Referat Artropodele
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Artropodele si de asemenea puteti face
Download Referat ArtropodeleCiteste fragmente din Referat Artropodele
ARTROPODELE
Artropodele au luat naştere din viermii inelaţi anelizi,
fapt dovedit de segmentarea corpului.
Cele mai vechi artropode au apărut în era paleozoică. Ele
sunt reprezentate prin: trilobiţi, forme înrudite cu crustaceii
giganţi (Euripterus), care atingeau dimensiuni de 1 –2 m, şi insecte
de asemenea foarte mari (30 cm), asemănătoare cu libelulele.
Artropodele reprezintă un grup foarte numeros de specii, al
căror număr depăşeşte un milion. Ele se află răspândite pe
toată suprafaţa Pământului, fiind întâlnite în toate mediile de
viaţă.
Artropodele se caracterizează prin aceea că au picioare
articulare, adică formate din mai multe segmente, de unde şi denumirea
lor:arthron= articul,pus-podos=picior.
Tegumentul secretă o substanţă organică numită
chitină, care formează la exteriorul corpului un schelet. Uneori
chitina este impregnată cu carbonat de calciu, constituind astfel un
înveliş mai rezistent (crusta).
Corpul are o simetrie bilaterală, cu o segmentaţie
inegală, observându-se de cele mai multe ori trei părţi distincte:
cap, torace ÅŸi abdomen.
În cavitatea generală găsim şi aici un sistem lacunar,
determinat, de asemenea de o reţea de ţesut conjunctiv (parenchim),
în care se află sângele (lichidul celomic).
Sistemul nervos este ganglionar, asmănător cu al viermilor
inelaţi, iar organele de simţ sunt destul de bine dezvoltate, fiind
reprezentate prin ochi simpli (oceli), sau compuÅŸi, organe senzoriale
tactile, olfactive ÅŸi gustative.
Aparatul digestiv este reprezentat printr-un tub digestiv,
ale cărui segmente sunt adaptate naturii hranei, şi prin glane anexe
ale tubului digestiv.
Hrana este de natură vegetală sau animală, având
diferenţiat un aparat bucal, adecvat acesteia.
Respiraţia este traheală, branhială, pulmonară sau
cutanee, depinzând de mediul de viaţă. Aceste formaţiuni sunt de
origine ectodermică. Traheele sunt nişte tuburi foarte ramificate,
care alcătuiesc un sistem traheal. În interiorul lor se află un fir
chitinos, spiralat care le ţine deschise.
Structura unei trahei:
1-peretele traheii
2-firul chitinos spiralat
Este de reţinut că la artropodele traheate sângele nu îndeplineşte
şi funcţia de transport al gazelor, astfel că
traheele au rolul să conducă aerul încărcat cu oxigen până la
intimitatea ţesuturilor şi să ia de aici bioxidul de carbon, pentru
a-l elimina.
Aparatul respirator este reprezentat printr-o inimă
tubulară sau poligonală (multicamerală), situată dorsal, şi prin
vase sanguine deschise, care sunt în legătură cu sistemul lacunar.
Sângele este, în general, incolor, deşi conţine pigmenţi
respiratori, şi se află atât în organele aparatului circulator, cât
şi în lacune. Excreţia se face prin nefridii modificate, în număr
pereche, fiind astfel omogene cu organele de excreţie ale viermilor
inelaţi.
Înmulţirea este sexuată. Sexele sunt separate, masculii
deosebindu-se de femele prin unele caractere morfologice, observându-se
astfel un dimorfism sexual. Trebuie reţinut faptul că unele artropode
se înmulţesc prin ouă nefecundate, fenomen numit partogeneză.
ÃŽn ceea ce priveÅŸte dezvoltarea larvei, aceasta se face
de cele mai multe ori prin metamorfoză, însoţită de mai multe
năpârliri.
Având în vedere anumite caractere morfologice,
artropodele se impart în două grupe: chelicerate, cu clasa arahnide,
ÅŸi antenate, cu clasele crustacee, miriapode ÅŸi insecte.
CELICERATELE
Clasa arahnide
Arahnidele sunt artropode adaptate, în general, la viaţa
terestră; numai unele forme, ca o adaptare secundară, duc o viaţă
parazitară. Sunt animale carnivore, dar se întâlnesc şi forme care
se hrănesc cu plante.
Corpul este alcătuit din cefalotorace şi abdomen. Pe
cefalotorace sunt prinse toate apendicele, ÅŸi anume: partru perechi de
picioare şi două perechi de maxile. La unele arahnide prima pereche de
maxile a suferit modificări, transformându-se în arme de atac şi
apărare, cunoscute sub numele de chelicere.
Arahnidele au mai mulţi ochi simpli şi sunt lipsite de
antene.
Sistemul nervos, la cele mai multe, este concentrat în
partea anterioară a corpului.
Tubul digestiv este adaptat să înmagazineze hrană de
rezervă, având cecumuri (diverticule gastrice).
Respiraţia este traheală şi pulmonară.
Aparatul circulator este reprezentat printr-o inimă
tubulară, aşezată dorsal, alcătuită din mai multe cămăruţe
succesive (ventriculite), un sistem vascular deschis, slab dezvoltat ÅŸi
un sistem lacunar.
Excreţia se face prin nefridii modificate, o pereche de
tuburi Malpighi care se deschid în ultima parte a tubului digestiv.
În mulţirea se face prin ouă din care ies indivizi
asemănători cu părinţii; nu se observă deci metamorfoză.
Arahnidele se împart în trei ordine: scorpioni
(scorpionide), păianjeni (arahnide) şi căpuşe (acarieni).
Ordinul scorpionilor
ÃŽn acest ordin sunt cuprinse formele cele mai inferioare
dintre arahnide.
Scorpionii au corpul segmentat, având înfăţişarea
unor răcuşori. La partea posterioară a abdomenului există un ghimpe,
care este în legătură cu o glandă cu venin.
La noi în ţară îi întâlnim prin Munţii Carpaţi,
ducându-i viaţa pe sub pietre. În ţările tropicale trăiesc
scorpioni de dimensiuni mari, a căror înţepătură este mortală şi
pentru om.
