Referat Economia Si Societatea Participativa

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Economia Si Societatea Participativa si de asemenea puteti face Download Referat Economia si societatea participativa

Citeste fragmente din Referat Economia Si Societatea Participativa

ECONOMIA ŞI SOCIETATEA PARTICIPATIVĂ – ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ CUPRINS TOC o "1-3" u REZUMAT PAGEREF _Toc74810177 h 3 CAPITOLUL I. ASPECTE PRIVIND SISTEMELE ECONOMIEI DE PIAŢĂ SI A PLANIFICĂRII CENTRALIZATE PAGEREF _Toc74810178 h 4 PIEŢELE PAGEREF _Toc74810179 h 4 PLANIFICAREA CENTRALIZATA PAGEREF _Toc74810180 h 6 PRODUCTIA SI CONSUMUL PAGEREF _Toc74810181 h 8 CONCLUZII PAGEREF _Toc74810182 h 10 CAPITOLUL II. PRODUCŢIA PAGEREF _Toc74810183 h 12 Consiliile muncitorilor PAGEREF _Toc74810184 h 12 Organizarea muncii PAGEREF _Toc74810185 h 12 Complexele de muncă echilibrate PAGEREF _Toc74810186 h 13 Echilibrarea intra- şi inter-sectorială PAGEREF _Toc74810187 h 14 Aspecte practice PAGEREF _Toc74810188 h 15 Participare şi eficienţă PAGEREF _Toc74810189 h 15 CONCLUZII PAGEREF _Toc74810190 h 17 CAPITOLUL III. CONSUMUL PAGEREF _Toc74810191 h 18 Consiliile de consum PAGEREF _Toc74810192 h 18 Echitatea PAGEREF _Toc74810193 h 19 Eficienţa PAGEREF _Toc74810194 h 22 CONCLUZII PAGEREF _Toc74810195 h 24 CAPITOLUL IV. RETRIBUŢIA PAGEREF _Toc74810196 h 26 Preţurile PAGEREF _Toc74810197 h 26 Planificare participativă PAGEREF _Toc74810198 h 27 Actualizarea planurilor PAGEREF _Toc74810199 h 27 CONCLUZII PAGEREF _Toc74810200 h 28 CAPITOLUL V. ECONOMIA PARTICIPATIVĂ – ASPECTE PRACTICE PAGEREF _Toc74810201 h 29 Preambul PAGEREF _Toc74810202 h 29 Scurtă descriere a organizaţiei PAGEREF _Toc74810203 h 30 ANALIZA ORIENTĂRII COMUNITARE A ORGANIZAŢIEI PAGEREF _Toc74810204 h 30 PREZENTARE GENERALĂ A DIRECŢIILOR DE ACŢIUNE PAGEREF _Toc74810205 h 31 ACTIUNI DE COLABORARE CU ORGANIZAŢII LOCALE PAGEREF _Toc74810206 h 32 FORUMUL COMUNITAR PAGEREF _Toc74810207 h 34 ACŢIUNI DE EDUCARE PAGEREF _Toc74810208 h 37 ACTIUNI CE VIZEAZA PARTICIPAREA ACTIVĂ A CETATENILOR PAGEREF _Toc74810209 h 41 CONCLUZII PAGEREF _Toc74810210 h 46 CONCLUZII PAGEREF _Toc74810211 h 47 BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc74810212 h 51 REZUMAT Scopul acestei lucrări îl reprezintă analiza unor aspecte teoretice privind conceptul de economie participativă şi totodată a unor căi practice, la nivel de micromediu social, de încercare de implementare a acestui sistem. Acest concept, introdus de către economistul american Michael Albert, este relaţiv nou şi interferenţele teoretice ale acestuia cu sistemele economice existente sunt puţin studiate. Primul capitol realizează o scurtă analiză a două sisteme economice contemporane, respectiv al economiei de piaţă şi al planificării centralizate, a problemelor funciare inerente acestora şi a efectelor sistemice asupra forţei de muncă, consumatorilor şi societăţii în general. Al doilea capitol prezintă o nouă viziune asupra organizării relaţiilor de munca astfel încât acestea să fie echitabile şi să permită un proces participativ de luare a deciziilor. Al treilea capitol analizează posibilitatea reorganizării activităţii de consum astfel încât aceasta să corespundă mult mai credibil nevoilor individuale şi ale comunităţilor, prin crearea de consilii de consum la toate nivelurile societăţii – de la comunităţi până la nivel naţional. Al patrulea capitol se axează pe prezentarea unui sistem alternativ de alocare a retribuţiei în societate – planificarea participativă descentralizată, care vine în completarea consiliilor muncitorilor şi ale consumatorilor Al cincilea capitol al lucrării încearcă să prezinte modalităţile prin care studentul a încercat popularizarea şi implementarea acestor concepte, prin stimularea dezvoltării acţiunilor comunitare locale. Al şaselea capitol însumează ideile prezentate în lucrare, încercând să ofere o viziune unitară asupra problemelor studiate. Analizând aceste probleme din perspective economice şi sociale, lucrarea urmăreşte să ofere o imagine de ansamblu a fenomenului complex reprezentat de economia participativă. CAPITOLUL I. ASPECTE PRIVIND SISTEMELE ECONOMIEI DE PIAŢĂ SI A PLANIFICĂRII CENTRALIZATE Gândirea economică modernă celebrează mecanismul pieţelor ca şi maşini eficiente, neutre din punct de vedere social; pe de altă parte, se pot identifica trăsături pregnant anti -sociale care generează ineficienţă la scara largă. Totodată, acest capitol evaluează ceea ce pentru majoritatea economiştilor contemporani constituie singura/principala alternativă, respectiv sistemul economiei centralizate. PIEŢELE Fetişism pentru mărfuri Economia de piaţă coordonează activitatea economică creând condiţiile de întâlnire a cererii şi ofertei de produse/servicii/bani. Pe orice piaţă, activitatea oricărui grup de întreprinzători ar fi imposibilă fără aprovizionarea de la alţi întreprinzători, iar bunurile realizate astfel trebuie să dispună de utilitate pentru alţi utilizatori ai acestora. Acest lucru este evident, de exemplu, în cadrul subunităţilor de producţie în cadrul unei firme producătoare de maşini, dar devine mai greu de decelat în relaţiile relaţiile dintre producătorul de maşini şi furnizorul de materii prime. Motivaţia acestei “discrepante de percepţie” consta în faptul că în cazul unităţilor locale de producţie este vizibil efortul comun, conştient, pentru atingerea unui scop, pe când, între diferiţi agenţi economici, pieţele ocultează capacitatea noastră de a vedea activitatea acestora că şi acţiuni conjugate. În afara unităţilor economice, relaţiile persoane-bunuri sau bunuri-bunuri (producere-comercializare) sunt evidente, dar relaţiile persoane-persoane raman ascunse. Pe drept cuvânt, aceasta stare de fapt a fost etichetata drept fetişism pentru mărfuri iar efectele dăunătoare sunt independente de relaţiile de proprietate. Pentru a putea evalua exhaustiv costul