Referat Dezvoltarea Rurala In Zona Valiug

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Dezvoltarea Rurala In Zona Valiug si de asemenea puteti face Download Referat Dezvoltarea rurala in zona valiug

Citeste fragmente din Referat Dezvoltarea Rurala In Zona Valiug

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA FACULTATEA DE AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA: BIOLOGIE – ŞTIINŢE AGRICOLE LUCRARE DE LICENŢĂ DEZVOLTAREA RURALĂ ÎN ZONA VĂLIUG Cu multă recunostinţă, sincere mulţumiri d-nului profesor doctor Mircea Goian pentru preţioasele îndrumări acordate pe parcursul efectuării şi redactării prezentei lucrări. Mulţumesc tot odată întregului colectiv de cadre didactice pentru formarea mea profesională. CUPRINS INTRODUCERE CADRUL NATURAL ISTORICUL COMUNEI ÎNVĂŢĂMÂNTUL MUNCA CULTURALĂ ARTA POPULARĂ OCOLUL SILVIC TURISMUL ANEXA I ANEXA II FOTOGRAFII I. INTRODUCERE Într-o regiune pitorească admirabilă, la o depărtare de aproximativ 30 km spre SE de Reşiţa, se află liniştita staţiune Văliug. Întrucât în judeţul Caraş – Severin predomină relieful montan, zona Văliugului oferă oaspeţilor săi un cadru natural de o frumuseţe unică, obiective de un deosebit interes turistic şi ştiinţific. Văliugul este o staţiune climaterică, care înca din anul 1879 a inceput să fie vizitată de oaspeţi veniţi din toate colţurile ţării. Comuna Văliug este situată pe şoseaua Reşiţa – Slatina-Timiş, accesul fiind posibil pe şosea sau cu trenul pană în Slatina-Timiş iar de aici pe şosea prin satul Gărîna. Văliugul se întinde de-a lungul râului Bîrzava, începând de la aşezările din Crăinicel până la Hîrţu, acolo unde se bifurcă drumurile spre barajul Gozna(la dreapta) şi spre Gărâna (la stânga). Comuna Văliug (Franzdorf) ia naştere la 29 iunie 1793, prin stabilirea în zonă a 71 de familii provenite din regiunea Salzkommergut - Austria,care împreună cu un număr mic de români (olteni) formează locuitorii acesteia. O parte dintre ei au fost repartizaţi la Crivaia (Krivei), iar cealaltă parte în Poiana Văliugului (Iosefinental). Din punct de vedere turistic triunghiul format de lacurile de acumulare Trei Ape, Gozna şi Secu având în centru staţiunea Semenic constitue punctul de interes central permiţând desfăşurarea activităţilor turistice atât iarna cât şi vara. Zona Văliugului impresionează prin caracteristicile reliefului, dispunerea unităţilor acestuia în trepte de la vest spre est ce au influenţat etajarea vegetaţiei. Prin varietatea, bogaţia şi originalitatea ei, fauna nu rămâne cu nimic mai prejos în urma florei. De asemenea se poate aminti prezenţa lacului de acumulure Văliug, care funcţioneaza din 1909, în scop energetic şi pentru alimentare cu apă, atât a comunei cât şi a oraşului Reşiţa. Puţin mai târziu se înfiinţează Ocolul Silvic Văliug care aparţine de Direcţia Silvică Reşiţa. Pădurile acestui ocol au fost administrate de statul austro – ungar până în 1850, de Societatea de Căi Ferate (S.T.E.G) în 1855, care după anul 1919 se transformă în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R), iar odată cu naţionalizarea, pădurile trec în administrarea statului român.Aceste păduri seculare au funcţii speciale de protecţie, având rolul de a ocroti prin existenţa lor acumulările de apă Gozna, Văliug şi Trei Ape, fiind de asemenea zonă tampon în jurul Parcului Naţiona : Cheile Caraşului – Semenic. Vizitând doar obiectivele urmărite în prezenta lucrare veţi rămâne sigur impresionaţi de ţinuturile acestei zone, zestre valoroasă pentru cei ce vor profita de binefacerile ei pentru viaţă şi desigur, cred că veţi reveni ori de câte ori veţi avea prilejul. II. CADRUL NATURAL Aşezare Întrucât în suprafaţa judeţului Caraş-Severin predomină relieful montan, zona Văliugului oferă oaspeţilor săi un cadru natural de o frumuseţe unică şi obiective de un deosebit interes turistic şi ştiinţific. Subzona Breazova - Crivaia s-a conturat în jurul a două lacuri de acumulare Breazova, Gozna ( Văliug ) şi împrejurimi. Aici la poalelele Munţilor Semenic la o altitudine de 535 m, la 22 Km de Reşiţa se află o regiune pitorească admirabilă, în centrul căreia se găseşte Staţiunea Văliug. Comuna Văliug s-a format în valea largă a Bîrzavei, fiind înconjurată de dealuri cu păduri de brazi şi de molizi. Se întinde de-a lungul râului Bîrzava, începând de la aşezările din Crăinicel până la zona finală a parţii numită Hîrtii, la locurile unde se bifurcă drumurile la dreapta spre Barajului Gozna, la stânga spre Gărîna. Intrarea este marcată de sectorul denumit Poiana Văliugului pe numele său iniţial Iosefinental. Vecini: fosta comună Cuptoare, actualmente cartier al municipiului Reşiţa, şi satul Gărâna, care aparţine de Brebu Nou. Geomorfologie Teritoriul administrat de Ocolul Silvic Văliug, este situat în sud-estul ţării, în provincia central-europeană, sub - provincia piemonturilor vestice, ţinutul Munţilor Banatului, districtul Munţilor Semenic. Acesta cuprinde păduri situate pe culmile ce pornesc din masivul Semenic spre nord, est şi vest şi direct din văile râurilor Bârzava şi Timiş, ocupând partea superioară a acestora. Altitudinal, suprafaţa ocolului se situează între 500 m (Cotul Turcului) şi 1452 m (Vf. Gozna), altitudinea predominantă fiind cea de 85 m. Expoziţia însorită ocupă 21%, umbrită - 32%, iar cea parţial însorită 47%. Hidrologie Teritoriul Ocolului Silvic Văliug este străbătut de două ape importante care