Referat Evolutie Sau Creatie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Evolutie Sau Creatie si de asemenea puteti face Download Referat Evolutie sau creatie

Citeste fragmente din Referat Evolutie Sau Creatie

Evoluţie sau creaţie? Orice lucru, fiinţă, popor, neam are propria origine care a evoluat( din ce?,de unde?când?) sau a fost creat printr-un miracol, de o putere supranaturală. Biologia desigur trebuie să discute originea vieţii şi a diferitelor tipuri de organisme. Un curs politic ar trebui să includă o discuţie despre originea naţiunii respective şi structurii ei juridice, a legilor,etc. Şi aşa mai departe... Iată în continuare câteva raţionamente pentru care studiul originilor este foarte important: Raţiunea ştiinţifică(se bazează pe raţionamentul cauză-efect) 1. Ştiinţa ( cunoaşterea ) trebuie să caute să răspundă la întrebarea CE? şi la întrebarea DE UNDE? . 2. Ştiinţa se bazează pe raţionamentul cauză-efect. Prin urmare, este imposibil ca atunci când cineva leagă efectele de cauzele lor imediate, apoi cauzele acesteia de cauzele lor, să nu fie confruntat în cele din urmă cu întrebarea referitoare la Cauza Primară. 3. O cunoaştere a legilor şi proceselor naturale, fără o înţelegere cel puţin a problemelor legte de originile lor, duce la diminuarea importanţei descoperirii şi a înţelegerii unor noi principii ştiinţifice. Raţiunea sociologică(ştiinţa are nenumărate implicaţii şi aplicaţii sociale) 1. Gasirea soluţiilor la problemele sociale cere o înţelegere reală şi profundă a originii proceselor fizice care le afectează. 2. Aşa-numitele ştiinţe sociale necesită ele însele o înţelegere a originii entităţilor sociologice de care se ocupă. 3. Mediul gândirii politice este intr-o permanentă schimbare. Instruirea sociologică care accentuează numai excentrităţile curente ale activismului sau ale teoriei sociale, fără un fundament în istorie, îi va deveni inutilă studentului în momentul în care apare o noua interpretare la modă. Raţionamentul personal Fiecare om are nevoie mai mult sau mai puţin de un sentiment al propriei identităţi şi al ţelurilor personale, şi lucrul acesta este imposibil fără o anume idee despre originea sa. Ceea ce va ajunge omul să creadă despre originea sa, va condiţiona în mod inevitabil ceea ce va crede el despre destinul său. Lipsa unei înţelegeri ştiinţifice sănătoase a originilor şi a sensurilor printre tinerii moderni i-a împins pe aceştia să caute ajutor în soluţii antistiinţifice, cum ar fi droguriile cu efect de lărgire a orizontului mintal , vrăjitoria, astrologia şi altele ca acestea. Adevărata sănătate mintală, pe care profesorii o doresc elevilor lor, cere o filosofie a vieţii solidă şi satisfăcătoare, şi aceasta la rândul ei, cere cu siguranţă un concept al originii personale şi a viitorului satisfăcător din punct de vedere intelectual. Creaţia nu poate fi dovedită Creaţia nu are loc acum, cel puţin în măsura în care lucrul acesta nu se poate observa.Prin urmare daca ea a avut loc, a avut loc cândva în trecut.Este imposibil să pui la cale un experiment ştiinţific prin care să descrii procesul creaţiei, sau chiar numai să evaluezi dacă un astfel de proces poate avea loc. Creatorul nu creează după capriciul unui savant. Evoluţia nu poate fi dovedită Dacă evoluţia nu are loc astăzi, ea operează prea încet ca să poată fi măsurată, de aceea ea este în afara domeniului ştiinţei empirice.Se presupune ca evoluţia unui organism de ordin inferior într-unul de ordin superior ar necesita milioane de ani,însă nu se dispune încă nici o echipă de observatori ştiinţifici în stare să facă măsurătorile unui astfel de experiment. Chiar dacă savanţii moderni vor reuşi realmente să realizeze vreodată crearea vieţii din neviaţă, sau a unor specii superioare din specii inferioare, aceasta nu ar dovedi în nici un chip că asemenea schimbări au avut vreodată loc, şi nici că ar fi putut avea loc în trecut prin procese naturale întâmplătoare. Cele două modele ale originilor A.Modelul evoluţionist Sistemul evoluţionist încearcă să explice originea, dezvoltarea şi semnificaţia tuturor lucrurilor în termenii legilor naturale şi ai proceselor naturale care operează astăzi aşa cum au făcut-o în trecut. Nu sunt permise nici un fel de procese din afară, care ar pretinde activitatea specială a unui agent extern, sau a unui Creator. Universul, în toate aspectele sale, evoluează prin sine însuşi spre nivele superioare de organizare(de la particule la oameni) cu ajutorul sau prin mijlocirea proprietăţilor înnăscute. Evoluţia cuprinde toate stadiile dezvoltării universului: dezvoltările cosmice, biologice,umane şi culturale...Viaţa este un produs al evoluţiei vieţii. ¹ Astfel, evoluţia presupune un Univers de sine stătător în care legile sale interne dezvoltă totul către nivele mai înalte de organizare. Particulele evoluează în elemente, elementele în substanţe chimice complexe, substanţele chimice complexe în sisteme vii simple, formele simple de viaţă în viaţă complexă şi viaţa animală complexă în Om. În rezumat evoluţia este: 1) naturalistă; 2) de sine stătătoare; 3) lipsită de scop; 4) direcţională; 5) ireversibilă; 6) universală; şi 7) continuă. B.Modelul creaţionist Diametral opus modelului evoluţionist, modelul creaţionist implică un proces de creaţie specială care este: 1) supranaturală; 2) direcţionată din exterior; 3) teleologică (cu scopuri precise); şi 4) încheiată. Ca şi evoluţia, creaţionismul se aplică universal. Şi el este ireversibil din punct de vedere direcţional, dardirecţia lui este în jos, catre nivele