Referat Impactul Politicilor Monetare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Impactul Politicilor Monetare si de asemenea puteti face Download Referat impactul politicilor monetare

Citeste fragmente din Referat Impactul Politicilor Monetare

Impactul politicilor monetare asupra fenomenului globalizării Limitele conceptuale ale globalizării Economicul înseamnă în cea mai mare parte a lui , social, îşi spun observatorii calificaţi de azi ai acestei lumi monopolare, globalizate şi teribil de dinamice în care trăim. Noţiunea de globalism a redeviat de la înţelesul de totalitate, sau integralitate, la acela etimologic de interes generalizat la întregul glob terestru adică planetar, aşa cum se foloseşte azi în politologie, după cum atributul de „planetar” începe să se reîndrepte către sfera cercetărilor spaţiale multiple fără a părăsi totuşi vocabularul curent al sociologilor şi futurologilor. Concepţia despre „problemele globale” se reclamă de la interesul pe care îl prezintă azi laolaltă şi simultan în conştiinţa contemporanilor noştri tot ce influenţează direct viaţa social-economică şi politică a naţiunilor, prosperitatea materială şi progresul spiritual al tuturor membrilor societăţii, independent de sursa factorilor acelor acţiuni sau procese înruritoare, raportul dintre cauză şi efect căpătând un sens de probleme, ale civilizaţiei umane ce reclamă o abordare exclusiv pluri şi interdisciplinară. Ne aflăm într-o perioadă în care avem nevoie egală de sinteze integratoare şi de viziuni holistice. Cunoaşterea umană şi-a extins continuu graniţele. Azi am ajuns să vorbim despre „statul-planetă” şi am ieşit în spaţiul extraterestru. Dar ştim noi oare prin cine şi cum să cunoaştem acest univers? Că omenirea se află în prezent confruntată cu probleme grave este foarte adevărat. Dar în trecut ea nu a fost oare confruntată cu probleme grave? Unii spun da, dar acum au apărut probleme globale. Sigur, complexitatea a crescut, de aceea se cer revizuite şi optica şi instrumentele cu care operăm. Într-adevăr, în această perioadă complicată nu numai problemele sunt grave. Mai grav este că ele continuă să fie abordate în termeni tradiţionali, în optica şi cu instrumentele utilizate în trecut. Înţelegerea şi stăpânirea complexităţii actuale solicită în mod necesar o înţelegere a lucrurilor, noi concepte, noi paradigme şi noi opţiuni. Poate niciodată omenirea nu a fost confruntată cu atâtea aspecte complexe, greu de rezolvat şi chiar periculoase. Dar nici aceasta nu este sigur dacă raportăm problemele la mijloacele de care dispunem în prezent. Să nu uităm însă că omenirea a inventat mijloace capabile să autodistrugă specia. Unii susţin totuşi că cel mai mare pericol provine din imensul, decalaj care s_a creat prin ruptura dintre progresul tehnologic şi cel social. Se afirmă că dacă capacitatea tehnologică a realizat progrese uriaşe din antichitate până în prezent, componenta socială şi etico-morală privită la nivel planetar a progresat foarte puţin, dacă nu în unele aspecte a regresat chiar, comparativ, de exemplu, cu democraţia ateniană. Observaţia poate fi discutată şi amendată, dar ea constituie, oricum, o temă serioasă de reflecţie. Sigur, fiecare îşi are viitorul său. Fiecare orânduire, fiecare ţară, fiecare individ îşi are până la urmă viitorul pe care şi-l pregăteşte. Dar, în acelaşi timp, într-o formă a interdependenţelor crescânde, asaltată tot mai multe probleme globale, nimeni nu se mai poate izola şi nu îşi mai poate declina responsabilitatea pentru viitorul comun, cum nimeni nu poate să impună propria sa imagine despre viitorul celorlalţi. Dialogul devine astfel nu numai necesar ci constituie tot mai mult un instrument de lucru pentru mărirea gradului de responsabilitate, de solidaritate şi de consens în rezolvarea problemelor globale sau a acelor părţi din viaţa planetei care constituie viitorul comun. Marele