au format două mari bazine hidrografice: Timiş şi Bârzava. Reţeaua hidrografică este densă iar cursurile de apă au un debit permanent şi în general constant datorită faptului că străbat o zonă aproape integral împădurită şi se alimentează din izvoarele bogate care ies din masivul Semenic. Regimul hidrografic echilibrat şi debitul constant au făcut posibilă construirea în zonă, în perioada 1890 – 1968, unui sistem hidrografic complex format dintr-o reţea de canale şi apeducte şi patru lacuri de acumulare, dintre care trei pe teritoriul acestui ocol. Primul lac de acumulare din sud-estul europei a fost construit aici în anul 1907 – 1909 (Lacul Breazova, cu dig zidit din piatră cu mortar de ciment). Pe Bîrzava se succed în ordine, din amonte de comuna Văliug până în apropierea Reşiţei următoarele lacuri: Lacul de acumulare Gozna ( în lucrări de cercetare apare şi sub denumirea de Breazova ), pus în funcţiune în 1953 are o suprafaţă de 66,2 ha şi un volum de apă de 11.997.000 m.c., fiind folosit pentru hidrocentralele Crăinicel şi Grebla şi cu bazin turistic în cadrul complexului turistic Crivaia. Lacul de acumulare Văliug funcţionează din 1909 în scop hidroenergetic şi pentru alimentare cu apă. Are o suprafaţă de 12,6 ha şi un volum de 1.130.000 m.c. de apă. Lacul de acumulare Secu, construit în 1963 cu suprafaţa de 105,67 ha şi un volum de 15.132.000 m.c. apă, serveşte la alimentarea cu apă a municipiului Reşiţa având şi rol de agrement în cadrul Staţiunii Turistice Secu. Climatologie Ocolul Silvic Văliug este situat într-o zonă cu climă temperat-continentală, cu uşoare influenţe mediteraneene, cu ierni mai lungi, primăveri bogate în precipitaţii, veri destul de călduroase şi toamne relativ lungi şi secetoase. Precipitaţiile sunt în general regulate şi abundente. Astfel, în intervalele de altitudine 500-700 m, 701-900 m şi 901-1350 m, precipitaţiile înregistrate se încadrează între limitele 900-1100 mm/mp/an, 1000-1200 mm/mp/an, respectiv 1200-1400 mm/mp/an. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă este între 120 şi 160 la altitudini mai mari de 1000 m şi între 80-120 sub 1000 m. Prima zi de îngheţ este în jurul datei de 15 octombrie, iar ultima zi de îngheţ este în intervalul 10-20 aprilie. Durata intervalului de zile fără îngheţ este, în medie, în jur de 185. Climatul staţional local este moderat şi puternic modificat de formele şi elementele de relief, de diferenţele de altitudine, vânturi etc. Vânturile cele mai importante în regiune sunt Coşava, cu direcţie nord-estică, viteză medie 1,7 m/s şi Föhnul din direcţia sud-vestică, cu viteza medie mare de 1,7 m/s, care se manifestă în lunile de vară. Perioada de calm este de 25% şi cea de vânt de 75%. Vegetatia Zona pădurilor este bine reprezentată, fagul ( Fagus silvatica ) constituind specia principală care determină aspectul general al pădurilor din zona muntelui Semenic. Acesta este prezent în amestec cu ulmul de munte (Ulmus montana), paltinul ( Acer pseudoplatanus ), iar în partea superioară se amestecă cu bradul ( Abies alba ) şi molidul ( Picea escelsa). Predomină de asemenea pajiştile cu iarba câmpului ( Agrostis tenuis ), păiuşul roşu ( Festuca rubra ), ţepoşica ( Nardus stricta ) şi firuţa ( Poa violacea, Poa alpina ). Se mai întâlnesc tufe de afin ( Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea ), ienupăr ( Juniperus sibirica ), garofiţele de munte ( Dianthus sp. ), brânduşele ( Croccus banaticus ), cupele ( Gentiana excisa ) şi clopoţei ( Campanula persicifolia, C. napuligera), etc. Fauna Prin varietatea, bogăţia şi originalitatea ei, aceasta nu rămâne cu nimic în urma florei. Viaţa freamătă peste tot prin multe specii de animale reprezentate prin numeroase exemplare de reptile ( guşter, şarpele de casă, şarpele de alun, ş.a.); păsări ( mierla, sturzul, cucul, gaiţa, codobatura, vulturul, uliul, etc.) şi mamaifere ca de exemplu şoarecele gulerat, pârşul, veveriţa, iepurele, mistreţul, căprioara, vulpea şi lupul. Râurile de munte sunt bogate în păstrăvi indigen ( Salmo trutta fario ), păstrăv curcubeu ( Salmo irideus ), zlăvoaca ( Cottus gobio ) şi cleanul ( Leuciscus cephalus ). III. Istoricul comunei Având o legătură organică cu munţii, bogăţiile miniere ale subsolului ca şi ale florei – pădurile milenare, acestea au constituit o bogăţie din cele mai valoroase. Natura, oferă aici condiţii de lucru permanent, la exploatarea lemnului şi numai atunci când sunt forme exagerate de stihii ale naturii, se întrerupe activitatea. Punctele turistice, solicitate de vizitatori şi cei din categoria excursioniştilor, ori a celor veniţi în concediu, au nevoie de mână de lucru. şi aceasta se selecţionează mai ales din rândul locuitorilor din Văliug. Aşezarea geografică a acestei localităţi, atât ca zestre cât şi ca bogăţii din cele mai valoroase este firesc să fi fost în centrul atenţiei oricăror forme de existenţă a omenirii în decursul istoriei. Dacă ne referim numai la exploatările miniere şi cele ale pădurilor, vom deduce adevărul. Din perioada epocii fierului, a bronzului, care datează din cele mai vechi vremuri, se identifica urme ale înaintaşilor acestor zone fiind cu neputinţă să nu gasim rămăşiţe de forme ale uneltelor gospodăreşti şi casnice, din fier, bronz şi chiar podoabe din aur şi argint. Nominalizarea următoarelor precizări autentice ne conduc la credinţa existenţei in aceste locuri a comune din vremuri de mult apuse. După