Referat Importanta Functiilor De Relatie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Importanta Functiilor De Relatie si de asemenea puteti face Download Referat Importanta functiilor de relatie

Citeste fragmente din Referat Importanta Functiilor De Relatie

Importanţa funcţiilor de relaţie asupra omului Omul reprezintă forma cea mai evoluată de organizare şi funcţionare a materiei vii. Studiul organismului uman se realizează în cadrul disciplinelor de anatomie şi fiziologie a omului. Fiziologia se ocupă cu studiul funcţiilor diferitelor structuri anatomice (celule, ţesuturi, organe, sisteme) şi cu mecanismele de reglare a funcţiilor şi de integrare a lor, astfel încât organismul să constituie un tot unitar, în echilibru dinamic permanent cu mediul înconjurător. Anatomia şi fiziologia sunt studiate împreună, deoarece constituie o unitate dialectică, forma şi funcţia fiind caracteristicile fundamentale ale materiei vii, în permanentă interrelaţie şi intercondiţionare. Atât forma cât şi funcţia sunt produse ale procesului de dezvoltare şi transformare a materiei vii, fiind de neconceput existenţa uneia în lipsa celeilalte. Sistemul nervos Are rolul de a recepţiona, transmite şi integra informaţiile din mediul extern şi intern, pe baza cărora eliberează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin funcţia reflexă, care stă la baza activităţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale ale organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător. Sistemul nervos reprezintă totalitatea organelor formate din ţesut nervos. Ţesutul nervos este constituit din celule nervoase sau neuronii şi celule cu rol de susţinere şi hrănire a neuronilor. Organele sistemului nervos central (SNC) – nevraxul – sunt: măduva spinării, trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul şi emisferele cerebrale. Măduva spinării este adăpostită în canalul vertebral şi se întinde de la gaura occipitală – C1 – până la nivelul vertebrei L2, de unde se continuă cu o formaţiune foarte subţire – filum terminale – până la vertebra a doua coccigiană. Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex. Actul reflex este procesul fiziologic de răspuns la un stimul care acţionează asupra unui câmp receptor şi care are ca substrat anatomic arcul reflex, constituit din: calea aferentă, un centru şi calea eferentă. Un exemplu de act reflex este: reflexul de flexie. Acesta constă în îndoirea unui membru după aplicarea unui stimul nociv (înţepătură, obiect fierbinte, curent electric etc.) pe piele, ţesut subcutanat sau muşchi. Aceste reflexe de apărare, care îndepărtează zona stimulată de agentul nociv, au un arc reflex constituit din cel puţin trei neuroni şi, de aceea, timpul lor de latenţă este mai lung. Dacă intensitatea stimulului este puternică, răspunsul motor este mai complex, flexia membrului stimulat însoţindu-se de extensia membrului de partea opusă. În cazul unor stimuli extrem de nocivi, se produce o activitatea motorie din partea tuturor celor patru membre, prin iradierea excitaţiei. Trunchiul cerebral continuă măduva spinării şi este format din bulb, punte şi mezencefal (peduncul cerebrali, coliculi cvadrigemeni). Funcţia de conducere a trunchiului cerebral se realizează prin substanţa albă, alcătuită din fibre specifice ascendente, continuarea celor medulare, cărora li se adaugă fibre de la nucleii senzitivi bulbo-mezencefalici, precum şi din fibre descendente provenite din centrii nervoşi superiori sau cu origine în trunchiul cerebral. Cerebelul este situat în etajul inferior al cutiei craniene, înapoia trunchiului cerebral şi este alcătuit din două părţi laterale – emisferele cerebeloase – conectate printr-o parte mediană denumită vermis, unită cu o formaţiune alungită, constituind lobul floculonodular (arhicerebel). Extirpările parţiale au arătat că diversele porţiuni ale cerebelului au funcţii diferite, cu atât mai complexe cu cât sunt mai nou apărute filogenetic. Arhicerebelul are legături strânse cu aparatul vestibular şi contribuie la reglarea echilibrului (extirparea sa determină pierderea echilibrului). Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea proprioceptivă, are un rol important în reglarea tonusului muscular, extirparea sa provocând exagerarea reflexelor osteotendinoase, tulburări în mers. Neocerebelul participă la reglarea mişcărilor fine, extirparea sa fiind urmată de pierderea preciziei mişcărilor fine, tulburări de mers. Extirparea totală a cerebelului, compatibilă cu supravieţuirea, provoacă în primele zile tulburări grave motorii. Ulterior, se instalează astazia ( imposibilitatea de a sta în picioare dacă nu există o bază de susţinere largă), astenia (oboseală musculară rapidă) şi atonia (diminuarea tonusului muscular). După aproximativ o lună tulburările menţionate dispar progresiv, fiind compensate prin activitatea scoarţei cerebrale. Această evoluţie dovedeşte că principalele funcţii ale cerebelului pot fi preluate de scoarţa cerebrală. Diencefalul sau creierul intermediar, situat în prelungirea trunchiului cerebral şi sub emisferele cerebrale, este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă: talamus, metatalamus, epitalamus şi hipotalamus. Dintre acestea, funcţiile hipotalamusului sunt extrem de complexe. Hipotalamusul este un centru important pentru unele reflexe complexe comportamentale şi emoţionale apărute ca răspuns la stimuli neobişnuiţi şi este un „punct nodal”, intervenind în reglarea funcţiilor vegetative ale organelor. De asemenea, în hipotalamus se realizează integrarea unor reacţii mai complexe de adaptare a organismului la anumite condiţii de mediu intervenind în termoreglare, aportul de alimente şi lichide, diureză, funcţiile sexuale, somnul şi anumite stări emoţionale (frica şi furia). Prin legătura dintre hipotalamus şi glanda hipofiză se realizează controlul sistemului nervos asupra activităţii multor glande endocrine. Controlând activitatea sistemului endocrin, hipotalamusul intervine în reglarea circulaţiei, respiraţiei, metabolismului energetic, echilibrului hidro-electrolitic etc. La rândul său, hipotalamusul este controlat de către scoarţa emisferelor cerebrale. Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Fiecare emisferă cerebrală are trei feţe care sunt brăzdate de numeroase şanţuri, unele mai adânci iar altele superficiale. Structural, emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanţă cenuşie dispusă în suprafaţă formând scoarţa cerebrală şi substanţă albă la interior, alcătuită din fibre de asociaţie, comisurale şi de protecţie. Scoarţa cerebrală este segmentul cel mai dezvoltat al SNC la om. La nivel cortical ajung toate informaţiile şi de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie. Scoarţa cerebrală reprezintă segmentul superior de integrare al organismului ca un tot unitar în echilibrul dinamic cu mediul înconjurător. Scoarţa cerebrală prezintă paleocortexul şi neocortexul. Paleocortexul intervine şi în reglarea aportului alimentar prin controlul centrilor hipotalamici ai foamei şi saţietăţii, reglarea activităţii sexuale, menţinerea atenţiei, coordonarea funcţiilor emoţionale şi a comportării instinctuale (frică, furie). Prin extirpări şi stimulări ale diferitelor zone corticale s-a precizat localizarea corticală a unor funcţii (motorie, senzitivă, vizuală etc.) dar funcţiile „superioare” ale sistemului nervos şi în special procesele psihice complexe sunt încă puţin cunoscute. Viaţa psihică umană este considerată a fi rezultatul a 3 compartimente, strâns legate între ele: compartimentul de cunoaştere (gândirea, atenţia, orientarea, învăţarea, memoria etc.) cu ajutorul căreia omul cunoaşte realitatea şi pătrunde în descifrarea legilor ei, compartimentul afectiv, constituit din trăirile, emoţiile, sentimentele şi pasiunile pe care omul le încearcă în viaţă şi compartimentul voliţional, constând din totalitatea hotărârilor, deciziilor şi în perseverenţa îndeplinirii lor. La baza activităţii corticale stau reflexele condiţionale, datorită cărora organismul se adaptează permanent şi adecvat la condiţiile în continuă schimbare ale mediului extern şi intern. Somnul este starea fiziologică periodică, reversibilă, caracterizată prin inactivitatea somatică şi abolirea temporară a conştienţei, care poate fi însă restabilită rapid şi complet prin stimuli adecvaţi. Somnul, cu durată variabilă pentru un anumit subiect (la adult în medie 7 – 8 ore), alternează cu starea de veghe, constituind ritmul nictemeral. În timpul somnului, în afara abolirii stării de conştienţă, se produc o serie de modificări funcţionale: scade frecvenţa respiraţiilor şi ventilaţia pulmonară, scade frecvenţa cordului şi tensiunea arterială, scade activitatea renală şi peristaltismul intestinal, se reduce tonusul muscular