Referat Iguanele

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Iguanele si de asemenea puteti face Download Referat Iguanele

Citeste fragmente din Referat Iguanele

 Iguanele sunt şopârle pe care zoologii le-au grupat într-o mare şi importantǎ familie, cea a Iguanidelor, care numǎrǎ cam 60 de genuri şi peste700 de specii. Nu la întâlnim în Europa şi nici în Asia sau Africa, ele trăind doar pe continentul american. Numai câteva specii au ajuns în insulele Galapagos, Fidji şi Tonga şi surprinzǎtor, în marea insulǎ Madagascar, din Oceanul Indian. Intre iguanele americane, unele au dimensiuni considerabile – 1,50 m şi chiar 1,80 m (iguana gigantǎ din America Centralǎ), dar în general, la majoritatea speciilor, lungimea este mult mai modestǎ. Creasta spinoasǎ care le împodobeşte capul, spatele şi uneori coada la conferǎ aspectul de „moştii preistorici” amintind uneori de micii dinozauri cu coarne din Era Secundarǎ. Amintirea dinozaurilor este întărita de faptul cǎ unele iguane americane ca Basileus plumifrons se pot deplasa într-un mod de-a dreptul spectaculos şi impresionant, ridicându-se şi alergând rapid pe picioarele posterioare. In grupul iguanelor, speciile au aspecte foarte diversificate şi adaptǎri biologice dintre cele mai variate. Unele sunt terestre, capabile sǎ trǎiascǎ în regiuni aride sau chiar deşertice (Phrinosoma cornutum, Uma notata), pe pereţii stâncoşi, aproape verticali ai munţilor. Altele sunt arboricole, au culori foarte vii şi populează pădurile tropicale umede. Aşa sunt numeroasele specii din genul Anolis, întâlnite în insulele din Marea Caraibilor, în pădurile luxuriante din America Centralǎ şi de sud, în Mexic biologia acestor specii este bine cunoscutǎ, fiindcǎ a fost studiatǎ foarte atent. S-a constatat astfel cǎ existǎ procedee variate de recunoaştere între indivizi din aceeaşi specie, de apǎrare sau de intimidare, care se realizeazǎ prin mişcări sacadate ale capului şi pǎrţi anterioare a corpului. Aceste mişcări sunt caracteristice pentru fiecare specie. Iguanele îşi desfac ritmic pliurile cutanate de sub gât, aşa numitele fanoane gulare, punând în evidenţǎ coloraţia vie şi contrastatǎ, îşi ridicǎ crestele de pe cap şi de pe spate, îşi umflǎ corpul. Toate aceste curioase comportamente agresive sunt ritualizate dar, adesea, ele se transformǎ în dispute adevărate. Dacǎ iguanele se hrănesc mai ales cu insecte, destule specii au devenit vegetariene, consumând ierburi, flori sau fructe. Înmulţirea se face prin ouǎ, majoritatea speciilor americane fiind ovipare, dar existǎ şi câteva specii care, trǎind în zone alpine cu temperaturi scăzute, sunt vivipare. Între acestea din urmǎ amintim speciile de Sceloporus şi Liolaemus. F F 15, 20, şi în final 28 metri. La aceastǎ adâncime, baza toracelui şi abdomenului şopârlei deveniseră aproape plate. S-a realizat apoi, pe un mascul adult, o electrocardiogramǎ pentru a se analiza variaţiile ritmului cardiac în timpul scufundării. Ca la toate reptilele şi inima iguanei are doar trei cămăruţe, douǎ auricole şi un ventricul, aşa cǎ pe osciloscop apăreau trei pulsaţi, cea mai puternicǎ a ventricului, era înregistratǎ. Ritmul normal cardiac este de 45-50 de bǎtǎi pe minut. Însǎ la 15 m adâncime, iguana şi-a scǎzut ritmul cu doar 8-9 bǎtǎi pe minut, apoi la 4-5. la acest stadiu iguana şi-a blocat circulaţia sângelui în muşchi, acesta circulând doar între inimǎ şi creier, singurul organ care trebuie irigat pentru ca animalul sǎ rǎmânǎ în viaţǎ. Adusǎ lent la suprafaţǎ, iguana şi-a recăpătat curând ritmul cardiac normal şi, întinsǎ la soare pe stânci, şi-a refăcut rezerva de oxigen şi temperatura corpului. Apele din jurul Insulelor Galapagos au temperaturi destul de scăzute, între 12 şi 20 grade C, iar şopârlele sunt animale cu sângele rece, depinzând de căldura mediului ambiant. De aceea iguanele marine petrec mult timp lungite la soare, înainte de a intra în apǎ, pentru a se hrăni, şi dupǎ ce revin din mare, pentru ca temperatura corpului sǎ revină la 35-37 grade C. Perioada de reproducere a iguanelor marine