Referat Bulbul Rahidian

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Bulbul Rahidian si de asemenea puteti face Download Referat Bulbul rahidian

Citeste fragmente din Referat Bulbul Rahidian

Bulbul rahidian Bulbul rahidian (medulla oblongata) este aşezat în etajul posterior al cutiei craniene şi în partea cranială a canalului rahidian. El este continuarea măduvei spinării, de aceea se mai numeşte şi măduva prelungită. Are forma unui trunchi de con cu baza mare aşezată cranial, o lungime de circa 3 cm şi o greutate de 6-7g. Cranial, se termină la locul în care începe puntea lui Varolio, iar caudal limita este indicată de locul în care se încrucişează fibrele nervoase ce formează piramidele bulbare anterioare. Suprafaţa bulbului are o configuraţie asemănătoare configuraţiei externe a măduvei, în special în partea caudală. Pe faţa anterioară este şanţul median ventral pe laturile căruia sunt două cordoane numite piramide bulbare (pyramidum medullae oblongata), care se găsesc în continuarea cordoanelor ventrale ale măduvei. Ele sunt mai groase în partea cranială a bulbului şi mai subţiri în partea lui caudală. Pe partea laterală a fiecărei piramide este şanţul colateral ventral. Pe părţile laterale ale bulbului, lateral de şanţul colateral ventral, sunt cordoanele laterale ale bulbului (funiculi laterale medullae oblongata) mărginite posterior de şanţul colateral dorsal. Fiecare cordon lateral se termină cranial printr-o umflătură ovală cu axul mare dispus longitudinal, care se numeşte oliva bulbară. Pe faţă posterioară, bulbul prezintă şanţul median dorsal. Pe laturile lui sunt cordoanele formate de fasciculele lui Goll (gracilis) şi Burdach (cuneatus), separate prin şanţul intermediar dorsal. În partea caudală a bulbului ele au aceeaşi dispoziţie ca în măduvă. În jumătatea cranială a bulbului, cordoanele formate din fasciculele lui Goll şi Burdach se depărtează de linia mediană orientându-se oblic în sus şi lateral şi determinând în prelungirea canalului ependimar formarea unei cavităţi care se numeşte ventriculul al IV-lea (ventriculus quartus). De la acest nivel, fasciculul lui Burdach se continuă cu o formaţiune care se numeşte corpul restiform (corpus restiforme) cu pedunculul cerebelos inferior, iar fasciculul lui Goll se continuă cu o formaţiune numită piramida posterioară. Structura bulbului rahidian are două caracteristici: existenţa ventriculului al IV-lea şi dispoziţia celor două feluri de substanţe. În interiorul bulbului rahidian, canalul ependimar se lărgeşte mult şi formează partea bulbară a ventriculului al IV-lea, ventricul ce este o cavitate aşezată între bulb, punte şi creierul mic; el are o formă rombică – de aceea se mai numeşte fosa romboidală. Partea bulbară are forma unui triunghi cu baza în sus. Ventriculul al IV-lea este situat în partea dorsală a bulbului, iar masa de substanţă nervoasă formează planşeul (podeaua) lui, pe care se observă un şanţ longitudinal numit fisura mediană posterioară (fissura mediana medullae oblongata), de la care pornesc în ambele părţi nişte dungi numite strii medulare (striae medullares). Fisura mediană posterioară împreună cu striile medulare poartă numele de calamus scriptorius. Ventriculul al IV-lea este acoperit dorsal, în porţiunea bulbară, cu o membrană epitelială foarte subţire. Substanţele albă şi cenuşie care se găsesc în alcătuirea bulbului, sunt expuse într-un mod caracteristic. Se ştie că unele din fibrele nervoase care formează piramidele anterioare se încrucişează la nivelul bulbului, adică trec dintr-o parte în cealaltă parte; această încrucişare se numeşte decusaţia piramidelor şi marchează limita caudală a bulbului. La nivelul bulbului rahidian se încrucişează şi unele fibre senzitive. Din cauza acestor încrucişări, substanţa albă a bulbului străbate prin masa de substanţă cenuşie, pe care o fragmentează. Se formează astfel fragmente de substanţă cenuşie înconjurate de fascicule de substanţă albă. Aceste fragmente se numesc centri sau nuclei bulbari. Din fragmentarea coloanelor ventrale se formează nuclei motori, din fragmentarea coloanelor dorsale, nuclei senzitivi, iar din a celor laterale, nuclei vegetativi. Bulbul îndeplineşte funcţia de conducere şi de centru nervos. Funcţia de conducere este realizată prin fasciculele care trec prin bulb, venind de la măduvă sau encefal, sau care pornesc din bulb spre măduvă sau encefal. Bulbul reprezintă locul de trecere al căilor senzitive şi motoare dintre măduvă şi restul encefalului. El conduce excitaţiile care vin din măduva spinării şi trec la diferite segmente ale encefalului; de asemenea conduce impulsurile motoare care iau naştere la diferite niveluri ale encefalului şi trec la măduva spinării pentru a ajunge la organele efectuare. Caracteristic în această conducere este faptul că ea se face încrucişat, adică trece dintr-o parte în alta. Aceasta se poate constata astfel: secţionând jumătatea dreaptă