Referat Animale3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Animale3 si de asemenea puteti face Download Referat Animale3

Citeste fragmente din Referat Animale3

Introducere Lumea animală este interesantă atât prin diversitatea formelor ei, cât şi prin nemărginita varietate a condiţiilor mediului de trai – terestru şi acvatic. De aceea noua ştiinţă despre comportarea animalelor numită etologie este una din cele mai captivante şi mai de perspectivă. Părintele ei este savantul austriac Conrad Lorenz, Laureat al Premiului Nobel. El a scris o serie de cărţi, două dintre care, şi anume Prietenul omului şi Inelul Regelui Solomon au fost traduse în română. Încă o carte extrem de interesantă la acest capitol, de asemenea tradusă în limba română este Moştenirea sălbatică a naturii de Sally Carrigher. Etologia studiază asemănarea dintre comportarea omului şi cea a fiinţelor inferioare lui. Ce facem noi la fel ca animalele? Ce imbolduri asemănătoare există şi la noi, şi la animale? Ce feluri şi forme de acţiuni am moştenit de la strămoşii noştri preumani? Acestea sânt doar câteva din întrebările care se nasc în legătură cu datele obţinute de către învăţaţii – etologi. Datele acestea ne pun pe gânduri, deoarece ele învie indirect antropomorfizmul – o concepţie care atribuie lucrurilor, vieţuitoarelor sau proceselor din natură forme şi însuşiri omeneşti şi faţă de care în zilele noastre oamenii nu simt decât repulsie. Antropomorfizmul este o adevărată sperietoare pentru biologi, deoarece enunţă presupunerea că animalele îşi dirijează acţiunile la fel ca oamenii. Cât de întemeiate sânt aceste presupuneri? Care sânt argumentele “pro” şi “contra” ale susţinătorilor şi oponenţilor acestei concepţii? Există diferite activităţi ale animalelor care pot fi studiate fără concluzii preconcepute cu privire la caracterul lor conştient. Majoritatea etologilor însă, posedând o vastă şi temeinică pregătire în domeniul biologiei, judecă cu mai multă îndrăzneală în această privinţă. William Thorpe de la Universitatea din Campbridge, unul dintre cei mai cunoscuţi etologi, declară răspicat: ”E greu să găseşti vre-un aspect în conduita animalelor, care n-ar avea afinitate cu problemele, ce se nasc în procesul studierii comportării omului”. Într-adevăr, afirmaţia, cum că purtarea noastră are multe trăsături asemănătoare cu cea a animalelor nu conţine nimic antropomorf. Totul constă în aceea că nu animalele seamănă cu noi, ci noi semănăm cu animalele. Această concluzie este concepută de mulţi savanţi cu cel mai profund antagonism. Unii filosofi destul de reputaţi încearcă să atribuie exclusivitate numai oamenilor. Însă specialiştii care studiază comportarea animalelor le atrag atenţia asupra proceselor evoluţiei, care nu trebuie ignorate atunci, când primii afirmă că omul a dobândit chiar de la început însuşirile exclusivităţii şi că aceste însuşiri nu se manifestau de loc la strămoşii lui preumani. Comunitatea formelor de comportare a omului şi animalelor este dovedită de fapte reale, care ne pot furniza informaţii preţioase despre noi înşine. Dar pentru aceasta trebuie să efectuăm observaţii asupra animalelor, aşa cum fac etologii. În lucrarea de faţă vom încerca să demonstrăm că animalele au dreptul la o recunoaştere din partea noastră a faptului că posedă un anumit comportament atât faţă de semenii lor, cât şi în privinţa oamenilor, că între noi şi “fraţii noştri mai mici” există asemănări care nu pot fi puse la îndoială. Instinctele - una din asemănările de bază dintre oameni şi animale Până în prezent, etologia ca ştiinţă şi-a concentrat atenţia asupra următoarei probleme esenţiale: care însuşiri ale animalelor sânt înnăscute şi care dobândite? Astăzi, după sute şi mii de experienţe migăloase, ambele feluri de însuşiri au ajuns să fie delimitate şi definite destul de clar. Încă de la naştere, animalele posedă instincte. Biologii contemporani recunosc doar cinci instincte fundamentale: cel al foamei, al reproducerii speciei (inclusiv creşterea şi îngrijirea), instinctul somnului, al îngrijirii învelişului exterior al corpului, precum şi instinctul contactului social. Aceste instincte apar ca o necesitate vitală a animalului, independent de faptul, dacă sânt sau nu stimulate din exterior. Astfel, unui animal nu-i trebuie numaidecât să vadă hrana pentru ca să simtă că îi este foame, nu e nevoie să i se aducă aminte că îi trebuie culcuş când se simte obosit sau că a venit timpul să-şi cureţe blana… Un exemplu clar al unui instinct înnăscut este experimentul unui englez. Convins că nu există astfel de instincte la animale, el a închis o pasăre, încă de la naştere, într-o încăpere izolată acustic şi a constatat cu stupoare că ea a învăţat să cânte fără ajutorul cuiva. Aici apare fireasca întrebare: oare noi, oamenii nu simţim, la fel ca animalele, foamea? Oare nu este gata de orice pentru a-şi apăra copilul şi o ursoaică, să zicem, şi o femeie? Cine pe cine a învăţat atâtea lucruri asemănătoare: animalul de la om sau omul de la animal? Şi nu-s doar aceste 2 exemple un argument în favoarea tezei că legăturile între oameni şi animale sânt indisolubile? Desigur că da. “Dreptul de proprietate” al fiinţelor din jur De ce privighetoarea cântă anume noaptea? Ar însemna aceasta o pasiune pentru lună sau o dragoste pentru întuneric? Nicidecum! Cu anumite întreruperi, privighetoarea cântă noaptea pentru că speciei sale îi este caracteristic un anumit sistem de digestie, conform căruia această pasăre trebuie să mănânce la fiecare patru sau cinci ore. În acest timp ea mănâncă omizi şi prin ciripitul său îi previne pe rivali să se ţină la distanţă de teritoriul ce-l posedă. Când se încaieră doi lupi (fie chiar din cauza încălcării graniţelor, teritoriului străin) şi unul din ei îşi dă seama că nu este în stare să mai reziste, el expune adversarului grumazul neapărat, prin care trece vena jugulară. Însă animalul biruitor, în virtutea unui “cod de onoare” lupesc, nu se va folosi nici odată de această ocazie - de a se răzbuna pe rivalul său. Curios, cu câteva clipe înainte el căuta cu toată furia să obţină această posibilitate, dar a fost de ajuns ca duşmanul său să-i ofere de bună voie grumazul, care se află doar la un ţol de colţii învingătorului, pentru ca acesta să pună de odată capăt încăierării. De ce? Ce însuşire a învins “firea sângeroasă a fiarei”? Fără folosirea cuvântului “cinste” - o noţiune în exclusivitate umană – toate acestea nu pot fi explicate. O altă particularitate a caracterului lupilor este sentimentul “propriei demnităţi”. Dacă dintr-o cauză oarecare relaţiile câinelui cu omul care lucra cu el se stricau, animalul începea să se linguşească, parcă cerându-şi iertare pentru greşeala comisă adesea de stăpân. Lupii însă au alt caracter – sânt foarte exigenţi faţă de purtarea omului. Dacă acesta îşi iese din sărite şi se adresează unui lup cu voce ridicată ori dacă din greşeală îl calcă pe labă, fiara îşi pierde pentru totdeauna ataşamentul faţă de acel om. Orice încercare de a recăpăta prietenia de odinioară va fi zadarnică – animalul parcă simte că încrederea ce a avut-o în om a fost subminată. “Dreptul de proprietate” există şi la câini. Nu o dată am observat cum un câine miroase un copac, un tufiş sau colţul unei case. Aceasta deoarece câinii îşi marchează teritoriul cu o substanţă percepută numai de ei. Atunci când câinele – stăpân simte prezenţa unui străin, îl atacă, iar străinul nu are dreptul să riposteze , chiar dacă este mai puternic, ci trebuie să se depărteze de acea zonă, fără a crâşni măcar din dinţi. Multe animale permit anumitor indivizi şi chiar unor grupuri întregi să ocupe locurile pe care şi le aleg şi să-şi construiască fără nici o teamă vizuini sau cuiburi. S-ar părea că păsările ori animalele mai puternice ar putea foarte uşor să se debaraseze de vecinul lor mai slab; însă în limitele uneia şi aceleiaşi specii, unde există un anumit sistem ierarhic, “stăpânul” recunoscut de toţi ţine seama de dreptul de