Ordinul păianjenilor
Cel mai cunoscut păianjen dintre cei care trăiesc în
ţara noastră este păianjenul cu cruce (Epeira diademata), pe care îl
întâlnim prin locurile mai puţin umblate. Aici îşi construieşte o
capcană (pânza paianjenului), urzită din fire foarte fine, provenite
dintr-o substanţă vâscoasă, produsă de nişte glande numite glande
sericigene. Această substanţă la contactulcu aerul se întăreşte.
Tragerea firului se face prin organe speciale, numite
filiere, care sunt în legătură cu glandele sericigene din abdomen. Pe
reţeaua de fire, păianjenul depune din loc în loc- la intervale
egale- câte o picătură dintr-o substanţă lipiciosă, de care se va
prinde prada (muşte, ţânţari);la o capcană de dimensiuni mai mari
se pot observa până la 100.000 de astfel de picături. Capcana
diferiţilor păianjeni este caracteristică pentru fiecare specie.
Prin crângurile noastre se întâlnesc şi păianjeni
care nu-şi construiesccapcane, ci îşi prind prada pândind-o.
Astfel de păianjeni se numesc păianjeni vagabonzi. Unul dintre
aceştia este Licosa, care trăieşte prin regiunile meditereaniene şi
a cărui femelă îşi poartă puii pe spate.
Un păianjen care prezintă un interes deosebit este
păianjenul-de-apă (Argyroneta aquatica). Plasa sa este construită în
apă şi are forma unui clopot cu gura în jos.În clopot se găseşte
aer adus de el de la suprafaţă între perişorii de pe corp. Femela
depune ouăle sub clopot, iar puii de păianjen ieşiţi din acestea
găsesc aici aerul necesar respiraţiei.
În alte regiuni de pe glob rtăiesc păianjeni ale
căror muşcături sunt foarte dureroase, otrăvitoare, uneori mortale,
chiar pentru animalele mari ÅŸi om.
Tarantula, care trăieşte în jurul Mării Mediterane,
este un păianjen mare şi îşi face galerii săpate în pământ.
Karacurt, un păianjen mic din Asia centrală, are
muşcătura mortală chiar şi pentru om.
Ordinul căpuşelor
Ordinul căpuşelor prezintă o iportanţă deosebită,
întucât cea mai mare parte dintre ele parazitează atât pe corpul
unor animale domestice cât şi pe al omului.
Căpuşa (Ixodes ricinus), care parazitează pe câini, oi,
bovine, etc., hrănindu-se cu sângele acestora.În afară de faptul că
le anemiază considerabil, ea poate transmite la bovine un protozoar
patogen, care urinare cu sânge.
Alte căpuşe din genul Ixodes parazitează pe păsări şi
chiar pe om, unele, putând să transmită encafalita, febra recurentă,
tifos exantematic etc.
Sarcoptul-râiei (Sarcoptes scabiae) este o căpuşă care
parazitează în pielea omului, unde îşi sapă galeriile.
Alte de Sarcoptes produc râia la capre, oi, câini etc.
Trebuie reţinut că toate formele de râie întâlnite la animale pot
trece ÅŸi la om.
ANTENATE
Clasa crustacee
Crustaceele sunt artropode acvaticecare au corpul acoperit cu
un înveliş alcătuit din chitină impregnată cu carbonat de calciu,
numită crustă, de unde şi numele clasei.
La cei mai mulţi capul este unit cu toracele, alcătuit din
cefalotorace.Picioarele sunt formate din două ramuri bifurcate, iar la
unele forme, primele perechi sunt prevăzute cu cleşti şi servesc la
prinderea hranei.
La un cap au doi ochi compuşi, două perechi de antene şi un
aparat bucal, alcătuit din mai multe piese chitinoase(mandibule,
maxile, maxilipide) care au rolul de a fărâmiţa hrana.
Respiraţia se face prin branhii, care de obicei se află
prinse la baza picioarelor. Inima este pentegonală, iar sângele este
colorat în albasrtu, datorită prezenţei pigmeului respitaror,
femocianina, întâlnit şi la gasteropode.Excreţia se face prin
nefridii modificate, care datorită structurii şi culorii lor au fost
numite glande verzi.
În dezvoltarea lor crustaceele trec prin forma larvară,
numită nauplius.
Crustaceele se împart în două grupe: crustacee inferioare
(entomostracee) ÅŸi crustacee superioare (malacostracee).
Crustaceele inferioare sunt de talie mică şi se găsesc în număr
foarte mare atât în apele marine cât şi în cele dulci.
Se caracterizează prin aceea că numărul segmentelor corpului şi al
picioarelor este variabil(10-100).
Dintre acestea cităm: dafnia sau puricele-de-apă, ciclopul,
saculina(parazit pe crab), etc. Acestea constituie o verigă în lanţul
alimentaţiei animalelor acvatice. Dafniile sunt folosite pentru peştii
din acvarii.
2. Crustaceele superioare, spre deosebire de crustaceele
inferioare, sunt de talie mare, iar numărul segmentelor corpului şi
picioarelor este constant.
La unele forme, capul nu este unit cu toracele, iar corpul
are aspect inelat. Aşa sunt: lătăuşul (Gammarus), care trăieşte
pin apele dulcistătătoare sau prin pâraie, şi molia-zidurilor
(Oniscus), formă readaptată la mediul terestru, care-şi duce viaţa
în locuri umede, unde nu pătrunde lumina(în pivniţe, pe sub lemne).
Altele au capul unit cu toracele(cefalotorace)şi un număr
de cinci perechi de picioare. Din această categorie fac parte:
Racul de râu (Astacus fluviatilis), pe care îl întâlnim
prin iazuri, bălţi şi ape curgătoare. De cefalotorace sunt prinse
cele cinci perechi de picioare, primele trei perechi terminându-se cu
câte un cleşte; cel de la prima pereche este cel mai puternic.
