, insă cu un aspect distorsionat. Witt a fost capabil să observe că păianjenii au reacţionat diferit, in funcţie de substanţa chimică ingerată. Sub influenta LSD-ului ei au construit pânze cu structura complet normală. După ingerarea de cofeina ei au început să acţioneze intr-o maniera haotică. Bineînţeles că trebuie avută o foarte mare atenţie privind trasarea liniilor de comparaţie intre păianjeni si fiinţele umane, dar, ca o concluzie generală, se poate remarca existenta multor asemănări între efectele pe care le produc aceste substanţe "toxice" păianjenilor, respectiv oamenilor. Bibliografie: -Microsoft® Encharta 2001 – World Atlas -Microsoft® Encharta 2001 – Encyclopedia -Reviata “Arborele Lumii” -Revista “Der Spiengel” – Germania -Internet -Manulalul de Biologie pentru Clasa aIX-a PAGE PAGE 11 쥁