realizării bunurilor, este necesar a cunoaşte atât factorii materiali cât şi cei umani şi sociali care au contribuit, precum şi efectele umane şi sociale posibile. Dar singura informaţie pe care o asigură pieţele – atât pentru proprietate privată cât şi pentru cea publică - este cea referitoare la preţul la care se schimbă bunurile. Chiar şi în cazul în care aceste preţuri ar reflecta în mod precis toate relaţiile umane şi sociale pe care se bazează tranzacţiile economice, ele nu vor permite producătorilor şi consumatorilor să îşi ajusteze activităţile prin prisma conştientizării relaţiilor lor cu alţi producători şi consumatori. Faptul că o persoană dispune de date referitoare exclusiv la propria activitate generează ne-solidaritate şi ineficienţă. Roluri antagoniste Absenţa informaţiilor calitative concrete face cooperarea în economia de piaţă dificilă, dar presiunea competitiva o face iraţionala la nivel individual. Nici cumpărătorii şi nici vânzătorii nu îşi permit să considere situaţia celuilalt. Nu numai că aceste informaţii relevante sunt indisponibile, ci solidaritatea reprezintă o strategie perdantă. Poluatorii trebuie să îşi mascheze impactul agresiv, deoarece plata unei taxe suplimentare sau modernizarea echipamentului va duce la scăderea profitului. Chiar dacă un singur producător va încerca un comportament responsabil, ceilalţi, promovând o strategie egocentristă, vor forţa ieşirea de pe piaţă a acestuia sau re-alinierea la politica generală. În medie şi în general, competiţia de piaţa este contrară solidarităţii, indiferent de relaţiile de proprietate. Pieţele şi ierarhia organizatorică Informaţiile disponbile, stimulentele şi rolurile existente în cadrul pieţelor subminează raţiunea muncitorilor de a lua iniţiativa la locul de munca, chiar şi atunci când au dreptul legal. Consiliile muncitorilor din Iugoslavia au dreptul de a se întâlni şi lua decizii, dar forţele concurenţei îi determină să îşi maximizeze profitul; toate efectele umane nereprezentate în costuri şi venituri trebuie ignorate, sub sancţiunea pierderii competitivităţii. Acest gen de raţionament calitativ, bazat pe consideraţii umaniste, va eşua în final, eliminând chiar şi această generozitate bazată pe informaţii limitate. Deoarece presiunea competitivă militează contra satisfacţiei la locul de munca, devine perfect fezabil să angajezi alte persoane pentru roluri de decizie. În primul rând, se erodează dorinţa muncitorilor de auto-administrare; managerii angajaţi vor apela la ingineri şi administratori care vor transforma locul de munca conform necesităţilor competitive. Chiar şi în cazul absenţei proprietătii private, delegarea deciziilor tehnice şi a celor conexe acestora către experţi duce în final la creşterea fragmentării muncii, inflamarea prerogativelor manageriale şi substituirea obiectivelor muncitorilor cu cele ale managerilor. În curând, aceasta clasa în dezvoltare a coordonatorilor îşi va maximiza veniturile alocate şi va căuta să îşi păstreze privilegiile sociale şi economice. Predispunerea antisocială Ultima problemă cu pieţele este că ele sunt predispuse la a penaliza bunurile economice cu efecte pozitive colaterale mai mari decât media. Este un fapt recunoscut că pe piaţa există un supra-preţ pentru bunurile cu efecte pozitive colaterale şi un subpreţ pentru cele cu efecte negative colaterale. Ce se bucură de o recunoaştere mai redusă este faptul că aceste colateralităţi reprezintă regula şi nu excepţia în remunerarea bunurilor, motivat de faptul că preţurile de pe piaţa estimează greşit beneficiile şi costurile sociale iar resursele sunt alocate iraţional. Ţinând cont de faptul că preferinţele consumatorilor se îndreaptă către ofertele mai ieftine şi se indepartează de ofertele mai scumpe, se explică de ce pieţele produc în mod inevitabil un comportament egocentrist şi efecte antisociale. În concluzie, pieţele obstrucţionează solidaritatea, auto-administrarea şi echitatea, generând preţuri eronate şi alocări ineficiente de resurse. PLANIFICAREA CENTRALIZATA Analizele teoretice contemporane [6] arată că atunci când proprietatea capitalistă este înlocuită cu consilii democratice ale cetăţenilor, alocarea specifică pieţelor penalizează activităţile de execuţie şi favorizează cele de concepţie – ce generează apatie, egocentrism şi centralism. Pieţele generează în mod predictibil presiuni de diferenţiere între clase şi subminează egalitatea, participarea şi auto-administrarea. Planificarea centralizata eficientă se bazează pe următoarele premise: cunoaşterea cantităţilor de resurse şi echipamente disponibile; cunoaşterea modalităţilor de combinare a factorilor de producţie pentru a obţine efectele dorite; existenţa informaţiilor despre valoarea socială a bunurilor finale; existenţa posibilităţilor de calcul suficiente pentru a realiza planificări laborioase; posibilitatea manipulării stimulentelor şi sancţiunilor pentru a convinge administratorii şi muncitorii să îşi realizeze sarcinile. În cazul ideal în care aceste premise sunt îndeplinite, planificatorii centrali pot calcula o producţie eficientă şi pot alege dîntr-o varietate de opţiuni stabilirea sarcinile de serviciu şi alocarea bunurilor către consumatori. Totuşi, până în prezent, în toate sistemele de planificare: în jos merg întrebările şi ordinele, iar de jos în sus pornesc răspunsurile şi conformarea; informaţiile esenţiale pentru evaluarea efectelor umane sunt inexistente – cu atât mai puţin diseminate; coordonatorii / deţinătorii sarcinilor de concepţie monopolizează ce informaţii sunt necesare pentru luarea deciziilor; singura autoritate lăsata unităţilor de producţie este cea de a îndeplini sarcinile trasate, folosind resursele alocate. Pentru a asigura responsabilizarea muncitorilor, planificatorii centrali vor prefera să desemneze administratori decât să infiinţeze consilii locale şi proceduri de control – iar aceşti manageri vor avea