Abdomenul (coada) este alcătuit din segmente. Pe faţa ventrală a
primelor şase segmente se află nişte apendice abdominale, iar ultimul
segment (telsonul) este mai lăţit, nu are apendice şi foloseşte la
înot. La femelă de apendicele abdominale sunt prinse ouăle, din care
după fecundare ies pui asemănători cu părinţii. Ei rămân prinşi
aici un timp oarecare.
În timpul dezvoltării, racul năpârleşte de mai multe
ori. Având crusta îndepărtată poate să crească. Crusta se reface
din nişte granule de calcar (gastrolite) care se găsesc în stomacul
racului. Culoarea crustei, verde brună, se datorează prezenţei a doi
pigmenţi: albastru şi roşu. Prin fierbere pigmentul albastru, mai
puţin rezistent, se distruge, rămânând numai cel roşu, de unde
rezultă culoarea racului fiert.
Racul merge pe substrat (fundul apei) cu ajutorul
picioarelor. Atunci când este atacat, el înoată înapoi mai repede,
izbind apa cu înotătoarea codală (telesonul), prin îndoirea bruscă
a abdomenului.
Din aceeaÅŸi categorie mai amintim:homarul, un crustaceu de
culoare brună-albăstrie, care poate la o lungime de o jumătate de
metru şi o greutate de 4-5 kg. Prima pereche de picioare prezintă
cleşti foarte mari şi puternici.Îl întâlnim în Marea Neagră şi
pe lângă ţărmul Mării Nordului; langusta (Palinurus) ese de talie
ceva mai mică decât homarul şi nu are cleşti mari. Culoarea sa este
brună-violetă, pătată cu galben; trăieşte prin Marea Nordului şi
Marea Mediterană .Carnea lor este comestibilă.
Pe lângă ţărmul mărilor (foarte comun şi în Marea
Neagră) se întâlneşte adesea crabul, care are cafalotoracele bine
dezvoltat şi sub care se găseşte abdomenul recurbat şi închircit.
Se hrăneşte cu cadavre, din care cauză esre considerat ca unul
dintre ,,sanitarii†mării.
Un crustaceu superior, a cărui mod de viaţă prezintă un
interes deosebit, este pagurul. El a fost amintit la celenteratele
antozoare, unde se arată convieţuirea sa cu Adamsia palliata.
Clasa miriapode
Miriapodele sunt artropode ale căror corp este compus din
segmente numeroase, asemănătoare cu ale viermilor inelaţi.Sunt forme
antenate, iar de fiecare segment al atrnchiunui se află prinse câte
una sau două perechi de picioare.Se cunosc specii care au 179 de
perechii de picioare, de aici a provenit ÅŸi denumirea clasei:mirii-zece
mii; pus,podos-picior.
Caracteristic în structura lor remarcăm: sistemul nervos
este ganglionar scalariform, respiraţia traheală, aparatul circulator
reprezentat printr-o inimă tubulară aşezată dorsal, formată din mai
multe cămăruţe (ventriculite) succesive, vase sanguine deschise şi
sistem lacunar, iar excreţia se face prin tuburi Malpihhi.
După natura hranei, miriapodele se împart în carnivore
ÅŸi vegetariene.
Dintre miriapodele carnivore fac parte urechelniţa
(Lithobius forficatus) ÅŸi scolopendra (Scolopendra morsitans), care
trăiesc sub frunzişul căzut din păduri, pe sub muşchi, pietre,
trunchiuri de copaci, etc., unde îşi găsesc hrana alcătuită din
insecte, râme, păianjeni, melci tineri, etc.Unele scolopendre din
regiunile tropicale sunt veninoase, fiind periculoase chiar ÅŸi pentru
om.
Dintre miriapodele vegetariene fac parte ÅŸarpele-orb (Iulus
terrestris), care trăieşte prin frunzişul pădurilor, hrănindu-se cu
plante în putrefacţie, ciuperci, etc. Alte miriapode vegetariene se
hrănesc cu rădăcinile plantelor de cultură (graminee, sfeclă,
castraviţi, etc.)
Este important de reţinut faptul că, dacă comparăm cele
două categorii de miriapode- carnivore şi vegetariene- se poate
observa cum modul de viaţă al acestora se reflectă atât în
morfologia externă cât şi în comportarea lor.Astfel, miriapodele
carnivore (urechelniţa, scolopendra), fiind obligate să-şi
urmărească prda, au picioarele lungi şi puternice, putăndu-se
deplasa cu repeziciune, iar corpul, care este turtit dorso-ventral, le
permite, în caz de pericol, să se strecoare printre crăpături sau
alte adăposturi.
Miriapodele vegetariene, nefiind obligate să urmărească şi
să atace prada, au picioarele foarte scurte, ceea ce le face să se
deplaseze încet, tîrîndu.se, iar atunci când sunt în pericol,
corpul lor cilindric se răsuceşte în spirală orizontală-
ÅŸarpele-orb- sau se face ghem (Glomeris).
Clasa insecte
În această sunt cuprinse artropodele care au organizaţia
cea mai evoluată. Reprezintă grupa de animale cu cel mai mare număr
de specii; din cele 1 500 000 de specii de animale, aproape 1 000 000
aparţin insectelor.
Insectele sunt adaptete la cele mai variate condiţii de
viaţă. Le întâlnim în vârf de munte sau în peşterile adânci,
în desişurile pădurilor sau în câmpiile deschise, în tundră sau
în deşert, în pârâuri, lacuri sau heleştee, în părul
mamiferelor, în fulgii păsărulor, în locuinţe, în depozitele de
alimente, printre cărţi, etc.
Corpul lor acoperit cu chitină (exoschelet) este
segmentat şi alcătuit din trei regiuni caracteristice insectelor: cap,
torace ÅŸi abdomen. Pe cap au o pereche de antene iar pe torace au trei
perechi de picioare (hexapode) şi 2 sau 4 aripi, care reprezintă
organele de locomoţie.
La gură se află şase piese chitinoase, care
alcătuiesc aparatul bucal sau armătura bucală. Aceste piese sunt:
buza superioară (labrum), buza inferioară (labium), două maxile şi
două mandibule. În funcţie de modul de hrănire ele au suferit
diferite adaptări (apucat şi rupt, înţepat şi supt, dizolvat şi
supt).