de complexitate inferioare, nu în sus, către nivele mai înalte. Creaţia originară a fost perfectă când a fost încheiată şi de atunci încoace ea se află într-un proces de deteriorare. Modelul creaţionist postulează astfel o perioadă de creaţie specială la început,în timpul căreia toate legile şi categoriile fundamentale ale naturii, inclusiv speciile majore aleplantelor şi ale animalelor, şi omul, au fost aduse în fiinţă prin procese speciale creatoare şi de integrare care nu mai operează şi acum. Odată creaţia terminată, aceste procese de creaţie au fost înlocuite de procese de conservare, care au fost concepute de Creator pentru a întreţine şi menţine sistemele de bază pe care le-a creat El. Ca un adaos la conceptul primar al unei creaţii complete urmată de conservare, modelul creaţionist presupune un principiu fundamental al dezintegrării care operează acum (deoarece orice schimbare semnificativă într-o creaţie primară perfectă trebuie să fie în direcţia imperfecţiunii). Evoluţia ca religie Întrucât evoluţia nu a fost demonstrată ştiinţific şi fapt ea nici nu poate fi testată într-o perioadă scurtă de timp eatrebuie acceptată dândui-se crezare. Chiar şi aşa numita microevoluţie, sau variaţie, despre care se presupune că poate fi testată, nu a reuşit să facă dovada unei mişcări de la simplu la complex şi ca atare a căzut la acest test. Mecanismul evoluţiei, dacă există un astfel de mecanism, continuă să fie misterul central . Mulţi evoluţionişti au făcut mare gălăgie susţinând că creaţionismul este din faşă religios, deoarece el este principiul de bază al fundamentalismului biblic. Desigur, este adevărat că religiile care au la bază Biblia (indiferent că este vorba despre protestantism, catolicism, iudaism, sau islam), sunt religii monoteiste, ca şi atere sunt inerent creaţioniste. Dar tot atât de adevărat este că religiile care au la bază principii politeiste, panteiste, umaniste sau ateiste, trebuie să aibă la bază o oarecare formă a concepţiei evoluţioniste. Aşa dar, nu numai ateii şi umaniştii cred în evoluţie, ci şi budiştii, confuncianiştii, taoiştii, hinduşii, animiştii, să nu mai vorbim despre marxişti şi nazişti, sau chiar de adepţii liberali ai credinţelor monoteiste. Cu toate că atât creaţia şi evoluţia au implicaţii religioase, morale şi sociale importante, fiecare din ele poate fi folosită să coreleze şi să prezică date ştiinţifice.Ca rezultat, astăzi sunt mii de oameni de ştiinţă calificaţi şi de reputaţie care au devenit creaţionişti în ciuda faptului că au fost îndoctrinaţi cu evoluţionismul în şcoli şi a faptului că şi în prezent, în cercuri intelectuale organizate sunt confruntaţi cu aceeaşi teorie. Într-un sens foarte real, creaţionismul este mai ştiinţific decât evoluţionismul, care este mult mai religios decât creaţionismul. Avntajele pedagogice ale modelului creaţionist Dintr-o expunere sănătoasă a modelului creaţionist în paralel cu modelul evoluţionist, se vor obţine mari beneficii atât pentru profesori cât şipentru elevi şi studenţi. Este straniu şi supărător faptul că mulţi savanţi şi profesori opun rezistenţă faţă de o propunere atât de rezonabilă şi de salutară. Unele dintre aceste beneficii sunt enumerate mai jos: 1.Atunci când elevul sau studentul este pus să compare aceste două modele, este stimulată gândirea lui personală. 2.Creaţionismul este în acord cu gândurile fireşti şi cu experienţa zilnică a copilului, şi astfelde un ajutor pentru sănătatea lui mintală. El ştie, ca parte a propriei lui experienţe cu realitatea, ca o casă implică un constructor şi un ceas, un ceasornicar.Când el studiază natura mult mai complexă a trupului uman, sau ecologia unei păduri este extrem de natural pentru el să i se spună să conceapă aceste sisteme ca fiind nişte produse întâmplătoarte ale unor procese iraţionale. 3.Cea mai mare bucuriei a descoperirii ştiinţifice este să găseşti dovezi de frumuseţe şi de plan în procesele şi structurile naturii,în special când, aşa cum au marturisit mari savanţi ca Newton şi Kepler, omul simte că el doar gândeşte doar gândurile lui Dumnezeu după EL. La fiecare punct se va arăta că modelul creaţionist este superior modelului evoluţionist.Nu creaţioniştii sunt cei care sunt nevoiţi să dentureze adevărurile ştiinţei ca să se potrivească modelului creaţionist. Dimpotrivă, evoluţioniştii sunt cei care, în încercarea lor de justifica de ce cred în evoluţie, modifică în permanenţă şi extind conceptul de bază al evoluţiei cu scopul de a explica toate contradicţiile şi erorile ştiinţifice pe care le comportă această concepţie. Notă: 1. Rene Dubos, Humanistic Biology ( Biologie umanistă ), în Americn Scientist, 53,(mrtie 1965), p.6 Haos sau cosmos? Originea materiei, a energiei şi a legilor naturii Cele două modele ale originiilor pot fi comparate întâi de toate luând în considerare explicaţiile pe care le dau ele naturii fundamentale a universului şi originii acestuia. Materiile care se ocupă cu aceste probleme sunt cosmologia, şi respectiv cosmogonia. Evoluţionismul şi Creaţionismul includ concepţii despre lume complete şi acesta este locul logic de unde trebuie plecat in a compara cele două concepte. Modelul evoluţionist presupune că universul poate fi completamente explicat, în funcţie de legile naturale şi de procesele naturale, ca un sistem de sine stătător, care nu are nevoie de nici o intervenţie externă supranaturală. Chiar înseşi legile, aşadar, trebuie să fie dezvoltat cumva pe aceeaşi bază naturalistă. Tot astfel, energia şi materia trebuie să fi evoluat în natură şi structura dintr-o