puteri dictatoriale asupra angajaţilor. Deoarece majoritatea populaţiei nu va avea acces la informaţii cantitative - iar accesul la informaţii calitative va fi mai mult decât superficial - nimeni nu îşi va putea cristaliza preferinţele ţinănd cont de toate efectele sociale. Faptul că organizarea şi planificarea muncii nu se realizează local, iar în rândul marii majorităţi a maselor nu se va cultiva auto-administrarea, va genera în final şi mai multă apatie. Dacă, pe de o parte, pieţele atacă sistematic solidaritatea, planificarea centralizată previne auto-administrarea, ambele sisteme de organizare economica generând efecte non-optime şi dinamici sociale care promovează o conducere din partea clasei coordonatoare. O concluzie necesară este că economiile nu pot folosi pieţele sau planificarea centralizata pentru a atinge condiţii egalitare şi participative PRODUCTIA SI CONSUMUL Chiar dacă nu pot fi folosite procedurile de alocare tradiţionale, se pune întrebarea dacă este necesară identificarea de noi modalităţi de organizare a producţiei şi consumului. Proprietatea privată Pentru o mare parte a economiştilor, proprietatea privată reprezintă un drept fundamental cât şi fundaţia libertăţii politice. Astfel, dacă întreprinzătorii nu pot angaja persoane dispuse să lucreze pentru ei în condiţiile impuse de angajator, decurge că libertatile economice fundamentale sunt încălcate, iar alte libertati sunt ameninţate direct. Dintr-un alt punct de vedere, libertatea economica reprezintă luarea de decizii în proporţie directă cu gradul în care persoana respectivă este afectată de rezultatul acestei alegeri economice. Problema în primul caz al libertăţii economice este că libertatea angajatorilor intră în conflict cu cea a angajaţilor. În momentul în care acţionarii îşi exercită libertatea de iniţiativa pentru a decide cum va opera compania lor, ei încalcă libertatea angajaţilor de a decide cum să folosească capacităţile de munca proprii – în sensul în care drepturile de proprietate ale angajatorilor au precedenţă asupra drepturilor “umane” ale angajaţilor. Auto-administrarea, precum şi libertatea economica, trebuie exercitată fără a reduce astfel potenţialul de dezvoltare a altor persoane. Contra-argumentul la ideile prezentate este faptul că angajaţii pot să aleagă să nu lucreze pentru un anumit angajator şi să devină ei inşişi angajatori; aceasta optică ridică trei probleme: Inegalitatea proprietăţii asupra factorilor de producţie este inconsistentă cu egalitatea de oportunităţi pentru a deveni angajator în cele mai bune circumstanţe şi singura opţiune pentru majoritatea persoanelor este să aleagă dintre angajatori; Chiar şi dacă se porneşte cu egalitatea proprietăţii asupra factorilor de producţie, mentinerea acesteia necesită redistribuirea proprietăţii – lucru respins de către apărătorii libertăţii economice ca şi incălcare a dreptului de a dispune de resursele proprii fără interferenţe exterioare; În condiţiile în care fiecare ar putea avea oportunităţi egale de a fi angajator, aceasta ar asigura doar o sansa egale de a exploata dreptul altora la auto-administrare. Pe de o parte, proprietatea privată subminează auto-administrarea persoanelor şi a grupelor de persoane; pe de altă parte, subminează echitatea, definită ca şi remunerare dupa efort, întrucât venitul derivat din atributul de posesiune -exclusiv- este nejustificat, aşa cum voi încerca să prezint argumentele lui Michael Albert în capitolul referitor la consum. Ultimul argument referitor la proprietatea privată este că, în afara cazului în care marja profitului generat de factorul forţă de muncă este de foarte mare, maximizarea profitului în condiţii competitive presupune că orice activitate care intăreşte poziţia muncitorilor în firma va fi subremunerată iar cererea de forţă de munca va fi subdimensionată (comparativ cu nivelul social optim), pe când activităţile care vor submina poziţia muncitorilor vor fi supraremunerate (comparativ cu nivelul social optim) iar cererea de forţă de muncă va fi supradimensionată. Şcoala de gândire economică a “teoriei conflictului în firmă” confirmă faptul că primul gen de activităţi se refera la activităţi caracterizate de participare, cooperare şi condiţii adecvate de muncă, în timp ce al doilea gen de activităţi se refera la activităţi discriminatorii sau cu ierarhii artificiale. Astfel, toate practicile contraproducţive social şi economic (discriminare la nivel de salarizare şi atribuire de sarcini, exagerarea ierarhiilor şi pregatirea la nivelul absolut minim necesar al forţei de munca) reprezintă o parte componentă a strategiilor actuale de maximizare a profitului. Producţia ierarhizată Se pune întrebarea dacă relaţiile de producţie ierarhizate sunt compatibile cu o structură participativă, echitabilă, a economiei. În momentul în care activitatea prestată va fi mecanică şi pur de execuţie, efectul va fi diminuarea respectului de sine, încrederii şi capacităţii de auto-administrare ; dacă aceasta activitate este incitantă şi provocatoare, aceasta va determina creşterea capacităţilor de analiză şi evaluarea a alternativelor economice. Relaţiile de munca ierarhizate afectează diferit evoluţia indivizilor, astfel încât cei situaţi în varful piramidei dezvolta o perspectivă « expansionista », iar pentru ceilalţi, perspectiva este redusă şi predispune la auto-critică. Încrederea sau nesiguranţa, inteligenţa sau ignoranţa – toate sunt strâns legate de caracterul activităţii depuse. Dacă economia segreghează forţa de muncă astfel încât unii realizează doar munca de concepţie iar majoritatea doar munca de execuţie, aceste două clase vor dezvolta capacităţi inegale de a participa în luarea deciziilor economice. Pe cale de consecinţa, dacă se doreşte creşterea participării economice, trebuie proiectate complexe de muncă de care toţi să beneficieze în mod egal. În organizarea ierarhică, majoritatea forţei de muncă este