Pe părţile laterale ale capului se găsesc doi ochi
mari, compuÅŸi din mai multe elemente vizuale numite omatidii, care au
la exterior faţete hexagonale. În fiecare omatidie se formează
imaginea separată a unei părţi din corpul de la care vine excitaţia
vizuală, astfel că imaginea integrală a corpului de văzut este
rezultatul imaginilor culese de toate omatidiile. O astfel de vedere
poartă numele de vedere mozaic.
Şi celelalte organe de simţ sunt destul de bine
dezvoltate. Astfel, simţul pipăitului, al gustului şi în special al
mirosului sunt percepute de celule specializate în acest sens, care se
găsesc pe antene şi pe anumite piese bucale.
Sistemul nervos este ganglionar scalariform ÅŸi aÅŸezat
ventral, ca ÅŸi la celelalte nevertebrate. Spre deosebire de ganglionii
cerebroizi, subesofagieni ÅŸi totacici (3 perechi), ganglionii
abdominali alcătuiesc de cele mai multe ori o masă nervoasă, de la
care pornesc filete nervoase pentru diferite organe abdominale.
Tubul digestiv este adaptat pentru harană naturală
vegetală sau animală. Ca anexa ale tubului dugestiv au numai galandele
salivare; hepatopancreasul lipseÅŸte.
Respiraţia este traheală.
Aparatul circulator este asemănător cu cel de la
arahnide şi miriapode (inimă tubulară alcătuită din mai multe
ventricule, vase sangulare deschise ÅŸi sistem lacunar).
Sângele este incolor, neavând rol în respiraţie, transportă numai
substanţele hrănitoare şi pe cele de excreţie.
Excreţia se face prin tuburi Malpighi, formaţiuni
întâlnite şi la celelalte artropode, cu deosebirea că aici sunt în
număr mai mare.
La insecte sunt sexe separate. Din ouă, care conţin
foarte puţin vitelus nutritiv, ies larve care trec prin mai multe
stadii de dezvoltare, năpârlind în acest timp de mai multe ori.
Astfel, la unele insecte, stadiile de dezvoltare sunt următoarele: ou,
larvă şi apoi adult. Acest mod de dezvoltare poartă numele de
metamorfoză incompletă. La altele se trece de la stadiul de larvă, la
un stadiu imobil de nimfă sau pupă, şi apoi la forma de adult.
Aceasta este o formă cu metamorfoză completă şi este o formă mai
dezviltată decât matamorfoza incompletă.
Insectele au unele comportări care uneori uimesc, ca de
exemplu amenajarea cuiburilor, hrănirea larvelor, strângerea de
rezerve de hrană sau modul de comunicare între furnici, care se face
prin sunete produse prin frecarea antenelor, sau dansurile în zbor ale
albinelor, semnalizând distanţa la care se găsesc anumite flori cu un
anumit nectar ÅŸi polen. De multe ori acestea sunt atribuite unei
,,inteligenÅ£eâ€Â. ÃŽn realitate ele nu sunt altceva decât instincte,
şi nicicum inteligenţa.
Toate aceste manifestări sunt înnăscute, efectuarea
lor făcându-se ca ,,de la sineâ€Â, fără să aibă lor un proces de
gândire care este propriu numai omului. Pentru a dovedi aceasta
savantul francez Fabre, în urma multor observaţii făcute asupra
vieţii insectelor, a descris modul cum o vespe, care îşi face rezerve
de hrană pentru larve într-o galerie săpată de ea sub pământ,
execută în timpul procurării hranei de rezervă mişcări inutile,
care ar putea fi eliminate, dacă insecta ar gândi. Astfel, înainte de
a introduce prada în galerie, viespea obişnuieşte să intre singură
în aceasta, ca şi cum aceasta ar face un control pentru a se asigura
că nu există acolo ascuns un duşman al său, şi numai după aceasta
duce prada înăuntru. Fabre surprinzând o astfel de
viespe care tocmai aducea o lăcustă, a lăsat-o să intre în galerie
şi după aceea a luat lăcusta, lăsată de viespe la intrarea în
galerie şi a pus-o la o mică distanţă de aceasta. Ieşind, viespea a
găsit cu destulă uşurinţă prada şi a readus-o la gura galeriei,
apoi a intrat din nou singură în galerie. Fabre a făcut operaţia
aceasta de 40 de ori, iar viespea a repetat întregul ceremonial tot de
atâtea ori. Iată un fapt care ne dovedeşte că acţiunile insectelor
nu sunt gândite, ci înnăscute, automate, pornesc din ceea ce numim
instinct.
Insecte cu metamorfoza incompletă
Ordinul ortoptere
Acest ordin cuprinde insecte care au două perechi de aripi
neegale; prima pereche este pergamentoasă şi aşezată în lungul
corpului, de unde ÅŸi denumirea de ortoptere (orthos- drept; pteron-
aripă), iar a doua pereche de aripi este membranoasă şi împăturită
în formă de evantai sub prima pereche.
Aparatul bucal este specializat pentru apucat, rupt ÅŸi
sfărâmat (aparat bucal masticator). Unele cum sunt lăcustele şi
greierii au ultima pereche de picioare adaptată pentru a sări; la
altele, ca la coropişniţă prima pereche de picioare este adaptată
pentru săpat.
Înmulţirea lor se face cu matamorfoză incompletă (ou
–larvă –adult).
Alte insecte înrudite cu ortopterele sunt: gândacul negru
de bucătărie (Blatta orientalis), gândacul cfeniu de bucătărie
(Blatta germanica), termitele, care în regiunile calde îşi
construiesc muşuroaie solide şi înalte de câţiva metri, etc.
Ordinul hemiptere
ᘓᘆãâ€â‚¬Ã¨â€žË†Ã¢Â¨Â¾Ã¤Å’ÂãŠ尀脈ᘌᘆãâ€â‚¬Ã¨â€žË†Ã ¡œå†Âase (elitre) ÅŸi
jumătate membranoase, de unde şi denumirea ordinului de hemiptere
(hemi –jumătate; ptera-pteron= aripă).