transformarea Daciei în provincie romană, s-au construit numeroase drumuri strategice şi economice. Probabil să fi legat şi un drum ce lega Valea Cernei cu cel din centrul Banatului. Acesta pornea de la Teregova pe Valea Timişului spre Semenic, apoi pe Valea Bârzavei, trecând prin Văliug, Reşiţa, Bocşa până la Berzovia. Drumurile erau păzite de castre şi turnuri de apărare dovedite de urme arheologice şi monede romane. Seria monedelor din secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr. cunoscute la Reşiţa, sunt din perioada dintre Traian şi Filip Arabul. Tot în zona Reşiţei s-a găsit o monedă de la împăratul Constantin (după D. Protase, „Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii”, Bucureşti, 1966, pag. 177). Reşiţa şi aşezările din jurul ei erau sub o puternică influenţă romană dat fiind că drumul de legătură, între cele două artere principale din Banat, trecea prin această zonă. Această situaţie nu a afectat prea mult vechea formă de organizare a oştilor săteşti de aici; procesul de romanizare s-a dezvoltat şi aici ca şi în alte părţi supuse romanizării, această regiune integrându-se organic în teritoriul pe care s-au format poporul român şi limba română. Instaurarea stăpânirii romane a intensificat dezvoltarea economiei, îndeosebi exploatarea fierului – atât de necesar trebuinţelor războiului – cât şi a aurului, aducător de mari venituri.Urme de exploatare romană se întâlnesc în apropierea Reşiţei la Tâlva Ţapului, la Bocşa, Ocna de Fier şi Dognecea (după Gh. Cimponieriu, op. cit., pag. 67). Precizăm că pe teritoriul Văliugului, la 5 km distanţă există locul denumit Bogatul, sau Cuca, spre Groposu – care după denumire indică ceva deosebit –. De fapt, pe vârful lui care are o înălţime de 1000 de metri, a existat o moară de vânt. Aici s-a transmis din vechime, existenţa unor bogăţii, încă din vremea romanilor. În vremurile contemporane, în deceniile 8-9 ale secolului nostru, s-au deschis mine de exploatare. Au fost găsite urme din vremuri apuse, de exploatări, unelte de lucru – acestea dovedind ceea ce am anunţat mai sus.Exploatările acestea au fost sistate, galeriile închise ca de altfel cum s-a petrecut în mai multe localităţi din ţară, din acea perioadă istorică a comunismului. Concludem deci şi prin aceste afirmaţii la existenţa omului pe aceste meleaguri. De fapt acestea nu ţin loc de atestări . Istoria demonstrează că populaţia băştinaşă daco-romană de pe teritoriul Banatului îşi continuă vechile îndeletniciri, obştile din regiunea muntoasă îşi păstrau o mai mare libertate, erau într-o dependenţă mai uşoară faţă de aristocraţia triburilor migratoare, dând dijmă din produsele obţinute sau alte ori dădeau contingente de ostaşi care să contribuie la întărirea forţelor militare ale cuceritorilor. Migraţia slavă are o puternică influenţă asupra populaţiei daco-romane bănăţene şi a contribuit la formarea poporului român şi a limbii române, pe această parte a teritoriului de naştere a poporului român. Are loc asimilarea slavilor în mediul băştinaş şi stratificarea socială, luând naştere feudalismul, când ţăranul este dependent de proprietarul de pământ. În zona Reşiţei, în orânduirea aceasta feudală începe consolidarea formaţiunii incipiente şi voievodatul condus în sec. X de voievodul Vlad care organizează lupte împotriva triburilor maghiare. Din documentele istorice reiese că locuitorii băştinaşi din perimetrul Banatului în care este inclusa şi localitatea Văliug, au fost liniştiţi în privinţa păstrării aşezămintelor, dar Reşiţa apare în secolul al XV-lea când aparţine Comitatului Caraş, în sec. XVIII. La 1673 e menţionată cu numele de Reszinitzacare pe atunci plătea tribut paşalâcului Timişoarei. În perioada 1690-1700, Reşiţa împreună cu alte localităţi din jurul Bârzavei este menţionată ca făcând parte de districtul Bocşa.Dar după războiul ruso-turc din 1716-1718, când turcii sunt bătuţi, Banatul,care includea si Valiugul, este sub stăpânirea austriacă. In acele vremuri de demult, localitatea Reşiţa se afla în zona Reşiţa-Montană, având pe atunci 30 de familii de români, din Oltenia, ce se ocupau cu producerea mangalului pentru uzinele din Bocşa. Să revenim la istoria strictă Văliugului. Această localitate cu bogăţiile pe care le-a moştenit de la bunul Dumnezeu, nu putea fi neglijată de a fi în atenţia şi sub stăpânirea unei puteri umane. De ar fi fost cu teren aparte, arid, deci fără condiţii din cele mai fericite pentru viaţa socială, ar fi şi azi în afara atenţiei societăţii. Dar in zilele noastre această localitate este foarte apreciata şi dorită, poate mai mult ca atunci cu zeci de secole în urmă. La aceste aprecieri, revenim cu susţinerea că numele localităţii Văliug se pomeneşte, nu odată în istoria României. După datele culese până la aceasta dată, reiese că în anul 1570 numele aşezării ar fi fost Borzafa, situată undeva în jurul localitaţii actuale, fapt menţionat de Iosif Wintager, de profesie brigadier la Ocolul Silvic Văliug, într-un singur document până în 1793, despre care vom relata în curând în prezenta lucrare. Era şi o cetate cu acelaşi nume, din timpul stăpânirii turceşti care după luptele dintre localnici şi turci, a fost jefuită şi arsă. Soldaţii căzuţi în aceste lupte au fost înmormântaţi în Breazova, se zice. De la ei ne-au rămas denumirile „Ali-Beg”, „Cotul Turcului” ş.a. Existenţa locuitorilor pe aceste plaiuri este confirmată şi de denumirile