Referat Luxatia Congenitala De Sold

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Luxatia Congenitala De Sold si de asemenea puteti face Download Referat luxatia congenitala de sold

Citeste fragmente din Referat Luxatia Congenitala De Sold

PLANUL LUCRĂRII DEFINIŢIA BOLII 2. ETIOPATOGENIE 3. ANATOMIE PATOLOGICĂ SIMPTOMATOLOGIE EXAMEN RADIOLOGIC DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC 8. TRATAMENT PROFILAXIA TRATAMENT GENERAL (ORTOPEDIC ŞI CHIRURGICAL) 9. TERAPIA FIZICALĂ ŞI DE RECUPERARE HIDROTERAPIE TERMOTERAPIE ELECTROTERAPIE MASAJUL KINETOTERAPIA CURA BALNEARĂ TERAPIA OCUPAŢIONALĂ 1. DEFINIŢIE ŞI GENERALITĂŢI Luxaţia congenitală de şold este una din malformaţiile grave ale membrelor, relativ frecvent întâlnită, ce lasă sechele funcţionale deosebit de importante, greu de tratat şi cu mare grad de invaliditate. Spre deosebire de luxaţia traumatică a şoldului în care capul femural pierde contactul cu cavitatea acetabulară în urma unui traumatism major şi unde elementele ce alcătuiesc articulatia sunt normal dezvoltate, în luxaţia congenitală de şold, pierderea dreptului de domiciliu al capului femural se face treptat datorită displaziei cotilului şi capului femural. Luxaţia propriu-zisă este o consecinţă a displaziei şi poate apare mai curând sau mai târziu după naştere, datorită unui cotil displazic şi a menţinerii coapselor în adducţie sau plasării greutăţii corpului pe capul femural. De la naştere şi până la 7-8 luni, întâlnim displazia luxantă de şold, afecţiune în care cotilele sunt displazice, capetele femurale nu sunt conţinute în totalitate de cavităţile cotiloide fiind plasate în faţa acestora; de cele mai multe ori colul femural este anteversal. Excepţional de rar luxaţia poate apare încă de la nastere purtând denumirea de luxaţie teratologică. Această malformaţie are un net caracter familial, boala întâlnindu-se uneori la mai mulţi membri ai aceleiasi familii, dar poate apare şi sporadic, transmiterea ereditară nedepăşind 10% din cazuri. Sexul feminin este mult mai afectat, proporţia dintre cele două sexe în literatură fiind în cazul luxaţiei de 7/1. In displazia luxantă această proportie nu depăşeşte 3/1. Luxaţia poate fi uni sau bilaterală, în majoritatea statisticilor bilateralitatea fiind cea mai frecventă. În cazul celor unilaterale, se pare că şoldul stâng este atins cu predilecţie. Repartiţia geografică este foarte variabilă; frecvent întâlnită în ţările europene (Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia, aproximativ 3 %o), este excepţională la rasa galbenă şi practic neîntâlnită la rasa neagră. În ţara noastră procentajul este de 1%o, boala întâlnindu-se mai frecvent în nord-vestul Transilvaniei. 2. ETIOPATOGENIE Cauzele displaziei luxante de şold sunt încă incomplet elucidate. De-a lungul anilor s-au emis numeroase teorii din care unele îşi păstrează şi astăzi în parte valabilitatea: Cea mai veche teorie patogenică este teoria traumatică emisă încă din antichitale de către Hipocrate. Traumatismul intrauterin, traumatismul obstetrical, naşterea pelviană, au constituit multă vreme explicaţii ale producerii bolii, dar această teorie a fost abandonată deoarece nu poate explica hipoplazia cotilului şi capului femural, existente încă din viaţa intrauterină. Teoria inflamatorie explică producerea luxaţiei consecutiv unei hidartroze a şoldului. Teoria musculară atribuie luxaţia congenitală contracturilor musculare şi în special contracturii muşchiului psoas, care în perioada intrauterină este relaxat iar prin extensia lui bruscă şi forţată după naştere, ar produce luxaţia capului femural. Teoria antropologică este legată de condiţiile anatomice şi de dezvoltarea articulaţiei şoldului uman. La 4 luni capul femural este bine centrat, dar progresiv condiţiile mecanice se degradează. Colul femural devine mai anteversat, cotilul mai puţin adânc, capsula mai laxă, luxaţia fiind expresia unui grad mai avansat de evoluţie a rasei albe. La popoarele evoluate, creşterea volumului encefalului şi a craniului ar determina modificări de statică a bazinului ce ar duce în final la hipoplazia cotilului. Deşi fundamentată pe observaţii reale, concluziile sunt discutabile şi absenţa luxaţiei la rasa neagră şi galbenă se datoreşte probabil altor factori. Teoria opririi în dezvoltare a articulaţiei soldului arată că displazia coxo-femurală este consecinţa unei opriri în dezvoltare a regiunii într-un anumit moment al vieţii intrauterine care poate fi agravată de diferiţi factori ca: poziţia în flexie şi rotaţie externă a coapselor în timpul vieţii intrauterine sau diferiţi factori postnatali. Aceasta este cea mai acceptată teorie. 