Referat Solul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Solul si de asemenea puteti face Download Referat Solul

Citeste fragmente din Referat Solul

LA BIOLOGIE SOLUL. CARACTERISTICI GENERALE O dezvoltare economică avantajoasă se bazează pe principii durabile în ceea ce priveşte toate componentele naturale: aerul, apa, solul, biodiversitatea, pădurile şi resursele subsolului. Fiecare din elementele enumerate mai sus joacă un rol foarte important în viaţa contemporană. Apa, care este considerată elixirul vieţii, este foarte utilă atît pentru natură cît şi pentru om. Ea influienţează dezvoltarea vegetaţiei, solurilor, menţinerea vieţii animalelor, etc.Tot ea contribuie la procesele exogene şi modificarea reliefului. Aerul, care se întîlneşte adînc în scoarţa terestră, şi foarte departe sus în atmosferă este şi el extrem de folositor. Datorită lui putem trăi şi respira. Aerul, ca şi apa, sunt necesare vieţii şi activităţii omului, dar totuşi cel mai important rol în natură, îl joacă solul. Solul are foarte multe difiniţii, fiecare semnificînd ceva anume. Una din ele este următoarea: SOLUL este materialul fragil şi afînat care acoperă într-un strat subţire toată suprafaţa scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de majoritatea faunei şi florei. De aici deducem faptul că solul depinde mult de forma de relief deasupra cărei se află. Construcţia de bază a formelor de relief este creată de către forţe ce acţionează în interiorul Pămîntului. Aceste procese extraordinare produc zilnic schimbări în această structură de bază, o deformează în mod continuu. Natura terestră, componenţa lumii vegetale şi animale au evoluţionat de la cele mai primitive forme pînă la asociaţiile biologice contemporane. De la începutul revoluţiei industriale, adică de la mijlocul secolului al XVIII-lea activitatea umană a avut şi ea un rol important în modelarea suprafeţei Pămîntului, cîteodată chiar cu efecte surprinzătoare. Continentele au ajuns la forma lor şi în poziţiile actuale în urma mişcării plăcilor ce formează scoarţa solidificată a Pămîntului, adică datorită plăcilor tectonice. În istoria de 4,6 miliarde de ani a Pămîntului s-au mai petrecut multe alte schimbări, pînă ce planeta noastră a căpătat înfăţişarea de azi. Concomitent a avut loc şi formarea solului – pedogeneza. Dar cum se formează solul însuşi? Solul se formează la suprafaţa uscatului din stratul superior al rocilor pe anumite elemente de relief. Acest proces este foarte îndelungat şi constă în interacţiunea mai multor factori de pedogeneză cum ar fi: roca-mamă, organisme vii (animale şi microorganisme), climă, vegetaţie, relief, ape freatice şi de suprafaţă, timpul geologic. Cel mai important factor în formarea solului este alterarea rocilor, care este condiţionată de existenţa atmosferei. Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind supuse proceselor de dezagregare (care pot fi de trei forme: fizică, adică mărunţirea; chimică: producîndu-se reacţii chimice sub influienţa apei de suprafaţa sau din rocă, a bioxidului de carbon, a sulfului sau a oxigenului şi dezagregarea biologică: adică efectul distructiv al diferitelor vietăţi; efecte majore pot fi produse şi de influienţele chimice ale unor organisme vegetale, cum ar fi unele alge şi lichieni care produc acizi ce fac suprfeţele rocilor mai poroase), se sfărîmiţează în particule mai mici – nisip, praf, mîl – şi astfel participă la formarea structurii şi compoziţiei chimice şi mineralogice a solului. Un alt factor extrem de necesar în formarea solului este clima. Ea condiţionează formarea diferitor tipuri de soluri. Datorită climei, formei şi înclinaţiei planetei noastre Terra faţă de suprafaţa ecliptică, pe glob se produc anotimpurile şi se formează fişiile termice. Fişiile termice, numite şi brîuri termice, la rîndul lor contribuie la formarea zonelor climaterice, biogeografice. În aşa mod se creează zonalitatea naturală. Datorită acestor zonalităţi în fiecare regiune se formează anumite ecosisteme naturale, anumite biocenoze şi anumite varietăţi de sol. De exemplu, solurile care se