angajată pentru a realiza activităţi neinteresante şi asupra cărora pot exercita foarte puţină influenţă. Puţinii care reuşesc să avanseze vor avea mai multe zile nelucrătoare şi mai mult timp pentru activităţi de concepţie – fiecare promovare ducănd la creşterea puterii şi a posibilităţilor de dezvoltare personală. Cei care ocupă poziţii favorizante vor depune activităţi mult mai plăcute şi vor avea mai multe posibilităţi de consum decat subordonaţii lor – iar acest lucru se va întampla indiferent dacă ierarhia este bazată pe proprietate privată sau pe acces preferential la informaţii şi deicizii. Instituţii de consum Relaţiile de consum ierarhizate vor crea inegalităţi şi oportunităţi disproporţionate de a participa la luarea deciziilor. Chiar şi în societăţile din economiile de piată, majoritatea deciziilor de consum sunt luate de catre familii şi diferite organe ale administraţiei publice locale şi centrale. Într-o familie traditională – patriarhală- există o ierarhie a influenţei asupra deciziilor de consum în care soţul, soţia şi copii au grade de autoritate care nu sunt direct proportionale cu gradul în care fiecare este afectat de către aceste decizii – iar majoritatea procedurilor guvernamentale de decizie sunt similare şi la fel de nedemocratice. În consecinţă, relaţiile sociale şi economice în cadrul unei economii participative vor reclama organizarea non-ierarhică a activităţii de consum. CONCLUZII Organizarea ierarhică a producţiei şi a consumului este teoretic posibilă în cadrul unei economii participative, existând suficiente motive pentru care aplicarea acestei solutii să fie durabilă. Totuşi, există puţine motive pentru a urmări acest parcus, întrucât ierarhia, prin definiţie, presupune o influenţă disproporţionată asupra rezultatelor, iar cei care decid asupra mijloacelor de producţie îşi vor asigura condiţii de muncă superioare iar în timp îşi vor extinde aceasta influenţa şi asupra altor sectoare ale vieţii sociale. Efectele ierarhizării consumului şi producţiei se manifestă în ultimă instanţă în toate sectoarele economiei, subminând valorile umane, calitatea vieţii şi a muncii. În acest sens, subscriu la părerea economistului american John Dales exprimată în articolul său “Asupra socialismului" conform căruia construirea unui sistem economic bazat pe solidaritate, dar care conduce în final la polarizare economică este contrară fundamentului de la care s-a pornit. Rezultă că o economie participativă necesită noi instituţii şi proceduri de organizare a producţiei, consumului şi alocaţiei pentru a asigura eficienţă, echitate, auto-administrare, solidaritate şi varietate. CAPITOLUL II. PRODUCŢIA Capitolul de faţă încearcă să răspundă la urmatoarea întrebare: cum pot fi organizate relaţiile de muncă astfel încât să fie echitabile, să permită un proces participativ de luare a deciziilor şi să asigure că fiecare este capabil de a participa la acest proces. Consiliile muncitorilor Primul pas îl reprezintă crearea consiliilor muncitorilor, care vor administra respectivele locuri de muncă pe principiul „un vot o persoană” ; consilii de dimensiuni mai reduse pot fi organizate pentru divizii, unităţi şi echipe de lucru, funcţie de circumstanţe, urmând ca toate deciziile să fie luate pe baza majorităţii voturilor (sau pe bază de diferite grade de consens). Auto-administrarea va fi asigurată local prin aplicarea  urmatoarelor principii : doar acel grup direct afectat va lua decizii în respectiva problemă ; iniţiativa va aparţine în general celor cei mai afectaţi de efectele deciziilor ; ponderarea voturilor pentru a reflecta gradul în care fiecare este afectat. Pentru problemele ce privesc întreaga organizaţie, votul final va fi similar adunărilor generale ale acţionarilor : o persoană, un vot. Există riscul ca persoanele care deţin autoritatea în organizaţie şi/sau care prin sarcinile de serviciu au acces la mai multă pregatire/informaţie să exercite mai multă influenţa asupra deciziilor, chiar şi în cadrul consiliilor democratice, ceea ce arată că aceste consilii însele nu asigură participarea egală a membrilor, în termeni de informaţii şi influenţă. Organizarea muncii Nu toate sarcinile de serviciu existente într-o organizaţie sunt la fel de dezirabile, iar acele persoane care vor presta preponderent activităţi « mecanice » nu vor avea informaţiile, aptitudinile şi energia de a colabora în termeni egali cu acei angajaţi ce prestează preponderent activităţi de concepţie. Dacă aceste consilii democratice promovează participare şi echitate, mai este nevoie de o condiţie care să asigure echilibrarea sarcinilor de serviciu astfel încât impactul acestora asupra muncitorilor să nu submineze echitatea şi auto-administrarea – deoarece în caz contrar va aparea o nouă clasă coordonatoare care va împiedica participarea egala a tuturor indivizilor la decizii şi care va monopoliza condiţiile favorabile de muncă. Complexele de muncă echilibrate Soluţia teoretică este simplă : sarcinile de serviciu care sunt neplăcute/ « mecanice » trebuiesc completate/compensate cu sarcini plăcute /de concepţie, astfel încât să existe un echilibru între acestea. Aceasta nu presupune că toti cei care lucreaza intr-un spital să facă şi operaţii pe creier, sau că fiecare trebuie să fie şi doctor, şi critic de artă şi inginer, ci presupune ca fiecare să treacă de-a lungul unor perioade de timp rezonabile prin locuri de munca neplăcute/ « mecanice », cât şi prin cele plăcute/de concepţie. Totusi, dacă secretarele din când în când vor participa la seminarii sau dacă doctorii vor face periodic paturile, aceasta nu presupune că noile condiţii de muncă asigură oportunităţi egale de dezvoltare pentru fiecare. Astfel, care ar trebui să fie responsabilitaţile primare pentru fiecare : anumite sarcini de execuţie ? anumite sarcini de concepţie ? sau o combinaţie a acestora astfel încât să existe condiţii comparabile de muncă pentru