proprietate al celui mai slab ca el. Foarte curioase şi încă nestudiate până la capăt, după afirmaţiile savanţilor, sânt şi alte aspecte ale vieţii animalelor. Relaţiile dintre partenerii sexuali la animale sânt respectate la fel ca şi dreptul de proprietate al fiecăruia din ei asupra vizuinii sau cuibului. Asemeni oamenilor, unele păsări sau alte vietăţi posedă capacitatea de a plăcea mai mult reprezentanţilor sexului opus ai aceleiaşi specii. Uneori câte o femelă mai atrăgătoare este “curtată” de mai mulţi masculi, între care se observă o mare rivalitate, dar îndată ce femela îşi alege partenerul, ceilalţi rivali se retrag. Un antropolog a observat o facultate interesantă: animalul înfuriat nu atacă niciodată la întâmplare, cu alte cuvinte el nu-şi îndreaptă furia contra oricărei fiinţe din jur, ci loveşte numai pe cel vinovat şi adesea aşteaptă timp destul de îndelungat momentul potrivit. Animalele posedă o serie de reacţii comportamentale, care au apărut în urma contactului strâns cu omul. De exemplu, fiarele şi păsările ştiu foarte bine distanţa de acţiune a armei de foc. Lupii, vulpile şi alte mamifere au însuşit mirosul de capcană. Vulpile şi şobolanii evită capcanele de fier, dar scotocesc fără frică printre diferite obiecte de metal din gropile de gunoi. Obişnuinţa vulpii de a se preface moartă atunci când se află în situaţii fără ieşire de asemenea a luat naştere în urma contactului cu omul. Apariţia relativ recentă a mijloacelor de transport auto a speriat de moarte animalele sălbatice. În prezent, însă, acestea nu se mai tem de ele. La vuetul tractorului în câmp se strâng grauri, stăncuţe, cioare şi chiar vulpi care vânează şoareci. Multe din mamiferele şi păsările marine şi-au legat viaţa de pescuit. De asupra navelor de pescuit şi a şlepurilor se rotesc mii de pescăruşi. Etologul francez Shovain povesteşte, că în Anglia piţigoii s-au învăţat să spargă cu ciocul capacul de la sticlele cu frişcă pe care lăptarii le lasă lângă uşile caselor, înfruptându-se cu plăcere din conţinutul lor. Graurii din oraş, când au nevoie de hrană se adresează direct omului. Şobolanii cenuşii, atunci când descoperă o momeală otrăvită, se străduie prin toate mijloacele să-şi ferească confraţii de ispita primejdioasă. Căprioara sau cerbul urmărit de lup fuge spre om. Un exemplu clasic îl oferă indicatorida africană, căreia îi place în mod deosebit mierea. Ea caută mereu în pădure cuiburile de albine sălbatice. Atunci când le găseşte începe să caute un om, care i-ar ajuta să se înfrupte din miere şi ceară. Dând de cineva, pasărea începe să se rotească în jurul lui şi ţipă în aşa fel, încât e greu să nu se înţeleagă faptul că ea roagă să fie urmată. În timp ce omul merge după pasăre, aceasta zboară cu strigăte de bucurie spre cuibul de albine, întorcându-se din când în când să vadă dacă omul vine din urma ei. Drept recompensă omul îi lasă puţină miere. Cangurii australieni s-au învăţat să scape de urmărirea câinilor şi să respingă atacurile lor într-un mod destul de original şi nu lipsit de imaginaţie. Văzându-se urmăriţi, ei se străduie să ajungă la vre-un bazin de apă, unde îşi întâmpină urmăritorii. Intrând până la “brâu” în apă, cangurul aşteaptă apropierea inamicului. În momentul în care câinele ajunge lângă el, cangurul îl apucă cu dibacele sale labe de cap şi începe să-l înece. În aceste cazuri câinii capitulează imediat: încetează atacul şi caută să scape din “mâinile” cangurului, pentru a se vedea cât mai repede pe mal. Cu permisiune sau fără ea, vizitatorii grădinilor zoologice aruncă animalelor aflate în cuşti câte ceva gustos. În special copiilor le place să le servească pe maimuţe cu bomboane. Cum, însă, s-ar comporta maimuţele faţă de oamenii închişi în cuşti? De explicarea acestei probleme s-au ocupat trei colaboratori ai Institutului de medicină tropicală din Puerto-Rico. Ei s-au deplasat în junglă unde s-au închis într-o cuşcă. Maimuţele au manifestat un viu interes faţă de oamenii închişi. I-au cercetat la