formează în condiţii medii, reprezentative sau dominante în zona respectivă, se numesc zonale, automorfe, adică formarea lor nu este condiţionată de anumiţi factori specifici. În cazurile cînd direcţia solificării este condiţionată de unele proprietăţi specifice ale rocilor materne (argile fine, calcare, etc.) se formează soluri litomorfe (condiţionate de rocă). În zonele cu un surplus mare de precipitaţii atmosferice şi unde apele freatice sunt prezente la adîncimi foarte mici, se întîlnesc solurile hidromorfe (condiţionate de umiditate). Prezenţa sărurilor solubile în rocile materne sau în apele freatice conduce la formarea solurilor sanilizate, halomorfe (înfluienţate de săruri). În depresiuni, în văi şi în luncile rîurilor unde procesul de sedimentare este permanent în dinamică se formează solurile dinamomorfe (care se formează pe sedimente contemporane). Solurile care traversează arealele solurilor automorfe şi se îmbogăţesc cu parcele fine de argilă şi cu sescvioxizi (Fe2O3, Al2O3, etc), devin iluviale (de acumulare). Alt factor important sunt organismele vii (indeosebi vegetaţia şi microorganismele) care şi ele condiţionează formarea diferitor feluri de sol. Primele organisme la suprafaţa uscatului au fost algele monocelulare, care şi astăzi formează la suprafaţa solului pelicule sau pete verzi. Fiind autotrofe, adică avînd capacitatea de a asimila energia solară şi a insuşi elemente minerale din mediul înconjurător, ele produc prin fotosinteză substanţe organice. Această materie primă se acumulează la suprafaţa rocilor, fiind parţial descompusă de către microorganisme în elemente minerale iniţiale (apa, CO2, elemente nutritive, etc). Graţie stabilităţii condiţiilor vitale pe care le asigură, solul este cel mai populat mediu de viaţă. Totalitatea animalelor ce trăiesc în sol constituie pedofauna acestuia. Pedofauna este şi ea la rindul ei împărţită în trei categorii: microfauna-organisme ce nu depăşesc lungimea de 0,2 mm, mezofauna- organisme ce au lungimi cuprinse între 0,2 şi 8 mm, şi macrofauna- organisme ce au lungimi de la 8 pîna la 80 mm. S-a constatat că pe o suprafaţă de un hectar de sol se conţin aproximativ 3 tone de bacterii, 3 tone de ciuperci microscopice, 1,5 tone de actinomicete, 100 kg de alge, 100 kg de protozoare, 500 kg de rîme, 50 kg de nematode, 40 kg de artropode, 30 kg de moluşte, 20 kg de şerpi şi rozătoare, etc. în fiecare cm cub de sol se găsesc pînă la 7-10 miliarde de microorganisme. După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale şi animale sunt transformate în humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului, şi cel mai important component al lui. Humusul prezintă un amestec de substanţe organice foarte complicate. Unii chimişti consideră că humusul este cea mai complicată substanţă pe planetă. Rolul de bază al humusului în procesul de solificare şi în natură în genere constă în faptul că el reprezintă o substanţă conservată, un accumulator de energie solară, fixate în materia organică de generaţiile precedente ale plantelor şi animalelor. Apariţia humusului a stopat procesul de mineralizare, de descompunere totală a rămăşiţelor organice. Humusul a făcut posibilă acumularea pe viitor a energiei solare, a contribuit la formarea solurilor primitive iniţiale, deci la apariţia pedogenezei. În continuare evoluţia organismelor terestre, a asociaţiilor vegetale şi animale s-a produs concomitent cu evoluţia solurilor, contribuind astfel la evoluţia ecosistemelor naturale. Humusul conţine diferite elemente şi substanţe nutritive, ce asigură fertilitatea solului. Prin fertilitate se înţelege proprietatea solului de a asigura plantele cu substanţe nutritive (compuşi ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele), apă şi aer necesare dezvoltării normale în perioada de vegetaţie. Deci, solul este format atît din substanţe organice, cît şi din substanţe minerale. S-a constatat ştiinţific că în stratul de sol cu grosimea de un metru pe o suprafaţă de un hectar se conţin în medie 290 tone humus, 15 tone azot, 19 tone fosfor, 204 tone potasiu, precum