etc. Somnul este necesar pentru menţinerea funcţionalităţii normale a sistemului nervos. Cercetări efectuate pe oameni la care s-a împiedicat somnul timp de câteva zile au arătat că anumite activităţi care solicitau o încordare mai mare se efectuau defectuos, iar după privări de somn mai îndelungate au fost menţionate modificări comportamentale şi chiar biochimice. Învăţarea şi memoria reprezintă caracteristici fundamentale ale SNC, întregul nostru comportament fiind un proces învăţat, suprapus şi dezvoltat pe baza unor reflexe necondiţionate. Învăţarea este în strânsă dependenţă cu alte procese cerebrale, mai ales cu atenţia şi starea de activitate corticală care fac scoarţa capabilă să primească şi să prelucreze informaţiile astfel încât, la o reântâlnire cu acelaşi stimul, reacţia declanşată să fie în concordanţă cu cele întâmplate anterior. La procesul învăţării participă, pe lângă scoarţa cerebrală, şi alte regiuni ale SNC: paleocortexul, talamusul, hipotalamusul şi formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral. Memoria este capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare, recunoaştere şi evocare a experienţei umane. Memoria stă la baza procesului învăţării, care este o activitate complexă ce implică în afara memoriei şi alte procese cerebrale. Cercetările efectuate la om au demonstrat că nu există o localizare strictă a memoriei, deşi anumite zone corticale par a deţine o importanţă mai mare, în special lobii frontali şi temporali, paleo-cortexul şi anumite formaţiuni subcorticale. Se pot diferenţia 3 tipuri de memorie: memorie de reţinere momentană, având ca durată de secunde sau minute (reţinerea unui număr de telefon până la formarea lui), memoria de scurtă durată, persistând minute sau ore şi memoria de lungă durată, care se menţine uneori toată viaţa. Mecanis-mele memoriei sunt încă insuficient studiate experimental. Analizatorul cutanat (pielea) Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii ale analizatorului cutanat, care informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţii obiectelor şi fenomenelor cu care organismul vine în contact. Pielea este alcătuită din trei straturi principale: epidermul, dermul şi hipodermul. Epidermul, stratul superficial al pielii, având grosime variabilă, este un epiteliu stratificat de tip cornos. Epidermul este străbătut de fire de păr, canale excretoare ale glandelor sudoripare şi terminaţii nervoase receptoare. Dermul. Situat sub epiderm, este format din ţesut conjunctiv dens. În derm se găsesc glande sebacee, canale de excreţie ale glandelor sudoripare, foliculi piloşi, muşchii firului de păr, reţeaua vasculară şi receptori nervoşi. Hipodermul – stratul profund al pielii – este format din ţesut conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, constituind un depozit de lipide al organismului şi, în acelaşi timp, contribuie la termoreglare prin limitarea termolizei. Prin numeroasele şi variatele tipuri de receptori, pielea deserveşte mai multe sensibilităţi: tactilă, termică şi dureroasă. Sensibilitatea tactilă – terminaţiile nervoase libere, răspândite atât în epiderm cât şi în derm, sunt receptori ai tactului şi presiunii, dar şi ai durerii. Corpusculii Meissner sunt prezenţi în număr mare în derm, în special în regiunile caracterizate printr-o capacitate crescută de a diferenţia caracte-rele spaţiale ale obiectelor (degete, buze), în schimb sunt rari în pielea trunchiului şi absenţi în tegu-mentul cu păr. Deoarece se adaptează foarte rapid, se presupune că sunt sensibili în special la atingeri foarte fine şi vibraţii cu frecvenţă joasă. Sensibilitatea termică percepe temperaturi superioare sau inferioare celei a organismului (cald şi rece); deci, este declanşată de grade diferite de căldură, deoarece frigul nu este o formă de energie. Repartiţia receptorilor termici este variabilă, aceştia fiind mai numeroşi la nivelul tegumentelor mâinii şi feţei şi mai puţin la membrele inferioare. Sensibilitatea dureroasă, spre deosebire de celelalte sensibilităţi, nu are un stimul adecvat, dure-rea putând fi declanşată de orice stimul foarte puternic care produce leziuni celulare. Senzaţia de dure-re are uneori o importanţă deosebită, deoarece semnalizează prezenţa unor boli şi ajută la diagnostica-rea lor. Receptorii durerii sunt terminaţiile nervoase libere, prezente în tegumente şi în alte structuri (tendoane, muşchi, submucoasa viscerelor etc.). La nivelul tegumentului, densitatea acestor terminaţii este mai mare decât în viscere, ceea ce explică posibilitatea localizării precise a durerii cutanate şi ca-racterul vag al durerii viscerale. Stimulii care declanşează durerea sunt reprezentaţi la nivelul tegumentului de agenţi mecanici, termici, electrici, chimici etc., iar la nivelul organelor interne de distensia bruscă sau spasmelor visce-relor cavitare, tracţiunea mecanică sau compresiunea, inflamaţiile etc. Analizorul vizual Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de aceea o impor-tanţă fiziologică considerabilă, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a tonusului cortical (atenţia). Analizorul vizual este constituit din ochi, la nivelul căruia se găsesc receptorii sensibili la cantitatea şi calitatea undelor luminoase, căile de transmitere a informaţiilor şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular (ochiul) are forma unei sfere având aplicată în partea dinainte o altă porţiune de sferă cu rază mai mică reprezentată de corneea transparentă. Peretele globului ocular are trei tunici: 1) tunica externă, formată în cele 5/6 posterioare dintr-o membrană groasă, opacă, albă-sidefie numită sclerotică, iar în şesimea anterioară de o membrană subţire şi transparentă numită cornee; 2) tunica mijlocie, împărţită în trei porţiuni care sunt dinapoi înainte: coroida, corpul ciliar (format din muşchiul ciliar cu rol în acomodarea vederii la distanţă şi procesele ciliare alcătuite din ghemuri vasculare cu rol în secreţia umoarei apoase) şi irisul, de forma unei diafragme de aparat de fotografiat situat înaintea cristalinului şi prezentând un orificiu central numit pupilpă pe unde razele luminoase pătrund în ochi; 3) tunica internă, numită retină, este o membrană nervoasă formată din zece straturi de celule, celule senzoriale sau receptorii vizuali (numite conuri şi bastonaşe după forma pe care o au) fiind situate în exterior. Conţinutul globului ocular este format dintr-o serie de medii transparente şi anume: a) moare apoasă; b) cristalinul, de forma unei lentile biconvexe, ca îşi modifică curbura şi o dată cu aceasta şi puterea de refracţie; c) corpus vitros, format dintr-o masă gelatinoasă situată între cristalin şi retină. Lichidele din interiorul globului ocular exercită o presiune asupra pereţilor săi numnită tensiune intraoculară care, în mod normal, este cuprinsă între 20 şi 22 mm HG. Creşterea tensiunii intraoculare, datorită unor cauze diverse, determină tulburări în circulaţia vaselor din capilarele ce irigă retina, ducând la alterări ale acesteia şi concomitent la scăderea vederii (cazul bolii numită glaucom). Acomodarea este procesul prin care imaginile obiectelor mai apropiate de 6 m de ochi sunt proiectate pe retină. Acomodarea se obţine prin creşterea capacităţii de refracţie a cristalinului. În condiţii de repaus ocular cristalinul apare turtit, fiind ţinut în tensiune de ligamentele sale. Când privirea se îndreaptă spre un obiect apropiat, musculatura ciliară circulară se contractă, ligamentele cristalinului se relaxează şi creşte curbura lentilei, în special a feţei sale anterioare datorat elasticităţii. Concomitent cu modificarea curburii cristalinului, formarea imaginii clare a obiectuluelor apropiate necesită şi alte modificări dinamice-oculare, printre care corectarea axelor oculare prin contracţia musculaturii extrinseci, astfel încât imaginea obiectului să cadă pe maculă, micşorarea pupilei pentru a selecta în special cantitatea razelor luminoase paralele etc. Adaptarea vizuală la întuneric şi lumină este legată de transformările pigmenţilor vizuali. Trecerea dintr-un mediu intens luminat în întuneric necesită o perioadă de maximum 20 minute pentru ca ochiul să poată percepe obiectele, adaptarea fiind mai rapidă când expunerea la lumină a fost de scurtă durată; de asemenea, trecerea dintr-un mediu întunecat la lumină puternică necesită aproximativ 5 minute pentru a se realiza adaptarea, de fapt dispariţia adaptării la întuneric. Perceperea culorilor este realizată de celule cu conuri, care recepţionează radiaţiile de diferite lungimi de undă ale spectrului luminos şi le transmit scoarţei cerebrale, unde are loc analiza şi sinteza informaţiilor. Culorile primare – roşu, verde şi albastru – pot forma, prin amestecul lor, orice altă culoare, inclusiv cea