Referat Familia Viperidae

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Familia Viperidae si de asemenea puteti face Download Referat Familia viperidae

Citeste fragmente din Referat Familia Viperidae

Reprezentanţii familiei Viperidae în România Familia Viperidae reprezintă cel mai evoluat grup de şerpi, daca considerăm Crotalinae subfamile inclusă în Viperidae şi nu familie separată. După această clasificare, corectă şi din punct de vedere personal, familia Viperidae este împarţită în 2 subfamilii: -Subfamilia Crotalinae, care reprezinta varful piramidei evoluţiei a ofidienilor, este răspândită in toată Lumea Nouă, Sudul şi Sud-Estul Asiei, şi o singură specie se găseşte în Europa. Cuprinde specii faimoase ca Şerpii cu Clopoţei(Genul Crotalus şi Sistrurus), Mocasinii(Genul Agkistrodon, întâlniţi în America ,Asia şi Agkistrodon halys se găseşte în Rusia), Şerpii-Lance(Genurile Bothrops şi Bothriechis, specii extrem de agresive şi veninoase întâlnite în America Centrală şi de Sud) şi viperele arboricole din Sud-Estul Asiei(genul Trimeresurus),etc. Dovadă a evoluţiei acestui grup de şerpi este aparatul termo-receptor folosit mai ales pentru detectarea prazii homeoterme pe timp de noapte, care funcţionează astfel: fiecare membru din această subfamile posedă o pereche de orificii situate între ochi şi nări, în interiorul cărora se gasesc nervi termici sensibili la cea mai mică schimbare a temperaturii, astfel formând o imagine termică a mediului în care animalele homeoterme(cu sânge cald) apar în contrast cu elementele poikiloterme sau ectoterme. Acest sistem este atât de complex încât şarpele poate calcula cu acuritate maximă distanţa la care se află animalul cât şi dimensiunile acestuia, cu scopul de a plasa o muşcatură precisă. -Subfamilia Viperinae se diferă de cea precedentă numai prin lipsa aparatului termo-receptor. Altă trăsătură care separă familia Viperidae de restul şerpilor este caracteristică ambelor subfamilii şi este sistemul complex de glande şi colţi prin care este produs şi injectat veninul în pradă sau în prădător. Viperele sunt faimoase pentru coltii lor foarte lungi, Vipera de Gabon(Bitis gabonica) şi Şarpele de Tufiş(Lachesis muta) având colţi de până la 5cm. lungime. Aceştia sunt mobili şi scobiţi în interior, asemenea unui ac hipodermic. Sunt retractibili, asemenea lamei de la briceag, stând de obicei culcaţi, lipiţi de cerul gurii şi înainte de muşcătură se deplasează în faţă la un unghi de 900-1200. Cei doi colţi se pot mişca individual, sunt acoperiţi de o teacă de piele, şi sunt conectaţi la glandele de venin, situate pe ambele părţi ale capului, lucru comun tuturor şerpilor veninoşi. Veninul produs se aceste glande este de obicei hemotoxic la vipere, adică atacă hemoglobinele, sistemul circulator şi distruge ţesutul, provocând necroză şi cangrenă. La unele specii, cum ar fi Şarpele-Lance Auriu(Bothrops insularis), Şarpele cu Clopoţei Neo-Tropical(Crotalus durissus) este şi neurotoxic, adică atacă sistemul nervos central, blocând receptorii muşchilor, astfel paralizându-i iar victima moare de stop respiratoriu, pe când, de obicei la celălalt tip de venin victima moare de obicei din cauza insuficienţei renale, în cazul oamenilor. Totodată veninul Viperei cu Lanţ(Daboia russelli) , este atât de complex încât victima poate muri din cauza oricărui din motivele prezentate precedent, pe lângă altele. Subfamilia Viperinae are reprzentanţi pe toate continentele, excepţie făcând America, Australia, şi Antarctica, specii