stare primară haotică sau întâmplătoare,până la actuala ei structură foarte complexă. Dimpotrivă, modelul creaţionist presupune că universul a fost pur şi simplu chemat la existenţă de omnipotenţa Creatorului, în conformitate cu omniscienţa Lui.Nu numai materia şi energia cosmosului, ci şi legile care guvernează comportamentul lor au fost create special ex nihilo, sau poate mai bine,ex Deo. Raţionalismul găseşte conceptul creaţiei speciale insuportabil de naiv, chiar incredibil , dacă cineva neagă categoric existenţa unui Dumnezeu omnipotent. O atitudine mai ştiinţifică este aceea de a face preziceri comparative pe baza celor două modele, pentru a testa capacitatea lor relativă de a corela acest domeniu al legilor de bază ale naturii. Evident că modelul evoluţionist va prezice că materia,energia şi legile sunt încă în proces de evoluare devreme ce ele au evoluat în trecut şi nu există nici un agent extern care să oprească această evoluţie. Creaţioniştii vor prezice că legile de bază, precum şi natura fundamentală a materiei şi a energiei,nu se mai schimbă acum deloc. Ele au fost toate create completamente, adică au fost terminate în trecut şi sunt conservate în prezent. Cosmologii şi cosmogoniştii din şcoala evoluţionistă recunosc aceasta ca o problemă legitimă: Concepţia naivă spune că Universul a apărut dintr-o dată şi că el a găsit un sistem complet de legi care aşteptau să fie ascultate...În realitate este mai natural să presupui că Universul fizic şi legile fizice sunt interdependente. Aceasta ne face să ne aşteptăm ca, în cazul în care Universul se schimbă, într-o mare măsură, atunci să fie posibil ca şi legile sale să se schimbe într-un mod care nu poate fi prevăzut... ¹ Realitatea este că toate observaţiile făcute până la data actuală confirmă prezicerile directe ale modelului creaţionist, anume, că legile de bază ale naturii sunt constante şi că structura fundamentală a materiei şi a energiei este de asemenea o constantă. Nu există până acum nici cea mai mică indicaţie rezultată din observaţia ştiinţifică precum că aceste entităţi ar evolua într-un fel. Cu alte cuvinte, legea gravitaţiei, legile termodinamicii, legile mişcării şi toate celelalte legi cu adevărat fundamentale par să fi funcţionat întotdeauna exact în felul cum funcţionează acum, contrar prezicerilor modelului evoluţionist fundamental. Există şi alte principii ale conservării în fizică (de ex. conservarea impulsului, a sarcinii electrice, etc.). Pare să fie sigur, în măsura în care ştiinţa poate să fie sigură că legile de bază ale naturii nu sunt într-un propces de continuă evoluţie, ci mai degrabă de conservare şi stabilitate, exact aşa cum a prezis modelul creaţionist! Originea sistemului solar Manualele şcolare acordă de obicei mult spaţiu speculaţiilor cu privire la originea pământului şi a sistemului solar. Cu toate acestea, rareori sunt ele cinstite cu tinerii cititori, astfel încât să recunoască că nici una dintre ideile speculative nu este bazată pe vreo dovadă ştiinţifică! După cum ştim sistemul solar este totul unic în univers. Există un număr aproape incalculabil de stele, dar asta nu înseamnă că vreuna dintre ele trebuie să aibă neapărat planete. Astronomii evoluţionişti presupun că multe dintre ele au planete, dar singura raţiune pe baza căreia gândesc astfel este ceea ce s-ar putea numi statistica evoluţionistă. Adică,după raţionamentul lor, dacă soarele nostru a format prin evoluţie, un sistem planetar prin procese naturale, atunci cu siguranţă aceleaşi procese trebuie să fi format prin evoluţie sistemele planetare similare cel puţin în jurul unui anumit numar de alte stele. Cu toate că multe programe spaţiale au adus multe date preţioase în multe privinţe, totuşi probele ce le-au oferit nu au putut servi speranţa evoluţioniştilor cum că viaţa a evoluat pe alte planete ca şi pe pământ. Creaţioniştii, însă, au prezis lucrul acesta tot timpul, pe baza modelului creaţionist. Iată de exemplu câteva preziceri clare ale modelului creaţionist: De vreme ce pământul, luna şi planetele au fost create fiecare pentru un scop specific, fiecare va avea o structură specifică. Ele nu vor fi în esenţă de aceeaşi structură şi compoziţie, cum ar fi cazul dacă toate ar fi evoluat dintr-o sursă comună. Constatăm că numai pământul are o hidrosferă şi o atmosferă capabile să întreţină viaţa aşa cum o cunoaştem noi. Nici o dovadă de viaţă trecută sau prezentă nu va fi găsită nicăieri în sistemul nostru solar în afară de pământ, ci vor fi găsite dovezi de decădere şi catastrofism pe alte planete. Tot astfel fotografiile suprafeţei lunii, cât şi acele ale planetei Marte arată clar semne chiar de natură catastrofică, ce demonstrează că acestea s-au deteriorat în trecut de la forma lor iniţială, oricare ar fi fost aceasta. Niciunde în sistemul nostru solar nu se găseşte nici o dovadă de vreun proces de construire, fie al corpurilor planetare însele, fie al complexităţii sistemelor chimice şi fizice care se gasesc pe ele. Spre surprinderea savanţilor,stuctura chimică a rocilor de pe lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe pământ. Această diferenţă arată că luna s-a format în condiţii diferite...deci înseamnă că orice teorie despre originea planetelor trebuie să explice acum crearea pământului şi a lunii pe căi diferite. ² Aceasta este o descoperire ştiinţifică extrem de importantă şi va trebui subliniată cu tărie. Luna şi pământul au o structură diferită una de cealaltă şi deci au origini diferite! Scopul creării Pământul cu hidrosfera sa unică, cu atmosfera