3. ANATOMIE PATOLOGICĂ Există o serie de modificări osteoarticulare în displazia luxantă de şold şi în luxaţie, care se agravează cu vârsta: cotilul este aplazic, nu are profunzime, planul său de deschidere înainte părând normal dar marginile antero-superioare şi postero-superioare sunt rotunjite şi aplazice. Capsula este destinsă, această laxitate articulară se însoţeşte de o retracţie a muşchilor flexori (iliopsoas) şi a rotatorilor externi. colul femural este anteversat şi priveşte înainte sub un unghi de 60° şi chiar mai mult. De la 60" anteversie, coaptarea articulară este atât de precară încât luxaţia este aproape inevitabilă. Aceste efecte pot antrena luxaţii adevărate, capul femural rămânând învelit de capsula articulară dar ieşind din cavitatea cotiloidiană. Uneori deplasarea este mai puţin importantă, capul femural rămânând în poziţie marginală, deformând bureletul cartilaginos şi ovalizând colilul. Studiile artrografice, constatările operatorii au permis precizarea condiţiilor anatomice exacte ale malformaţiei: Capul femural este deplasat în sus, fiind situat la distanţă de cotil. Există un retard de osificare a nucleului capului femural; când acesta apare, este mai mic decât cel normal şi situat mai extern; colul femural este scurt. Cotilul este plat, deci unghiul tavanului cotiloidian este foarte verticalizat. Ligamentul transvers al acetabulului este lung, gros şi dispus înaintea părţii joase a cotilului formând o bară transversală. El trebuie excizat pentru a perrnite o bună reducere. Capsula articulară însoţeşle capul femural în deplasarea lui. Din cauza tracţiunii pe care o suportă, capsula este îngroşată. CLASIFICARE ANATOMO-PATOLOGICĂ După poziţia capului femural şi interesarea numai a unui şold sau a amândurora se întâlnesc 3 aspecte anatomo – clinice ale luxaţiei congenitale: Luxaţia anterioară unilaterală este destul de frecventă; ea poate fi joasă (capul fiind în imediata vecinătate a cotilului) sau înaltă (capul ajungând în vecinătatea spinei iliace antero -–superioare). Se caracterizează printr-o instabilitate mare a bazinului, dar fenomenele de artroză vor apare foarte rar. Luxaţia intermediară în care capsula este relaxată şi menţinerea capului se face de către muşchii trohanterieni. De aceea, capul este puţin stabil şi nu are sprijin pe bazin. Luxaţia posterioară în care capul urcă mult în fosa iliacă externă, iar bazinul basculează înainte. Cînd este bilaterală, căderea bazinului este foarte accentuată. Lordoza care se formează compensează înclinarea puternică a bazinului înainte. Acest fel de luxaţie produce diformităţi cu atît mai mari, cu cît capul este situat mai sus şi mai posterior, şi anume: Scurtarea membrelor inferioare Adducţia coapselor Genu valg de compensaţie Piciorul scobit echin din cauza mersului pe vârful piciorului. 4. SIMPTOMATOLOGIE Criteriile de diagnostic în displazia şoldului nu sunt foarte clar definite. Nici un semn clinic izolat nu permite singur stabilirea diagnosticului de certitudine dar dacă este sesizat se poate suspecta existenţa displaziei şi şoldurile trebuiesc examinate radiologic. A devenit clasic ca semnele clinice în luxaţia congenitală de şold să fie împărţite în funcţie de momentul începerii mersului. Sub influenţa mersului starea de preluxaţie se transformă progresiv în luxaţie. Cazurile de preluxaţie pot fi diagnosticate la copii chiar de la naştere, dacă se acordă multă atenţie aspectului clinic şi celui radiologic. Datorită importanţei deosebite a diagnosticării cât mai precoce a bolii, enumerăm semnele principale care trebuiesc căutate la nou născut şi în primele luni de viaţă. Semnele clinice de displazie luxantă sunt următoarele: Semnul resortului descris de Ortolani, poate fi găsit până la vârsta de 3 luni şi constă în perceperea unui clacment