mai cunoscute fiind: Vipera comună Europeană(Vipera berus), ce poate fi găsită şi în Arctic, Vipera cu Corn(Vipera ammodytes) şi Vipera Laventină(Vipera lebetina), din Europa, Vipera cu Lanţ(Daboia russelli) şi Vipera Covor(Echis carinatus) din Asia, şi Vipera de Gabon(Bitis gabonica) si Vipera pufăitoare(Bitis arietans) din Africa. Incredibil, cea mai veninoasă specie de viperă este micuţa Viperă-Covor(Echis carinatus), care are în medie 50cm. lungime, din India şi Nordul şi centrul Africii, care ucide aproximativ 10000 de oameni pe an, din cei 40000 care mor în toată lumea în fiecare an din cauza unei muşcături de şarpe. Varietatea coloritului şi dimensiunilor in această familie este incredibilă, de la culoarea neagră uniformă a viperelor melanice din Arctic până la desenul geometric complex de pe Viperele de Gabon şi de la Vipera de Nisip Africană(Bitis parangweii) cu 33cm. până la Şarpele de Tufiş(Lachesis muta) din America de Sud care ajunge la 2.5-3m lungime. Aproximativ toate speciile de viperă au solzi carenaţi şi toate au pupila verticală, asemănătoare cu cea a unei pisici, care se dilată în condiţii de lumină slabă. Un alt semn de evoluţie avansată reprezintă faptul că majoritatea viperelor, excepţie făcând genul Lachesis sunt ovovivipare, născând pui vii. În România familia Vipridae este reprezentată de 3 specii şi în total de 5 subspecii iar unii cred că mai sunt prezente încă 2. Acestea sunt: -Vipera comună, Vipera Neagră sau Năpârca(termen total nepotrivit)-Vipera berus berus, iar unii specialişti suspectează şi existenţa subspeciei Vipera berus bosniensis. -Vipera cu Corn, Vipera cu Nas, Năpârca cu Corn, Năpârca cu Nas-Vipera ammodytes ammodytes şi Vipera ammodytes montandoni. -Vipera de stepă-Vipera ursinii renardi -Prezenţa Viperei de Fâneaţă-Vipera ursinii rakosiensis este acum nesigură. -Vipera ursinii moldavica este rezultatul încrucişării celor două subspecii menţionate anterior. VIPERA COMUNĂ –Vipera berus berus este a doua cea mai comună specie de şarpe din România şi cea mai comună din toate viperele din România şi Europa, având o răspândire foarte largă. Totodată este cel mai nordic şarpe din lume, ajungând şi în cercul polar. La noi se găseşte numai în zonele montane şi submontane, de-a lungul lanţului carpatic, excepţie făcând pădurea Bârnova din judeţul Iaşi, care este situată la şes. Trăieşte într-o diversitate de habitate, lizierele pădurilor, stâncării, jnepenişuri, chiar şi turbării. Vipera se recunoaşte uşor, după formă şi după desenul ei caracteristic. Maculii ajung până 65 cm. lungime şi sunt coloraţi de obicei în cenuşiu, gri deschis sau argintiu cu banda în zig-zag neagră pe spate contrastând cu fundalul. Femelele sunt ceva mai mari ajungând la 80 cm. şi se diferenţiază de masculi prin culoarea mai închisă, fiind de obicei cafenii, brune, sau cenuşiu cu banda în zig-zag de pe spate fiind neagră sau cafeniu închis, roşcată. La ambele sexe se pot întâlni varietăţi de culoare cum ar fi indivizii melanici, complet negri, şi mai rar, femele roşii uniform. Personal am întâlnit vipere comune numai în judeţul Suceava, îndosebi în municipiul Câmpulung Moldovenesc, majoritatea de colorit normal, şi trei indivizi melanici, nici un mascul mai mare de 50 cm iar cea mai mare femelă avea 63cm. Majoritatea au încercat să se refugieze la apropierea mea, fugind sau ascunzându-se sub pietre, şi au opus rezistenţă la capturare, încercând să muşte. Hrana preferată a adulţilor sunt micile rozătoare şi şopârlele de munte(Lacerta