sa unică şi cu litosfera sa unică este -după toate datele pe care le deţinem până astăzi- singurul corp în Univrs capabil să susţină forme superioare de viaţă aşa cum este omul. Aceasta, desigur, este aşa cum se prezice din modelul creaţionist. Pământul a fost creat în mod specific pentru a servi drept casă omului. Modelul evoluţionist al istoriei pământului trebuie să presupună o structură schimbătoare de-a lungul erelor cu trăsăturile fizice evoluând treptat pentru a permite mai târziu evoluţia vieţii. Nu există însă dovezi pentru aşa ceva. Aşa cum se va arăta mai târziu, roci de toate tipurile se pot găsi în toate erele şi astfel nu există nici o dovadă că procesele de formare a rocilor pământului s-au schimbat de-a lungul vremii. Fie că luăm în considerare originea materiei, fie pe cea a legilor naturii, a stelelor şi galaxiilor, a sistemului solar, sau a pământului, am văzu deci că modelul creaţionist corelează toate faptele reale ale observaţiei mult mai realist decât o face modelul evoluţionist. Nu există raţiune ştiinţifică pentru a respinge conceptul că întregul cosmos, cu toată infinita sa varietate de sisteme, de la atomi la galaxii, a fost adus la existenţă în acelaşi timp prin creaţie specială. Obiecţiile la modelul creaţionist nu sunt obiecţii ştiinţifice, ci obiecţii filozofice. Dacă creaţionismul arată, de exemplu, că nu există dovezi că diferitele tipuri de stele evoluează una dintr-alta, evoluţionismul răspunde prin a zice că nu există nici o dovadă că ar exista un scop în crearea acestei largi varietăţi de tipuri de stele. Întrebările privind scopul nu sunt întrebări ştiinţifice, cel puţin în sensul uzual al cuvântului ştiinţă . Întrebarea ştiinţifică esenţială referitor la origini este pur şi simplu care model - evoluţionist sau creaţionist- oferă vehicolul cel mai eficace pentru corelarea şi prezicerea faptelor ştiinţifice ale observaţiei. Totuşi, având în vedere imposibilitatea de a obţine vreodată dovada ştiinţifică reală fie pentru evoluţie fie pentru creaţie şi având în vedere necesitatea de a face o alegere finală între cele două modele pe baza unei preferinţe filozofice sau religioase, pe baza credinţei, dacă vreţi- nu este posibil să evităm cu totul problema scopului. Modelul creaţionist include în mod cu totul explicit, conceptul de scop. Creatorul avea un scop, nu era capricios sau indiferent, atunci când a planificat şi apoi a creat universul, cu particulele şi moleculele sale, cu legile şi principiile sale, cu stelele şi cu galaxiile sale, cu plantele şi animalele sale şi în cele din urmă cu locuitorii săi, oamenii. Explicaţia evoluţionistă va trebui să fie în funcţie de procesele variaţionale întâmplătoare care produc un lanţ evolutiv natural pe toată linia, de la particule la oameni. Explicaţia creaţionistă va fi în funcţie de o planificare iniţială de către un Creator şi apoi de realizarea de către El a acelui plan prin creare specială a tuturor entităţilor de bază ale cosmosului; fiecare cu astfel de structuri şi cu astfel de comportament încât să poată împlini în modul cel mai eficace scopul pentru care a fost creat. Creaţionistul observă de asemenea şi dovada decăderii şi a catastrofei în Univers, privindu-le ca pe nişte intruşi şi tulburători temporari ai ordinii perfecte create la origine şi la care sunt sortiţi în cele din urmă să fie îndepărtaţi pentru totdeauna din creaţie după ce li s-a permis să-şi relizeze tocmai scopul lor. Conflictul de neînlăturat dintre creaţionism şi evoluţionism are aspecte finalmente teologice. Oricât de obiectiv ne-am strădui să comparăm datele faptice ale biologiei sau geologiei în funcţie de cele două modele ştiinţifice, ne trezim în cele din urmă confruntaţi cu o alegere neştiinţifică, adică, aceea de a explica lucrurile în termenii unei descinderi evoluţioniste sau pe baza unui scop creativ. De exemplu, oare atât peştele cât şi omul au ochi datorită faptului că omul a evoluat din peşte sau deoarece atât peştele cât şi omul trebuiau să vadă pentruca astfel să poată împlini scopul pentru care au fost creaţi? Faptul că mulţi savanţi evoluţionişti caută conştient să evite teologia , atunci când prezintă problema originilor nu este o dovadă că explicaţiile teologice nu sunt valabile. Dacă într-adevăr modelul creaţionist oferă un cadru mai satisfăcător de corelare şi prezicere a datelor ştiinţifice, atunci problema scopului este cu totul relevantă. În loc să caute să născocească explicaţii în funcţie de unii strămoşi evoluţionişti ipotetici, creaţionistul caută să stabilească scopurile, sau, aşa cum au formulat-o Newton, Kepler, şi mulţi alţi savanţi din trecut, să gândească gândurile lui Dumnezeu, după El . Admitem că e dificil, în stadiul actual al cercetărilor să înţelegem scopul Creatorului în a face pulsari, sau nebuloase spirale, sau dinosauri sau ploşniţe. Dar mai putem face presupuneri rezonabile , şi astfel de presupuneri nu sunt mai puţin ştiinţifice decât presupunerile pe care le fac alţii depsre imaginara dezvoltare evolutivă a pulsarilor, a nebuloaselor spirale, a dinosaurilor şi a ploşniţelor. Cel puţin conceptul unui Creator omnipotent care urmăreşte anumite scopuri ne oferă o cauză adecvată care produce aceste efecte şi toate celelalte efecte pe care le observăm în Univers, pe când materia haotică nu ne oferă o astfel de cauză. În conceptul creaţionist, dintre toate fiinţele omul este făptura care se situează pe trepta cea mai înaltă şi astfel toate celelalte sisteme create trebuie să fie orientate, într-un mod sau altul, către om, în ce priveşte finalitatea. Chiar şi evoluţionistul recunoaşte că omul este produsul cel mai avansat al procesului cosmic. Evoluţie din nimic În ultimii ani, cosmologiile evoluţioniste au evoluat ele însele într-o manieră aproape de necrezut. Practic vorbind, teoria stării staţionare a fost cu totul abandonată, chiar şi de către cel care a formulat-o şi a propus-o, Sir Fred Hoyle. În plus, Sir Fred şi mulţi alţii au respins şi teoria marii explozii. Aşa cum a spus Weisskopf: Nici o teorie cu privire la evoluţia cosmosului nu este pe deplin satisfăcătoare şi aici se include şi modelul standard care ne pune în faţa unor întrebări şi probleme fundamentale .