economist Allan Greenspan, trezorierul SUA, atrăgea însă atenţia, sobru, imediat după crahul bursier din 27 octombrie 1997, asupra „caracterului contagios al economiei mondiale, în care (din cauza globalizării) economiile naţionale îşi transmit slăbiciunile de la o ţară la alta”. Dar cu toate acestea „pompierii” FMI (unealtă creată tocmai pentru a repara ceea ce „speculatorii instituţionali” şi managementul local strică de zor) au fost obligaţi să sară în ajutorul Coreei de Sud (unde vor stinge „focul” cu aproape 100 de miliarde de dolari – în timp ce în nordul aceleiaşi peninsule oameni nevinovaţi mor de foame), Thailandei (17 miliarde de dolari) şi Indoneziei (23 miliarde de dolari). Tot astfel în „prima mare criză a lumii celei noi a pieţelor globalizate” din ianuarie 1995 care a avut loc în Mexic, guvernul SUA, FMI, BRI – de la Bassel şi guvernul Canadei au acordat un credit de 50 de miliarde de dolari. În articolul ”Le desamement et la destabilisation de l’economie de marche par les industries automatiques et spaciales”, Francois Perroux face unele constatări judicioase cu privire la „inegalităţile structurale dintre naţiuni”, agravate de introducerea tehnicii atomice şi spaţiale. Se desprinde din cele prezentate că, după Perroux, integrarea economică şi corolarul ei – sacrificarea suveranităţii naţionale – ar constitui o inevitabilitate fatală pentru ţările mici, întrucât ele nu pot să fie egale şi nici să ţină pasul dezvoltării economice cu ţările mari. Este un fapt incontestabil că între diferitele ţări şi naţiuni există importante decalaje în privinţa potenţialului demografic, economic, al resurselor naturale, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ţările mici nu pot accede la progresul tehnic, economic şi ştiinţific contemporan. Evoluţia evenimentelor internaţionale nu confirmă afirmaţiile lui Perroux, ci dimpotrivă arată o creştere a influenţei ţărilor mici şi mijlocii în politica internaţională, care s-a realizat nu prin renunţarea la suveranitate de către acestea în favoarea statelor mai puternice din punct de vedere economic, tehnic şi militar, ci în condiţiile întăririi şi apărării ferme a suveranităţii şi independenţei lor. În literatura economică se vorbeşte mai mult despre depăşirea naţiunii, devalorizarea frontierelor de stat şi erodarea suveranităţii naţionale. Unii economişti din ţările slab dezvoltate susţin Ideea integrării regionale pe motivul că văd în realizarea ei practică calea pentru înfăptuirea industrializării, lichidării înapoierii economice şi a lărgirii legăturilor dintre ţările zonelor integrate. Gonzalo Cevallos arată că pe lângă factorii enunţaţi mai sus trebuie adăugaţi „ca stimulente ale integrării regionale o mai bună înţelegere a problemelor reciproce, mai ales în ceea ce priveşte comerţul şi plăţile regionale, imposibilitatea de a le găsi soluţii individuale sau prin mijlocul acordurilor bilaterale; gradul avansat de maturitate economică atins de câteva ţări doritoare de a încuraja dezvoltarea industriei lor; credinţa că o oarecare complementaritate există între economiile diferitelor ţări”. Previziunile asupra viitorului apropiat sunt excelente în ţările Uniunii Europene, adică acolo unde bunăstarea se măsoară nu numai prin mărimea contului bancar al fiecărui cetăţean ci prin standardul său real de viaţă. Dar pe de altă parte, 3 miliarde de oameni, deci jumătate din populaţia planetei, trăiesc cu numai 2 dolari pe zi, firmă James Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale. O lume în care ultrabogaţii cheltuiesc doar 0,75% din venitul lor ca ajutor pentru ţările sărace este o dovadă că Banca Mondială nu a reuşit în misiunea sa de a eradica, prin globalizare, sărăcia. Surprinzător, în urma unei anchete efectuate de specialiştii Băncii Mondiale în rândul a 60000 de persoane foarte sărace s-a ajuns la concluzia că ceea ce ei reclamă cu prioritate este nu nevoia