vivipara) , ocazional se hrănesc cu mici insectivore, pui de păsări sau broaşte. Puii se hrănesc cu pui de şopârle şi insecte. Prada este mai întâi muşcată şi injectată cu venin şi eliberată. După câteva minute, când prada nu mai respiră, şarpele, urmărind mirosul veninului lăsat în urmă, o găseşte şi o înghite, proces lent ce poate ţine şi o oră. Digestia este mai rapidă ca la şerpii neveninoşi deoarece veninul dizolvă prada din interior spre exterior. Viperele ies din hibernare la noi de obicei pe la mijlocul lui martie, în funcţie de vreme, şi pe la mijlocul lui aprilie intră în perioada de împerechere, când au loc lupte teritoriale între masculi. Acestea au forma unui dans fără violenţă în care masculii îşi ridică partea anterioară a corpului şi încearcă să-şi împingă adversarul la pământ. Învingătorul câştigă dreptul să se împerecheze cu toate femelele de pe acel teritoriu. La sfârşitul lunei august sau începutul lui septembrie, femelele nasc între 5 şi 18 pui de 14-19 cm lungime, care vor trebui să supravieţuiască făra ajutor parental. În captivitate am observat că viperele, dacă sunt manevrate des îşi pierd teama şi agresiunea faţă de om dar foarte rar, se vor hrăni singure. Am ţinut anul precedent 3 femele gestante, din care una a născut 10 pui, din care 2 morţi, a doua a născut 6 pui vii şi unul mort iar a treia a avortat toţi puii probabil din cauza stresului capturării ei. În acest an(2003) am capturat 12 exemplare, din care am ţinut 1 mascul şi 3 femele în captivite, nici una fiind gestantă. Încă un lucru interesant este că din toate specimenele capturate de mine până acum doar 10% sunt masculi, dar nu pot fi sigur că acesta este sex-ratio-ul în libertate. S-a dovedit că numai o mică parte din timpul lor şi-l petrec încălzindu-se la soare, stând mai mult timp retrase. Această specie intră în hibernare cel mai tărziu din toţi şerpii noştrii, uneori chiar în decembrie, din nou în funcţie de vreme. Veninul viperei comune este îndeosebi hemotoxic , şi nu este considerat foarte periculos pentru om, deşi au fost cazuri de muşcături urmate de moartea victimei, mai ales dacă aceasta este foarte tânără, foarte bătrână sau suferă de probleme cardiace. În cazul unei posibile muşcături se recomandă ligaturarea braţului muşcat, lărgirea muşcăturii printr-o incizie cu un bisturiu sterilizat la flacără şi stoarcerea muşcăturii urmate de prezentarea urgentă la medic pentru tratament cu ser. Personal, până acum, am avut un singur accident cu o viperă care să fi avut urmări grave. S-a întâmplat pe 15 iulie 2001 în timp ce colectam venin de la o viperă prinsă la Câmpulung. Simptomele semnificative au fost: greaţă, temperatură ridicată, vomă, mai tărziu hipotensiune, durere suportabilă în braţ dar nici un edem. De-abia a treia zi m-am prezentat la spitalul din municipiul Suceava, unde am fost internat şi am rămas 8 zile, fără să primesc ser antivenin. Au apărut unele complicaţii, infecţie renală, care a trebuit combătută cu antibiotice puternice. În rest am avut mai multe accidente minore care nu au fost urmate de spitalizare. Vipera berus bosniensis se găseşte, din punctul de vedere a câtorva specialişti în unele zone din Apuseni, şi se diferenţiază de subspecia precedentă, având două rânduri de solzi între supralabiale şi suboculare, şi desenul în zig-zag este întrerupt spre posteriorul corpului, luând forma unor benzi transversale. Nu am întâlnit această subspecie niciodată şi nu pot comenta asupra existenţei ei la noi în ţară. 6 t ˜ ð ţilor, Depresiunea