al capului femural când se execută mişcarea de flexie a coapselor pe bazin urmată de abducţia acestora. În această poziţie capul femural intră în cotil; efectuînd mişcarea inversă, de extensie şi adducţie a coapselor, capul femural iese din cotil, moment în care se percepe din nou senzaţia de resort. Acest semn este foarte valoros, dar se întîlneşte extrem de rar. Semnul limitării abducţiei coapselor, important în special pentru displaziile unilaterale, unde se poate face comparaţia cu coapsa de partea sănătoasă. În mod normal când se încearcă abducţia maximă a coapsei, faţa externă a acesteia trebuie să atingă planul pe care este examinat copilul. În caz de displazie, muşchii adductori limitează abducţia mult înaintea atingerii acestui reper. Atunci când abducţia este limitată la 60° sau mai puţin, trebuie făcută în mod obligatoriu radiografie de bazin. Exagerarea mişcărilor de rotaţie (semnul lui Gourdon) care în mod normal este de 90°, în luxaţie ajunge până la 180°. Semnul ramurii ischiopubiene: la palpare se poate constata o inegalitate de grosime a ramurilor ischiopubiene (semnul este inconstant). Asimetria pliurilor tegumentare de pe faţa internă a coapselor şi din regiunea subfesieră nu are valoare de diagnostic deoarece pliurile sunt în mare parte determinate de dispoziţia ţesutului celular subcutanat şi nicidecum nu denotă scurtarea membrului inferior respectiv. Asocierea frecventă cu piciorul talus valgus congenital, în special la fetiţe. După ce copilul a mers şi s-a produs luxaţia întâlnim o serie de alte semne clinice: 1. Scurtarea membrului inferior luxat 2. Devierea fantei vulvare spre partea luxată 3. Semne de ascensiune trohanteriene: capul femural nu mai poate fi palpat la baza triunghiului lui Scarpa, el aflându-se fie înainte şi în afară sub spina iliacă, fie în regiunea fesieră posterioară. trohanterul mare depăşeste în sus linia lui Nelaton-Roser. Această linie imaginară uneşte tuberozitatea ischiatică cu spina iliacă antero-superioară când copilul este in decubit dorsal cu coapsa flectată la 45°. In mod normal linia este tangentă la trohanter. linia lui Shoemaker (linia ce uneşte trohanterul mare cu spina iliacă anterosuperioară) întretaie linia mediană a abdomenului în mod normal deasupra ombilicului. În caz de luxaţie această linie întretaie linia mediană sub ombilic. e) semnul lui Trendelenburg este pozitiv: sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând toracele de aceeaşi parte în vreme ce bazinul se înclină în jos spre partea opusă datorită insuficienţei muşchiului fesier mijlociu a cărui contracţie nu mai este eficientă ca să facă abducţia bazinului pe coapsa de sprijin. In luxaţiile bilaterale mersul este legănat. 4. În ortostatism, în luxaţia bilaterală se constată o lordoză lombară accentuată, cu un mare spaţiu între feţele interne ale coapselor. 5.EXAMENUL RADIOLOGIC Examenul radiologic este de cele mai multe ori cel care stabileşte diagnosticul de certitudine al bolii şi se face de regulă la vârsta de 3-4 luni. Radiografia de bazin trebuie să cuprindă ambele articulaţii ale şoldului în poziţie simetrică pentru a putea evidenţia diferenţa şi modificările. Se face radiografie de faţă cu şoldurile în uşoară extensie şi rotulele la zenit, examinându-se aspectul cotilului osos şi situaţia metafizei femurale superioare în raport cu cotilul. Următoarele aspecte radiologice evocă prezenţa displaziei luxante: 1. Oblicitatea mare a plafonului cotiloidian care se măsoară printr-un unghi determinat de orizontala ce trece prin cartilajul în Y şi tangenta la cotil: la nastere este de circa 30°, la 3 luni scade la 26°, la 6 luni 22°, la 3 ani 18-20°. În caz că unghiul este mai mare de 30° este un semn sigur de displazie luxantă. 2. Deplasarea laterală a metafizei femurale superioare. Normal, la naştere această distanţă este de 11-13 mm. 0 distanţă mai mare de 16 mm. este considerată semn de displazie. Deplasarea în sus şi în afară a metafizei femurale superioare . 4. Nucleul epifizar superior se evidenţiază radiologic în mod normal între 4 - 6 luni. Întârzierea în apariţia acestui nucleu poate constitui un semn de luxaţie. 