acută de bani ci aceea de cucerire a propriei lor demnităţi. Odată cu propagarea globalizării se evidenţiază o nouă trăsătură psihologică a lumii contemporane, şi anume simţământul incertitudinii asupra viitorului. În trecut omul nu putea şti niciodată dacă ţara sa va fi sau nu implicată într-un război, dar azi el are în plus incertitudinea că nu se ştie ce război va fi – atomic, bacteriologic. În trecut muncitorul trăia cu nesiguranţa dacă în anul următor va avea de lucru, dar azi el are serioase îndoieli dacă meseria sa va mai exista în următorii 10 ani. Viitorul pune o serie de întrebări specialiştilor în economie şi în piaţa de capital. Căci, întra-adevăr, cum va fi „prinsă în ecuaţie” creşterea galopantă a populaţiei metropolelor Lumii a Treia? Ce va însemna micşorarea drastică a resurselor energetice şi de materii prime? Dar acumularea şi difuzarea – democratic cu adevărat – a cunoştinţelor ştiinţifice, tehnologice, economice? Cum se poate face optim adaptarea modelului de economie cu tipul cultural al unei anume societăţi? – toate sunt doar necunoscute. Chiar şi cei mai optimişti viitorologi nu pot să admită că trăim într-o lume imperfectă, confruntată cu prea multe nedreptăţi, inegalităţi, inechităţi. Continuăm să asistăm la o creştere a dezordinii internaţionale, asaltată de numeroase crize, inclusiv structurale, de violenţă şi confruntări armate, de foamete şi boli, de poluare şi dezechilibre. Există totuşi speranţa că omenirea îşi va găsi resursele necesare pentru a depăşi aceste realităţi nefaste care pot ipoteca viitorul. Globalizare sau regionalizare Ultimele decenii au marcat o accelerare tumultuoasă a proceselor istorico-politice, ce a produs schimbări esenţiale în sfera geopoliticii, ce nu încetează să influenţeze economia şi relaţiile internaţionale, având incidenţa asupra construcţiei unor noi echilibre mondiale. Relaţiile economice au precedat cu mult apariţia primelor state. Îndeosebi legăturile comerciale sunt foarte vechi şi la început au fost cu totul independente de formaţiunile social-statale. De aceea bilateralismul ca relaţie între doi agenţi economici este noţiunea cu cea mai lungă istorie, nevoile vieţii impunând schimburile de produse. În pofida acestor tendinţe autarhismul a dominat viaţa economică de la începuturile sale până la marile descoperiri geografice şi revoluţia industrială. „Coagulările” economice au continuat şi s-au accentuat sub diverse forme atingând gradat până în zilele noastre nivele de interpenetrabilitate de neimaginat cu câtva timp în urmă, constituindu-se într-un factor de echilibru la nivel regional şi internaţional. Evoluţiile actuale confirmă previziuni vechi referitoare la relaţia indisolubilă dintre factorul economic şi stabilitatea internaţională. Una dintre cele mai dezvoltate probleme de către economişti în ultimele decenii este cea a integrării economice implicând interesele unor state, clase, naţiuni. Etimologic a integra înseamnă a include, a îngloba într-un tot. Economistul francez Jean Weiller caută să lărgească cadrul definiţiilor integrării. Pentru el “integrarea nu înseamnă o simplă adunare, ci, într-un spaţiu dat, creştereas posibilităţilor de coorsdionare a planurilor centrelor de decizie, în scopul formării unui sistem econiomic unic. A studias integrarea înseamnă a te ridica deasupra nivelului pieţei şi a ne îndrepta atenţia spre decizii, anticipări şi intenţii”. Această definiţie are în vedere integrarea vest-europeană, iar “centrele de decizii” sunt autorităţile şi organele diferitelor state naţionale. Pentru economiştio ca Viner, Seitovschi, Haberler, integrarea ar consta în simpla punere în contact a economiilor prin înlăturarea tuturor barierelor care vor sta în calea schimburilor. Această integrare nu ar fi nimic altceva decât crearea unei vaste pieţe libere, formată prin unirea a două sau mai multe economii. În acest caz după Andre Marshall