Cernei, Cetatea Devei, Porţile de Fier, şi izolat în Braşov. Specie considerată acum ameninţată şi strict protejată, a fost ucisă în proporţii tulburătoare deoarece au fost considerate dăunătoare şi periculoase. Totodată au fost colectate ilegal de către “herpetologi amatori” cu scopul de a fi vândute sau ţinute în captivitate, sau de către oameni ce doreau să se îmbogăţească din afacerile cu venin de viperă. Procesul de recoltare de venin supranumit “mulgere” este un proces extrem de stresant şi periculos atât pentru animale cât şi pentru oameni, şi nu ar trebui practicat decât de către specialişti. Vipera cu corn preferă un habitat uscat, grohotişuri, stâncării, liziere de păduri dar de obicei în apropierea unei surse de apă. Pot fi deseori văzute însorindu-se pe stâncile de pe malurile Cernei, Nerei sau a unora din afluenţii lor. Şarpe de talie mai mare decât specia prezentată precedent, masculii au atins lungimi de 1.20 m., dar nu depăşesc de obicei 90 cm. Femelele sunt puţin mai mici în acest caz. Are corpul scurt şi îndesat, mai masiv decât al viperei comune şi se mişcă mai încet fiind mult mai uşor de prins. Coloritul este asemănător cu cel al viperei comune, masculii fiind de obicei un crem deschis, sau gri cu o bandă în zig-zag neagră, ce contrastează puternic cu fundalul. Femelele sunt de un brun sau cafeniu deschis, cu zig-zag-ul roşcat, fiind mai neclar. La această specie nu mai apar varietăţi de culoare cum ar fi indivizi melanici, probabil datorită faptului că sunt mai termofile decât viperele comune, şi nefiind întâlnite în zone reci nu au nevoie să capteze mai multă căldură prin culoare închisă. O altă trăsătură caracteristică a viperei cu corn este desigur cornul, de pe vârful botului, format din 2-4 solzi, care serveşte la imitarea mai reuşită a mediului pentru ca şarpele să rămâne nedetectat de către pradă sau prădător. Am întâlnit Vipera ammodytes ammodytes, în libertate în luna aprilie 2001 în Braşov, găsind 3 masculi cu dimensiuni cuprinse între 60-70cm, şi în august, 2003 la Băile Herculane, unde am capturat 2 femele, de 40 şi 80 cm, şi un mascul de 70. Aceştia, păreau că nu remarcase prezenţa mea şi nu au încercat să se refugieze, dar la capturare au început să şuiere puternic şi să muşte echipamentul. Adulţii de Viperă cu corn se hrănesc aproape exclusiv cu rozătoare, iar puii şi juvenilii se hrănesc cu Şopârle de Ziduri(Podarcis muralis) şi Guşteri(Lacerta viridis), de aemenea tinere. În captivitate se acomodează relativ repede, se hrănesc singure, preferabil cu şoareci dar nu se îmblânzesc niciodată. Ceva deosebit este faptul că această specie, spre deosebire de vipera comună se reproduce în captivitate cu uşurinţă. Fiind mai sensibilă la temperaturi scăzute, iese din hibernare la începutul lui aprile, iar după vreo două săptămâni intră în perioada de împerechere, în care se desfăşoară aceleaşi evenimente ca la specia precedentă. La sfârşitul lui august, începutul lui septembrie femela dă naştere la 4-20 pui vii, de 15-24 cm. lungime, care de asemenea îşi vor purta de grijă singuri. Viperele cu corn îşi petrec o mare parte din timp retrase dar stau mai mult “la soare” decât viperele comune, având un metabolism mai rapid. Intră în hibernare mai repede, uneori chiar din septembrie. Veninul subspeciei V. a. ammodytes este considerat mai toxic decât al oricărui alt şarpe din Europa, şi este mortal pentru oameni. În cazul unei muşcături se recomandă acelaşi tratament ca şi pentru viperele comune. S-au înregistrat