5. Când apare, nucleul capului femural trebuie să fie situat în cadranul infero-intern al patrulaterelor lui Ombredanne care sunt formate de orizontala ce trece prin cartilajul în Y şi verticala la marginea externă a cotilului. Când nucleul este plasat în cadranul infero-extern vorbim de subluxaţie, iar când se află în cadranul supero-extern, de luxaţie. 6. Determinarea unghiului de înclinaţie a colului femural, în special a anteversiei, este necesară pentru stabilirea unui diagnostic radiologic complet. Valorile unghiului de anteversie variază în raport cu vârsta: - 0-2 ani = 40°, 2-4 ani = 35°, 4-6 ani = 32°, 6-9 ani = 25° Examenul radiografie efectuat la vârste mai mari după ce copilul a mers şi luxaţia s-a produs, arată ascensiunea capului femural unilateral, bilateral sau numai subluxarea acestuia. În caz de luxaţie capul femural este deformat, colul anteversat, cotilul aplatizat, iar deasupra lui se află noua cavitate, neocotilul, locul până unde a ascensionat capul femurului. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL Diagnoslicul pozitiv, atât în cazul displaziei luxante, cât şi în cazul luxaţiei congenitale de şold, se stabileşte prin coroborarea mai multor semne clinice la care se adaugă cel puţin unul din semnele radiologice enunţate mai sus. Diagnosticul diferenţial al luxaţiei congenitale de şold trebuie făcut cu o serie de leziuni congenitale şi dobândite ale colului şi capului femural cum sunt: a) coxa vara congenilală b) luxaţia traumatică de şold c) luxaţiile patologice ale şoldului (TBC, osteomielită, poliomielilă) d) fracturi de col femural (sechele) e) epifizioliza capului femural (sechele) 7. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC În luxaţia congenitală, prognosticul depinde de precocitatea diagnosticului şi al tratamentului. Cînd tratamentul începe în faza de displazie luxantă prognosticul este foarte bun. Pentru luxaţia diagnosticată şi tratată înainte de mers, prognosticul rămîne bun şi foarte bun. Cînd diagnosticul se pune după ce copilul a început să meargă, prognosticul este variabil, fiind legat de vîrsta la care se începe tratamentul, de felul acestuia, de complicaţiile care pot să apară. În aceste cazuri, în special la care rezultatele anatomice şi funcţionale sînt mai rare, evoluţia copilului socotit “vindecat” trebuie urmărită cu toată atenţia. Numai efectuînd la timp tratamentul complementar necesar (operaţii de derotare, centraj articular, tratarea insuficienţelor de cotil, etc), pot fi evitate artrozele care apar la vîrsta adultă. 8. TRATAMENT a). Profilaxia (prenatală, în timpul naşterii şi la nou-născut) este deosebit de importantă şi trebuie să fie cît mai cuprinzătoare. Trebuiesc evitate căsătoriile între membrii unor familii în care există luxaţii congenitale. Tinerelor care au în familie cazuri de L.C.Ş. li se recomandă evitarea eforturilor şi traumatismelor. În timpul naşterii vor fi evitate, pe cît posibil, manevrele care necesită tracţiuni puternice ale membrelor inferioare. În cazul în care nou-născutul trebuie reanimat, se va evita manevra de suspendare cu capul în jos, manevră care favorizează luxaţia prin distensia capsulară pe care o produce la nivelul şoldurilor. În prezentările pelvine, riscul apariţiei unei luxaţii este de 4 ori mai mare decît la o naştere obişnuită. Copiii care prezintă alte malformaţii, dar în special picior strîmb congenital (talus valgus) vor trebui examinaţi cu toată atenţia şi la nivelul şoldurilor. Înfăşarea copiilor cu membrele inferioare în extensie ţi lipite unul de altul predispune la luxaţie. Poziţia cea mai bună este abducţie, flexie şi rotaţie externă a membrelor. Aşa se explică de ce nu există L.C.