şi o cantitate importantă de microelemente: cupru, zinc, mangan, molibden, etc. Fertilitatea este şi ea de două tipuri: fertilitate naturală şi fertilitate economică. Fertilitatea naturală (potenţială), a solului este un rezultat al fenomenelor naturale (fizice, chimice, biologice), neinfluienţate de om. Ea se dezvoltă continuu şi este determinată de compoziţia fizică şi biochimică a solului, de condiţiile de climă şi relief şi se manifestă prin capacitatea de reproducere spontană a vegetaţiei. Fertilitatea economică (antropogenă) a solurilor apare ca urmare a unor activităţi modificatoare a omului. Ea depinde de aplicarea corectă a tehnicilor agricole corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, irigaţii, desecări, etc). Solul conţine şi o anumită cantitate de apă. Apa dizolvă unele substanţe nutritive pe care plantele le absorb împreună cu ea.Solul conţine şi aer, care este necesarpentru respiraţia rădăcinilor plantelor, animalelor şi microorganismelor. Rezultă că solul nu este solid. Aproximativ 2/5 din el este alcătuit din apă şi aer. Un alt factor este timpul geologic. Solul se formează într-o perioadă îndelungată de timp. S-a constatat că solurile contemporane s-au format în ultimile 8-10 mii de ani. De exemplu, un strat de sol cu grosimea de un cm, pe o suprafaţă netedă, se formează într-o perioadă de la cîteva zeci de ani pînă la 100 de ani. Învelişul discontinuu al solului se numeşte pedosferă, grosimea sa variind de la cîţiva cm pîna la cîţiva m. Stratul superior al solului este cel mai productiv şi are aproximativ 25 cm ; cultivarea intensă însă poate diminua puternic calitatea sa. Cu toate că există posibilitatea de a cultiva plante în rezervoare cu apă, lucru care se numeşte hidroponică cea mai bună soluţie este de a cultiva plante în sol. Acesta este rolul solului în natură, asta îl face deosebit şi util, de neînlocuit. TIPURI DE SOL Caracteristicile solului variază de la o zonă la alta în funcţie de numeroşi factori, cum ar fi clima şi altitudinea. În fiecare zonă climatică predomină un tip de sol. În zonele calde se înzîlnesc solurile roşii (culoare roşie) şi laterite (de culoare balbenă), sărace în humus şi săruri minerale. În stepe şi deşerturi solurile sunt cenuşii sau brune. În zonele temperate, predomină cernoziomurile de culoare neagră şi cu fertilitate ridicată, solurile brune şi podzolurile legate de porţiunile forestiere. Există circa 720 de variaţii de sol, fiecare din ele avînd ceva caracteristic. Solurile cenuşii albice (denumirea precedentă – cenuşii deschise de pădure) se întîlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la adîmcimea de 150-200 cm. S-au format sub pădure în majoritate carpinete-quarcete. Orizontul superficial ocric trece evident într-suborizont albic (cu SiO2 amorf), slab structurat. Spre adîmc acest suborizont trece în brun-roşcat cu structură columnară sau prismatică şi dură. Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă –cenuşii închise de pădure) s-au format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos dezvoltat. Le este caracteristic un orizont A molic humnificat, cu structură grăunţoasă mare, cu caracter eluvial slab pronunţat. Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete- carpinete, pe roci argiloase grele. Formarea profilului este influienţată de componenţa rocii materne. Are totodată particularităţi vertice (nuanţe verzui, feţe de alunecare, abundenţă de argilă fină). Cernoziomurile se deosebesc prin caracterul acumulativ, bine humificat (la adîncimea de 80-100 cm conţinutul de humus depăşeşte 1%) structurat şi afînat (molic). Regimul de umiditate – periodic percolativ şi nepercolativ. Reacţia solului este neutră sau slab alcalină. Cernoziomurile se formează sub păduri preponderant quarcete şi cu înveliş ierbos. Profilul cernoziomului are caracter molic relativ humnificat. Cernoziomul ca tip este reprezentat de 5 subtipuri – argiloiluvial, levigat, tipic, carbonatic şi vertic. Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pădurile de stejar cu înveliş de ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite. Orizontul de la suprafaţă este de tip molic, fără caractere de eluviere şi doar slab pudrat cu SiO2. Orizontul B în partea inferioară are caracter iluvial cu conţinut mai ridicat de argilă fină, structură poliedrică, tasat. Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei de silvostepă, dar se întîlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş ierbos. Profilul are un caracter general molic, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi. Ca regulă, prezenţa carbonaţilor (efervescenţa) începe ceva mai jos de limita inferioară a orizontului B. Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează în condiţii de stepă, uneori cu pîlcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat, structurat şi afînat. Orizontul B este de tranziţie, fiind mai slab humificat, cu structură grăunţoasă mare şi bogat în diferite forme de carbonaţi. Subtipul se divizează în două: moderat humifere şi slab humifere. Primele se formează sub stepele mezofite şi xerofite cu pîlcuri de stejar pufos, iar ultimele se formează sub steeple xerofite cu comunităţi de negară şi păiuş. Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi doar parţial cu pîlcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele precedente, cu strustură mai puţin stabilă. Conţin carbonaţi chiar de la suprafaţă. Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă, pe roci argiloase cu conţinut ridicat de argilă fină. Orizontul A este molic, structurat, însă tasat, dur. Orizontul B, fiind şi el în genere molic are caractere vertice - nuanţe verzui, structură bulgăroasă mare, feţe strălucitoare. După nivelul şi conţinutul carbonaţilor cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter la nivel de gen). Redzinele se formează pe calcare şi marne, atît sub influienţa asociaţiilor ierboase de stepă, cît şi de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în stratul alterat de la suprataţa rocilor calcaroase. Profilul solurilor redzinice este tipul fără orizontul de tranziţie B. Orizontul superficial are caracter molic-humificat, structurat, uneori scheletic, suportat de rocă. Redzinele se divizează în două subtipuri: levigate şi tipice. , . V X ^ ` | ~ ‚ „ ˆ Š º ¼ Â Ä ê ì  $ & 8 : > B> @ j l € ‚ „ Ž Ò Ô î ð ô ö ú ᘜ왨ﰲ㔀脈࠶䎁⁊愀⁊洀ै猄ैⰄ si ocric. Solurile cernoziomoide se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, pe terenurile unde periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală. Pentru profilul acetor soluri este caracteristi orizontul A molic, bine humificat şi structurat. Orizontul B are caracter hidric condiţionat de pînza capilară sau nivelul ridicat al apelor freatice. Se divizează în două subtipuri- levigate şi tipice. Mocirlele se formează în arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei freatice se află în profil, ajungînd pînă la suprafaţă. Solurile sunt mlaştinoase, procesele pedogeneze au caracter anaerob. Mocirlele pot fi tipice, gleice şi turbice. Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, cînd rămăşiţele plantelor hidrofile se descompun prea puţin şi se conservează în sol sub formă de turbă. Solurile turboase pot fi de două feluri: tipice şi gleice. Soloneţurile se formează în condiţii de stepă, pe rocile argiloase care conţin săruri solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de prezenţa cationilor de Na care parţial înlocuiesc în complexul absorbtiv Ca. Prezenţa Na conduce la formarea humatului de Na, care, spre deosebire de humatul de Ca, este mai solubil şi mai cafeniu. Structura devine bulgăroasă sau columnară. Profilul soloneţului constă din orizontul A cu caracter solodizat-cenuşiu deschis, lamellar, columnar. Grosimea profilului este relativ mică (50-60 cm). Solonceacurile se formează sub influienţa apelor fretice mineralizate. Evaporarea apei conduce la acumularea în profil şi la suprafaţa solului a sărurilor solubile. După nivelul apelor freatice se divizează în două – molice şi hidrice. Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul parcelelor neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul acestor soluri constă din straturi de material solificat ( humificat, structurat) mai mult sau mai puţin transformat de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profunde, humificate şi bine structurate. În funcţie de caracterul materialului iniţial solurile deluviale pot fi molice sau ocrice. Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile rîurilor pe depunerile aluviale recente. Ele se divizează în subtipuri-tipice, hidrice, vertice, şi turbice.solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, şi gleizate. Solurile de pădure se formează în condiţii de silvostepă şi sub păduri de foioase însoţite de un covor ierbos. Se caracterizează prin faptul că stratul de sol are o grosime mică şi conţine o cantitate mică de humus. Solurile de pădure se divizează în două tipuri : cenuşii de pădure şi brune de pădure. Solurile cenuşii de pădure se formează sub păduri de stejar, stejar cu arţar, sau amestec de tei şi frasin. Se evidenţiază două subtipuri principale: cenuşii tipice şi cenuşii-închise de pădure. Profilul lor este bine evidenţiat în orizonturi genetice. Grosimea solului variază de la 40 pînă la 90 cm, carbonaţii apar, ca regulă, la adîmcimi de 120-150 cm, au o structură glomerulară-nuciformă. Conţin substanţe în cantităţi insuficiente, dar reacţionează pozitiv la introducerea îngrăşămintelor naturale şi la cele chimice de azot. Solurile brune de pădure se formează sub pădurile de fagsau de stejar. Au un profil slab diferenţiat în orizonturi genetice. Culoarea lor este brun-deschisă uneori roşcată, structura glomelurală, cu o compoziţie mecanică uşoară. Regimul hidric este suficient. Solurile nu conţin carbonaţi şi sunt favorabile pentru plantaţiile de pomicole şi soiurile de tutun aromat. SOLURILE MOLDOVEI În ţara noastră resursele funiciare şi de sol reprezintă 33,8 mii km 2, avînd următoarea structură pe categorii de folosinţă: teren agricol- 75,5 %, păduri şi plantaţii forestiere- 12,5 %, alte categorii de terenuri- 12 %. Plantaţiile perene- preponderent vii şi livezi, care se supun cu regularitate lucrărilor şi tratamentelor chimice, constituie 14,5 % din terenurile agricole. Astfel suprafeţele supuse lucrărilor intensive ocupă aproape 2/3 din suprafaţa totală a ţării şi 85,3 % din suprafaţa terenurilor agricole. După calităţile naturale, solurile Republicii Moldova fac parte din categoria celor mai valoroase din zona temperată. Spaţial, pe teritoriul Moldovei este pronunţată zonalitatea pe altitudine şi pe latitudine. În nord-vestul Codrilor, la altitudinea de 300-400 m deasupra nivelului mării, în pădurile de fag şi carpen s-au format solurile brune de pădure. La altitudinea de 200-250 m deasupra nivelului mării, în gorunişuri s-au format soluri cenuşii de pădure, iar în locurile mai joase – cernoziomurile care parcă conturează solurile cenuşii şi brune de pădure. Cele mai răspîndite soluri din Moldova sunt cernoziomurile, care ocupă 75 la sută din suprafaţa teritoriului ţării. Penrtu Codri sunt caracteristice solurile brune de pădure şi cele cernoziomice. Zonalitatea pe latitudine este marcată bine de caracterul răspîndirii cernoziomurilor. În nordul republicii predomină cernoziomurile tipice şi levigate, în partea centrală se întîlnesc cernoziomurile podzolite şi levigate, iar la sud sunt răspîndite cernoziomurile obişnuite şi carbonatice. În luncile inundabile ale rîurilor sub vegetaţia de luncă şi de baltă s-au format solurile intrazonale. Eroziunile au influienţat la formarea solurilor cu diferit grad de eluviune. Sunt răspîndite soluri de toate profilurile, aluviale şi deluviale. După componenţa fizico-chimică, solurile fertile constituie 80 de % din teritoriul republicii. Din ele 63 % revin solurilor cu textură lutoasă, 15 % - uşoare, argiloase-grele. 