³ Ideea unui Univers oscilant este de asemenea abandonată: Deducem acum că, datorită entropiei uriaşă generată în Universul nostru care este departe de a oscila un univers închis nu poate trece decât printr-un ciclu de expansiune sau contracţie. 4 Aşadar, numărul concepţiilor cosmogonice se reduc la în final la următoarele: evoluţie ex nihilo sau creaţie ex Deo. Înainte alegerea s-a făcut între: Materia eternă şi Dumnezeul etern . Acum se face între Nimicul omnipotent şi Creatorul omnipotent . Notă:1. W.H.McCrea, Cosmology after Half a Century ,( Cosmologie după o jumătate de secol ),în Science, 160,(iunie 2,1968), p.1297 2. Jerry E.Bishop, New Theories of Creation ,( Noi teorii cu privire la creaţie ), în Science Digest, 72,(octombrie 1972), p.42 3.Victor P.Weisskopf, The Origin of the Universe , ( Originea Universului ), în American Scientist, 71, (sept/oct 1983), p.474 4.S.A. Bludman, Thermodinamics and the End of the Closed Universe , ( Termodinamica şi sfârşitul unui Univers închis ), în Nature, 308(martie 22, 1984), p.322 Accident sau plan? Complexitatea organismelor vii Modelul evoluţionist atribuie toate sistemele şi structurile universului operaţiei proceselor naturale care acţionează sub impulsul unor proprietăţi înnăscute ale materiei şi ale legilor naturii. El presupune că nici un agent extern supranatural nu planifică şi nu dirijează aceste procese; Universul este de sine stătător şi el evoluează de la sine prin acţiunile întâmplătoare ale componenţilor lui. Pe de altă parte, modelul creaţionist atribuie sistemele şi structurile cosmosului unei creări după un plan şi cu un anumit scop a tuturor lucrurilor la început de către un Creator omniscient. Creaţionistul susţine că gradul de complexitate şi de ordine pe care ştiinţa a descoperit-o în Univers n-ar fi putut fi generată niciodată din întâmplare sau prin accident. De fapt această problemă poate fi abordată cantitativ, utilizând principii simple de probabilitate matematică. Problema este pur şi simplu dacă un sistem complex, în care multe componente funcţionează unite împreună, şi în care fiecare componentă este unic necesară funcţionării eficiente a întregului, ar putea să se nască vreodată prin procese întâmplătoare. Întrebarea este deosebit de acută când avem de a face cu sisteme vii. Cu toate că legăturile anorganice sunt uneori foarte complexe, organismele vii sunt extrem de complexe. Cu toate acestea modelul evoluţionist presupune că toate aceste sisteme s-au format la întâmplare şi pe cale naturală. Similarităţi şi diferenţe În cadrul materiei organice există multe similarităţi între diferite soiuri de plante şi animale, pe care evoluţioniştii le-au interpretat ca fiind o dovadă a unui strămoş comun. Creaţioniştii interpretează aceleaşi similarităţi drept o dovadă a unei planificări şi proiectoare creatoare comune. Evoluţionismul trebuie să presupună că toate aceste caracteristici s-au dezvoltat prin mutaţii întâmplătoare şi prin selecţii naturale. Creaţionismul le explică a fi structuri concepute de Creator pentru scopuri specifice, aşa încât atunci când au fost la mijloc scopuri similare au fost create structuri similare, insă pe lângă aceste similarităţi există şi diferenţele. De exemplu, există multe similarităţi între câini şi pisici, dar între ei există şi multe diferenţe. Modelul creaţionist spune că structurile similare din ambele grupe au fost create pentru funcţii similare şi că structurile lor diferite au fost create pentru funcţiile lor diferite. Modelul evoluţionist întâmpină însă aici o mare problemă. Dacă pisica şi câinele au evoluat dintr-un strămoş comun în acelaşi mediu prin acelaşi proces, cum au ajuns aceste animale să se deosebească între ele? S-ar părea atunci că ar trebui să existe mai degrabă o serie integrată de animale între câini şi pisici, aşa încât niciodată să nu poţi spune unde încetează câini , şi unde încep pisicile . Teoria evoluţionistă cere o continuitate a organismelor dar nu există nici o dovadă ca ea există acum, sau că a existat vreodată. Modelul evoluţionist presupune că toate organismele au apărut dintr-un strămoş comun. De vreme de ele trăiesc într-o continuitate de medii în aceeaşi lume şi s-au dezvoltat prin aceleaşi procese naturale, prezicerea primară din modelul evoluţionist trebuie să fie a unui continuum de organisme, iar nu specii distincte separate prin goluri. Pentru a explica golurile, trebuie introduse în model numeroase presupuneri secundare- turnurile de ipoteze bazate pe ipoteze , după expresia Dr.W. R. Thompson (fost director al Institutului Commonwealth-ului pentru Control Biologic de la Otawa, Canada, în comentariile făcute asupra ediţiei centenarei a Originei Speciilor de Charles Darwin). Încă o dată, modelul creaţionist nu este pus în situaţia să explice datele prin introducerea unor astfel de presupuneri secundare. Adică, el prezice datele, o mulţime de specii distincte de organisme, separate prin goluri, având atît similarităţi cât şi diferenţe. Având în vedere aceste fapte, este straniu că evoluţioniştii pun constant un accent aşa de mare pe similarităţi ca dovadă a evoluţiei. În fiecare caz similarităţile sunt mai bine explicate prin creaţie şi diferenţele sunt prezise de modelul creaţionist. 