destule cazuri în care muşctăturile netratate s-au rezultat cu fatalităţi. Personal nu am avut decât accidente minore cu vipere cu corn care nu au necesitat spitalizare sau tratare cu ser. Vipera ammodytes montandoni este o subspecie a viperei cu corn ce se găseşte la noi pretutindeni în Dobrogea, mult mai rar decât cea precedentă. Fiziologia, morfologia şi comportamentul sunt aproape identice cu cele ale subspeciei prezentate anterior. Diferenţa constă în dimensiunile puţin mai mici, toxicitatea veninului mai slabă. Diferenţa antomică constă în faptul că rostralul este mai înalt decât lat. Totodată, vârful cozii la aceasta este de culoare verde-fistic, pe când la V. a. ammodytes este roşu-cărămiziu. Se găseşte tot în zone uscate dar acoperite de vegetaţie, şi de fiecare dată în apropierea unei ape. În sudul Dobrogei se găseşte în luminişurile şi pe potecile din pădurile de foioase. Se hrăneşte cu rozătoare, Şopârle de stepă(Podarcis taurica), Guşteri(Lacerta viridis & trilineata dobrogica) de dimensiuni mici, şi miriapode. Personal, am întâlnit această subspecie în numere mici în Munţii Măcinului, în apropierea Vârfului Greci sau Ţuţuiatul , şi am observat-o în captivitate pentru o perioadă foarte lungă de timp. VIPERA DE STEPĂ-Vipera ursinii renardi este o specie est-europeană, ce se găseşte la noi doar în Delta Dunării, îndeosebi pe grindul Letea, Caraorman şi la Sf. Gheorghe. Este de asemenea strict protejată, fiind o specie pe cale de dispariţie la noi în ţară, datorită distrugerii habitatului şi a speciilor întroduse de către oameni, în locurile de trai a viperei, cea mai de seamă fiind fazanul, care este originar din Asia. Acest animal se hrăneşte atât cu prada viperei, şopârle mici şi insecte cât şi cu şarpele însuşi. Vipera ursinii renardi este cea mai mare subspecie a speciei Vipera ursinii atingând o lungime maximă de 60cm. Aspectul ei este asemănător cu cel al viperei comune, deosebindu-se totuşi de aceasta prin rostralul mai înalt decât lat. De asemenea masculul este mai deschis la culoare şi puţin mai mic. În general are aspect robust, corpul este scurt şi gros, mult mai gros, proporţional ca la viperele comune sau cu corn. Trăieşte în zonele nisipoase de pe grindurile din Delta Dunării, de obicei în zone bogate cu pipirig. Eu am căutat vipera de stepă pretutindeni pe Grindul Letea, dar în zadar, singură urmă de reptilă care am găsit a fost o piele năpârlită de şarpe de casă. În schimb am văzut cu ochii mei populaţia imensă de fazani, din cauza căruia această specie de reptilă împreună cu Şopârla de nisip-Eremias arguta deserti este pe cale de dispariţie. Fiind un şarpe de dimeniuni reduse se hrăneşte cu şopârle mici-Eremias arguta deserti şi Lacerta agilis euxinica şi lăcuste-Acridae, pe care le ucide folosind aceeaşi armă ca şi celălalte specii de viperă, veninul. O metodă de hrănire foarte interesantă care a fost întâlnită numai la această specie, şi mai ales la indivizi mai mici este următoarea: Vipera muşcă o şopârlă de coadă, aceasta îşi leapădă coada iar şarpele o mănâncă. Vipera de stepă iese din hibernare în luna aprilie, când au loc şi ritualurile de împerechere. În luna august femelele nasc 6-20 pui de 15-20cm. lungime, care se vor hrăni cu insecte sau pui de şopârle. Am observat această specie în captivitate din luna Noiembrie 2002 până în prezent şi comportamentul ei este asemănător cu cel al viperei comune, se îmblânzeşte foarte repede, dar spre deosebire de berus se hrăneşte singură, cu pui de şoareci, şopârle, greieri, cosaşi