nu se poate vorbi de o integrare ci de o juxtapunere de economii care păstrează fiecare caracterele sale proprii şi care devine mai mult sau mai puţin independentă, fiecare suferind repercursiuni care survin la vecini. Adevărata integrare după Andre Marshall este aceea concepută în sensul structural sau voluntarist al cuvântului. “Ea reralizează combinarea diverselor elemente ale unui ansamblu economic în aşa fel că acesta se prezintă ca un spaţiu de solidaritate”. Francois Perroux defineşte conceptul de integrare pe baza integrării vest-europene. “Actul integrării uneşte elementele pentru a forma un tot sau măreşte coeziunea unui tot deja existent. A integra Europa va fi, presupunând că elementele Europei sunt naţiunile, a aduna acestea într-un tot care merită prin coeziunea sa, de a fi numit european sau mărirea coeziunii unui tot deja existent care va fi legitim de a fi numit Europa”. În domeniul economic integrarea îşi propune după Perroux de a înlocui echilibrele naţionale stabilite în cadrul fiecărei naţiuni europene, între fiecare naţiunea europeană şi celelalte naţiuni din Europa şi din afara ei, printr-un nou echilibru al unui ansamblu format de către naţiunile europene, considerat mai favorabil pentru acest ansamblu şi socotit ca stabil în profitul său. Andre Marchall plecând de la definiţia dată integrării vest-europene pe bază de solidaritate consxideră că aceasta este de 4 feluri şi anume: Economică, care poate rezulta, abstracţie făcând de coordonarea politicilor naţionale sau de aplicarea unei politici comune, din multiplele şi complexele legături economice ţesute pe deasupra frontierelor între producătorii naţiunilor membre: industriaşi, bancheri, comercianţi. Socială, adică se realizerază ceea ce Myrdal numeşte “egalitatea şanselor” care implică, contrar integrării economice, intervenţia puterilor publice naţionale şi europene. Dacă integrarea economică poate fi de natură privată, integrasrea socială nu se concepe altfel decât instituţională. , iar condiţiile de creare şi funcţionare a unei autorităţi supranaţionale fiind reunite, ansamblul integrat va fi structurat cum este fiecare naţiune. Teritorială, care este adevărata integrare întrucât este în acelaşi timp economică, socială şi politică. ………… ……….. ……….. ………. Impactul UEM asupra globalizării pieţelor de capital Directiva Liberalizării Capitalului adoptată în iunie 1988 este documentul care reglementează pentru Comunitatea Economică europeană liberalizarea completă a mişcărilor de capital. Tratatul Uniunii Europene convenit între ţările membre interzice orice restricţie privind mişcarea capitalului şi plăţile între statele membre şi asigură în principiu trăinicie integrării europene. Armonizarea deplină a pieţei capitalurilor mai este frânată de caracteristicile naţionale ale pieţelor monetare decurgând mai ales din nivelul inflaţiei. Expansiunea comerţului mondial secondată de fluxurile de capital, progresul fără precedent al ştiinţei şi tehnicii, tranziţia sistemului economic comunist la economia de piaţă au generat accelerarea procesului de integrare regională şi mondială, ceea ce se traduce practic prin oportunităţi sporite de afaceri pentru bănci, firme şi investitori. O scurtă trecere în revistă a acestor evenimente se referă la expansiunea pieţei eurodevizelor, formarea şi întărirea Uniunii Europene, creşterea importanţei firmelor multinaţionale, la care se adaugă crize financiare, şocuri petroliere, criza datoriei externe, prăbuşirea comunismului în Rusia şi Europa de Est. În pragul mileniului III, mondializarea a devenit o stare de fapt. În aceste condiţii guvernele, instituţiile financiare internaţionale, oamenii de afaceri vor trebui să facă faţă unor sfidări şi provocări, aşa numitele „noi reguli ale jocului”. Globalizarea comportă în acelaşi timp o serie de aspecte pozitive, novatoare şi dinamice, dar şi o multitudine de aspecte