1.Similarităţi în embriologie Încă înainte de Charles Darwin, evoluţioniştii pretindeau că similarităţile în dezvoltarea embrionică indică strămoşi comuni. Unele manuale şcolare încă mai arată embrioni de animale alături de cei de om, scoţând în evidenţă izbitoare similarităţi între ei şi îi oferă ca dovezi ale unor strămoşi comuni. Acest tip de similaritate dovedeşte nu atît de mult strămoţi comuni, ci un Proiectant comun. Acceptând ideea creaţiei, întrucât cele mai multe animale superioare au fost proiectate să se reproducă prin acelaşi tip de procese reproductive, este de aşteptat ca dezvoltarea embrionică să fie similară pentru toate aceste soiuri de animale. De vreme ce animalul embrionic îşi începe existenţa în fiecare caz printr-o unire într-o singură celulă a două celule parentale, şi următoarea multiplicare celulară trebuie să opereze pentru un anumit timp în acelaşi tip de mediu, şi de vreme ce, mai departe, multe dintre structurile care vor fi dezvoltate trebuie să fie într-o anumită măsură similare (membre, cap, etc.), este natural ca embrionii în dezvoltare să arate foarte asemănători în stadiile lor iniţiale de dezvoltare. La momentul când devine însă necesar să înceapă să se formeze caracteristicile specializate, corespunzătoare specie părinţilor, atunci aceste asemănări superficiale cedează locul caracteristicilor distinctive corespunzătoare. În realitate, aceste diferenţe semnificative ies în evidenţă destul de dvreme în dezvoltarea embrionică. 2.Similarităţi în comportament Ocazional, similarităţi în comportamentul animalelor au fost citate ca dovadă a înrudirii. Exemplele sunt însă greu de găsit, şi situaţia mult mai tipică este aceea a tiparelor de comportament diferite. Deseori găsim că şi unele specii strâns înrudite au obiceiuri sau instincte drasti divergente. Încă o dată, similarităţile de comportament cîte se pot găsi că există în realitate, pot fi explicate foarte bine într-un context creaţionist. Maimuţe sau oameni? Originea omului þ Z ^ B þ Z þ Bu este el o creaţie specială,înzestrat de Creatorul să exercite stăpânire asupra întregii creaţii? Modelul evoluţionist îl înfăţişează pe om ca evoluând încet dintr-un strămoş ne-uman, în vreme ce modelul creaţionist cere că omul a fost creat direct om, cu un trup pe deplin uman şi cu un creier pe deplin uman de la început. Istoria evolţionistă care se predă de obicei în şcoli sugerează că atât omul cât şi maimuţele au derivat dintr-un strămoş comun necunoscut care a existat cândva între 5 până la 20 de milioane de ani în urmă.Linia care a dus la om a trecut prin diferite stadii evolutive care au culminat în om cu aproximativ 1 până la 3 milioane de ani în urmă.De la data aceea, evoluţia fizică a omului a cedat locul unei evoluţii culturale şi sociale. În sprijinul acestei idei,evoluţioniştii arată un număr de fosile de hominieni (termenul "hominieni"include atât maimuţele cât şi omul) şi de hominide (un termen care se aplică la indivizi din linia care duce la om,dar care sunt incă sub-umani), care se afirmă că arată diferite stadii ale evoluţiei pre-umane.Creaţioniştii, pe de altă parte, insistă că acestea sunt fosile fie de maimuţe fie de om, şi nu a unor animale intermediare între maimuţe şi om. Profesorii găsesc că aceasta este zona cea mai sensibilă în domeniul studiului originilor. Termenul "oamenii din peşteri" este pentru cei mai mulţi oameni sinonim cu întreaga idee de evoluţie.Începând aproape de la grădiniţă, copiilor li s-a spus despre oamenii din vremuri foarte îndepărtatecare au trăit în peşteri şi despre felul în care, în cele din urmă, anumiţi indivizi primitivi dintre ei au descoperit focul sau au inventat roata.Chiar dacă ideile acestea n-au fost etichetate cu termenul de "evoluţie", efectul net asupra copilului este condiţionarea lui încă din stadiul cel mai timpuriu, pentru ca să fie gata să accepte mai târziu întreaga idee a evoluţiei umane. Profesorii cu adevărat conştienţi însă vor dori să dea elevilor ambele laturi ale informaţiei, mai ales când este vorba despre subiectul acesta care este mai vital decât toate celelalte - originea omului şi scopul său.Pentru a da interpretarea creaţionistă a acestor descoperiri, vom discuta mai întâi pe scurt toate tipurile mai importante de fosile în ordinea presupusei lor progresii evolutive. 1.Strămoşul comun al omului şi al maimuţei. Nu se indică nici un nume pentru acest animal, deoarece nu s-a găsit încă niciunul, şi este doar o deducţie a evoluţioniştilor că el ar fi existat.Creaţioniştii prezic că această "verigă lipsă" va lipsi în mod permanent. 