fiecare ? În varianta capitalistă/coordonatoare, sarcinile sunt combinate orizontal astfel încât fiecare desfăşoara o activitate omogenă – la un singur nivel calitativ; în varianta participativă sarcinile sunt combinate în complexe de muncă echilibrate în care fiecare face sarcini de diferite calităţi, astfel încât fiecare loc de muncă este calitativ comparabil cu toate celelalte. Paşii formali necesari pentru atingerea acestui scop sunt : determinarea tuturor sarcinilor existente; construirea complexelor de activităţi echivalente (C.A.E.), care să asigure executarea tuturor sarcinilor, urmarind ca fiecare astfel C.A.E. : să aiba aceleaşi efecte asupra muncitorilor ca şi oricare alt complex ; să contină atât sarcini de concepţie cât şi de execuţie ; se alcatuieşte « organigrama » locurilor de muncă din organizaţie, astfel încât fiecare complex de sarcini să fie calitativ comparabile cu celelalte. Se apreciază că într-o economie în care sarcinile sunt calitativ inegal distribuite, forţa de muncă va fi polarizată în diferite clase, fiecare cu un anumit grad de pregatire pentru a participa la luarea deciziilor. Pe de altă parte, într-o economie participativă, egalitatea calitativă a locurilor de muncă va asigura o participare non-ierarhică în economie şi societate. Echilibrarea intra- şi inter-sectorială Urmatorul pas în egalizare şanselor de dezvoltare îl reprezintă echilibrarea între diferite locuri de muncă care se realizează prin rotaţia între diferite locuri de muncă -opţiune ce ridică întrebări referitor la modul în care aceasta se va realiza. Într-o economie participativă, fiecare poate depune cereri de angajare pentru orice loc de muncă vacant, iar consiliile existente vor putea decide asupra oportunităţii angajării ; fiecare va putea decide unde doreşte să lucreze, şi când doreşte să schimbe locul de muncă. Trebuie menţionat că într-o economie de piaţă, schimbarea locului de muncă priveşte indeobşte obţinerea unei remuneraţii superioare sau a unor condiţii de lucru mai dezirabile. Într-o economie participativă, în care echilibrarea dintre locurile de muncă s-a realizat atât în interiorul fiecărei organizaţii cât şi între organizaţii, acest lucru nu mai este posibil ; singurele motivaţii care ar putea determina aceasta ar fi : schimbarea colectivului de muncă sau alegerea unui nou complex de activităţi, care este, eventual, mai adecvat propriilor capacităţi. Pentru echilibrarea intra- şi intersectorială, se vor forma « Comitete de complexe de muncă », în interiorul fiecărei organizaţii şi la nivelul economiei ; la nivelul organizaţiei, acest comitet va realiza combinarea echilibrată a sarcinilor şi distribuirea timpilor de muncă iar calibrarea internă se va face funcţie de numărul de persoana care vor să ocupe un anumit post. La nivelul economiei, aceste comitete vor asigura accesul celor care lucră în locuri de muncă indezirabile la locuri de muncă mai atractive, astfel încât fiecare va desfăşura activităţi calitativ comparabile iar calibrarea se va face funcţie de cererile de schimbare a organizaţiei. În final, comitetele naţionale vor ajusta timpii de rotaţie pentru a elimina discrepantele dintre diferitele locuri de muncă. Aspecte practice Crearea complexelor de muncă echilibrate este teoretic posibilă, iar combinare acestora cu consilii democratice asigură relaţii de producţie non-ierarhice care promovează echitate şi participare. La nivelul fiecărei organizaţii, membrii acesteia vor decide în comun asupra evaluării diferitelor sarcini de lucru ; după ce o primă aproximare a fost decisă, ajustările periodice se vor face funcţie de noi condiţii tehnice, economice, etc., prin reconsiderarea structurii complexelor de muncă sau a timpului de muncă necesar pentru fiecare dintre acestea. La nivel intra- şi intesectorial, echilibrarea sarcinilor se va face pe baza aprofundării relaţiilor sociale de producţie şi a evaluării realizate de comitetele de complexe de muncă. Nimeni nu trebuie să ocupe permanent un loc de muncă ce asigură acces la influenţă şi informaţii – astfel încât să submineze distribuirea echitabilă a costurilor şi beneficiilor muncii. Participare şi eficienţă Un punct de vedere larg răspândit este acela că anumite persoane sunt mai calificate să ia decizii decât altele – rezultând astfel că opţiunea optimă este de a le rezerva acestora deciziile importante. Din păcate, aceste argument a fost folosit şi de către regi împotriva reprezentării populare, de către dictatori contra revendicărilor democratice, de către bărbaţi contra cererilor femeilor de a putea vota sau de către partidul unic contra plurarismului politic. Luarea deciziilor de către fiecare persoană se face pe baza înţelegerii consecinţelor opţiunilor sale. Anumite condiţii sociale pot submina acest proces, pentru majoritatea forţei de muncă – precum în cazul dictaturii, patriarhiei, dogmatismului religios, sclavagismului şi educaţiei autoritare. Totuşi, rolul instituţiilor sociale trebuie se fie acela de a dezvolta aptitudinile necesare luării deciziilor de către persoane – şi nu contrariul. Deoarece instituţiile non-economice pot funcţiona pe principii participative, este perfect rezonabil să presupunem că inclusiv organizaţiile economice pot activa astfel. Aceasta nu presupune că fiecare va fi pregătit pentru orice gen de decizii, sau că nu vor exista experţi pentru anumite domenii. Dar, odată ce părerea acestora a fost consultata, fiecare va putea decide asupra oportunităţii unei decizii care îl afectează direct. Experţii vor putea determina consecinţele posibile, iar cei afectaţi vor putea alege între diferite astfel de consecinţe. Alte motive pentru care procesul participativ de luare a deciziilor este mai eficient sunt următoarele : dacă anumite sarcini monotone şi plictisitoare afectează în timp capacitatea de concentrare, efort şi performanţă; dacă eşecul de a realiza echilibrarea sarcinilor duce la resentimente