albă. Negrul se admite că ar fi produs prin lipsa stimulării nervoase. ze, cea mai acceptată, spune că ochiul percepe separat cele trei culori fundamentale, iar diferitele senzaţii cromatice sunt rezultatul stimulării concomitente şi inegale al celor trei tipuri de celule cu conuri; stimularea lor egală ar da senzaţia de lumină albă. Analizatorul auditiv (urechea) Percepe unde sonore, repetate într-o anumită ordine (sunete) sau succedându-se neregulat (zgomote). Urechea este formată din trei segmente: urechea externă, urechea medie şi urechea internă. Urechea externă este alcătuită din pavilionul auricular şi conductul auditiv extern. Urechea medie este formată dintr-o cavitate numită casa timpanului, limitată spre exterior de membrana timpanului şi care comunică înapoi cu sistemul de cavităţi aeriene mastoidiene (celulele mastoidiene), iar înainte cu rinofaringele prin intermediul trompei Eustachio. Urecea medie conţine lanţul oscioarelor auditive (ciocanul, nicovala şi scăriţa) articulate între ele. Urechea internă (labirintul) este formată dintr-o serie de cavităţi săpate în stânca osului temporal (labirintul osos) ce conţine în interior labirintul membranos plin cu un lichid denumit endolimfă. Partea anterioară a labirintului este formată din melc, iar cea posterioară din trei canale semicirculare. Pe peretele extern al labirintului osos se găsesc fereastra ovală, acoperită de talpa scăriţei şi fereastra rotundă, acoperită de o membrană rezistentă, ambele cu rol important în funcţia auditivă. Urechea externă captează undele sonore, le trimite timpanului, care le transformă în vibraţii rezonatoare ce se transmit prin mişcarea oscioarelor urechii medii până la fereastra ovală. Vibraţiile tălpii scăriţei pe membrana ferestrei ovale produc unde ce se propagă în perilimfa din rampa vestibulară şi se transmit apoi prin helicotremă, perilimfei din rampa timpasnică, ajungând până la membrana ferestrei rotunde. Vibraţiile perilimfei provoacă vibraţii ale endolimfei, deoarece membrana vestibulară este extrem de subţire. Undele propagate se amplifică pe măsură ce se depărtează de fereastra ovală, ationgând amplitudinea maximă mai aproape de baza melcului, în cazul unor sunete înalte şi mai aproape de vîrful melcului pentru sunete joase, apoi amplitudinea lor scade rapid. Analizorul olfactiv Simţul mirosului (olfactiv) este slab dezvoltat la om, comparativ cu unele animale. Rolul său principal constă în a depista prezenţa în aer a unor substanţe mirositoare, eventual nocive şi, împreună cu simţul gustului, de a paticipa la aprecierea calităţii alimentelor şi la declanşarea secreţiilor digestive. Olfacţia este un simţ chimic, la fel ca şi gustul, depinzând de acţiunea directă a moleculelor substanţelor odorante asupra unor receptori specializaţi. Receptorii olfactivi se găsesc într-o zonă specială a mucoasei nazale, situată în regiunea cornetului nazal superior şi a lamei ciuruite a etmoidului, având la om o suprafaţă de 2 – 3 cm2. Mucoasa olfactivă este formată din celule receptoare şi celule de susţinere, de natură epitelială. Substanţele odorante, pentru a veni în contact cu receptorii olfactivi, trebuie să se dizolve întâi în stratul subţire de mucus de la suprafaţa mucoasei. Nu se cunoaşte mecanismul prin care substanţele odorante, acţionând asupra membranei apicale a celulelor olfactive, determină generarea unor impulsuri care se transmit pe căile menţionate până la nivelul cortical. Omul poate diferenţia între 2000 şi 4000 mirosuri diferite. Mecanismul discriminării olfactive nu este cunoscut, dar este dovedit că nu se datorează unor receptori specifici. Simţul mirosului se adaptează rapid, senzaţia dispărând, deşi stimulul (substanţa odorantă) persistă. Adaptarea este specifică numai pentru mirosul respectiv, alte mirosuri nefiind influenţate şi se realizează diferit pentru diferite mirosuri. Analizorul gustativ Simţul gustului are rolul de a informa asupra calităţii alimentelor introduse în gură, dar intervine şi în declanşarea secreţiei reflex necondiţionate a glandelor digestive. Receptorii gustativi aparţin chemoreceptorilor, fiind stimulaţi de substanţele dizolvate în apă şi salivă. Omul percepe 4 gusturi fundamentale: amar, acru, dulce şi sărat, gustul variat al diferitelor alimente rezultând prin combinaţii complexe ale acestora, asociate cu senzaţii olfactive şi cu alte senzaţii bucofaringiene (tact, temperatură etc.). Gustul amar este perceput pe faţa dorsală a limbii, cel acru pe marginea limbii, cel dulce la vârf şi cel sărat în partea anterioară a feţei dorsale a limbii. Palatul percepe gusturile amar şi acid şi mai puţin gusturile dulce şi sărat; faringele şi epiglota percep toate gusturile fundamentale. Histologic, nu s-a evidenţiat nici o diferenţă între diferiţi muguri gustativi, dar ei răspund, de obicei specific, numai la un anumit gust; anumiţi muguri răspund la mai mult de un stimul gustativ, dar niciodată la toţi. Simţul gustului prezintă o mare adaptabilitate, senzaţia gustativă dispărând chiar dacă stimulul persistă; de aceea, pentru a simţi în continuare gustul unui aliment introdus în gură acesta trebuie să fie mişcat şi să stimuleze permanent noi receptori. Analizatorul motor (kinestezic) Desfăşurarea normală a activităţii motorii, analiza fină şi coordonarea precisă a mişcărilor necesită informarea permanentă a sistemului nervos central asupra poziţiei spaţiale a corpului, a diferitelor sale segmente şi mai ales asupra gradului de concentraţie a fiecărui muşchi. Aceste informaţii sunt furnizate de receptorii aparatului vestibular, auditiv, receptorii vizuali şi cutanaţi, dar şi de anumiţi receptori specifici care se află chiar în muşchi (proprioceptori). Proprioceptorii reprezintă terminaţiile periferice ale analizatorului motor (kinestezic) şi au rolul de a descărca impulsuri datorită cărora se realizează modularea permanentă şi adecvată a contracţiei diferitelor grupe musculare. Receptorii analizatorului kinestezic se găsesc în muşchi, tendoane, ligamente şi suprafeţe articulare . Fusul şi conexiunile sale reflexe constituie un mecanism de feedback care operează pentru menţinerea lungimii muşchiului. Întinderea muşchiului stimulează atât terminaţiile nervoase fusale primare cât şi pe cele secundare, primele răspunzând la modificări ale lungimii şi ale ratei alungirii, iar celelalte doar la modificările lungimii În condiţii obişnuite mişcarea este iniţiată prin descărcarea concomitentă a impulsurilor atât din motoneuroni cât şi din fibrele eferente gama, iar scurtarea fusului , odată cu cea a muşchiului, face ca descărcările fusului să continue în tot timpul contracţiei. Astfel, fusul îţi menţine capacitatea de a răspunde la întindere şi de a ajuta reflex descărcările motoneuronului în tot timpul contracţiei. Neuronii motori ai fibrelor aferente gama sunt influenţaţi de la nivel cerebral. Glanele endocrine Sistemul endocrin împreună cu sistemul nervos au rolul de a regla creşterea şi dezvoltarea organismului, precum şi adaptarea şi corelarea activităţii diferitelor aparate şi sisteme la condiţiile în permanentă schimbare ale mediului intern şi extern. Sistemul endocrin este constituit din glande care nu au canal excretor, iar produşii de secreţie sunt eliminaţi direct în sânge. Cele mai importante glande endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, epifiza, timusul, cărora li se adaugă pancreasul şi gonadele. Produşii de secreţie ai glandelor endocrine – hormonii – sunt eliminaţi pemanent în cantităţi minime în sânge sau limfă, fiind transportaţi până la nivelul structurilor celulare, unde reglează intensitatea şi viteza desfăşurării anumitor procese specifice, prin activarea sau inhibarea activităţii unor sisteme enzimatice. Hipofiza sau glanda pituitară se află situată la baza creierului, are o formă ovoidă de mărimea unui bob de fasole ce cântăreşte aproximativ 0,5 kg şi este formată din 3 lobi – anterior, intermediar şi posterior. Lobul anterior secretă hormonii adenohipofizari ce au rol în creşterea organismului. Hormonul de creştere se secretă în tot cursul vieţii iar inaniţia, hipoglicemia, stările de stres produc descărcări crescute a acestor hormoni. Insuficienţa secreţiei în perioada de creştere are ca rezultat nanismul hipofizar (piticismul), excesul de hormoni în perioada de creştere a organismului este urmat de gigantism iar dacă survine la adult provoacă acromegalia, caracterizată prin creşterea extremităţilor şi a volumului visceral. De asemenea acţionează asupra activităţii tiroidei, glandelor sexuale suprarenale stimulându-le sau inhibându-le funcţia. Lobul intermediar produce un hormon care provoacă pigmentarea pielii, ca urmare a dispersiei granulelor de melanină din celulele melanofore din piele. În lipsa hormonului pielea se decolorează. Lobul