următoare: Săliştiuţa, Cozia, Coziuţa, Groposul, Breazova, Crăinicel, Cuca, Bălenilor, Delocian, Prunii Ponoranilor, Valea lui Iuga, Poiana Vasilie, Sestover, Râul Alb, Răchita ş.a. În aceste locuri s-au găsit suficiente obiecte şi unelte utilizate în diferite munci, respectiv activităţi gospodăreşti, iar în mod special probe elocvente despre construcţiile lor, de la locuinţe până la dependinţe. În plus, există şi azi în multe din aceste locuri, denumiri ale spaţiilor naturale: ex. la Cozia, deasupra de Secul, la Cantonul Silvic cu acelaşi nume care aparţine de Ocolul Văliug, sunt nume ca: strada Tribunalului sau judecătoriei, de-a lungul căreia se pot zări încă pomi îmbătrâniţi de vreme s-au părţi din ei, care încă mai dau poame. La Groposul există şi în prezent mese şi scaune, construite din stâncă, cu formă deosebită, ce simbolizează masa de judecată, dar este mare păcat că nu se iau măsuri de conservare. Ba mai mult, după mărturii ale celor în vârstă, aceste obiecte sunt deja îngropate până la jumătate de pământ, s-au de firele lungi de iarbă, ceea ce ne poate duce cu gândul că timpul le va lichida, în sensul că nu se vor mai vedea. La fel se pot vedea şi azi urmele unor construcţii, cum ar fi gaterul, fabrica de cherestea, aflate în partea cea mai apropiată de sat, Răchita, care au ars în jurul perioadei de construcţie a barajului –1945 – 1947. Acest segment avea aşezare la o distanţă de cca. 1-2 km de zidul Barajului Gozna, în partea stângă a cursului Bârzava, aproape de pădurea limitrofă lacului în partea de vest – aproximativ la 1/2 distanţă de zid. La prezenta lucrare anexez, un tabel cu locuitorii acesteia care au locuit, în număr de 20 de case, din care mai trăiesc cel puţin 15, ca şi urmaşi ai lor. Credem că suficiente informări am enumerat care să nu pună la îndoială concluziile trase în favoarea consolidării afirmaţiilor despre existenţa fiinţei umane. Am adăuga totuşi că aflarea de monede din secolul I-III, de pe Valea Bârzavei, la Groposu, la Semenic, ca şi la Piatra Albă la Cuptoare aproape de drumul circulabil chiar şi azi, unde un agricultor săpând, a dat de sume importante de bani în anii 1880 şi 1883, la Stâncile mari din Cuptoare. De acum să începem a relata fapte mai elocvente, chiar mai palpitabile cândva, pentru anumiţi doritori de curiozităţi reale. Locurile enumerate sunt în general în pădurile seculare de odinioară, prezente şi în zilele noastre, dar oricum rostul acestor locuri era să le asigure o dosire oamenilor din calea celor ce nu erau doriţi şi nu în ultimul rând să le fie la îndemână pentru a crea condiţii mai uşoare de trai lor şi familiilor lor, cât şi pentru amenajarea unui adăpost trainic în aceste locuri izolate spre a se feri de animalele sălbatice. De fapt, viaţa trebuie să fi fost deosebit de pretenţioasă. Dar, oricum, ei au dovedit c-au reuşit să vieţuiască, să reziste peste ani, ceea ce se poate deduce şi din prezenta lucrare, căci cititorii acesteia vor ajunge uşor la concluzii din cele afirmate. În perioada de dezvoltare a uzinelor reşiţene, care aveau strictă nevoie de lemn pentru produs cărbuni – mangal – trebuiau tăiate lemne şi aduse de la distanţele respective până la locul unde există locul de depozitare. Apoi trebuiau transportate, fragmentate la mărimi care să le permită stivuirea în grămezi după nişte şabloane unde să fie arse într-o anumită proporţie spre a fi, a deveni cărbune cu calorii suficiente ca fierul să se poată încălzi la temperaturi ce să permită prelucrarea lui, în condiţii tehnice. Întreprinderea Montană Reşiţa, de care am pomenit mai sus – aşezată în zona din jurul Casei Muncitoreşti de azi avea sub conducerea sa ocoluri silvice, mine, uzine. În perioada anului 1793, vara, se reuşeşte a se obţine aprobarea de la Viena, capitala Austriei, care de fapt de pe atunci era imperiul care subordona şi Banatul, încă de la 1718 când învinseseră pe turci de la care preiau stăpânirea şi acestui teritoriu: Banatul, Transilvania şi Bucovina, dislocarea, plecarea a 300 de locuitori de acolo şi să se aşeze în Banat, încât să devină cetăţeni ai acestor locuri. şi să se ocupe de muncă de la minerit până la tăietori de lemne. Pentru aceasta se deleagă brigadierul silvic (magister silvarum) Franz Loidl care pleacă la împăratul imperiului. Se aprobă că un efectiv de 300 familii să se stabilească în Reşiţa şi respectiv la Văliugul de azi. Din aceştia, 71 de familii merg la Văliug. Acest brigadier era de origine chiar din Salzkommercut (Austria) şi stabilit în aceste locuri. La data de 28 iunie 1793, brigadierul, la cererea Kaiserului se prezintă la palatul împărătesc unde acesta le dă nişte ordine, ce urmau a fi duse la îndeplinire pe unde vor merge. Acesta le spune printre altele: … „mergeţi în zona Banat – nu se spunea că în România – şi acolo să fiţi demni, harnici… şi să nu uitaţi să vă faceţi locuinţe mai întâi, iar localitatea unde veţi înfiinţa o să-i puneţi numele meu: Franzdorf (satul lui Franz)”, şi le-a urat drum fericit şi credinţă în Dumnezeu să păşească la noua lor ţară. Brigadierul îi conduce la drum şi-i îmbarcă în vapor, pe Dunăre din Viena cu care ajunge până la graniţă, unde intră şi azi acest fluviu în Banat, de unde ajunge în 29 iunie 1793, la Văliug. Aici era pădure seculară – din câte se menţionează – dar era un spaţiu cu mare lărgime până la Bârzava, la dealul din versantul opus, adică unde e azi primăria – la fel spre sud şi