Înmulţirea se face cu metamorfoză incompletă.
Din ordinul acesta face parte ploşniţa cerealelor
(Eurigaster), insectă foarte dăunătoare agriculturii.
Alte hemiptere sunt lipsite complet de aripi (aptere) ca
ploşniţa obişnuită (Cimex lactuarius), păduchele de corp (Pediculus
vestimenti), păduchele de cap (Pediculus capitis).
Aparatul bucal ale acestor insecte este adaptat pentru
înţepet şi supt.
Toate hemipterele sunt dăunătoare economiei şi
sănătăţii omului, unele sug sucuri din plante, iar altele sunt
hemetofage, sugând sânge de la oameni şi putând transmite totodată
ÅŸi boli grave.
Ordinul odonate
ÃŽn acest ordin sunt cuprinse insectele cunoscute sub
denumirea de libelule. Ele trăiesc lângă apele dulci. Dezvoltarea lor
se face în apă, sunt deci insecte amfibii, trăind şi pe uscat şi
în apă. Metamorfoza este incompletă.
Corpul libelulelor este, în general, lung şi zvelt,
prezentând culori strălucitoare cu reflexe metalice albăsrtui, verzui
, galbene, etc.
Aripile sunt membranoase ÅŸi transparente, fiind
străbătute de numeroase nervuri fine; au aspect sticlos, sunt neegale
şi îndreptate lateral. Odonatele fac parte din categoria insecte
carnivore, hrănindu-se cu alte insecte (larve sau adulţi); larvele lor
se dezvoltă în apă şi se hrănesc cu larvele altor insecte acvatice.
Adulţii prind insecte din zbor.
Insecte cu metamorfoza completă
Ordinul coleoptere
Insectele din acest ordin au prima pereche de aripi
scorţoasă, iar a doua pereche de aripi este membranoasă şi serveşte
la zbor. În repaus aripile membranoase stau împăturite sub cele
scorţoase, care au rolul să le protejeze, iar în timpul zborului să
menţină echilibrul corpului.
Aparatul bucal este specializat pentru apucat, rupt ÅŸi
sfărâmat, deci este un aparat bucal de tip masticator.
Înmulţirea se face cu metamorfoză completă (ou –
larvă –pupă –adult).
După natura hranei, coleopterele se pot grupa în
coleoptere vegetariene ÅŸi coleoptere carnivore.
Coleopterele vegetariene: se hrănesc cu rădăcinile,
frunzele sau tulpinile plantelor de cultură, din eceastă cauză ele
fiind dăunătoare omului.
Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) este cel mai
frecvent ÅŸi mai cunoscut dintre coleoptere. Elitrele sunt de culoare
castanie, iar dimensiunile corpului de 2 –2,50 cm lungime. Adultul se
hrăneşte cu frunzele arborilor, iar larva, cunoscută sub numele de
viermele alb, trăieşte în sol 3 –4 ani, timp în care se hrăneşte
cu rădăcinile plantelor. Este unul dintre cei mai importanţi
dăunători ai agriculturii.
Cărăbuşul cerealelor trăieşe prin lanurile de grâu
şi secară. Adultul atacă boabele din spic, când acestea sunt crude,
iar larva se hrănelte, ca şi cea a cărăbuşului de mai, timp de 3
ani cu rădăcinile plantelor.
Gărgăriţa sfeclei are culoarea brună cenuşie şi o
talie destul de mare (12 –16 mm). În lungul fiecărei elitre are
câte o dungă neagră. Capul are o prelungire, ca un fel de cioc.
Adultul se hrăneşte cu frunzele de spanac, lobodă, etc., iar larvele
cu rădăcina sfeclei, producând mari pagube.
Gărgăriţa mazării este un coleopter de talie mică
(4-5 mm) de culoare neagră, cu un puf cenuşiu roşcat. Femela depune
ouăle în floarea de mazăre. Larvele rod tânăra păstaie şi
pătrund în boabe. Aici cresc odată cu ele şi se hrănesc din
conţinutul lor.
Puricele de varză este de asmenea de talie mică,
având dungi galbene pe elitrele de culoare neagră. Distruge frunzele
de varză.
Gândacul de Colorado este unul dintre cei mai importanţi
dăunători ai agriculturii. Are talia de aproximativ 10 mm şi se
recunoaşte uşor: după cele 10 dungi negre, în lungul elitrelor care
sunt de culoare galbenă. Atât adultul cât şi larva, care are culoare
roşie distrug frunzele culturilor de cartofi, aducând mari pagube. De
asemenea atacă şi frunzele de pătlăgele, roşii, vinete, etc.,
plante care fac parte din aceeaÅŸi familie cu cartoful (solanacee).
Gândacul de Colorado este cu atât mai dăunător cu cât dă maştere
la mai multe generaţii pe an.
Craiul tipograf este întâlnit în pădurile de conifere.
Este un coleopter mic (4-6 mm). Femela îşi depune ouăle sub scoarţa
de pe trunchiurile molizilor şi brazilor. Larvele se hrănesc cu
ţesutul liberian, săpând galerii de o parte şi de alta a unui şanţ
central, dând aspectul unei gravuri.Prin distrugerea acestor ţesutri,
arborele se usucă.
Rădaşca (Lucanus cervus) are culoare castanie-închis şi
este cel mai mare colopter de la noi. Masculul se deosebeşte de femelă
prin mandibulele sale foarte mari ÅŸi ramificateca ÅŸi coarnele de cerb.
Trăieşte mai ales prin pădurile de stejar, iar larva sa îşi sapă
galerii în lemnul de stejar.
Nasicornul este un gândac de talie mare. Culoarea corpului
este cafenie-închis. Masculul se deosebeşte de femelă, având pe corp
un corn, de unde şi numele de nasicorn. Trăieşte prin pădur; larvele
sale atacă lemnul tulpinelor arborilor.
Croitorul se caracterizează prin antene noduroase şi foarte
lungi, ajungând uneori la 6-7 cm. Trăieşte prin păduri; larvele sale
săpându-şi galerii în trunchiurile şi ramurile arborilor.