şi deterioarea performanţelor pentru anumite persoane; dacă muncă intr-un astfel de complex asigura o imagine de asamblu asupra relaţiilor dintre diferite sarcini, astfel încât aceasta optimizează efortul fiecăruia în realizarea sarcinilor proprii dacă performanţă este direct corelata cu participarea, iar aceasta este direct corelată cu echilibrarea sarcinilor. Punctul de vedere tradiţional este acela că foarte puţine persoane au anumite talente folositoare, iar pregătirea superioară necesită un efort indezirabil în multe cazuri. Pentru cei care se opun situaţiei în care doctorii prestează şi munci administrative la locul de muncă, trebuie menţionat că : studiile demonstrează că este nevoie doar de persoane cu talente relativ medii pentru a pregăti doctori de calitate, astfel încât ineficienţa rezulta din aceste munci administrative poate fi compensata prin pregătirea mai multor doctori ; sistemul actual de educare poate fi reconsiderat pentru a fi mult mai instructiv şi mai atractiv ; se presupune că există un cost social nejustificat atunci când un doctor prestează munci plictisitoare şi că acest cost este mai mic când acestea sunt realizate de persoane cu pregătire inferioară. Totuşi, acest cost de oportunitate dispare în momentul în care fiecare persoană este amplu pregătită în domeniile în care se bucură de aptitudini. Astfel, argumentele iniţiale se referă la faptul că puţine persoane au aptitudini ce merită cultivate şi că pregătirea superioara este cu necesitate indezirabila, neplăcută. Se poate concluziona că argumentele contra echilibrării sarcinilor pe motive de ineficienţa sunt mult exagerate, întrucât pregătirea superioara poate fi făcuta cu uşurinţa să fie dezirabilă iar costurile de oportunitate dispar sau sunt nesemnificative. CONCLUZII Implementarea acestor structuri de organizare a productiei se bazează pe trei axiome: disponibilitatea informaţiilor calitative şi cantitative despre activităţile sociale care se desfăşoară; alegerea tehnologiilor funcţie de utilitatea netă socială pe care acestea le comportă; asigurarea diversităţii organizării activităţii sociale la orice nivel, astfel încât aceasta să asigure cea mai bună adaptare la condiţiile locale. Într-o economie participativă este dezirabil ca fiecare să îşi desfăşoare activitatea conştient de efectele sociale ale muncii sale, ale resurselor utilizate şi ale bunurilor obţinute. Evaluarea acestor informaţii calitative şi cantitative este perfect posibilă pentru estimarea efectelor propriilor acţiuni pentru sine însuşi, dar, pentru a cunoaşte aspectele sociale ale activităţii este necesar că sistemul de alocare să asigure existenţa acestor informaţii. În acest sens, va fi necesar utilizarea tehnologiilor de comunicare O nouă tehnologie este superioară dacă oferă beneficii sociale nete mai mari decât cele existente (în general folosesc per ansamblu mai puţine resurse, sau asigură rezultate mai bune la acelaşi consum). Din păcate, în sistemul capitalist, atunci când rata profitului depăşeşte rata creşterii economice, noile tehnologii superioare nu sunt adoptate concluzie susţinuta şi de către şcoala “teoriei conflictului în organizaţii”. Este important de menţionat că nu toate locurile de muncă trebuie să aibă organizări interne şi proceduri de decizii identice, ci doar principiile de bază trebuie respectate iar condiţiile specifice fiecărei organizaţii vor determina adoptarea de tehnologii. CAPITOLUL III. CONSUMUL Din punct de vedere tradiţional, atât timp cât oamenii sunt liberi să cumpere ce doresc, consumul se va auto-regla eficient. Pe de altă parte, organizarea consumului prin intermediul pieţelor are o influenţa dăunătoare asupra preferinţelor consumatorilor, influenţă detaliată în introducere. Activitatea de consum, similar cu cea de producţie, este socială, iar organizarea ei ar trebui realizată – în mare parte – tot la acest nivel. Consiliile de consum Într-o economie participativă, principalul mod de organizare a consumului o reprezintă consiliile de consum. Fiecare individ sau familie va aparţine de un astfel de consiliu de cartier, care la rândul lor vor fi organizate ca şi federaţii la nivel de oraş sau comunitate rurala iar ultimul nivel de organizare al consiliilor îl reprezintă cel naţional. Acest gen de organizare urmăreşte ca deciziile privind diferite tipuri de consum să fie realizate la nivelul social care este direct afectat: Culoarea imbrăcăminţii priveşte pe fiecare individ în parte; Modernizarea scării de bloc afectează pe toţi cei care locuiesc; Calitatea locului de joaca este de interes pentru tot cartierul; Frecventa şi punctualitatea mijloacelor de transport priveşte întreg oraşul; Locul de depozitare a deşeurilor priveşte întreaga regiune; Apărarea cetăţenilor priveşte întregul stat; Protecţia stratului de ozon priveşte întreaga umanitate – ceea ce înseamnă că deodorantul folosit de fiecare nu mai reprezintă o opţiune strict personală. În cazul în care cei care sunt direct afectaţi de activitatea de consum nu au posibilitatea de a participa la decizii implică pe de o parte o diminuare a auto-administrării pe de altă parte o pierdere de eficienţă, manifestată de la nivelul personal până la cel statal. Modalitatea de decizie în fiecare consiliu va fi o persoana un vot iar în fiecare fază a procedurii de proiectare, consiliile de cartier vor solicita propuneri individuale (anonime) de consum. Aceste proiecte de consum vor fi înaintate către toate nivelurile superioare de organizare a consiliilor, iar fiecare nivel de consiliu trebuie să primească aprobare de la nivelul superior – într-o modalitate relativ similara planificării şi execuţiei bugetare. Principiul de bază este următorul: costul social per membru de consiliu nu trebuie să depăşească (nejustificat) niveluri mai mari decât la celelalte consilii. Aceasta presupune ca toate propunerile individuale de consum care nu depăşesc costul social