Ş. în regiunile de pe glob unde mamele îşi poartă nou-născuţii în spate. Tratamentul acestei afecţiuni trebuie efectuat diferenţial în displazie şi în luxaţie. b). Tratamentul displaziei luxante de şold, pentru a fi eficient, trebuie început cât mai precoce, imediat după depistarea clinică şi radiografică. Copilul va fi ţinut cu coapsele în abducţie şi rotaţie internă, poziţie în care capul femural este bine centrat în cotil. În unele cazuri, când abducţia coapselor este net limitată, se poate face tenotomie de adductori după care urmează imobilizarea în abducţie. Tratamentul durează 3-4 luni, fiind necesară o radiografie de control pentru aprecierea rezultatelor la fiecare 30 zile. Tratamentul displaziei luxante de şold trebuie încetat numai la dispariţia semnelor radiologice de alarmă. Tratamentul luxaţiei congenitale de şold poate fi ortopedic şi chirurgical. Tratamentului ortopedic se face prin două metode: a) Lorentz - Paci b) Sommerfield Există situaţii, frecvente încă, când displazia nedepistată la timp evoluează progresiv spre luxaţie, copilul prezentându-se la medic după vârsta de 2-3 ani. In aceste cazuri pentru a reduce capul femural în cotil apelăm la una din cele două metode enunţate mai sus. Metoda Lorentz - Paci constă în reducerea ortopedică a luxaţiei, sub anestezie generală, uneori cu tenotomia muşchilor adductori şi imobilizare în aparate gipsate succesive cu durată de câte 30 zile, mai întâi cu coapsele în flexie, abducţie şi rotaţie extemă de 90°, apoi toate unghiurile se măresc la cca. 120°, urmând ca ultima imobilizare să fie făcută cu membrele inferioare în extensie, cu abducţie cu bară la 30° şi de această dată în rotaţie internă. Din cauza frecventelor necroze de cap femural, această metodă nu se mai utilizează. : < p x ~ ¸ R < r t x z | ~ ¸ º R R F field urmăreşte reducerea capului femural în cotil prin extensie continuă cu membrele inferioare în rotaţie intemă, folosindu-se o greutate echivalentă cu 1/10 - 1/12 din greutatea corporală. Prin acest procedeu, datorită relaxării grupelor musculare, capul femural poate reintră în cotil. După cca. 8-10 zile de extensie copilul se imobilizează în aparat gipsat cu rotaţie internă forţată pentru o perioadă de 30-40 zile, perioadă care este cu atât mai mică cu cât vârsta copilului este mai mare, când şi posibilitatea retracţiilor capsulare ce duc la redori de şold este mai mare. Tratamentul chirurgical dispune de o serie de posibilităţi şi anume: 1. Repunere sângerândă. 2. Artroplastie capsulară Osteotomii de direcţie şi sprijin. 9. Terapia fizicală şi de recuperare Metodele de terapie fizicală şi de recuperare sunt utilizate mai ales atunci cînd luxaţia nu a fost redusă la timp şi a apărut artroza articulaţiei. HIDROTERAPIA 1. Baia la temperatura de indiferenţă: temperatura apei este de 34 - 35°, bolnavul este invitat în baie; durata este de la 10- 15 minute. Are efect calmant. 2. Baia caldă simplă: se execută într-o cadă obişnuită cu apa la 36 - 37°C şi cu durată de 15 - 30 minute. Are acţiune sedativă generală. 3. Baia kinetorepică: este o baie caldă, se efectuează într-o cadă mai mare, care se umple 3/4 cu apă la temperatura 35 - 37 - 38°C. Bolnavul este aşezat în baie şi lăsat 5 minute liniştit după care tehnicianul execută sub apă mişcări în articulaţiile bolnavului timp de 5 minute. Pacientul este lăsat în repaus, după care este invitat să execute singur mişcările imprimate de tehnician. Durata băi: 20 -- 30 minute. Mod de acţiune: - factorul termic; - factorul mecanic. Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculaturii, care se produce sub influenţa apei calde şi pierderii greutăţii corpului conform legii lui Arhimede. 4. Baia cu masaj: este o baie caldă cu apa la temperatura de 36 - 39°C în care se execută rnasajul asupra regiunii interesate. Durata băi depinde de durata masajului efectuat. 5. Baia cu iod Se face cu apă la temperatura 35 - 37°C şi are durata de 10 - 20 minute. Se foloseşţe iodura de potasiu sau sarea de Bazna, de la 250 g (baie parţială) până la 1 kg (baie generală), amestecată în părţi egale cu sarea de bucătărie. Mod de acţiune: iodul micşorează vâscozitatea sângelui provocând vasodilalaţie şi scăzând tensiunea arterială, măreşte puterea de apărare a organismului, determină reacţii locale la nivelul ţesuturilor şi organelor, contribuind la reducerea fenomenelor inflamatorii. TERMOTERAPIA Căldura este utilă prin acţiunea pe care o are de a combate spasmul muscular şi micile reacţii inflamatoare. Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol şi nisip este mai benefică decît căldura uscată. 1. Împachetarea cu parafină Constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantităţi de parafină la o temperatură mai ridicată. Acţiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraîncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor, pielea se încălzeşte la 38 - 40°C provocând o transpiraţie locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemia produsă. După îrnpachetare se aplică o procedură de răcire. 