Coleoptere carnivore: se hrănesc cu alte insecte, cu adulţii
şi larvele acestora, cu cadavre de diferite animale etc. Datorită
acestui mod de hrănire, coleopterele carnivore sunt folositoare omului.
Dintre acestea cităm:
Calosoma trăieşte prin păduri şi grădini. Este un
coleopter verde-auriu, cu şanţuri longitudonale pe elitre. Aripile
membrenoase sunt scurte, nedezvoltate. Aceasta ne arată că el nu poate
zbura, este în schimb un bun alergător, având picioarele lungi. Se
hrăneşte în special cu omizi, fiind un ajutor al omului în lupta sa
împotriva insectelor dăunătoare.
Carabul trăieşte prin aceleaşi locuri ca şi calosoma. Are
culoarea aurie sau roşie-bronzantă. Îl recunoaştem uşor după o
gâtuitură la nivelul toracelului. Elitrele acoperă aripile
membranoase, care sunt reduse la niÅŸte solzi. Este, ca ÅŸi calosoma, un
bun alergător. Se hrăneştecu viermi, larve de insecte şi cu
limacÅŸi.
Buburuza (Coccinela septempunctata) este un coleopter mic, cu
elitrele bombate, de culoare roşie şi cu puncte negre. Atât adultul
cât şi larva se hrănesc cu purici-de-plante (aphide).
Buhaiul-de-baltă trăieşte în apă alături de
cărăbuşul-de-apă (Ditiscus marginalis). Sunt nişte coleoptere mari,
de culoare neagră-măslinie. Ditiscul se deosebeşte de buhai prin
aceea că are o dungă gălbuie pe marginea elitrelor. Ultima pereche de
picioare este lăţită, adaptată pentru înot. Se hrănesc cu melci,
cu mormoloci de broaÅŸte, dar ÅŸi cu puiet de peÅŸte.
Ordinul iepidoptere
ÃŽn acest ordin sunt cuprinse insectele cunoscute sub
denumirea de fluturi. Spre deosebire de celelalte insecte, aripile
fluturilor sunt mari ÅŸi acoperite cu niÅŸte solzi foarte fini, de unde
ÅŸi numele ordinului (lepis-solz). Aparatul bucal este adaptat pentru
supt, formând o trompă care poate să pătrundă prin desfăşurare
în cupa florilor, de unde suge nectarul. Larvele, cunoscute sub numele
de omizi, sunt dăunătoare, întrucât se hrănesc cu frunzele
diferitelor plante.
Înmulţirea se face cu metamorfoză completă: ou-larvă
(omidă)-pupă, (crisalidă)-adult.
După timpul când îşi duc viaţa activă, fluturii se
împart în:
Fluturi diurni, care se caracterizează prin forma
măciucată a antenelor şi poziţia verticală a aripilor, atunci când
fluturele se află în repaus. Dintre aceştia cităm:
Albiniţa sau fluturele-de-varză (Pieris brassicae), adesea
întâlnit prin grădinile de zarzavat. Aripile sunt de culoare albă,
cu câteva puncte negre, prima pereche având şi la vârfuri câte o
pată neagră. Adultul se hrăneşte cu nectarul florilor, pe care îl
ia cu ajutorul trompei, iar omizile (larvele), care au culoarea verde,
asemănătoare frunzelor de varză, din care cauză se observă greu, se
hrănesc cu frunzele de varză, aducând mari pagube.
Nălbarul (Aporia crataegi) este cel mai obişnuit fluture din
livezile şi pădurile noastrede foioase. Are aripi mari, de culoare
albă, cu nervuri negre. Omizile (larvele) sale fac ravagii în
pădurile de foioase şi în livezile de pomi roditori neîngrijite.
Toamna, femelele depun ouăle pe frunze, pe care le înfăşoară
într-o reţea fină ca de mătase şi apoi le leagă pe ramuri, astfel
că, după uscarea lor, rămân suspendate de acestea şi în timpul
iernii (cuiburi de omizi). Primăvara, din ouă ies omizile, care atacă
mugurii ÅŸi primele frunze. Este unul dintre cei mai importanÅŸi
dăunutori ai pomilor.
Coada-rândunicii (Papilio machaon) este un fluture frumos,
cu aripile mari de culoare galbenă şi brăzdate de nervuri negre.
Adoua pereche de aripi are caracteristic două prelungiri ca o coadă de
rândunică, de unde şi numele acestui fluture.
Dintre fluturii de zi mai putem aminti: fluturele-roÅŸu
(Venessa yo), cu pete albe şi negre, lămâiţa (galben).
Fluturi crepusculari ies după hrană în zorii zilei şi
în amurg. Se caracterizează prin aspectul fusiform sau în trei muchii
ai antenelor şi poziţia orizontală în repaus a aripilor.
Fluturele-cap-de-mort (Acherontia atropos) măsoară cu
aripile întinse aproximativ 15 cm. Corpul este păros, iar pe partea
dorsală a toracelui are un desen asemănător unui craniu, de unde
numele fluturelui. Trompa este scurtă, pentru că nu se hrăneşte cu
nectarul florilor, ci cu sucuri de plante ÅŸi miere, fiind considerat ca
un duşman al stupurilor de albine. Omida sa trăieşte în pământ şi
atacă tuberculele de cartofi.
Răchitarul (Cossus cossus) este întâlnit prin zăvoaie,
unde sunt adevărate păduri de sălcii. Prima pereche de aripi, care o
acoperă pe cea de-a doua, prezintă pe faţa superioară nişte desene
asemănătoare cu coaja sălciilor, ceea ce îl face să nu fie văzut
de duşmani. Omizile sale se hrănesc cu frunzele de răchită, de unde
şi numele pe care l-a obţinut fluturele.
Fluturii nocturni, care se recunosc după forma penată a
antenelor, iar poziţia aripilor- în repaus- este în formă de cort.
Unii dintre aceÅŸtia sunt:
Buha-semănăturilor (Agrotis segetum) este un fluture de
talie mijlocie. Aripile sunt de culoare brună-cenuşie. Omizile
(larvele) sale atacă tulpinile şi frunzele tinere de grâu.