începe spre sfârşitul lunii februarie. La iguanele marine masculul îşi delimiteazǎ un teritoriu pe care-l apǎrǎ şi pe care vin femelele, el încercând sǎ le reţină în numǎr cât mai mare. Curtea pe care aceasta le-o face este simplǎ, dupǎ câteva mişcări ale capului, masculul trece în spatele femelei, o apucǎ cu gura de gât, îi cuprinde trupul cu labele şi copulaţia are loc. Dupǎ aceasta, femelele se adunǎ în locurile de cuibărit. Acestea nu sunt foarte numeroase în lungul ţǎrmurilor şi, pentru a ajunge în zonele cu nisip, femelele urcǎ uneori faleze înalte de 50-60 m. Pentru posesia unui loc favorabil sapǎ un tunel de 30-40 cm în care sǎ depună ouăle, femele dau lupte îndârjite. Cuiburile sunt atât de apropiate încât se întâmplǎ ca o femelǎ aflatǎ în tunel sǎ fie acoperitǎ de nisipul aruncat de o alta, care sapǎ alături. Ouăle au o coajǎ destul de moale şi au nevoie de douǎ luni pentru ca puii sǎ se formeze şi sǎ eclozeze. În tot acest timp, femelele rămân în preajma cuibului, verificând prin introducerea cozii, existenţa ouălor, o verificare pur tacticǎ. Insulele Galapagos cu natura lor unicǎ sunt un laborator viu al evoluţiei speciilor, un laborator fǎrǎ arhive însǎ, fiindcǎ nu existǎ urme fosile; cu toate primejdiile care le ameninţǎ, ele rămân un loc miraculos, mai ales pentru naturalişti. În insula Madagascar din oceanul Indian la distanţǎ de ţărmul estic al Africii în care flora şi fauna endemicǎ sunt abundente, trăiesc şapte specii de iguane grupate în douǎ genuri, Chalarodon şi Oplurus. Ele au dimensiuni mai modeste, 10 pânǎ la 30 cm. Chalarodon madagascariensis posedǎ o micǎ creastǎ spinoasǎ, care porneşte de la gât şi se terminǎ la baza cozii, iar masculii iau adesea poziţii agresive, cu corpul ridicat pe cele patru picioare şi capul îndreptat în sus, supraveghindu-şi teritoriul. În schimb speciile de Oplurus sunt aproape complet lipsite de creastǎ şi nu sunt capabile sǎ adopte o poziţie bipedǎ. Existenţa celor şapte specii de iguane malgaşe, unele arboricole, altele terestre, este cunoscutǎ încǎ din 1900, dar nimeni nu a putut încǎ sǎ furnizeze o explicaţie acceptabilǎ a prezenţei lor în marea insulǎ. La est de continentul american, iguanele se întâlnesc numai în Madagascar. Dacǎ s-ar fi răspândit în acelaşi mod ca iguanele din Pacific, prin platformele vegetale plutitoare, ar fi trebuit sǎ ajungǎ întâi în Africa. Dar în acest continent nu existǎ iguane şi nici nu s-au descoperit pânǎ astǎzi urme fosile. Unii cercetători au propus ca iguanele malgaşe sǎ fie grupate într-o familie distincta de cea a iguanelor americane, socotind cǎ ele pot sǎ fie apropiate de şopârlele Agamide care trăiesc în Africa. Pentru a încerca o rezolvare cât de cât acceptabilǎ a enigmei iguanelor malgaşe s-au fǎcut studii aprofundate, utilizându-se analiza multifactorialǎ a 500 de repere biologice, pentru a se stabili legǎturile de înrudire dintre cele şapte specii. Rezultatele par sǎ probeze faptul cǎ aceste iguane formeazǎ un grup monofiletic, adicǎ provin dintr-un singur strămoş comun dar care avea clare afinităţi cu iguanele americane. La sfârşitul Erei Mezozoice marele continent Gondwana, care ocupa emisfera sudicǎ a planetei, s-a fragmentat. Blocul America de Sud-Antarctica-Australia s-a separat întâi de Africa, acum cu 100 de milioane de ani, apoi cu 75 de milioane de ani în urmǎ blocul Antarctica-Australia s-a izolat de America de sud. Iguanele asemǎnǎtoare cu cele din America de Sud ar fi putut sǎ rǎmânǎ izolate pe acest ultim bloc care ulterior s-a rupt. În aceastǎ situaţie o specie de iguane asemǎnǎtoare celor din America de Sud ar fi putut sǎ ajungǎ pe o platformǎ vegetalǎ plutitoare, pânǎ în Madagascar insula aflându-se atunci mult mai la sud decât este situatǎ astǎzi. Se ştie, de altfel cǎ Antarctica a servit drept punte de trecere, între America de Sud şi Australia pentru o serie de specii vegetale şi animale(fagul austral, marsupiale ţestoase, batracieni) Este o ipotezǎ plauzibilǎ în liniile ei generale, dar care nu aduce încǎ o rezolvare deplinǎ a enigmei iguanelor malgaşe. 쥁@