2. Împachetarea cu nămol: constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 - 40°C pe o anumită regiune. Durata unei şedinţe este de 20 -- 40 minute. Nămolul are mai multe efecte: - efect mecanic, producând excitaţia pielii datorită micilor particule componente; - efect fizic, temperatura corpului creşte cu 2 - 3°C; - efect chimic prin rezorbţia unor substanţe biologic active prin piele din nămol. În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine, producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii. 3. Băile de lumină: cele complete se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parţiale în dispozitive adaptate. Durata băilor este de 5 - 20 minute şi după terminarea lor se face o procedură de răcire. 4. Băile de soare şi nisip: utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauţie, 2-3 minute pentru fiecare parte a corpului, cantitatea se creşte treptat în zilele următoare. Sunt deosebit de importante pentru echilibrul fosfo-calcic al copilului. 5. Cataplasmele: constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanţe, la temperaturi variate asura diferitelor regiuni ale corpului. Ele acţionează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor hiperemiant şi rezorbiv, precum şi pentru acţiunea antispastică şi antialgică. La cataplasmele cu plante medicinale se mai adaugă şi efectul chimic. ELECTROTERAPIA 1. Curentul galvanic: este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc la o creştere a pragului de sensibilitate. Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină). 2. Curentul diadinamic: se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10---14 şedinţe. Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic. 3. Curentul faradic: se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat. Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe care o degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea. 4. Ultrasunetele sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamaţie, mobilitate. 5. Razele infraroşii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi asupra glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la nivelul plexului venos. La sfîrşitul perioadei de imobilizare se instituie masajul, mobilizarea activă şi pasivă. Mersul va fi permis după una sau două luni de la suprimarea mobilizării, atunci cînd criteriile clinice şi radiologice îi permit. 10. MASAJUL Definiţia masajului Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate simetric la suprafaţa organismului în scop terapeutic. Acţiunea fiziologică a acestor manevre constă în aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminaţiile nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea şi întăresc starea funcţională a scoarţei cerebrale. Efectele fiziologice Acţiuni locale: Acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular şi articular; Acţiune hiperemiantă locală, de îmbunătăţire a circulaţiei locale; Înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbţie în regiunea masată; Acţiuni generale: Stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator; Creşterea metabolismului bazal; Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătăţirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare. Mecanisme de acţiune: Cel mai important mecanism de acţiune în masaj este reprezentat de mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument şi proprioceptorii din muşchi, tendoane şi ligamente, la nivelul cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care primesc şi transmit informaţii către SNC. Concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate conţin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sînge (pielea fiind un adevărat rezervor de sînge), masajul produce o influenţă considerabilă asupra întregului organism. Alt mod de acţiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstiţiale, ţesuturilor conjunctive, masajul putînd să intervină favorabil, ajutînd la rezorbţia lor în sînge pentru a fi eliminate. Descrierea anatomică a regiunii Articulaţia