nord unde este strada ce duce spre Crăinicel şi respectiv spre drumul de intrare în sat, venind de la Reşiţa. Deci a fost găsit ca loc corespunzător pentru întinderea corturilor de dormit, între copacii ce existau şi bineînţeles şi un spaţiu mai înalt fiindcă nu erau decât poteci sau potecuţe, cu apă de la Văliugel, care vine de la Poiana Văliugului, urmând a se vărsa în Bârzava. Trebuie menţionat că distanţa de la Reşiţa până aici se parcurge pe jos, dar şi acel pe jos era pe pante, pe drumuri presărate cu multe curbe care nu sunt mai puţine de 100 nici azi, când există drum modernizat până la Reşiţa. În fine, nu mai depănăm mărunţişuri. Începând cu 30 iunie 1793, brigadierul ce i-a condus din Austria până aici, va participa cu organele respective la împărţirea locurilor de casă, de la punctul zero ( unde azi este adevăratul Parc de tei ). Mai sunt câţiva, dar cel mai mare – de pe atunci – are circumferinţa de 5035 mm – deci, el este martorul care poate da lămuriri – … de pe atunci… Locurile de casă trebuiau date pentru tot atâtea familii care au devenit adevăraţii întemeietori ai unui sat organizat sub cerul liber. De atunci până când şi-au construit case din bârnele ce le aveau în cale, a trecut putină vreme, acestea din urma fiind foarte asemănătoare: o cameră mai mare, una mai mică, o bucătărie, o prispă. Căsuţele s-au întins exact până la podul de peste Bârzava (la nord de actuala biserică catolică), lângă casele lui Blaga (dar la sud până la locuinţa lui) şi Iţa Munteanu – care este cumpărată de la un locuitor german-austriac, plecat înapoi în imperiu… De atunci, acum vreo 12 ani, în 1986. Ca întindere la est până la dealul cu care se termină, se întâlnesc plaţurile de pe linia cu rândul de case de pe rândul primăriei, iar spre vest până la râul Bârzava de azi (pe atunci Bârzava nu avea un curs regularizat – mergând cam până la jumătate distanţă dintre firul ei de azi, până la strada asfaltată), cea care trece prin faţa bisericii nemţeşti. Construcţia caselor a durat mai puţin de două luni, fiindcă locuitorii au fost repartizaţi la lucru imediat. De atunci, în continuare au lucrat printre picături la case. Toate aceste case (minus două dintre ele), au fost demolate şi schimbate cu altele noi, până-n anul 1919, când fiecare şi-a făcut-o nouă de la fundaţie sau şi-a renovat-o. Dintre casele rămase nedemolate, cele două se mai păstrează. Una este cea a lui Mathes Mooser de la nr. 66, azi decedat, casa fiind şi la această dată exact ca în faza de origine din 1793. Ca fapt divers, la renovarea sau la demolare mai precis, proprietarii au constatat că lemnul fasonat din care a fost construit imobilul era ca şi nou după 126 ani, introdus în zid sau la acoperiş sub şindrila care asigura protecţia – pentru că la acea dată nu exista ţiglă sau tablă. Iată-ne deci la Sfănta zi a lui Petru şi Pavel, ziua zămislirii noii localităţi de atunci – Franzdorf - , adică Văliugul de azi, care a depins de cele 71 familii de austrieci, care sunt de azi, fondatorii acestui vechi ţinut. El va purta acest nume până la Marea Unire de la Alba Iulia – 1918 – când România se reîntregeşte cu ţinuturile româneşti de sub stăpânirea foştilor asupritori. Credem că dacă la acea dată, ar fi fost identificată altă denumire a celor ce locuiau pe aici – mai întâi aceştia nu îndrăzneau să producă o aşa imprudenţă -, iar teritoriul nu găzduia fiinţe omeneşti organizate în colectiv. Aceasta nu însemnează că pe aceste plaiuri nu erau băştinaşi, căci sunt dovezi că mulţi, sau foarte mulţi băştinaşi – români -, s-au grăbit să ia cunoştinţă de noutate. Ei s-au aşezat în vecinătatea coloniştilor, în sus şi în jos de râul Bârzava – care de fapt atunci a început să centreze axul apei, care de fapt a durat multă vreme de zeci de ani până la regularizarea râului. Dovezi ale acestor relatări există şi în cartea scrisă de Loidl Walter de la Văliug, aflată azi în Germania la un nepot a-l acestuia stabilit acolo în ultimii 5 ani. Iată o relatare: marele cărturar Iosif Velceanu, născut în Văliug la 13 aprilie 1874 mărturiseşte: „Părinţii părinţilor mei au locuit la Breazova, şi de acolo s-au stabilit aici, după 1793”. Este o mărturie din cele mai convingătoare. În cazul de faţă, există două afirmaţii: data de 1570 precizată de brigadierul Wintager Iosif, menţionat mai sus căreia îi dăm crezare şi aceasta din 1793, pe care n-o putem contesta. Dacă Reşiţa a fost miezul aşezării muncitorilor olteni, la fel , băştinaşii români au fost din vremuri îndelungate pe aceste ţinuturi, dar trăiau în micuţele centre nominalizate mai sus, dispersaţi, întrucât nu aveau o localitate centralizată. Ei erau producătorii de bunuri în acele vremuri istorice. Aceasta explică şi creşterea destul de abundentă a populaţiei din această zonă formată din românii stabiliţi prin luminişurile din pădurile din jur şi coloniştii austrieci. Vom mai veni şi cu alte elemente de sprijin în fixarea acestei localităţi. Conducerea Centrului industrial minier – Montan Reşiţa – studiază temeinic posibilităţile de construire a unui drum de ţară de aici, de unde scriu, azi din Văliug – prin Piatra Albă – Secul – Reşiţa. Acesta era necesar transportului mangalului cu căruţa cu cai sau cu carul cu boi, care ar fi fost foarte economicos faţă de sistemul de transport prin convoi de cai, pe fiecare cal se pune maxim 70 kg în desagi pe spate şi distanţa se parcurgea în timp de 24 de ore dus şi întors din