17 % din total sunt soluri luto-nisipoase şi uşor lutoase. Cele argiloase (grele) ocupă 1 %, cele luto-nisipoase 3 % , şi solurile pietroase 1,5 %. În tabelul de mai jos este reprezentată raionarea solurilor din Republica Moldova: Tipul de sol Mii ha % din teritoriul R.Moldova 1.Cernoziomuri podzolite şi levigate, soluri cenuşii şi cenuşii-închise de pădure; silvostepa Platoului Moldovei de nord 281,4 8,3 2.Cernoziomuri tipice şi levigate, cu porţiuni de cernoziomuri podzolite de soluri cenuşii-închise; Podişul prutului 117,3 3,5 3.Cernoziomuri tipice şi levigate;pratostepa Bălţilor 317,7 9,4 4.Cernoziomuri obişnuite şi levigate, cu porţiuni de cernoziomuri podzolite, soluri cenuşii şi cenuşii-închis de pădure; silvostepă podişului Soroca 64,0 1,9 5.Cernoziomuri levigate, tipice şi podzolite, soluri cenuşii şi cenuşii-închise de pădure; silvostepa podişului Rezina 227,7 6,7 6.Cernoziomuri tipice, levigate şi obişnuite cu porţiuni de soluri cenuşii-închise de pădure; silvostepa din sud-vestul Podişului Podoliei 136,6 4,1 7.Soluri brune şi cenuşii de pădure; pădurile de fag şi stejar, carpen ale înălţimii Codrilor Centrali 99,9 9,0 8.Soluri cenuşii de pădure, cernoziomuri podzolite şi levigate; păduri de gorun şi carpen, stejar din Codri 270,3 8,0 9.Cernoziomuri levigate, tipice, obişnuite şi soloneţizate, cu porţiuni de soloneţuri şi soluri cenuşii; silvostepa din vestul Codrilor 55,2 1,6 10.Cernoziomuri levigate şi tipice cu porţiuni de soluri cenuşii; pădurile de carpen din Codri 116,1 3,4 11.Cernoziomuri obişnuite şi levigate cu porţiuni xerofite de pădure, cernoziomuri compacte şi soloneţizate; silvostepa gîrniţelor de pe cîmpia Moldovei de Sud 372,9 11,1 12.Cernoziomuri levigate şi xerofite de pădure cu porţiuni de cernoziomuri podzolite şi soluri cenuşii-închise de pădure;silvostepa podişului Tigheci 61,0 1,8 13.Cernoziomuri obişnuite şi carbonatice de stepă, cu amestec de ierburi şi poacee; cîmpia Moldovei de Sud. 354,2 10,5 14.Cernoziomuri obişnuite, carbonatice sudice şi soluri de luncă inundabilă; cîmpia Nistrului inferior 171,9 5,0 Astfel, Republica Moldova a fost împărţită în patru provincii: Provincia de silvostepă ce ocupă 38,8 % din teritoriul republicii. În această provincie predomină cernoziomurile tipice şi cele lavigate. Solurile cenuşii de pădure constituie circa 10 %. Suprafaţa solurilor hidromorfe, precum şi a celor humice carbonate este neînsemnată. Provincia de păduri a Moldovei Centrale (Codrii) ocupă 16 % din teritoriul republicii. Suprafaţa solurilor de pădure constituie 40 %, a cernoziomurilor podzolite şi celor lavigate – circa 30 %. Provincia de stepă a Dunării ocupă 34,7 % din teritoriul republicii. Genetic, ţine de vegetaţia de stepă. Aici predomină cernoziomurile obişnuite şi cele carbonatice,pe alocuri se întîlnesc cernoziomuri xerofite de pădure şi cernoziomuri compacte. Provincia de stepă ucraineană cu cernoziomuri sudice. DEGRADĂRI ALE SOLULUI Omul , pentru a-şi întreţine existenţa la început, la etapele colectării, strînsului şi vînatului a folosit numai ,,darurile naturii“, adică doar ceea ce producea natura, fără a folosi şi influienţa solul. Ulterior însă, la etapa vităritului, prin păşunat, activitatea omului a influienţat de-acum într-o anumită măsură mersul natural al pedogenezei şi starea solurilor. Vitele nimicesc parţial învelişul ierbos, modifică bilanţul masei organice, care condiţionează formarea humusului, tasează stratul superior, ceea ce conduce permiabilitatea şi productivitatea solului. Însă în mod radical omul a modificat şi a dereglat pedogeneza naturală odată cu trecerea la etapa agriculturii. Prelucrarea solului, chiar şi cea mai primitivă, conduce la nimicirea totală a vegetaţiei, a biocenozei naturale, la înlocuirea ei cu o anumită cultură. Prima săpătură sau arătură modifică structura naturală, morfogeneza solului. Trecerea la arat a fost urmată de distrugerea componenţei stratului de la suprafaţă, de descompunerea rapidă a rămăşiţelor organice, de modificarea bilanţului elementelor nutritive şi al mersului natural al proceselor pedogenetice. S-a redus ponderea masei recent sintetizate şi a cantităţii elementelor biofile acumulate. În acelaşi timp s-a majorat viteza descompunerii masei organice şi eliminării, împreună cu recolta, a anumitor cantităţi de elemente biofile. Aceste procese duc la scăderea reuervelor de humus (la dehumificare) şi a elementelor nutritive. În aşa mod se produce