a bulbului, se produce paralizia muşchilor din jumătatea stângă a corpului. Ca centru nervos, bulbul joacă un rol important în organism. El realizează, prin centrii săi, funcţiile principalelor organe ale corpului. Particularitatea acestor centri este automatismul sau capacitatea de a se excita în urma modificărilor care au loc în celula nervoasă însăşi. Între centrii bulbari, cei mai importanţi sunt centrii unor funcţii vitale (centrii respiratori, centrii cardiaci, centrii vasomotori), centrii unor funcţii digestive (centrul salivaţiei, centrul deglutiţiei, centrul masticaţiei, centrul suptului), centrii unor funcţii metabolice (centrul glicozuric), centrii unor reflexe de apărare (centrul strănutului, centrul tusei, centrul clipitului), centrii tonusului muscular. Centrii respiratori coordonează mişcările respiratoare. Se distinge un centru inspirator şi un centru expirator. Activitatea centrilor respiratori bulbari este reglată, atât prin excitaţiile primite pe calea nervilor centripeţi de la suprafaţă corpului sau din plămâni, cât şi pe calea umorală prin dioxidul de carbon adus de sânge. Centrii respiratori bulbari se găsesc în conexiune cu centrii din părţile superioare ale encefalului şi sunt influenţaţi de aceştia după cum şi ei ţin sub controlul lor centrii respiratori medulari. Centrii cardiaci au acţiune asupra ritmului şi intensităţii contracţiilor cardiace. A fost identificat un centru cardioinhibitor şi un centru cardioaccelerator. Aceşti centri funcţionează prin acţiunea unor excitanţi foarte variaţi. O mare importanţă o are în funcţia lor excitarea unor receptori din sinusul carotidian; excitarea se poate face, fie prin variaţiile presiunii sângelui, fie prin variaţia compoziţiei lui chimice. Activitatea centrilor cardiaci bulbari se găseşte sub dependenţa unor centri encefalici şi în special a unor centri corticali. Centrii vasomotori au rolul de a provoca vasoconstricţia sau vasodilataţia şi prin aceasta de a produce variaţii în presiunea sanguină şi în distribuirea sângelui la organe. Centrii vasomotori funcţionează sub acţiunea impulsurilor care vin din zonele reflexogene ale sistemului cardio-vascular, adică din sinusul carotidian şi arcul aortic. Activitatea acestor centri se găseşte sub influenţa unor centri vasomotori diencefalici şi corticali şi influenţează funcţionarea centrilor vasomotori medulari. Centrul salivaţiei determină salivaţia. El intră în funcţiune prin excitaţiile primite la nivelul mucoasei bucale – este calea reflex-necondiţionată – dar poate fi pus în funcţiune şi prin activitatea unor centri corticali – pe calea reflex-condiţionată. Centrul deglutiţiei coordonează deglutiţia. Ea este declanşată de excitaţiile primite la nivelul faringelui şi la baza limbii. Centrul deglutiţiei coordonează contracţia muşchilor faringieni şi esofagieni. Lezarea centrului bulbar al deglutiţiei provoacă accidente grave, bolul alimentar putând să ia drumul căilor respiratoare provocând asfixia. Masticaţia, mişcările de supt, vărsăturile se desfăşoară de asemenea prin activitatea centrilor bulbari. Centrul glicozuric reglează metabolismul glucidic. Dacă se înţeapă acest centru bulbar apare hiperglicemie şi glicozurie. Experienţa de mai sus dovedeşte că bulbul conduce metabolismul glucidic. Activitatea acestui centru este influenţată însă de centrii encefalici. Bulbul rahidian provoacă şi unele reflexe de apărare, cum sunt strănutul, tusea, clipitul. Aceste reflexe sunt conduse de centrii bulbari care funcţionează prin acţiunea unor excitanţi care acţionează la periferie. Aceste reflexe bulbare au o mare importanţă în viaţa organismului. Şi aceşti centri sunt sub acţiunea unor centri encefalici şi mai ales corticali. Aceasta rezultă din faptul că noi putem să le oprim declanşarea prin intervenţia voinţei. Centrii bulbari ai tonusului muscular au un rol important în repartizarea tonusului muscular. Această funcţie are o mare importanţă în menţinerea poziţiei corpului, atât în timpul echilibrului static, cât şi în timpul echilibrului dinamic (în timpul mişcărilor). În această funcţie, centrii bulbari ai tonusului muscular ţin sub influenţa lor centrii medulari ai tonusului muscular şi sunt influenţaţi de centrii din părţile superioare ale encefalului. În funcţionarea acestor centri, o mare importanţă o au excitaţiile care vin din organele de mişcare şi din aparatul vestibular al urechii interne. Din cele arătate rezultă că bulbul rahidian are o activitate reflexă de importanţă capitală pentru organism. Reflexele bulbare sunt legate de funcţiile fundamentale ale corpului. Lezarea bulbului tulbură aceste reflexe şi pune în primejdie viaţa organismului. Trebuie însă subliniat că activitatea de centru nervos a bulbului se desfăşoară în legătură, atât cu activitatea centrilor medulari, cât şi sub controlul centrilor encefalici în special cei corticali. Bibliografie: ”Anatomia şi fiziologia omului” – I. Petricu 쥁