coxofemurală este formată din capul femural, care se articulează cu cavitatea acetabulară a osului coxal. Muşchii regiunii sunt: Anterior: m. iliopsoas Posteriori: m. fesieri (mare, mijlociu şi mic), m.piramidal, m.obturator intern, m.gemeni (superior şi inferior), m.pătrat femural, m.obturator. Laterali: m.tensor al fasciei lata Mediali: m.pectineu, m.adductor mijlociu, m.drept intern, m.adductori (mare şi mic) În partea anterioară a articulaţiei coxo-femurale se află triunghiul lui Scarpa, regiune pe unde trece pachetul vasculo-nervos şi ganglionar (artera femurală, vena safenă, ganglionii inghinali). De aceea, masajul în această regiune se va face uşor, pentru a nu traumatiza acest pachet vasculo-nervos. Tehnica masajului În prima etapă, copilul se aşează în decubit ventral şi se începe cu netezirea cu ambele palme, de la partea inferioară a muşchilor fesieri pînă la creasta iliacă. O altă netezire este netezirea pieptene, care se face tot pe muşchii fesieri. Se face apoi frămîntarea cu o mînă, pornind de la partea inferioară a fesierilor pînă la paravertebralii lombari, în două-trei straturi. Pe aceleaşi direcţii se face frămîntarea cu două mîini, contratimp. Geluirea se execută pe plica fesieră, după ce, în prealabil, a făcut netezirea cu partea cubitală a mîinii, de la coccis pe şanţul superior al fesierilor pînă la creasta iliacă. Tot la frămîntare se face ciupitul, care se execută pe fesieri, în cazul cînd sunt flaşci. Urmează fricţiunea pe plica fesieră, după ce am făcut netezirea cu partea cubitală a mîinii. Se face deget peste deget, de la coccis pe şanţul superior al fesierilor, creasta iliacă, în jurul fesierului mare, iar pe fesieri, care sunt foarte dezvoltaţi, cu coatele degetelor. Urmează tapotamentul, cu toate formele, şi apoi vibraţia. În etapa a doua se întoarce bolnavul în decubit dorsal, cu coapsa flectată în uşoară abducţie. După ce am făcut încălzirea coapsei cu netezire şi frămîntări, facem netezirea cu partea cubitală a degetelor pe plica inghinală, apoi fricţionăm cu deget peste deget în triunghiul lui Scarpa către creasta iliacă, şi, din nou, ajungem în dreptul trohanterului mare. Manevra principală este fricţiunea combinată uneori cu vibraţia. Contraindicaţiile masajului: Boli de piele Boli vasculare (varice, flebite, tromboflebite9 Boli hemoragice 11. KINETOTERAPIA Kinetoterapia are următoarele obiective: Refacerea mobilităţii prin reeducarea tuturor mişcărilor la nivelul şoldului, dar mai ales flexie, adducţie şi rotaţie externă. Refacerea forţei musculare: fesierii mare, mijlociu tensorul fasciei lata (ca muşchi ai ortostatismului) muşchii trohanterieni (rotatori externi), cu rol în stabilitatea posterioară (căderea în faţă) ţi în fixarea capului femural în cotil muşchii flexori (psoas) muşchii rotatori interni cu rol în mobilizarea şoldului la mers. Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii. Exerciţiul 1: copilul se află în decubit dorsal; asistentul fixează bazinul cu o mînă, iar cu cealaltă execută abducţia cu priză la nivelul condilului intern al femurului. Exerciţiul 2: copilul se află în decubit dorsal; asistentul se plasează în unghiul format de coapsa abdusă a acestuia şi masă; cu o mînă fixează iliacul să nu se ridice, cu antebraţul şi mîna cealaltă susţine coapsa, iar cu corpul împinge, accentuînd abducţia. Exerciţiul 3: copilul se află în decubit dorsal; asistentul prinde treimea inferioară a coapsei şi o rotează în afară (genunchiul este întins). Exerciţii folosind diverse montaje de scripeţi cu contragreutăţi. În cazul pacienţilor imobilizaţi la pat, se fac mişcări izometrice prin contracţia şi relaxarea muşchilor cvadricepşi şi adductori. O formă specială a kinetoterapiei este hidrokinetoterapia care se execută în bazine speciale. Această metodă se bazează pe efectele apei calde: sedarea durerilor, relaxarea musculară, creşterea complianţei ţesuturilor moi, a distensibilităţii acestora. Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie este foarte variabilă de la 10 - 15 minute până la o oră. Exerciţiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază aceleaşi telinici ca şi cele executate în aer, ţinând însă seama de principiile şi avantajele oferite de mediul acvatic. Inainte de şedinţa de kinetoterapie se recomandă "încălzirea musculară" prin diverse proceduri de termoterapie, iar după şedinţă aplicăm masaj sau duş - masaj. Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exerciţii de remobilizare a coloanei vertebrale lombare, basculări ale bazinului, întinderea musculaturii paravertebrale ale muşchiului psoas - iliac, cel mai frecvent se utilizează programul Williams. Prima fază: - decubit dorsal, flexia - extensia genunchilor; - decubit dorsal, se trage cu mâinile un genunchi la piept până se atinge genunchiul cu fruntea, apoi celălalt genunchi; - ca şi în exerciţiul anterior, dar simultan cu ambii genunchi; - decubit dorsal cu mâinile sub cap; se trage un genunchi cât mai mult spre piept, apoi celălalt, apoi ambii concomitent; - decubit dorsal cu braţele ridicate la verticală, pe lângă cap, genunchii flectaţi la 90°, tălpile pe pat. Din această poziţie se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii şi se basculează sacrul spre înainte. Se revine apoi se repetă de mai multe ori în şezând pe scaun, cu genunchii mult depărtaţi, se flexează trunchiul anterior, astfel ca mâinile să atingă solul sub scaun. Se menţine această poziţie timp de 4 - 5 secunde, se revine şi se repetă de mai multe ori. Fiecare exerciţiu se repetă de 5 ori pe şedinţă şi se fac 2-3 şedinţe zilnic. Faza a doua: decubit dorsal cu genunchii flexaţi, tălpile pe pat, se apleacă ambii genunchi (lipiţi) spre dreapta şi spre stânga, până ating suprafaţa patului; decubit dorsal, se ridică alternativ călcâiul şi se aşează pe genunchiul opus şi din această poziţie se abduce coapsa până atinge suprafaţa patului; decubit dorsal, se ridică alternativ fiecare membru inferior cu genunchiul extins; din ortostatism, genoflexiuni cu mâinile sprijinite pe spătarul unui scaun, spatele se menţine perfect drept, călcâiele lipite pe sol; poziţia de "cavaler servant", corpul aplecat spre înainte şi sprijin cu mâinile pe sol; se întinde genunchiul de sprijin executând şi o balansare care întinde muşchiul psoas - iliac. 12. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ (ERGOTERAPIA) Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente. Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la readaptarea funcţională la efort. Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt: - mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor; - dezvoltarea forţei musculare; - restabilirea echilibrului psihic. Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi: - urcatul şi coborâtul scărilor; - maşina de cusut; - roata olarului; - săritul cu coarda; - mersul pe plan înclinat; - mersul pe teren accidentat. Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională. Cele mai importante exerciţii în gimnastica medicală sunt exercitiile izometrice. Ele se vor face după consolidarea luxaţiei. Exerciţiile indicate în recuperare sunt exerciţiile executate la: covorul rulant; bicicleta ergometrică; 13. CURA BALNEARĂ Tratamentul balnear vizează următoarele obiective: Încetinirea procesului degenerativ Îmbunătăţirea circulaţiei locale si generale Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare periarticulare Tipuri de ape: Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu) Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol) Ape sărate iodurate (Bazna) Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora) Ape sulfuroase termale (Herculane) Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi chimic. Staţiunile indicate sunt: Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic; Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate); Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă); Govora (nămol silicos şi iodat); Geoagiu (nămoluri feruginoase) BIBLIOGRAFIE Cordun Marian – Kinetologie medicală, Ed. Axa, 1999 Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, 1988 Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Ed. All, Bucureşti, Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului locomotor, Ed. Medicală, 1999 Mihăilescu M. – Chirurgie pentru cadre medii, Ed. Medicală, 1979 Rădulescu A. – Ortopedie chirurgicală, Ed. Medicală, 1957 Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, 1996 PAGE 1 PAGE 21 쥁@