negative, perturbatoare şi marginalizante. Din punct de vedere al efectelor pozitive relaţiile dintre state şi indivizi sunt mai adânci ca niciodată. Exporturile mondiale cifrate în prezent, la nivelul anului 2000, la 7000 de miliarde de dolari, reprezintă 21% din PIB, faţă de 17 % în 1970. Investiţiile directe în străinătate atingeau 400 de miliarde de dolari în 1997 adică de 7 ori mai mult faţă de nivelul anilor ”70. acest proces de integrare mondială este rezultanta schimbărilor de optică în politică: promovarea eficienţei economice prin: liberalizarea pieţelor naţionale dezangajarea statului în privinţa multor activităţi economice Deşi la originea procesului stau inovaţiile recente în tehnologia comunicaţiilor, integrarea este în continuare parţială: frontierele rămân închise mai ales în calea forţei de muncă slab calificate. Totuşi aceste tendinţe maschează o serie de divergenţe: mari progrese dar şi uriaşe rămâneri în urmă, carenţe şi inegalităţi între ţări şi regiuni, sărăcia fiind azi prezentă peste tot. În ţările industrializate sărăcia este mascată prin statistici şi totuşi o persoană din opt este afectată fie de şomajul de lungă durată sau de o speranţă de viaţă sub 60 de ani, fie de un venit sub pragul de sărăcie naţional şi un nivel de pregătire sumar care nu permite depăşirea situaţiei. În unele ţări indicatorul sărăciei umane prezintă mari disparităţi pe regiuni ca de exemplu în cazul Indiei unde nivelul sărăciei este de două ori mai mare în statul Bihar faţă de regiunea Kerala. În acelaşi timp inegalităţile dintre bărbaţi şi femei sunt în continuare frapante. În multe ţări dezvoltate femeile sunt excluse aproape total din viaţa politică. Femeile ocupă peste 30% din locurile în parlament doar în cinci ţări din lume, în alte 31 de ţări prezenţele parlamentare feminine fiind sub 3%. În cazul prăbuşirii pieţelor de capital sau cele ale criminalităţii, transmiterii sida sau efectului de seră, riscul de propagare a dereglărilor este imens. Pericolele planetare sunt în creştere depăşind capacităţile naţionale şi internaţionale de intervenţie sau răspuns. Principala caracteristică a mediului economic o constituie alternanţa fazelor de expansiune cu cele de recesiune şi volatilitatea financiară. Criza financiară din Asia de Est a destabilizat viaţa a milioane de oameni, a redus perspectivele de creştere în regiune dar şi în restul lumii. Analiza crizei asiatice permite degajarea unor concluzii importante în privinţa pieţei de capital. În primul rând instabilitatea reprezintă caracteristica pieţelor financiare globalizate. Un element cheie al declanşării crizei din Asia l-a constituit injectarea masivă şi instantanee a capitalurilor pe termen scurt urmată de o retragere la fel de brutală. A doua concluzie importantă ce se degajă de pe urma crizei o reprezintă prudenţa sporită cu care guvernele trebuie să deschidă accesul capitalurilor pe termen scurt, foarte speculative, mai ales atunci când instituţiile de reglementare a pieţelor financiare sunt incipiente. Cum va evolua în secolul următor nodul de divergenţe în care trăim? Va învinge oare globalizarea cu intenţiile ei bune de echilibru într-un regat dominat de inteligenţă sau spiritul faustian şi terorismul? Rămâne de văzut care va fi răspunsul la aceste întrebări. Cine va profita cel mai mult de pe urma schimbării? În nici un caz oficiile europene de schimb. Vor profita din plin sectorul informaticii şi firmele de consultanţă şi contabilitate, de pe urma cererii de adaptare a sistemelor informatizate. În final economia în ansamblu va profita ca urmare a integrării şi stabilităţii monedei, acesta fiind scopul fundamental al proiectului. O serie de mari firme cum sunt Philips sau Siemens, au pregătit din timp transformarea evidenţelor contabile în euro, ceea ce a antrenat şi firmele mici să facă acelaşi lucru Pieţele de capital s-au pregătit la rândul lor. Obligaţiunile