2.Ramapithecus Sufixul "pithecus" înseamnă "maimuţă" şi unui număr considerabil de fosile li s-a făcut publicitate ca fiind animale "piteciene" dispărute,unele dintre ele fiind considerate ca posibili strămoşi ai omului. Între acestea se numără Dryopithecus, Oreopithecus, Limnopithecus, Kenyapithecus şi altele, toate fiind considerate ca datând de aproximativ 14 milioane de ani. Cei mai mulţi antropologi evoluţionişti consideră că "Ramapithecus" este cel mai important din acest grup. Fosila a fost găsită în India în 1932 şi consta din mai mulţi dinţi şi fragmente de falcă.Deoarece dinţii canini şi incisivi ai acestei creaturi, cu toate că sunt asemănători cu cei de maimuţă, sunt mai mici decât cei ai maimuţelor de azi, unii evoluţionişti considerăforma aceasta aparţinând unui hominid. Dar după toate probabilităţile, toate aceste fosile diferite nu sunt decât nişte indivizi diferiţi din aceeaşi specie de bază de maimuţe dispărute. Cu siguranţă ele nu pot fi considerate ca strămoşi ai omului.Tipul lor particular de dinţi se leagă probabil de regimul lor alimentar particular şi nu de vreo înrudire cu omul. 3.Australopithecus Acest nume (însemnând "maimuţa de sud") a fost acordat unui număr considerabil de fosile diferite, descoperite mai ales în Africa de est de către Louis Leakey şi alţii. Pe lângă cele cu nume de Australopiteciene, alte fosile incluse în acest grup sunt Zinjanthropus, Paranthropus, Plesianthropus, Telanthropus şi Homo habilis. Se consideră că Autralopithecus a trăit cu aproximativ 2 sau 3 milioane de ani în urma, că a umblat pe două picioare în poziţie dreaptă şi că a folosit unelte primitive. Totuşi, el ar fi avut un creier numai de 500 cm3, de aceeaşi mărime ca cel al unor maimuţe. Dinţii îi erau ca şi cei ai lui Ramapitecus. De mulţi ani încoace antropologii au fost într-o stare confuzie şi au fost divizaţi cu privire la Australopithecus, unii find convinşi că el era un strămoş al omului, iar alţii că reprezintă o ramură evolutivă terminată fără urmaşi. Caracteristicile "asemănătoare cu ale omului" ale dinţilor şi fălcilor acestui pavian par să aibă de a face cu habitatul şi cu alimentaţia sa şi în mod clar ele nu sunt indicaţii ale unei apropieri de calitatea de om! 4.Homo erectus Un număr de oameni fosili sunt grupaţi acum sub numele generic de Homo erectus, incluzând unele nume destul de notorii cum ar fi Omul de Java,Omul de Pekin, Omul de Heidelberg şi Meganthropus. Despre aceştia se crede că au trăit cam acum 500.000 de ani, că au umblat în poziţie verticală, că au avut creiere de 1.000 cm3, şi că au dezvoltat o cultură rudimentară, incluzând unele aşezăminte şi unele arme simple. Dovezile pentru toate acestea sunt echivoce, pentru a nu spune mai mult.Omul de Java a fost mai târziu repudiat de descoperitorul său, iar oasele Omului de Pekin au dispărut în timpul celui de al II-lea război mondial şi nu mai sunt disponibile pentru a fi analizate.Omul de Heideilberg a constat numai dintr-un maxilar mare, şi Meganthropus a constat numai din două oase de maxilar inferior şi din patru dinţi şi acestea au fost atribuite de mulţi australopitecilor. Oricum, alte fosile din acest tip general se pare că au fost descoperite în diferite locuri în jurul pământului. Se prea poate că Homo erectus să fi fost un om adevărat, dar oarecum degenerat în mărime şi cultură, posibil datorită căsătoriilor între rude de sânge, a alimentaţiei proaste şi a mediului înconjurător ostil. 5.Omul de Neanderthal Cel mai faimos dintre toţi cei consideraţi a fi aşa-numita "verigă-lipsă" este Homo neandethalensi, desenat de mai bine de o sută de ani ca o fiinţă încovoiată, brutală, cu arcade ale sprâncenelor mult ieşite în afară şi cu cele mai primitive obiceiuri. Multe rămăşiţe scheletice ale acestor oameni sunt însă disponibile acum, şi nu mai există nici o îndoială că omul de Neanderthal a fost cu adevărat fiinţă umană, Homo sapiens, care nu se deosebeşte cu nimic mai mult de oamenii contemporani decât se deosebesc între ele diferitele triburi de oameni contemporani.Capacitatea creierului său a fost cu siguranţă identică cu cea a creierului omenesc. Este cunoscut acum că omul de Neanderthal cultiva flori, modela unelte elegante, desena, picta şi practica o anumită religie, înmormântându-şi morţii. Există acum chiar şi anumite indicaţii că omul de Neanderthal sau unii din predecesorii săi au avut o formă de scris. 6.Omul modern Contrar opiniei comune, există multe dovezi că omul modern a existat în aceeaşi perioadă cu toţi aceşti ipotetici şi foarte îndoielnici strămoşi ai lui, asemănători cu maimuţa. Originea omului trebuie plasată la o dată mai timpurie (vorbind geologic, în termenii sistemului de timp clasic) decât s-a crezut mai înainte, probabil că antropologii vor arunca o privire mai serioasă asupra multor alte fosile de om modern care au fost semnalate mai demult în straturi mai timpurii, dar care au fost ignorate sau demise prin diferite explicaţii. Limbi şi rase Evoluţioniştii aplică teoria evoluţionistă nu numai la originea omului ci şi la istoria lui ulterioară, interpretând societăţile lui şi culturile lui, şi chiar şi sistemele lui economice şi politice, în sensul unei dezvoltări naturaliste de la o formă la alta. De fapt, aici, în domeniul ştiinţelor sociale este locul în care deosebirea dintre filozofia evoluţionistă şi cea creaţionistă este de cea mai mare importanţă, deoarece acestea influenţează în modul cel mai direct atitudinile personale ale omului şi activităţile sale zilnice. Adică, dacă omul este numai un produs al unor procese naturale întâmplătoare şi este esenţialmente numai un animal fără vreun scop sau sens în viaţă, atunci atitudinile şi acţiunile sale vor fi cu siguranţă foarte mult diferite de cele ale unui om care se consideră a fi o fiinţă creată în mod special de un Creator special care a avut un scop specific în creaţia Sa. Ştiinţele sociale, care încearcă să trateze problemele omului şi ale comportamentului său (atât ca individ cât şi în organizaţii sociale) tind să trateze problemele umane într-un mod radical diferit, în funcţie de filozofia lor cu privire la originea omului. În consecinţă, atuncicând vorbim despre aceste subiecte este de o