mediu nu pot fi respinse de către consilii. Votarea în nivelurile superioare ale consiliilor se va realiza direct sau prin reprezentare; reversul procesului de votare îl reprezintă ponderea de produs social pe care fiecare comunitate trebuie să îl realizeze pentru a putea beneficia de bunurile pe care le-a solicitat. Pentru a putea reprezenta interesele consumatorilor, fiecare consiliu va dispune de echipe de cercetare, care vor investiga noi posibilităţi de consum şi de organizare a consumului, astfel încât să se minimizeze duplicarea ineficientă a bunurilor. Pentru a asigura participare egala în luarea deciziilor de consum, trebuie evitată situaţia în care aceleaşi persoane vor conduce consiliile, vor fi în echipele de cercetare sau vor fi delegate la nivelele superioare ale consiliilor – întrucât aceasta va duce la acumularea disproporţionată a influenţei asupra deciziilor. În principiu, fiecare va putea participa (sau nu) la întâlnirile de consiliu, iar participarea va fi motivată de faptul că ea reprezintă nu numai un „bun public” ci şi un drept individual. Echitatea La ora actuală nu există o convergenţă a gândirii economice, filosofice sau politice privitor la ce reprezintă o remunerare echitabilă. Astfel, se pot identifica patru mari criterii de distribuţie a venitului, fiecare din ele generând un anumit sistem economic: remunerare conform contribuţiei proprii şi a contribuţiei proprietăţii deţinute; remunerare conform cu contribuţia personală; remunerare conform efortului depus; remunerare după nevoi. Firmele private şi economiile de piaţă distribuie oportunităţile de consum conform primului criteriu; firmele publice (şi economiile de piaţa) distribuie conform criteriului II; ceea ce se poate denumi că şi sistem economic echitabil distribuie conform criteriului III; economiile bazate exclusiv pe criterii umaniste distribuie conform criteriului IV. Referitor la acest criteriu, acesta poate (şi trebuie) să fie aplicat în situaţii în care încrederea, empatia şi sprijinul reciproc permit acest lucru – iar acest lucru este realizabil şi dincolo de limitele familiei sau ale prieteniilor strânse; unul dintre obiectivele fundamentale ale unei economii ar trebui să fie crearea condiţiilor de creştere a solidarităţii între participanţi. Pentru moment, acest criteriu depăşeşte ceea ce în mod normal este etichetat ca şi echitabil. Fundamentul primului criteriu este acela că oamenii ar trebui să primească un venit funcţie de cât ei au contribuit la realizarea produsului social; aceasta priveşte în special întreprinzătorii liberi şi independenţi, deţinători de proprietăţi private – persoane care ar refuza un contract social stabilit în alţi termeni. Totuşi, acest criteriu este acceptabil doar pentru acele categorii economice care dispun de suficienţi factori de producţie – şi este aproape/total inacceptabil pentru cei care nu dispun de astfel de bunuri – şi din acest punct de vedere nu va avea fiecare şanse egale de dezvoltare. Una din legile economice universal acceptate este că utilitatea marginală a unui bun descreşte cu fiecare unitate adăugata; Joan Robinson, în articolul “Open Letter to a Marxist” a afirmat că oricât de productiv ar fi terenul sau un anumit utilaj, aceasta nu constituie motiv pentru a plăti în plus proprietarului acestora iar John Roemer a clarificat recent că moralitatea inegalităţii veniturilor se reduce la moralitatea inegalităţii proprietăţii. Din acest punct de vedere, singurul motiv echitabil pentru care posesorii de bunuri productive trebuie remuneraţi suplimentar este dacă aceste bunuri au fost obţinute prin sacrificii mai mari – iar întrucât acest lucru rar se întâmpla (şi este în fapt rezultatul moştenirii, speculaţiilor, etc.), rezultă că primul criteriu de distribuire a veniturilor nu este fundamentat pe echitate economică. Moştenirea proprietăţii nu reprezintă sub nici o forma un sacrificiu pentru moştenitor; mai mult, dreptul unora de a lăsa moştenire bunuri poate fi subordonat dreptului la oportunităţi egale al tuturor. Totodată, majoritatea cauzelor care stau la baza acumulării de bunuri se refera la noroc, avantaj inechitabil (sau chiar furt, mită, etc.) şi indiferent cât de mult se acumulează într-o singura generaţie, urmare sacrificiului mai mare depus, propagarea efectele inechitabile ale acestei acumulări vor depăşi sacrificiul iniţial depus. Un alt motiv pentru care se respinge primul criteriu este acela că proprietatea reprezintă furt – în cele mai multe cazuri – iar rezultatul este că venitul este obţinut pe baza de exploatare. Susţinătorii celui de-al doilea criteriu acceptă veniturile derivate din proprietate ca şi inechitabile dar reclamă dreptul la fructele muncii lor (uzufructul), motivat de faptul că, dacă muncă unora a generat mai mult produs social, atunci ei sunt îndreptăţiţi la o compensare suplimentara. Nu numai că eu nu exploatez pe alţii, dar alţii m-ar exploata pe mine dacă nu m-ar plăti corespunzător. Majoritatea calităţilor personale care generează productivităţi inegale nu se referă la sacrificii superioare; indiferent cât efort fizic ar depune o persoana obişnuita, aceasta nu va avea 2 m şi 110 kg. de muşchi şi totuşi un fundaş de fotbal american va primi de 50 ori mai mult salariul mediu pe economie; la fel, indiferent cât de mult s-ar fi străduit compozitorul Salieri, acesta nu ar fi egalat niciodată creaţiile rivalului sau Mozart. Totuşi, loteria genetică nu este cu nimic mai echitabilă decât loteria moştenirilor. Se argumentează frecvent că dacă talentul nu necesită remunerare per se, totuşi acesta necesită pregătire – care reprezintă sacrificiul personal (salariile doctorilor sunt recompensa pentru anii de studiu). La fel cum condiţiile de lucru mai dificile merită remunerare superioara, şi sacrificiile superioare în pregătire se califică pentru compensare. Dacă: pregătirea presupune un cost de oportunitate social care nu se identifică