de stat emise după 1999 vor fi în euro, iar cele aflate în circulaţie au fost convertite. În privinţa viitorului centrelor financiare părerile sunt deocamdată împărţite şi deocamdată nu se pot face estimări certe. Dacă Marea Britanie va intra în UEM, Londra va fi în măsură să domine piaţa de capital. Centrele financiare mai mici ca de exemplu Bruxelles sau Milano îşi vor restrânge activitatea. În caz contrar există riscul ca piaţa offshore din Marea Britanie să deturneze în profitul său o parte din volumul activităţilor financiare generate de zona euro. Concurenţa între centre şi instituţii financiare se va accentua iar rezultatul îl va constitui producerea de alianţe pe pieţele continentale. Londra dispune de un avans asupra concurenţei în materie de liberalizare financiară care îi permite să profite de pe urma tendinţei naturale de concentrare care se constată în industria finanţelor. Făcând uz de clauza „opting out” Marea Britanie se sustrage deocamdată politicii monetare riguroase şi disciplinei impuse de BCE, Londra păstrându-şi în continuare statutul de centru offshore. În acelaşi timp avantajul Londrei se reduce, tot mai mult, în favoarea Parisului care oferă garanţii superioare de securitate pentru tranzacţii. În ceea ce priveşte produsele derivate, moneda unică va determina o uniformizare a contractelor la termen. În acelaşi timp, cotarea valorilor mobiliare în euro va permite o mai bună comparaţie şi va crea noi posibilităţi de arbitraj. Posibilele eficientizări şi succese înregistrate în sectorul financiar depind, în final, de abilitatea cu care UEM va realiza integrarea financiară completă a ţărilor membre, va crea un sistem cât mai uniform de practici pe pieţele de capital şi va atinge o transparenta cât mai completă în sistemul de cotare şi evaluare. Dezbaterea contemporană referitoare la întindere şi eficienţa politicii monetare, care dublată de o altă controversă, la fel de susţinută, cu privire la statutul instituţiei să ducă această politică. Trebuie, oare, ca această instituţie să fie o emanaţie a puterii politice legitime, în care caz se pot vorbi de politizarea autorităţilor monetare sau poate fie vorba de o instituţie relativ independentă de guvern, cum sunt în principiu Bundesbank sau FED? Un studiu efectuat asupra gradului de independenţă a valorilor monetare din opt ţări din Europa şi SUA, reflectă diferenţe de la un stat la altul şi anume: Tara: Gradul de independenta: Germania 0,66 Franţa 0,28 Regatul Unit 0,31 Spania 0,21 Grecia 0,51 Elveţia 0,68 Suedia 0,27 SUA 0,51 Concluzia care rezultă din studiul de mai sus este aceea că o strânsă cooperare cu guvernul este recomandabilă; aceasta funcţionând în toate ţările fără excepţie. Eficienţa şi întinderea politicii monetare şi cea referitoare la statutul băncii centrale sunt indisociabile. Impactul constrângerilor externe nu trebuie absolutizat: nici o ţară nu se poate abandona totalmente valului de ajustări, care acţionează în mod continuu. Rezultă, deci, că un anumit grad de independenţă trebuie avut în vedere şi păstrat în permanenţă, ceea ce nu înseamnă izolare faţă de procesul de internaţionalizare. Independenţa economică reprezintă astăzi acea marjă de manevră şi de securitate, care să ne permită să ne retragem din joc atunci când “cărţile devin proaste” şi totodată, înseamnă păstrarea unei autonomii de decizie. Independenţa ţine astfel de interesul naţional şi de calitatea celui mai preţios capital, uman. O ţară care nu face eforturi în acest sens , în materie de alimentaţie, sănătate, educaţie, confort, civilizaţie şi în general, tot ce ţine astăzi de calitatea vieţii, riscă să dispară, mai devreme sau mai târziu, din peisajul geopolitic. Astăzi, când ştim prea bine câte forţe se dezlănţuie, câte inegalităţi ne copleşesc, este evident că acest deziderat nu este simplu. Două politici externe sunt astăzi esenţialmente necesare: politică de