posterior hipofizar, prin hormonii secretaţi, are acţiune în conservarea apei în organism prin scăderea eliminărilor hidrice renale. Glandele suprarenale sunt în număr de două, sunt situate la polul superior al rinichiului şi sunt alcătuite din două organe endocrine diferite ca origine, structură şi funcţie: zona corticală şi zona medulară. Aceste glande secretă hormoni cu diverse roluri în organism: un amestec între adrenalina şi noradrenalină cu rol în metabolismul energetic, relaxarea muşchilor traiectului digestiv, a bronhiilor şi a vezicii urinare, anxietate şi frică etc; mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi hormoni sexuali cu diferite roluri în acţiuni metabolice, sangvine, digestive, renale. Tiroida – este cea mai voluminoasă glandă endocrină (25 – 30 gr) şi este situată în partea anterioară a gâtului. Principalul efect al hormonilor tiroidieni este cel calorigen, care constă în stimularea oxidărilor tisulare şi a consumului de O2, evidenţiat prin creşterea metabolismului bazal (M.B.)în aproape toate ţesuturile metabolice active, cu excepţia creierului, testiculilor, uterului. După extirparea chirurgicală a tiroidei scade progresiv M.B., concomitent cu consumul de O2 al ţesuturilor, iar administrarea de hormoni tiroidieni exercită efecte inverse. Insuficienţa tiroidiană determină tulburări variate în funcţie de gradul deficienţei hormonale şi de vârsta la care a intervenit. Incapacitatea genetică a glandei de a secreta hormoni se manifestă prin cretinismul guşogen, caracterizat printr-o dezvoltare fizică şi psihică deficitară, piele uscată şi îngroşată, guşă endemică, deformaţii osoase, defecte ale dentiţiei, dezvoltarea întârziată a organelor genitale. Insuficienţa tiroidiană apărută mai târziu are efecte mai puţin grave, la adult se manifestă prin mixedem, piele uscată şi îngroşată, stimularea anabolismului, urmată de creşterea în greutate, căderea părului, anemie, senzaţia permanentă de frig, reacţii motorii şi psihice întârziate. Hiperfuncţia tiroidiană provoacă stimularea catabolismului, urmată de nervozitate, intoleranţă la căldură, tremurături ale mâinilor, piele caldă şi umedă, creşteri ale M.B. Paratiroidele (două perechi la om) sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni. Au rol în stimularea resorbţiei intestinale a calciului, acţionând în strânsă legătură cu vitamina D; scade eliminările urinare de calciu stimulând eliminările de fosfaţi şi K; la nivelul oaselor mobilizează sărurile fosfo-calcice. Insuficienţa paratiroidiană provoacă tetania caracterizată prin scăderea calcemiei, creşterea fosfatemiei, creşterea excitabilităţii neuromusculare manifestată prin spasme ale musculaturii striate (cea a laringelui poate provoca moartea prin asfixie). Hiperfuncţia paratiroidiană este caracterizată prin demineralizări osoase dureroase, cu deformări şi fracturi, creşteri ale calcemiei, urmate de depuneri fosfo-calcice în ţesuturile moi sau de formare de calculi urinari. Pancreasul endocrin secretă doi hormoni foarte importanţi: insulina şi glucegonul. Insulina este fixată rapid în multe ţesuturi şi în special în ficat şi rinichi. Are rol în reglarea metabolismului intermediar, stimulează pătrunderea glucozei în anumite celule şi intensifică consumul tisular de glucoză. Reglarea secreţiei de insulină se face predominant prin nivelul glicemiei. Scăderea cantităţii de insulină activă la nivel tisular determină diabetul zaharat. Hipersecreţia insulinei este caracterizată prin hipoglicemie ce are consecinţe în special asupra sistemului nervos central. Alterările funcţionale ale sistemului nervos, consecutive hipoglicemiei, pot merge până la instalarea unei stări de comă. Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului. Glanda atinge dezvoltarea maximă în copilărie şi apoi începe să involueze înainte de pubertate. Funcţiile epifizei nu sunt încă bine cunoscute. Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia sternului. Dezvoltat maxim în copilărie, după pubertate involuează, dar nu dispare complet nici la vârste foarte înaintate. Hormonii secretaţi ajută la imunitatea celulară a organismului. Sistemul muscular Mişcarea se realizează cu ajutorul a două sisteme: sistemul osos şi sistemul muscular, formând aparatul locomotor. Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la număr), legate între ele prin articulaţii, formea-ză scheletul corpului. El reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor. Forma, structura şi modul de legătură a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman repre-zintă expresia adaptării la staţiunea bipedă şi locomoţie. Oasele, odată formate, cresc atât în lungime cât şi în grosime. Creşterea în lungime are loc în oasele lungi şi se realizează pe seama cartilajelor de creştere care se găsesc la limita dintre diafiză şi epifiză. Creşterea în grosime se face la toate formele de oase şi este asigurată prin funcţionarea periostului care produce osteoblaste ce se adaugă ţesutului osos mai vechi, osul îngroşându-se. Scheletul este reprezentat prin totalitatea oaselor din corp. Distingem: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Rolul ţesutului osos în organism: Ţesutul osos, caracterizat printr-un bogat conţinut în săruri minerale conferă scheletului duritatea necesară şi rolul de aparat de susţinere; Prin rezistenţa dată de compoziţia chimică a ţesutului oasos, cutia toracică şi cea craniană protejează organe de importanţă vitală; Depozit de săruri minerale, deţine un rol important în menţinerea echilibrului fosfo-calcic; Prin măduva roşie, oasele generează o mare parte a elementelor figurate; Acţionând ca pârghii, oasele au rol fundamental în realizarea mişcărilor corpului. Sistemul muscular Sistemul muscular este principalul sistem prin care organismul reacţionează la modificările mediului ambiant şi la comenzile voluntare. Pe baza structurii şi a proprietăţilor funcţionale, muşchii se împart în tei categorii: muşchi striaţi, care formează cea mai mare parte a musculaturii somatice (scheletice) şi o parte din musculatura digestivă, muşchii netezi, care formează musculatura unor organe interne şi muşchiul striat de tip cardiac (miocardul) Musculatura striată este controlată prin sistemul motor piramidal şi prin sistemul motor extrapiramidal. Muşchii somatici realizează mersul, poziţia ortostatică, scrisul şi vorbitul, masticaţia, mimica feţei etc. Prin toate aceste activităţi contribuie la integrarea organismului în mediul fizico-biologic şi social. Muşchii striaţi reprezintă aproximativ 80% din greutatea corpului, cei mai bine reprezentaţi fiind muşchii scheletici care, prin inserţiile lor osoase, realizează deplasarea sau imobilizarea unor segmente sau a întregului organism. Tonusul muscular este starea permanentă de tensiune uşoară a oricărui muşchi în repaus. Tonusul muscular este rezultatul unor impulsuri nervoase susscesive, care stimulează alternativ fibrele musculare. Aceste impulsuri provin de la nivelul motoneuronilor somatici medulari, fiind determinate de aferenţe provenite de la fusurile neuromusculare ale muşchiului şi, de aceea, acţiunea atât a rădăcinilor motorii cât şi a celor senzitive din nervii spinali ale unui muşchi determină atonie. Tonusul muscular este controlat şi de centrii nervoşi superiori, scâzând în timpul somnului şi intensificându-se la solicitări corticale puternice. El are un rol important în termoreglare, contribuie la menţinerea poziţiei corpului, asigură fixarea articulaţiilor, expresia feţei etc. Forţa musculară depinde atât de intensitatea stimulilor cât şi de proprietăţile morfofuncţionale ale muşchiului. Muşchii lungi dezvoltă o forţă mai mare decât cei scurţi. Efortul prelungit diminuează forţa de contracţie, ca urmare a oboselii musculare. Travaliul muscular este direct proporţional cu forţa de contracţie, grosimea muşchiului, intensi-tatea contracţiei. Oboseala musculară constă în reducerea temporară a capacităţii funcţionale a muşchiului, consecutiv unei activităţi prelungite sau excesive.. Cunoaşterea mecanismelor oboselii este utilă pentru asigurarea unor condiţii de muncă. Musculatura netedă, pezentă în organele viscerale, vasele sangvine şi piele, este constituită din fibre musculare fusiforme. Contracţia muşchiului neted, având o perioadă de latenţă mai lungă decât a muşchiului striat, are şi o durată lungă, iar relaxarea după contracţie este foarte lentă. O caracteristică importantă a a muşchiului neted visceral este plasticitatea – capacitatea de a-şi menţine constantă tensiunea la diverse lungimi. Plasticitatea explică capacitatea viscerelor cavitare de a-şi modifica volumul fără modificări semnificative ale presiunii intracavitare (umplerea stomacului, acumularea bilei în colecist sau a urinei în vezica urinară etc.). PAGE PAGE 8 쥁@