început din depărtare, apoi şi-au continuat examinarea venind mai aproape. Curând lucrurile au ajuns până acolo, încât maimuţele i-au servit pe oameni, printre gratii, cu banane. Într-un cuvânt, s-au comportat cam aşa cum o fac şi vizitatorii grădinilor zoologice. X x z € ¬ sânt suficiente. Bagajul de informaţii al pisicii despre noi este însă destul de bogat. Într-un compartiment aparte voi încerca să demonstrez această afirmaţie. Mai aproape de om! Este un fenomen obişnuit faptul că animalele folosesc construcţiile oamenilor în scopuri personale. În podul caselor din oraşe şi sate se instalează jderii-de-piatră, vespertilii, rinolofizii, vrăbiile, stăncuţele. Graurii, vrăbiile şi piţigoii atâta şi aşteaptă, ca primăvara ocrotitorii naturii să înşire pentru ei căsuţe artificiale, iar rândunelele-de-sat pătrund prin oberlihturile deschise în casele de locuit, îşi construiesc pe pereţi cuiburi şi cresc în ele puişori. În prezent în oraşele mari s-au instalat peste 60 de specii de păsări: în parcuri – cele de pădure, iar pe şantierele de construcţii – cele de stepă. Nu constituie nici o greutate să poţi asculta în plin oraş cântul privighetorii sau al gangurului. Chiar şi pe un astfel de animal precaut, cum este vulpea, îl ajunge capul să-şi găsească un colţişor în apropiere de aşezările omeneşti. Biologul Mina Lozan povestea că la una din fermele la care efectua cercetări asupra şobolanilor-cenuşii s-a instalat cu traiul o vulpe. Avea familie şi îşi hrănea urmaşii în special cu şobolani-cenuşii. Presupunând că şobolanii, ca şi porcii, aparţin omului vulpea vâna numai în construcţiile mai îndepărtate, în timp ce acolo unde i se afla culcuşul le permitea şobolanilor să i se plimbe chiar pe sub nas. Nu le este străină animalelor nici muzica: o apreciază după merit şi chiar o folosesc. Astfel, în Guineea a fost observată o mică fiară, numită capibara (din ordinul rozătoarelor) care întindea cu dinţii o plasă de fier, îi dădea drumul şi apoi îi asculta sunetul. Este cunoscută faima focelor în calitate de mari iubitori ai muzicii instrumentale şi vocale. Astfel pescarii din Marea Caspică au observat că imediat ce pe nave începea să răsune muzică, suprafaţa apei se acoperea de bulbuci şi după ei apăreau numeroase capete negre strălucitoare. Este vorba de focile care se adunau din toate părţile la sunetele melodiilor şi treptat înconjurau nava. Animalele marine ascultau muzica îndelung şi cu atenţie. Cum numai ea înceta, ele mai rămâneau pentru puţin timp la suprafaţă, apoi dispăreau. La animale este foarte bine dezvoltat simţul timpului. Dacă astăzi la ora două şi douăzeci albinele au descoperit o poiană cu flori, ele vor reveni la ea şi a doua zi, exact la aceeaşi oră. Este uimitoare de asemenea capacitatea animalelor de a număra. De exemplu, unele specii de păsări, precum şi veveriţele, auzind cinci sau şase note executate la flaut, pot să le transforme apoi în imagini vizuale: ele vor deschide numai acele cutii, pe capacul cărora sânt respectiv cinci sau şase puncte. Jocurile animalelor Multe ar putea fi expuse în scopul dezvăluirii celor mai diverse aspecte ale etologiei: animalele şi oamenii, animalele – părinţi, relaţiile dintre sexe, agresivitatea. Dar, din punctul meu de vedere, merită a fi vorbit despre jocurile animalelor şi importanţa etologică a acestei activităţi. Pentru raţe e ceva obişnuit să facă în apă tot felul de ciudăţenii, de aceea nu-i de mirare că ele se aruncă în cataracte cu plăcere. Mult mai interesant însă este jocul celei mai mici păsări – colibri. Această fiinţă minusculă, care la prima vedere este pasărea cea mai puţin adaptată la apă, după cum recunoaşte un savant, a observat odată în livadă un mic şuvoi ce curgea dintr-un robinet şi a hotărât să se folosească de acest prilej pentru a se distra. Pasărea se aşeza pe apă şi şuvoiul îi purta corpul său minuscul verde-rubiniu până la capăt, după aceea ea se întorcea înapoi, pentru a repeta din nou acest deliciu necunoscut până atunci. Nu