Molia –mărului (Carpocapsa pomonella) este un fluturaş cu
aripile cenuÅŸii-cafenii, cu pete ÅŸi cu marginile franjurate, de
culoare mai deschisă. Omida sa se dezvoltă în interiorul merelor şi
al perelor, consumându-le seminţele.
Molia-de-haine (Tyneola) are o talie de 12 mm. Prima pereche
de aripi este cafenie, fără pete, iar a doua pereche este
cenuşie-gălbuie. Zboară numai masculii; femelele stau ascunse prin
dulapurile cu haine, unde îşi depun ouăle. Larvele trăiesc 10
lunişi ân tot acest timp rod stofele de lână, blănurile, mătasea,
etc.
Molia-de-făină (Ephestia) este un fluture de talie
mijlocie (20-25 mm), de culoare cenuÅŸiu-plumburie, cu aripile
franjurate şi cu pete albe, puncte negre şi linii frânte.Omida lui
este gălbuie-albicioasă şi cu capul cafeniu.Se întâlneşte prin
magaziile unde se depozirează făină sau cereale.
Omizile acestui fluture, în afară de făină, seminţe de
cereale, mai consumă cereale şi seminţe de leguminoase, fructe
uscate, faguri de ceară, etc.
Ochi-de-păun-de-noapte (Saturnia) este cel mai mare
fluture de la noi. Are corpul păros, iar pe aripile colorate în
brun-gălbui sunt patru pete rotunde, cu diferite culori, aşezate
concentric, asemănătoare cu desenele de pe penele păunului, de unde
şi numele ce se dă acestui fluture.Omida este păroasă şi de
dimensiuni mari. Culoarea sa este verde, iar pe inele se află nişte
ridicături de culoare albastră, asemănătoare unor mărgeluşe.
Fluturele -de -mătase (Bombix mori) este singurul fluture
folositor. A fost adus din Asia pentru gogoşile sale care acoperă pupu
şi din care se scoate mătasea. Este un fluture greoi, de culoare
albă-gălbuie, cu aripile mai scurte decât corpul. Nu zboară şi nici
nu se deplesează decât pe distanţe foarte mici. Trăieşte numai
câteva zile, în care timp are loc împerecherea. În această
perioadă nu se hrăneşte. Din ouăle depuse de femelă ies larvele
(omizle), cunoscute sub numele de viermi-de-mătase. Ele se hrănesc cu
frunze de dud, stejar sau mesteacăn (depinde de specie), pe care i le
pune la dispoziţie omul. După 5-6 săptămâni, larvale se transformă
în pupă (crisalidă). Înainte de aceasta, ele îşi înfăşoară
corpul cu un fir de mătase produs de nişte glande, numite glande
sericigene, formând o ,,gogoaşă†sau cocon. Aici, larvase
transformă în pupă, di care îşi va lua naştere fluturele. Înainte
ca fluturii să iasă din gogoşi, de pe acestea se trag firele de
mătase, care apoi sunt ţesute, obţinându-se mătasea folosită atât
de mult în industrie. Creşterea viermilor-de-mătase, se numeşte
sericicultură. Această ocupaţie, avănd importanţă economică, este
încurajată de stat.
Ordinul himenoptere
Caracteristica insectelor himenoptere constă în faptul că
ambele perechi de aripi sunt membranoase, transparente ÅŸi foarte fine,
de aici şi denumirea ordinului: himenos –membrană subţire.
Aparatul bucal este adaptat pentru rupt ÅŸi lins.
Himenopterele sunt, în general, legate de o climă caldă
şi uscată. În regiunile temperate, unele forme îşi fac rezerve de
hrană, şi astfel rezistă in timpul anotimpului rece.
Ele fac parte din categoria insectelor care au organizaţia cea mai
evoluată şi sunt totodată cele mai bune zburătoare.
Din ordinul himenopterelor face parte ÅŸi albina, care
are o importanţă deosebită în viaţa omului, atât ca insecte
polenizatoare, cât şi ca producătoare de miere şi ceară. Mierea
este produsă într-o porţiune a tubului digestiv (guşă), din
amestecul nectarului cu salivă. Parcurgerea distanţelor mari în
vederea colectării hranei se reflectă într-o mare dezvoltare a
aparatului respirator care formează adevăraţi saci cu aer. Pe lângă
cei doi ochi mari compuşi de pe părţile laterale ale capului, mai au
pe frunte trei ochi simpli (oceli). Antenele ÅŸi palpii bucali au rol
tactil, olfactiv ÅŸi gustativ.
Ordinul diptere
Insectele cuprinse ăn acest ordin au numai două aripi
(dis –două), celelalte două fiind atrofiate.
La unele diptere aparatul bucal este specializatpentru
dizolvat şi supt (musca de casă), iar altele pentru înţepat şi supt
(tăunul, ţânţarul). La muşte dezvoltarea larvelor se face în
gunoaie, pe cadavre, iar la ţânţari în apele stătătoare. Toate
dipterele sunt dăunătoare omului şi animalelor, ele fiind
transmiţătorii multor boli.
Arta camuflajului la insecte
Existenţa insectelor este un joc continuu între viaţă şi
moarte, când aproape la fiecare moment prada şi prădătorul se
găsesc faţă în faţă. Cele peste 650 000 constituie, de pildă, un
element gastronomic foarte căutat în lumea păsărilor. Printre
diferitele arme de apărare folosite de insecte în lupta lor pentru
supravieţuire este tehnica de a se face invizibile, adică de a se
confunda cu lumea vegetală înconjurătoare. Adăpostindu-se printre
frunzele moarte, uscate sau verzi, prin vegetaţia putredă, unele
insecte iau forma şi culoarea frunzelor respective, imitând până şi
nervurile cele mai fine care le brăzdează. Entomologii au numit acest
mod dea se adapta culorilor din mediu, coloraţie de disimulare sau
criptică; ea poate fi activă sau schimbătoare atunci când insecta
îşi modifică nuanţa corpului în funcţie de mediul în care se
găseşte, sau dimpotrivă, poate fi pasivă, atunci când ea are un
caracter stabil ÅŸi ereditar.