aceste zone până la Reşiţa. Impedimente erau multe. Renunţăm a le enumera. Comanda pentru drum, precum şi interesele pentru acesta sunt deci date înainte de 1793.Pregătirile în totalitatea lor cu efectuarea drumului de mai sus menţionat, durează până la finele anului 1801 şi începând cu 1802 este dat în folosinţă drumul ţărănesc precizat mai sus. Coloniştii austrieci, improvizează o şcoală care funcţionează din toamna anului 1793, aducând cu ei ca învăţător pe Anton Josef Priklmayer care profesează până în anul 1808. În noua şcoală construită şi dată în folosinţăîncă din 1807, mai exact în singura sală de clasă, copii învaţă până în 1962, când şcoala cu predare în limba germană se închide din lipsă de efectiv de copii. Această sală de clasă, am imprimezat-o în 1951, chiar subsemnatul făcând din ea două săli. Aşa am făcut şi cu sala de la şcoala cu limba de predare română, tot în aceeaşi perioadă de vacanţă de primăvară. Despre această valoroasă acţiune obştească am precizat la capitolul „Învăţământ” care e parte integrantă a acestei monografii, sau mai bine zis istorii. În primele săptămâni ale lui octombrie 1793 a fost gata şi au început slujbele la biserica greco-ortodoxă improvizată. Biserica funcţionează de la data sosirii, în 1793, primul preot fiind Pater Benedict Braun care profesează până-n 1818. Date despre coloniştii aceştia se obţin din cartea lui Loidl Walter, locuitor al Văliugului, probabil chiar din generaţia „29 iunie 1793”, care este plecat cu domiciliul în Germania, cum am mai anunţat mai înainte,patronul primei bisericuţe din lemn construită iniţial ca şi al celei din 1861, adică cea de azi este Sf. Franz şi Asisi. Casa parohială pentru preotul catolic s-a construit de către credincioşi, tot în perioada aceasta prodigioasă, dar calitatea, planul conceput al clădirii sunt şi azi din cele mai de apreciat – aşa cum a fost şi pentru casele lor mărturie şi în contemporaneitate – deşi ei sunt plecaţi din România de 5 ani. Biserica a fost înzestrată de la Kaiserul lor cu două clopote, un altar, o cruce şi o orgă cu şase registre care sunt şi azi. Biserica nouă, construită in 1861, din beton, piatră şi cărămidă nearsă, acoperită cu tablă galvanizată şi şarpantă, din grinzi de lemn sănătos şi încivoiat, este unică în felul ei. În anul 1862, patronatul înzestrează biserica cu: un baldachin, două steaguri, o carte bisericească şi o cruce. Prin contribuţie de bani de la credincioşi au reuşit să mai cumpere încă un steag pe ale cărei feţe erau scrise şi mai sunt şi azi pictate chipurile Sf. Hubertus şi a Sf. Iosef (Iosif) şi care a fost sfinţit de către preotul Anton Bartl în 23 mai 1869. În anii 1858 şi 1859, numărul coloniştilor mai creşte cu 40 familii şi respectiv 237 de suflete. Aceştia au fost stabiliţi la Crivaia, în 20 de case cu 40 de apartamente. În 1855 satul Franzdorf a fost inclus în patronajul Austro-Ungariei, care a preluat firmele de prelucrare a lemnului, chiar a mangalului. Tot de la acea dată se înfiinţează Regimentul de Caransebeş care preia 18% din întinsele păduri, iar STEG 82%. În anul 1872, Franzdorful creşte cu 21 familii care se cantonează în tot atâtea case făcute dar în locul numit Iosefinental (Poiana Văliug). Întemeietorul acestui cartier a fost Georg Brenan, directorul societăţii de căi ferate de atunci, iar numele soţiei sale a fost Iosefina. Deci, dorinţa lui a fost ca localitatea, unde sunt plasaţi să-i poarte numele soţiei, dar este ca în cazul celor din 1793, sosiţi aici, care dau numele comunei după numele împăratului Franz. Coloniştii măresc imediat şi suprafaţa cimitirului, adică proporţional cu numărul aproximativ al celor ce sosesc şi se stabilesc aici, deci să fie mai întins. De asemenea, prin grija patronatului, aici la Văliug, a fost ridicată şi o capelă. În 1879 şi filiala Crivaia a fost înzestrată cu un clopot nou. Toate acestea au fost sfinţite de preotul Iohan Polanik. În anul 1880 episcopul bisericii catolice Alexander Bonnaz, sosit ca turist pe aici, fiind încântat de frumuseţile locurilor, donează bisericii pe lângă altarul principal, un altul. Acesta a fost construit în Arad de maestrul lemnar Anton Dengl şi trimis la sfârşitul lunii noiembrie 1880. Cel de-al doilea a fost confecţionat la Timişoara în stil greco-oriental, de către un italian. şi tot acelaşi episcop donează bani pentru confecţionarea Sf. Mormânt, care a fost realizat de un maestru tâmplar autohton „Getini”. Redăm citatul: „Noii colonişti – cei din 1793 – au găsit în jurul localităţii nou construite, adică Franzdorf, sprânjiţi prin pădure, o seamă de locuri în care locuiau români. Aceştia locuiau în „sălaşe” şi se ocupau cu creşterea animalelor, iar în grădini cultivau ovăz, secară, cartofi şi legume felurite. Pomi fructiferi bătrâni şi ruine din piatră mai amintesc şi azi de aceste aşezări: Crainic, Cozia, Cioaca, Groposu, Breazova, Bălenilor, Valea lui Iuga, Coziuţa, Delocian, Prunii Ponoranilor, Poiana Vasilie, Sestover, Râul Alb, Crăinicel, erau doar câteva din aşezări şi mai poartă şi azi aceleaşi nume”. Aceste denumiri le-am pomenit şi mai sus, dar le-am redat fiindcă mă aflu la interesele coloniştilor. Se menţionează: „… şi azi se mai găsesc în Văliug multe din numele acestor familii: Bălanu, Munteanu, Jianu, Brebenaru, Belcea, Dinteanu, Jurma, Spătaru, Mănescu, Retezan, Raşovan, Pasere, Simic”. Toate aceste familii sânt români. Uzinele Reşiţa, ca urmare a dezvoltării