numai apa, ci şi pământul îşi are avantajele sale. De aceasta ne convingem urmărind mieii zglobii, zburdând pe pajiştile acoperite cu iarbă moale. Cerbilor de asemenea le place să facă salturi mari, pare că ei planează în aer. Până şi bizonilor americani, acestor animale enorme cu o greutate de o tonă, le place să sară! De câte ori a fost observat obiceiul lor de a se arunca în apă, ieşirea la mal şi sărirea repetată în apă. Vidrele sunt nişte pescari atât de iscusiţi, încât găsirea hranei le ia foarte puţin timp. În schimb ele pierd mult timp cu jocurile, o plăcere mare le dă alunecarea. Când lacurile încep să îngheţe, vidrele, ca nişte copii alunecă pe gheaţa formată, fără a se sătura vreodată. Unor animale le place să alerge cu o viteză ameţitoare. Hermelinele sunt unele dintre acestea. Ele aleargă una după alta în cerc, sărind din când în când şi îmbrâncindu-se în aer. Uneori o hermelină aleargă de una singură în cerc, ca să atragă atenţia viitoarei sale victime. Sânt unele păsări, cărora le place să împrăştie în toate părţile crengi, bucăţele de muşchi şi conuri de pin. Animalele de pradă chiar se aruncă asupra obiectului cu care se joacă. Puii ursului-de-mare se cufundă în apă, aduc la suprafaţă crengi de laminarie, apoi le aruncă în sus şi le rup în bucăţi. Delfinii de la staţia ştiinţifică marină din Florida au inventat o sumedenie de jocuri cu penele pelicanilor, care trăiau în acelaşi bazin. Un delfin ducea pana până în locul unde apa curgea în bazin printr-o ţeavă. Depărtându-se de acest loc cât mai mult, delfinul aştepta până pana ajungea lângă el şi atunci se arunca s-o prindă. Delfinilor le place foarte mult să se joace cu oamenii care îngrijesc de ei. Obiectul jocului este deseori un peşte: delfinul aruncă peştele îngrijitorului, iar acesta trebuie să-l prindă şi să-l arunce înapoi delfinului. Acest joc îl oboseşte pe om mult mai repede decât pe delfin. Studiu practic asupra comportamentului pisicii Motanul meu, asupra căruia am şi făcut anumite observaţii, are 5 ani şi jumătate şi este un membru al familiei noastre cu drepturi depline. Cel puţin asta o demonstrează comportamentul lui în mai multe şi diverse situaţii. El este “paznicul” casei. Aşa îi spunem deseori, deoarece el ne dă de veste că vine cineva, chiar înainte ca acesta să sune. Motanul îşi ciuleşte urechile şi se apropie de uşă. De asemenea putem afla dacă vine cineva cunoscut sau un străin: în primul caz el este liniştit, curios şi nu se ascunde. Dacă simte că e un necunoscut, o ia la fugă şi se bagă sub divan. După felul lui de a se purta putem depista, dacă cineva dintre oaspeţii noştri are pisică acasă. Cu aceşti oameni el este prietenos, îi miroase, se gudură pe lângă ei. Un alt lucru pe care l-am observat, spre fericire, nu de multe ori e că atunci când urmează să se producă un cutremur, el devine agitat, neliniştit şi caută un ascunziş. Cu fiecare dintre membrii familiei el are nişte relaţii aparte. Cu sora mea poate să se joace ore în şir, zădărând-o şi linguşindu-se pe lângă ea. Se joacă şi cu mine, dar mai puţin, pentru că ştie că jocul nostru în cele din urmă îi va provoca un anumit disconfort, din care cauză el devine puţin agresiv şi începe să-şi arate ghearele. Relaţiile lui cu tatăl meu sunt de altă natură. Chiar dacă motanului nu-i convin mângâierile lui insistente, el le suportă răbdător, căci probabil este conştient că după aceste mângâieri culcuşul preferat al motanului tot burta tatălui rămâne. Cu mama el este atent, respectuos şi ascultător. Este interesant şi felul lui de a cere mâncare. De exemplu, când vin eu de la şcoală, motanul de obicei mă întâmpină. Primul lucru pe care îl face este să se linguşească pe lângă mine şi încearcă să mă atragă în bucătărie, dându-mi de înţeles că îi este foame. În alte cazuri el începe să miaune insistent. Atunci când ne aşezăm să luăm masa, motanul vine şi se postează alături şi se uită nemişcat în ochii unuia dintre noi. Ca să scapi de această privire insistentă trebuie