degradarea solului, adică înrăutăţirea proprietăţii fizice ale solului şi reducerea potenţialului lui de productivitate. În ultimile decenii aceste procese de degradare sunt însoţite şi de poluarea solului – introducerea în sol a diferitor deşeuri şi substanţe toxice. POLUAREA SOLULUI În scopul restabilirii şi sporirii productivităţii, în sol se introduc îngrăşăminte minerale şi organice, diferite substanţe numite fertilizanţi. Însă îngrăşămintele minerale, de rînd cu elemntele nutritive, mai conţin şi alte elemente şi substrate ( aşa-numitul balast ), iar gunoiul de grajd conţine tot mai multe componente neorganice. Poluarea solului cu materiale dure are loc datorită difuzării, răspîndirii diferitelor substanţe toxice, deşeuri, care se deosebesc de componenţa chimică a solului. S-a majorat cu mult volumul de deşeuri de diferită natură, care nimerescîn solurile prelucrate. Folosirea nechibzuită a îngrăşămintelor minerale, precum şi a pesticidelor, a pelor de scurgere, conduce la poluarea chimică a solurilor, la acumularea în sol a substanţelor toxice şi modificarea componenţei chimice iniţiale a solurilor. În anii 70-90 în Moldova au fost folosite intens, deseori în mod nechibzuit, pesticidele şi îngrăşămintele minerale, ceea ce a condiţionat poluarea solurilor cu diferite substanţe toxice, cu reziduri ale pesticidelor. Pe suprafeţe mari s-a produs poluarea solurilor cu nitranţi. În solurile ocupate cu vii se acumulează cupru- metal greu toxic. De-a lungul şoselelor se acumulează un alt metal greu toxic – plumbul. În împrejurimile oraşelor şi satelor se acumulează mari cantităţi de diferite deşeuri. Cu toate că în ultimii ani folosirea pesticidelor şi fertilizanţilor s-a redus, poluarea solurilor continuă. EROZIUNEA SOLULUI Solul este este expus permanent procesului natural de eroziune ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu ( apă, aer, temperatură ). Activitatea omului a condus la intensificarea pronunţată a eroziunii naturale datorită despăduririlor masive, păşunatului excesiv monocultuilor, etc. Cantitativ, inntensitatea de eroziune se reflectă în volumul de detritus transportat de ape, ca rezultat al spălării stratului de sol de pe terenurile naturale. La producerea eroziunilor participă mai mulţi factori:vîntul, apele, lipsa vegetaţiei etc. Vîndul spulberă de la suprafaţa solului particule şi le transportă prin curenţi de aer la mari distanţe, unde acestea cad din nou pe sol. Cantitatea spulberată de vînt poate fi uneori destul de mare. De exemplu, în urma unei furtuni de vînt poate fi dezgolit un strat de circa 25 mm în doar cîteva ore. Acţiunea apei este un alt mod de producere a eroziunii. Apa acţionează fie la suprafaţă (de exemplu-prin ploi torenţiale), prin îndepărtarea particulelor fine ale solului, fie prin pătrunderea în adîncime şi dislocarea, transportul solului cu şuvoaiele de apă la distanţe mari. Dar, totuşi, cauza principală a eroziunii constă în lipsa unei vegetaţii care să asigure stabilitatea solului, chiar dacă aceasta s-ar limita doar la un covor de iarbă întreţinut permanent în stare vie. Împădurirea este cel mai eficient mijloc de obţinere a unei rezistenţela eroziune. În solul din preajma pădurilor rădăcinile plantelor se înteţesc, formînd o reţea protectoare. Dacă acest dens covor vegetal este îndepărtatpentru a se face loc monoculturilor, capacitatea de rezistenţă scade foarte mult. Folosirea excesivă a pesticidelor poate avea de asemenea urmări grave în ceea ce priveşte eroziunea solurilor. CE PUTEM FACE NOI PENTRU A PUTEA TRĂI ÎNTR-UN MEDIU AMBIANT CURAT ŞI NEPOLUAT, TREBUIE SĂ RESPECTĂM NIŞTE REGURI EXTREM DE IMPORTANTE: SĂDIREA A CÎTOR MAI MULŢI POMI ŞI ARBUŞTI PĂSTRAREA CURĂŢENIEI NU NUMAI ÎN APROPIEREA LOCUINŢEI NOASTRE, DAR ŞI ÎN ÎMPREJURIMILE LOCALITĂŢII ÎN CARE TRĂIM RESPECTAREA CANTITĂŢILOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE MINERALE SAU NATURALE, ETC BIOBIBLIOGRAFIE: CARTEA – PĂMÎNTUL-PRINCIPALA BOGĂŢIE NATURALĂ A MOLDOVEI CARTEA – GEOGRAFIA FIZICĂ A REPUBLICII MOLDOVA COLECŢIA – ARBORELE LUMII SITE-UL – www.Educativ.ro PĂRERI PROPRII 쥁@