importanţă specială ca profesorul să dea studenţilor săi o prezentare echilibrată a ambelor punct de vedere. Astfel procesul de educaţie devine un proces de îndoctrinare şi de canalizare şi şcoala degenerează într-o crescătorie de papagali. În secţiunile de încheiere ale acestor cărţi, noi vom compara modelul evoluţionist cu cel creaţionist în ceea ce priveşte concepţia despre originea şi despre aspectele naturii omului care îl disting în modul cel mai categoric de toate celelalte fiinţe şi anume, particularităţile de limbă, cultură şi religie. Tratându-l pe om în mod strict ca pe un organism biologic aflat într-un "mare lanţ al existenţei" împreună cu toate celelalte organisme, biologii evoluţionişti au împărţit "specia" umană (Homo sapiens) în diferite "subspecii", sau rase, în acelaşi mod în care sunt subdivizate celelalte specii. În terminologia evoluţionistă, o rasă este o specie incipientă; dacă dezvoltarea rasială este progresivă şi binefăcătoare în "lupta pentru existenţă", atunci rasa va supravieţui iar altele vor dispare, aşa încât în cele din urmă ea devine o specie nouă şi mai bună. Se poate ca Homo erectus să fi evoluat până când a devenit Homo sapiens, şi, cândva se teoretizează, o rasă deosebit de virilă a acestuia din urmă va putea să evolueze până va ajunge, să zicem, Homo supremus (supraomul). Conceptul acesta a fost cu precadere dominant în gândirea evoluţioniştiilor din secolul al XIX-lea şi el a produs un număr de filozofie, aşa cum au fost aşa-zisul darwinism social, imperialismul militaristic şi rasismul nietzchean. Este semnificativ faptul că C. Darwin a dat cărţii sale "Originea Speciilor şi Selecţia Naturală" subtitlul provocator "Păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă". Cu toate că în cartea sa discuţia s-a concentrat asupra raselor de plante şi de animale, era clar că el include şi diferitele rase de oameni în acelaşi concept. Evoluţioniştii moderni, în cea mai mare parte, nu mai privesc nici o rasă de oameni ca fiind intrinsec superioare sau inferioare altei rase. Cu toate acestea, însuşi conceptul de "rasă" este în mod fundamental o categorie a biologiei evoluţioniste şi evoluţioniştii moderni de frunte recunosc lucrul acesta. George Gaylord Simpson spune: " Rasele de oameni au, sau probabil ar trebui să zicem, "au avut", exact aceeaşi semnificaţie biologică ca şi subspeciile altor specii de mamifere."¹ Modelul creaţionist, pe de altă parte, recunoaşte numai specia ca fiind unitatea de bază creată, specific, în cazul nostru, rasa umană. Multe varietăţi de câini au fost dezvoltate din "soiul" ancenstral de câine, dar totuşi ele sunt interfertile şi capabile de a reveni la forma ancenstrală. În mod similar, toate grupările tribale diferite dintre oameni s-au dezvoltat din bărbatul şi femeia care au fost creaţi originar şi sunt în mod fundamental o singură unitate biologică. Una din cele mai mari vexatorii(jignitoare) întrebări pe care şi-o pun azi biologii şi antropologii evoluţionişti este aceea a originii raselor. Dacă într-adevăr, întreaga omenirea are aceeaşi strămoşi şi dacă nici o rasă nu este mai bună decât alta, aşa cum afirmă cei mai mulţi evoluţionişti moderni, atunci cum de au ajuns acestea să fie atât de diferite la înfăţişare? S-a r părea că fiecare rasă distinctă trebuie să-şi fi avut istoria ei specială de segregare, de mutaţie, de selecţie şi de adaptare, căci altfel nu s-ar fi dezvoltat atât de diferit de celelalte rase. Dar, dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, de ce nu s-au dezvoltat prin aceleaşi procese şi diferenţe de intelect şi de capacităţi fizice? Cu siguranţă că acestea vor avea o mai mare "valoare de supravieţuire" în selecţia naturală decât astfel de diferenţe inofensive cum ar fi culoarea pielii. Mutaţiile sunt aproape întotdeauna dăunătoare; de aceea dezvoltarea unei noi subspecii pe calea mutaţiei ar necesita un timp extrem de lung- dacă într-adevăr s-ar putea realiza vreodată. Însă o structură concepută genetic, chiar dacă a fost anterior regresivă, s-ar putea să aibe beneficii imediate într-un mediu dat. De aceea, conceptul dezvoltării rapide a unor caracteristici fizice distinctive în mici populaţii cu împerechieri de rudenii de sânge se încadrează perfect în modelul creaţionist. De fapt, el poate fi privit ca o adevărată prezicere din modelul creaţionist denotând o gândire anticipativă creatoare din partea Creatorului, care a echipatat fiecare specie de organisme cu o largă varietate de structuri potenţiale care să le facă în stare să se adapteze rapid la o largă varietate de medii potenţiale, pentruca astfel să conserveze şi să păstreze specia sa de bază. Pentru a reliza astfel de rezultate prin mutaţii ar fi necesară o extrem de lungă perioadă de segregare a fiecarei rase şi aşa cum s-a remarcat mai înainte, aceasta duce în mod natural şi aproape inevitabil la rasisim- la concepţia că fiecare rasă a avut o îndelungată istorie evolutivă proprie. Civilizaţii antice Abordarea tipic evoluţionistă a studiului omului primitiv este aceea de a-l înfăţişa la început ca pe o fiinţă brutală şi ignorantă, trăind din vânatul animalelor, şi din culesul fructelor sălbatice şi al nucilor, locuind adesea în peşteri. Apoi este văzut ca dezvoltând încet o formă primitivă de agricultură şi de domesticire a animalelor, apoi trăind în sate cu o anumită organizare socială, apoi descoperind metalele şi în cele din urmă, dezvoltându-se la stadiul de om "civilizat". Astfel, se crede că evoluţia biologică care a dus până la om a făcut loc, în anumite privinţe, evolu