să-i dai ceva. Îi place să urmărească cum mama face mâncare. Iar dacă simte vre-un miros atrăgător, se întinde în două lăbuţe, ajungând până sus şi cu ghearele scoase parcă ar vrea să ia ceva de pa masă. Dar nu o face, fiindcă de mic i-am interzis să se urce pe masă. Foarte interesant motanul nostru bea apă. Se urcă pe maşina de spălat şi se întinde la robinet, mieunând şi chemându-ne să venim să dăm drumul la apă. Atunci când te joci cu el, comportamentul lui e diferit. Dacă are dispoziţie, îşi ţine gheruţele strânse, fuge după mine prin casă. Iar dacă e de pe somn, îşi manifestă nemulţumirea scoţându-şi ghearele în semn de apărare. Dacă a făcut o boroboaţă, dispare undeva, ştiind că va fi certat. Peste un timp iese şi începe să se alinte, parcă cerându-şi astfel iertare. Se ştie demult că pisicile sânt foarte curioase. De exemplu, dacă cineva de-a casei deschide un dulap, el este primul care sare şi îşi face un culcuş acolo. În general îi place să se urce undeva sus: pe pervazul ferestrei, pe frigider, pe rafturile cu cărţi. Adoră să se joace cu sacoşele, să-şi bage nasul în ele, să vadă ce ar mai putea “fura” de acolo. Este curios şi modul lui de a cere voie să facă ceva. Bunăoară, tatăl meu stă întins pe divan. Motanul vine, se urcă spre el în două labe şi cu ghearele îl înghimpă uşurel. Dacă tata îi spune calm că se poate să i urce pe burtă, el o face. Iar dacă îi vorbeşte ceva mai tare, el se supără şi se duce la mama. Îi plac plantele, în special florile în buchet. Dacă ajunge la vreo una, o adulmecă, se scarpină de ea şi în cele din urmă o frânge. De asemenea îi place mult să se uite pe fereastră. Poate sta minute întregi nemişcat urmărind ce se petrece dincolo de geam. Dar e şi supărăcios. Dacă e dat jos de pe genunchi, îşi manifestă nemulţumirea culcându-se alături pe covor. Şi oricât l-ai chema înapoi în braţe, el ignorează aceste apeluri până nu este mângâiat, spunându-i-se cât de frumos şi de deştept este el. Motanul meu e inteligent, curios, frumos, mare. M-am obişnuit foarte mult cu el, ne-am ataşat reciproc unul de altul şi nu-mi pot imagina viaţa mea fără el. Încheiere Progresul tehnico-ştiinţific i-a permis omului să pătrundă în tainele cosmosului şi să atingă cu mâna fundul oceanelor, să afle tainele genelor şi să folosească laserul pentru a realiza cele mai complicate operaţii. Viitorul e şi mai promiţător sub aspectul descoperirilor – şi surprinzătoare, şi de acelea, tainele cărora îşi aşteaptă dezlegarea de sute de ani. Multe din aceste taine le păstrează natura care ne înconjoară şi a cărei parte sântem noi. Cunoscând-o, în felul acesta ne autocunoaştem pe noi înşine. Comportamentul reprezentanţilor lumii animale ne oferă nu numai momente de revelaţie. Dar, oricât de surprinzător ar părea când e vorba de lumea necuvântătoarelor, ele ne sugerează numeroase modele de conduită şi corectitudine, de devotament, sacrificiu şi dragoste. Tocmai în aceasta şi constă marele miracol care caracterizează relaţiile om – faună. De aici şi imensul interes al cercetătorilor de a studia modul în care se comportă şi cea mai mică insectă, şi cel mai enorm mamifer. Iată de ce etologia se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare. Din ea se inspiră scriitorii, autorii de film, realizatorii programelor TV etc. Prezentul referat reprezintă prima mea apropiere de această curioasă şi interesantă ştiinţă; sper că este un început pe care mi l-aş dori continuat. Literatura folosită: Carrigher Sally. Moştenirea sălbatică a naturii Cucereanu Radion. Tainicul clopotar. Chişinău: Literatura artistică, 1979 Cucereanu Radion. Inimă fermecată. Chişinău: Literatura artistică, 1987 Gârleanu Emil. Din lumea celor care nu cuvântă. Chişinău: Hyperion, 1992 Lorenz Conrad. Prietenul omului Lorenz Conrad. Inelul Regelui Solomon Lozan Mina. Instinct sau raţiune? Chişinău: Cartea Moldovenească, 1979 Lozan Mina. Simţul al şaselea. Chişinău: Literatura artistică, 1989 PAGE 8 PAGE 11 PAGE 1 PAGE 11 Referat.clopotel.ro 쥁`