sau lăcuste. Nu sunt sigur despre dificultatea împerecherii lor în captivitate. Veninul viperei de stepă este de o toxicitate foarte slabă, şi nu este considerat periculos pentru om, dar totuşi sunt recomandate aceleaşi măsuri de prim-ajutor şi consultaţie urgentă la medic în caz de o muşcătură. Am avut ocazia să observ personal efectul veninului de ursinii asupra speciei noastre. Veninul are mai mult efect local, braţul muşcat se umflă, dublându-se şi se decolorează sau se învineţeşte foarte repede şi este cuprins de o durere cumplită. Din fericire, de obicei aici se opreşte efectul veninului, edemul dispare treptat, de asemenea şi durerea iar victima scapă fără urmări grave pe plan lung. VIPERA DE FÂNEAŢĂ-Vipera ursinii rakosiensis, numită şi Vipera lui Rakosi, a trăit până recent, iar unii cred că mai trăieşte în fâneţele Clujului. Specia este destul de comună în Ukraina şi Republica Moldova. Este cea mai mică subspecie a Viperei ursinii , şi cea mai mică viperă din Europa, ajungând maxim la 48cm. lungime. Se deosebeşte de subspecia precedentă, având rostralul mai lat decât înalt, asemănător viperei comune. Specie diurnă, se hrăneşte în principal cu insecte, şi este foarte sperioasă, fugind la apropierea omului. Veninul ei nu este periclos pentru oameni, de-abia fiind destul de puternic să omoare o şopârlă sau un şoarece. Elementele de etologie sunt identice ca la Vipera ursinii renardi. Personal, nu am întâlnit această specie, nici în libertate, nici în captivitate şi deşi nu am dovezi concrete care să-mi motiveze părerea, cred că a dispărut de pe tărâmul ţării noastre. Vipera ursinii moldavica este rezultatul hibridării naturale a celorlalte două subspecii prezentate anterior. Se poate întâlni la noi într-o singură populaţie, extrem de vulnerabilă la Valea-lui-David, din judeţul Iaşi. Până destul de recent nu era clasificată ca subspecie aparte ci pur şi simplu ca Vipera ursinii renardi X Vipera ursinii rakosiensis. Această subspecie prezintă unele trăsături caracteristice amberor subspecii, probabil datorită că se găseşte în punctul de întâlnire a răspândirii lor. Elementele de etologie sunt aceleaşi ca şi la celălalte varetăţi. Personal, am observat numai două exemplare conservate de Vipera ursinii moldavica deţinute de Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din municipiul Iaşi, care erau lungi de aproximativ 45 cm. “Din vremuri imemorabile, omul a învăluit broaştele, şerpii şi şopârlele într-o tradiţie, teamă repulsie şi mister. De aceea cele mai multe întâlniri dintre om şi aceste animale dezlănţuie instincte ucigătoare, considerate eroice şi demne de laudă. Dacă ne apropiem fără prejudecăţi şi cu interes de lumea din jurul nostru, broaştele, şerpii şi şopârlele apar într-o lumină nouă, încântându-ne prin varietatea formei şi a culorilor, eleganţa mişcărilor şi complexitatea comportamentului, şi impresionându-ne prin foloasele pe care multe dintre ele le aduc omului.”- Ion E. Fuhn În încheiere, trebuie menţionat că toate speciile de viperă de la noi din ţară, de fapt toată herpetofauna ocupă un rol extrem de important în menţinerea echilibrului natural, şi dacă am scoate un singur element din această reţea naturală consecinţele ar fi drastice, atât pentru noi cât şi pentru restul lumii vii. În primul rând este vina oamenilor că aceste animale au probleme, şi consider că, noi, cea mai evoluată fiinţă de pe Terra, ar trebui sa ocrotim natura, sau, în caz contrar să suportăm consecinţele iresponsabilităţii noastre. 쥁`