lor, au nevoie de cărbuni, de lemn, produs la distanţe mari, dar nu erau drumuri de schimbat modul de aducere a mangalului cu cai la transport cu căruţa. Se pune problema construirii unui drum corespunzător din 1750. Rezolvarea lui, se realizează abia în 1802, peste Piatra Albă, la Reşiţa. Din acel moment mangalul se transportă cu căruţa trasă de cai, ceea ce aduce o stare bună de economie. În 1863 se construieşte drumul Komitatului Franzdorf (Văliug) – Cuptoare, dar care peste 11 ani, în 1874, este prelungit până la Reşiţa. Din aceleaşi motive de economisire, prin înlocuirea transportului de convoaie de cai, în transportul cu căruţa. Tot în 1874, se începe drumul de la Podul Secul, pe Valea Bârzavei, până la Muntele Semenic, chiar la izvoarele Bârzavei. Abia de-acum, din 1863, se prezice un viitor mai luminos pentru uzine, pentru locuitorii şi muncitorii de pe aici ca urmare a realizării drumurilor menţionate aici. Începând cu anul 1803 se instalează un cuptor de afânare şi două ciocane cu roţi hidraulice pentru forjat fier şi le fixează în locul numit „Hommerschupfen” – care tradus în limba română înseamnă „şura Ciocanului”. Aci se va aduce fier brut laminat pentru prelucrare la forjă şi iarăşi dus înapoi cu căruţa care vor veni iarăşi încorporate şi tot astfel zilnic. Astfel se aduc cantităţi de sute de kintale pe an, de fier şi înapoiat în stare de folosinţă, fierul. În acelaşi an, 1803, se aduce un gater mare cu 18 pânze, în poziţie verticală, instalat la locul ocolului silvic, de lângă Bârzava. Pe acolo s-a construit de meşterii italieni un canal pentru apă, larg la baza de sus de 1,50 metri, la cea de jos de 0,75 metri şi înălţimea de 0,90 metri, care venea plin de apă. Rânduită chiar la colţul de lângă cei doi vecini la locul denumit, se vede şi azi o parte din instalaţia în beton a fixării acestui gater. El funcţionează ca fabrică de cherestea până în anul 1872, când este înlocuit cu altul din cele două aduse acum. Celălalt gater se duce la Răchita – o colonie menţionată în această lucrare – unde trăieşte până la finele secolului al XIX-lea, când ia foc. Informaţie luată de la bătrânii localităţii. În anul 1916 se montează la instalaţiile de lângă gater un electromotor care, acţionat cu ajutorul căderii apei, produce curent electric pentru magazinele, primărie, ocolul silvic din centrul din Tei care din acea clipă au iluminat electric şi zona aceasta va căpăta imediat denumirea de Oraş-Văliug, şi în acea clipă localitatea va avea trei denumiri: Văliugul de la vale (de fapt se mai zice Văliugul bătrân), Oraşul Văliugul de la deal (adică cel până la Gozna, fiind inclusă şi Gozna până către Dealul Drăguţii). În anul 1855 se construieşte drumul dintre Văliug şi Gărânaiar mai târziu, în 1910 se construieşte drumul de peste şeaua Bârăviţa la Anina-Steierdorf-Oraviţa şi iată că apare o altă cale de a merge la Văliug. În perioada 1899–1903 a fost prelungit drumul de la Gărâna (Wolfsberg) peste Brebu Nou (Neidenthal) la Slatina-Timiş. Deci, de acum este legătura făcută între Văliug şi şoseaua naţională prin Gărâna–Slatina-Timiş–Herculane, sau Slatina-Timiş direcţia Caransebeş. Una din marile realizări din secolul al XIX-lea este dezvoltarea căilor rutiere, atât pentru transport de materiale necesare uzinelor, cât şi pentru circulaţia locuitorilor din aceste frumoase zone muntoase. Consider necesar să reliefez în prealabil consemnări ale specialiştilor în aprecierea şi intervenţia pentru folosirea bogăţiilor naturale ale Văliugului, apa şi pădurile: „Semenicul poate fi asimilat unui centru al lumii – vezi credinţele popoarelor –, munte singuratic, de 1477 metri în vârful Piatra Goznei, fiind ca un turn al apelor din care izvorăsc şi se împrăştie ca spiţele unei roţi: Bârzava, Timişul, Nera, Caraşul. Oamenii de pe văile apelor urcă la munte, se întâlnesc periodic pe Platoul Semenicului, schimb de experienţă, prilej de unificare naţională” – ing. Andrei Mălăescu. După cum foarte bine cunoaştem, bogăţiile în Aurul Verde, apelor date de Bârzava şi afluenţii ei – ca şi diferenţa mare de nivel de la înălţimea dealurilor şi a munţilor Semenic până la Reşiţa, unde se creează şi dezvoltă uzinele, au creat condiţii din cele optime pentru creşterea ritmului economiei uzinelor. După revoluţia din 1848 – dată la care ţăranii şi muncitorii posesori de care şi căruţe nu mai sunt obligaţi să presteze munci gratuite în transportarea materialelor – mai ales cărbunii pentru uzine. Acestea trebuiau oricum efectuate, fiindcă focul trebuia să ardă permanent la fabrici. Aşa se găseşte valorificarea apelor menţionate mai sus, care sunt dar al lui Dumnezeu, cazul de la noi: Bârzava şi afluenţii săi. Transportul pe apă a lemnelor – altfel zis plutăritul lemnelor de la locul de producere până la locul de consum – cu ajutorul canalelor cu apă. Nu mai amintim muncile ce se efectuează pentru stivuirea lemnelor în aşa zise bocşe mari având fiecare câte 100-160 m3. Acestea prin arderea lemnelor produc mangalul. Dar focul nu merge decât toamna şi iarna, anume primul loc de la Reşiţa pentru sprijinirea lemnului expediat de la Văliug în Land/Reşiţa, la 4 km de uzine. Iată prima plutire a lemnului şi care sunt cotele terenului. În anul 1865, traseul pentru plutirea lemnului de la Văliug din locul Klaus (lângă Vila Klaus de azi) este de o lungime egală cu 38,9 km. Din această distanţă, 7 km sunt de la Klaus la Văliug, spre sud de Văliug. De