Entomologii au stabilit de altfel, mai multe tipuri de
coloraţii, şi anume:
Coloraţia defesivă (procriptică),cea mai răspândită,
Ce constă în împrumutarea temporară de către insectă a culorii
mediului înconjurător în care trăieşte în mod obişnuit. Fluturele
Gonepterix-rhamni imită la perfecţie cu ajutorul aripilor sale o
frunză proaspătă cu toate nervurile ei, în timp ce Poligonia- album
are un aspect de frunză moartă, mototlită şi sfărâmată.
Coloraţia defensivă specială: când travestirea nu se
limitează numai la culoarea propriu-zisă a aripilor, ea
extinzându-se şi asupra formei şi aspectului general, insecta
imitând la perfecţie o frunză, o scoarţă de copac, etc.
Coloraţia ofensivă (anticriptică): uneori camuflajul
nu constituie numai un mijoc de apărare, ci poate fi utilizat şi ca o
formă de atac.
Coloraţia ofensivă specială reprezintă tipul de
camuflaj în care insecta adoptă nu numai culoarea, dar şi forma
mediului în care se ascunde. Călugăriţa (Mantis-
religiosa), de exemplu, atrage albinele imitând florile pe care acestea
le caută de preferinţă.
Coloraţia activă este relativ rar întâlnită, ea fiind
practicată de o singură familie de păianjeni (Thonise) care atunci
când stau la pândă, imprumută în mod progresiv culoarea florilor
respective.
Sunt însă unele insecte care în loc să se confunde cu
mediul din care fac parte, se împodobesc cu un număr impresionant de
culori violente şi iau atitudini provocatoare, care înspăimântă pur
şi simplu pe cei care ar îndrăzni să le atace. Aşa este lăcusta
americană Zonocerus –variegatus care are faţa, pieptul şi
picioarele colorate cu negru, roşu, galben, verde –ca o mască de
trib indian- şi care nu poate să treacă neobservată. Ea îşi
previne astfel duÅŸmanii.
Aceste coloraţii de avertisment sunt de trei categorii:
Coloraţia aposematică, întâlnită mai ales la o specie
de fluturi cu o culoare simplă, omogenă, dar bătătoare la ochi, şi
care sunt în acelaşi timp otrăvitori. Astfel omida fluturelui Danais
se hrăneşte cu sucul unei plante otrăvitoare, transmiţând această
toxină şi imprudentei păsări care va risca să-l înghită. Alţi
fluturi se imită între ei: Eronia- valeria imită culoarea fluturelui
Danais, care nu este mâncat.
Coloraţia sinaposematică, cunoscută şi sub denumirea
de ,,mimetism mullerianâ€Â, după numele entomologului E. Muller. Trei
familii de fluturi, toate necomestibile, în loc să aibă fiecare din
ele propria lor coloraţie de avertisment, ele au culori perfect
asemănătoare, ca un fel de siguranţă mutuală contra păsărilor
prădătoare. O pasăre care atacă un astfel de fluture necomestibil,
va sti pe viitor să se ferească şi de celelalte familii
asemănătoare.
Coloraţia pseudoaposematică, sau ,,mimetism
batesianâ€Â, a fost studiată de H.W. Bates. Insecta lipsită de un
mijloc de apărare propriu, preia înfăţişarea unei alte insecte
periculoase, pe care păsările o cunosc bine, şi faţă de care au o
repulsie evidentă.
Specia de păianjen cu cea mai puternică otravă,
păianjenul călător brazilian, trăieşte în apropierea omului,
intră în locuinţe şi se ascunde în îmbrăcăminte şi
încălţăminte. Dacă este deranjat introduce otravă în victimă
prin mai multe muşcături consecutive. Muşcătura sa poate fi mortală
pentru oameni, dar există antidoturi eficiente împotriva veninului
acestui păianjen.
În Insulele Filipine luptele între păianjeni este o
adevărată distracţie. Oamenii prind femele de păianjen de banană,
le hrănesc cu libelule, fapt ce se spune că le conferă o putere mai
mare şi îi fac mai feroce. Arma acestui păianjen este firul.
Câştigător este cel care îşi imobilizează adversarul cu firul său
lipicios.
Crevetele- pistol care trăieşte în recifurile de corali
din marea caraibelor, are un mod deosebit de a-ÅŸi captura hrana: el
produce o detunătură puternică, plesnindu-şi cleştii, iar valul de
şoc astfel creat, imobilizează victima în timp ce crevetele se
năpusteşte asupra sa.
Depunerile de scoici pe fundul unui vas, din timpul unui
singur an, poate să-i modifice atât de mult direcţia de navigare,
încât să-i producă o creştere a consumului de combustibil de până
la 40 %. Pentru a preveni acest fapt, proprietarii de nave aplică o
vopsea specială ce împiedică depunerea scoicilor. Metoda aceasta este
puternic combătută de multe grupări ecologiste.
Se cunosc aproximativ 39000 de specii de crustacee, ce sunt
grupate în 10 clase.
Păianjenul Argyoneta aquatica ,deşi este fiinţă
terestră, reuşeşte să stea în apă ore întregi, datorită unui
săculeţ, pe care îl confecţionează din firele sale, în care îşi
strânge aerul.
Albina lucrătoare poate zbura pe o distanţă de 4-5 km,
cu o viteză de 30 km pe oră.
Un gram de venin este recoltat de la 10000 de albine.
Albina bate din aripi de 440 ori pe secundă.
O pereche de muşte poate da naştere într-o vară la
peste 100 milioane de urmaÅŸi.
Powered by HYPERLINK "http://www.referat.ro/" o "cel mai tare site
cu referate !" www.referat.ro
De Bădescu Corina
Grigorescu Mihaela
clasa a IX-a F
Bibliografie:
Manualul de zoologie pentru clasa a X-a
-,,Necunoscuta lume a animalelorâ€Âde Constantin Mihăilescu
- „ Aceste uimitoare plante şi animale †de
Tudor OpriÅŸ
- Arborele Lumii
ì¥Â@