competitivitate politică de cooperare Politica de competitivitate este cheia de boltă a marjei de manevră. Dacă nu reuşim să asigurăm un nivel de competitivitate satisfăcător, ne aşteaptă postura dependentă, de colonie sau satelit. Cu toate că s-a spus, la început, că monedele odată lăsate să floteze liber, vor rezolva toate problemele şi că adaptările se vor face de la sine, s-a ajuns, curând după aceea, la flotarea controlată prin băncile centrale, dar, nici acest lucru nu a fost eficient. S-a trecut, apoi, la coordonarea politicilor monetare şi în prezent a politicilor economice, în cadrul UE şi grupului G7. 5. Debutul EURO – între reuşită şi scepticism “Ziua E”, adică ziua euro, 1 ianuarie 2002. Este momentul în care peste 300 de milioane de locuitori din Europa au început să aibă un lucru în comun: aceeaşi monedă de schimb. Conversia este a doua parte a unui lung proces, gândit în două etape. Primul pas, introducerea electronică a euro, a fost făcut în ianuarie 1999, atunci când importurile şi exporturile în şi din zona UE au fost calculate în moneda unică. După 1 ianuarie 2002, momentul cel mai important a făcut ca consumatorii din 15 state europene şi turiştii care vizitează aceste ţări să rămână fără francul, marca şi lira naţională şi au început să plătească alimentele, biletele de tren sau bunurile de larg consum în bancnotele noi ale monedei unice. Trecerea la o singură monedă nu a fost doar o simplă problemă de logistică monetară. Consecinţele imediate sau pe termen lung, bune sau rele, sunt enorme. Scepticism si neîncredere. Aceasta ar putea fi poziţia pe care analiştii occidentali o adoptă faţă de trecerea, după 1 ianuarie 2002, la moneda unica. Scepticism pentru ca aproape 40( dintre cei peste 300 de milioane de cetăţeni ai statelor membre UE nu realizează ca în acest an nu vor mai avea în buzunar propriile monede naţionale. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre întreprinderile mici şi mijlocii. Managerii acestor companii nu s-au străduit prea tare să înţeleagă fenomenul trecerii la moneda unică. Pentru ei momentul critic a apărut atunci când a trebuit să înceapă să plătească salariile în euro. Neîncrederea vine din previziunile sumbre privind creşterea economică şi inflaţia în cele 15 state membre. Cu 5 luni înainte de “Ziua E”, era tot mai clar că Europa are probleme. Dacă la începutul anului 2001. BCE prognoza o inflaţie de 2%, în luna mai 2001 indicele preţurilor de consum a urcat până la 3,4% pe an. Pe de altă parte se pune problema haosului comercial prin care pot trece ţările din uniunea monetară. Analiştii sunt de părere ca turiştii străini vor avea cel mai mult de pierdut din afacere, adică vor trebui să scoată mai mulţi bani din buzunar pentru a cumpăra băuturi sau alimente. Şi asta în condiţiile în care, chiar dacă milioane de produse şi servicii urmează să fie recalculate în euro. Deja asociaţiile naţionale de protecţie a consumatorilor se plâng că exista o creştere a preţurilor mai mare decât rata prognozată a inflaţiei. Comercianţii, care au promis că nu vor adopta o strategie psihologică de creştere a preţurilor, au trecut deja la majorări de genul 4,99 euro, chiar dacă valoarea reală în urma conversiei era de 4,50 euro. Pentru câştigarea încrederii în moneda unică, important este să nu se producă sincope după trecerea de la monedele naţionale la euro: sa nu se producă întârzieri ale plaţilor, sa nu existe crize temporare de moneda. Desigur, se pot formula o serie de scenarii posibile, plecând de la reglementările existente şi de la încrederea ce se acorda monedei unice. Unificarea europeană este mai mult decât o alianţă sau o asociere în virtutea integrării sub tutela unor instanţe supranaţionale. Ea nu este posibilă decât prin autolimitarea mişcării orgolioase a entităţilor naţionale şi delegarea conştienta a unor competenţe ce reveneau instanţelor naţionale. ianuarie 2002 쥁`