la punctul de plecare ce este la o cotă de 714 m, până la Reşiţa este o diferenţă de nivel de 458 m. Plutirea se făcea la un nivel al apei de 0,5 – 0,6 m cu o viteză de 1,085 m/s. Timpul efectiv folosit de plutărit până la Reşiţa dura aproximativ 6 ore.Dar asigurarea debitului de apă, ca şi canalele, tunelurile, apeductele, se făceau de mâna omului, în condiţii deloc uşoare, nici de durată mică, nici ieftine. Redăm cazul asigurării debitului de apă din punctul Klaus pregătit, începând cu anul 1864. Se construieşte un baraj care are rol de rezervor, din buşteni de brazi ciopliţi – o muncă deloc uşoară – cu umplutură de piatră. Acest baraj ca să fie plin cu apă avea următoarele dimensiuni: 76 m, 26 m, 11,5 m, aceasta din urmă este înălţimea până la care ajunge apa, primele două numere de aici reprezentând lungimea şi lăţimea. Capacitatea acestui paralelipiped era de 140.000 m3 de apă, iar această cantitate de apă putea transporta cantitatea de 4.000-10.000 m3. Această operaţie de transport se desfăşura numai pe perioada lunii martie până la jumătatea lunii august cel mai devreme. Transportul lemnelor din pădure până la locul de aruncare în apă de plutărit, se făcea cu vagonetele în cădere liberă pe şinele de fier, cele goale erau trase de cai la deal, pentru ca mai apoi totul să se realizeze cu ajutorul funicularului, dar aceasta abia începând cu anul 1893. În scopul acestei realizări era necesară angajarea unei firme cu rezultate în domeniu. Astfel, de la Bleikert din Dresda (Germania) execută lucrările specialistul Johann Cservenka. El vine şi montează agregatul care este gata în primăvara anului 1893 dată de la care începe operaţia. Acest teleferic a făcut legăturile între pădurile Semenicului – Râul Bârzava, pe o lungime de 5.576 m, cu o diferenţă de nivel de 500 m. Funicularul lucrează până în 1911 şi s-au transportat la uzine circa 50 mil. m3 de lemn. În perioada de pregătire s-au construit canalele: Barni de 1.768 m, Coziuţa de 792 m, Teus de 192 m, Rănchina de 486 m. La fel s-au construit apeductele: - Breazova 80 m lungime şi 15 m înălţime; - Râul Alb 30 m lungime şi 18 m înălţime; - Secul 180 m lungime şi 50 m înălţime; - Curmătura 216 m lungime şi 18 m înălţime. În aval de Văliug, la 4 km, la locul numit Cleanţul Sârbului, în anii 1901, 1 septembrie până în octombrie 1904, în văile sălbatice de sub poalele Semenicului, începe bătălia pentru apă şi nu se poate încheia acum. Se construieşte barajul Breazova, primul baraj peste Bârzava. Are lungimea de 90,5 m, grosimea de 20 m, iar la coroană are 3 m. Costă 1 mil. coroane. Când barajul este plin cu apă, ea se întinde pe o lungime de 2 km. Barajul este construit din beton, fier şi piatră. Se construieşte centrala hidroelectrică de la Breazova şi mai târziu centrala hidrolelectrică Grebla de unde se foloseşte apa în scop economic. La un loc un sistem hidroenergetic ce cuprinde circa 8 km canale de aducţiune şi tuneluri ceea ce asigură un debit de aproximativ 0,7 m3/s. O lucrare temerară pentru acele timpuri. Şi totuşi iată ce spune teoria tehnicii contemporane: – oţelul ca să fie oţel cum se cuvine, a avut nevoie dintru început de apă, de mai multă apă – de apă convertită în kilowaţi lumină, dar şi de apă – mijlocul cel mai lesnicios de transport al lemnului necesar cuptoarelor oţelăriei şi furnalelor. Şi tot pe teritoriul Văliugului se începe trasarea pe hartă în perioada începând cu anul 1957 – când un colectiv de specialişti condus de prof. dr. ing. Dorin Pavel întocmesc studii de sporire a debitului apei, noul necesar: 1,3 – 1,5 m3/s. Lucrarea era fundamentală pentru existenţa şi dezvoltarea în continuare a Reşiţei. Pentru setea de oţel, ca lucrarea să fie executată atunci, cu orice preţ, devenise o problemă a întregii naţiuni debitul apei uzinei din Reşiţa. Dar izvoarele existente erau insuficiente… spune inginerul. Până la urmă, după studii, cercetări, deliberări, s-au întocmit variante multe şi în sfârşit, decizia hotărârii în final: o parte din izvoarele Nerei (râu ce se varsă pe versantul opus al Semenicului), trebuie aduse la Reşiţa. Planul era ca să capteze cursul superior al Nerei la cota 1.100 şi să-i treacă debitul în bazinul Bârzavei. Iată că se înfăptuieşte o adevărată revoluţie în construcţii hidrotehnice, fără precedent în ţara noastră. Specialiştii, în frunte cu ing. Andrei Mălăescu, au plecat de la cota 1.097, unde izvorăşte Bârzava. Au împins apa într-un tunel lung de 1.000 m, apoi pe un canal liber vreo 1.200 m, până la Coşava. În continuare fac un alt tunel, mai scurt, 750 m, prin care au trecut-o în bazinul Nera-Nergana alt canal liber de 3.640 m, iar de aici mai departe ceea ce a fost odată Nera a devenit apă de Bârzava. Aşa a fost. Îşi închide dosarele. Lucrările s-au terminat în anul 1952 când au dat cei 1,5 m3/s cât se ceruse. Barajul Gozna a fost construit între anii 1948 – 1952. Caracteristici constructive: Lungime – front de barare: 230 m; Lăţimea de bază: 113,80 m; Înălţime constructivă: 48 m. Uzina Hidroelectrică Crăinicel C.H.E. Crăinicel, amplasat în apropiere de satul Văliug a fost construită în anii 1947–1951. Această uzină funcţionează condiţionat de necesarul de apă industrială de la Reşiţa fiind alimentată din: - lacul Gozna, printr-o conductă de aducţiune, castel de echilibru şi conductă forţată; - aducţiunea Semenic; - aducţiunea Safra. Iată că şi cantitatea de apă prin captarea apelor muntelui care izvor