cu costul efectiv al pregătirii; costul pregătirii este asigurat din fonduri publice; oportunităţile de consum nu sunt diminuate; calitatea condiţiilor de pregătire nu este inferioara altor condiţii de pregatire/muncă; rezultă că pregătirea în sine nu necesita o compensare pe motive de echitate. Dacă diferenţele în contribuţie la produsul social se datorează diferenţelor în talent, pregătire, sarcini de lucru, noroc şi efort, singurul factor care merită compensare superioara este “efortul”. Acesta se poate exprima în: ore de lucru prelungite, un caracter al muncii mai: indezirabil, intens, periculos, nesănătos; pregătire mai neplăcuta, etc. Din acest punct de vedere, de exemplu, compozitorul Salieri (care era un compozitor slab, dar foarte conştiincios şi muncitor) ar trebui plătit mai mult decât Mozart (care era un compozitor genial, dar frivol şi iresponsabil). Atât în economiile moderne cât şi în sistemul economic participativ, exista o listă de activitităţi de consum care sunt oferite gratuit cetăţenilor (burse pentru studenţi, tichete de masa şi transport pentru pensionari, etc.). Într-o economie participativă, o astfel de lista poate fi mult extinsa, cu condiţia că beneficiile sociale să nu depaşească costurile sociale ale producţiei acestor bunuri. Eficienţa Performanţa unei persoane este dată de aptitudinile acesteia, de pregătire, condiţiile de muncă, şansă şi efort. Atât timp cât efortul include şi sacrifiile personale aferente pregătirii, singurul factor care influenţează performanţă şi asupra căruia oricine poate avea control este efortul. Nici aptitudinile şi nici şansa nu pot fi modificate prin remunerare superioara, iar a plăti o persoana care lucrează în condiţii mai bune exact pentru acele condiţii nu îmbunătăţeşte performanţa. În cazul unor alergători de 10.000 metri, în cazul în remuneraţia se va face după cine termina primul, atunci alergătorii mai slabi nu vor avea nici o şansa să fie remuneraţi corespunzător efortului iar alergătorii foarte buni nu vor alerga mai rapid decât este necesar pentru a ajunge printre primii. Exista trei mari preconcepţii privitor la ineficienţa sistemului economic participativ de remunerare după efort: 1. Dacă oportunităţile de consum sunt egale, indivizii nu vor avea nici un motiv să depună întreg efortul de care sunt capabili; În viziunea participativă a consumului toţi indivizii au dreptul de acces la oportunităţi de consum relativ egale tocmai fiindcă aceştia depun un efort cantitativ şi calitativ relativ egal; atâta timp cât complexele de muncă sunt echilibrate, astfel încât nimeni nu depune un efort mai mare decât al celorlalţi, atunci şi consumul este echilibrat şi echitabil. Rămâne la latitudinea celor care muncesc dacă doresc să depună mai mult/puţin efort (în prezent sau în viitor) pentru oportunităţi de consum mai mari/mici (acum sau în viitor), cu acordul celorlalţi membrii ai întreprinderii / comunităţii. Indiferent de diferenţele de efort pe care le va depune fiecare, se va evita cu siguranţă diferenţele enorme de venit ce caracterizează economiile contemporane. Pe lângă aceasta, există un anumit rezervor de solidaritate/compasiune în fiecare om, care îl va determina să depună un anumit efort fără a aştepta o contra-prestaţie (gen: pentru familie, prieteni, persoane dragi, idealuri, etc.); totodată, pentru marea majoritate a forţei de muncă, averea reprezintă un mijloc pentru a obţine alte obiective mult mai importante: securitate economica, confort, preţuire, respect, statut sau putere. Este vital ca sistemul de remunerare/stimulare să nu fie redus exclusiv la oportunităţi de consum mai mari, întrucât aceasta va genera inexorabil acumulări disproporţionate de avere; din acest punct de vedere: excelenţa şi expertiza vor fi preţuite prin recunoaştere sociala directă; dispare nevoia de a acumula în prezent motivat de insecuritate economica întrucât un minim standard de consum va fi asigurat fiecăruia; dacă fiecare va participa activ la luarea de decizii, atunci nu va fi nevoie pentru aceasta de stimulente materiale adiţionale; dacă alocarea de responsabilităţi, drepturi, sacrificii şi compensaţii este şi este percepută ca şi echitabilă, atunci simţul datoriei sociale va fi mult mai dezvoltat decât este astăzi. Faptul că nu va exista supraproducţie pentru scopuri inutile sau egoiste va fi un câştig şi nu o pierdere, atât pentru economie, cât şi pentru societate. 2. Dacă remunerarea este egală, atunci nu va exista motivaţie pentru pregătirea profesională care este cea mai valoroasa pentru societate. Atât timp cât un compozitor poate contribui mai mult societăţii prin muzică decât prin inginerie, atunci ar fi ineficient dacă acesta ar studia pentru a deveni inginer; iar dacă ar fi un inginer mai prost decât este ca şi compozitor, ar fi la fel de ineficient că acesta să devină inginer. Dacă sacrificiul personal este văzut că şi efort, atunci pregătirea profesională superioară nu va fi evitată de către indivizi, atât timp cât efortul este principalul criteriu de remunerare; în al doilea rând, într-o economie participativă, cea mai bună cale de a obţine respect şi recunoaştere sociala este de a-ti dezvolta acele calităţi care ajută mai mult semenii (respectiv acele calităţi pe care fiecare le posedă nativ). 3. Este dificil a măsura efortul, comparativ cu performanţa, deci remunerarea performanţei este cel mai practic sistem. Chiar şi în cazul echipelor sportive, o foarte mare parte a succesului acestora se datorează unor elemente intangibile, necuantificabile („alchimia echipei”), care îngreunează foarte mult alocarea remuneraţiei conform performanţelor individuale. Cât despre evaluare efortului, exista minim două modalităţi : compararea efortului individual cu alte eforturi similare sau compararea cu un anumit standard de referinţă. De obicei, profesorii pot să evalueze, funcţie de nivelul elevului în primele perioade de studiu, de cât