Referat Rolul Si Importanta Carpatilor
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Rolul Si Importanta Carpatilor si de asemenea puteti face
Download Referat rolul si importanta carpatilorCiteste fragmente din Referat Rolul Si Importanta Carpatilor
Rolul şi importanţa Munţilor Carpaţi în dezvoltarea economică
Cuprins:
TOC o "1-3" h z HYPERLINK l "_Toc476920783" Unităţi montane.
Carpaţii româneşti PAGEREF _Toc476920783 h 2
HYPERLINK l "_Toc476920784" Caractere fizico-geografice PAGEREF
_Toc476920784 h 3
HYPERLINK l "_Toc476920785" Relieful PAGEREF _Toc476920785 h 4
HYPERLINK l "_Toc476920786" Trăsături biopedoclimatice şi
hidrologice PAGEREF _Toc476920786 h 8
HYPERLINK l "_Toc476920787" Etajul munţilor înalţi PAGEREF
_Toc476920787 h 8
HYPERLINK l "_Toc476920788" Etajul munţilor mijlocii şi scunzi
PAGEREF _Toc476920788 h 9
HYPERLINK l "_Toc476920789" Caractere de geografie umană şi
economică PAGEREF _Toc476920789 h 10
HYPERLINK l "_Toc476920790" Factori care au influenţat dezvoltarea
umană şi economică PAGEREF _Toc476920790 h 10
HYPERLINK l "_Toc476920791" Populaţia PAGEREF _Toc476920791 h
12
HYPERLINK l "_Toc476920792" Economia Carpaţilor PAGEREF
_Toc476920792 h 13
HYPERLINK l "_Toc476920793" Bibliografie PAGEREF _Toc476920793 h
15
Unităţi montane. Carpaţii româneşti
Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos
alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre
deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii
Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub
altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă
masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis
către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele
două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea
mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul
cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând
suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor
depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor
frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate
spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora
încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor
faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi
taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe.
Acest fapt este accentuat ÅŸi de formele zvelte ale culmilor de peste
2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor
cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Dacă relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex
prin alcătuirea sa geologică, dă nota de fond peisajului montan
carpatic, clima, prin particularităţile sale zonale şi altitudinale
contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele
cantitative ale climatului de munte, nuanţările care apar se
datorează în primul rând altitudinii şi apoi poziţiei masivelor
muntoase faţă de orientarea circulaţiei generale a atmosferei. Cea
dintâi cauză determină repartiţia diferenţiată cantitativă a
fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar poziţia
masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii
lor şi a transformărilor ce le suferă masele de aer umed vestice
dominante şi arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în
primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în
acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi
la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est
faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai
mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la
altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la
sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste
2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar
minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte
regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi
latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în
medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în
ceea ce priveÅŸte depresiunile interioare, acestea primesc tot
aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele
exterioare cu altitudini egale.
Din punct de vedere hidrologic, Carpaţii constituie zona de obârşie
şi alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul
ţării.
Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori
primăvara, mai timpuriu în Carpaţii Occidentali ( februarie, martie,
aprilie) şi mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie,
aprilie, mai ÅŸi chiar iunie). Ca urmare debitul cel mai mare al
râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei topirea
zăpezii se suprapune cu ploile de primăvară.
Prelungirea în timp a suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte,
până la începutul verii, face ca scurgerea de vară să fie ridicată
(râurile cu obârşii în Carpaţii Orientali, 25-30%). Dacă pentru
Carpaţii Occidentali cele mai coborâte valori ale scurgerii medii se
înregistrează toamna, pentru cei Orientali şi în parte cei
Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitaţiile, dominant
solide, şi fără alternanţă de ninsori cu topiri de zăpezi, nu
permit o scurgere intensă de suprafaţă.
Debitul bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a
profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină
potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus,
necesităţile de apă pentru alimentarea localităţilor, a
unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu nevoia
regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile
bazine artificiale montane funcţii economice foarte complexe.
Construcţiile de acest gen realizate până acum (Bistriţa, Uz,
Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava, Sadu, Someş etc) au o mare
importanţă pentru economia naţională, concretizând politica de
valorificare superioară a acestor importante bogăţii naturale ale
ţării, apele.
Toate aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi
asupra aspectului pe care îl îmbracă vegetaţia în Carpaţi. Se
evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje
vegetale:
etajul alpin, care începe de la altitudinea de 2200 de metri pe
înălţimile carpatice din sud, iar pe cele nordice de la 1900 de
metri;
etajul subalpin, la peste 1650-2200 de metri, în sud şi 1500-1900 de
metri, în nordul ţării;
etajul boreal, situat la peste 1300-1650 de metri, cu excepţia nordului
unde începe de la 1000-1500 de metri;
etajul nemoral, la 200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.
Condiţiile fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte
rece, cu o vegetaţie de pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci
dure, în mare parte impermeabile, au oferit condiţii pentru formarea
solurilor cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune
altitudinală. Astfel, solurile humico-silicatice de pajişti alpine se
găsesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa
Carpaţilor; solurile montane brune acide, podzolice brune şi podzoluri
humico-feriiluviale ocupă 24,8% din suprafaţa Carpaţilor şi 8,1% din
cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune acide pe 48%,
cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile locale
şi alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru
Carpaţi (brune şi brun-gălbui de pădure, podzolice
argilo-iluviale, rendzine ÅŸi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea ridicată a resurselor naturale ale Carpaţilor (păşuni,
lemn, resurse minerale, ape, materiale de construcţie etc.) ca şi
prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor
etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului,
aşezările omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate
cu construcţii culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de
căi de transport moderne.
Deosebirile genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti
determină divizarea lor în trei mari unităţi geografice: Carpaţii
Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
Caractere fizico-geografice
Situaţi în centrul României, înconjurând Depresiunea Transilvaniei
şi constituind în ansamblu un adevărat bastion, Carpaţii
concentrează în jurul lor marile unităţi morfologice ale dealurilor,
podişurilor şi câmpiilor. Ei alcătuiesc cea mai înaltă treaptă de
relief şi, prin poziţia lor faţă de regiunile înconjurătoare,
asigură dispoziţia simetrică, în amfiteatru a pământului
românesc. Ca unitate structurală mai veche, consolidată de timpuriu,
Carpaţii au jucat un rol important în formarea unităţilor
înconjurătoare, atât ca sursă a sedimentelor acumulate în ariile
depresionare din jur, cât şi ca pivot rigid, având consecinţe
evidente în dirijarea evoluţiei geologice şi în formarea reliefului
mai tânăr. Totodată, ei reprezintă un bogat castel de ape, din care
râurile se îndreaptă către Tisa, Dunăre şi Prut.
Prin poziţie, desfăşurare şi altitudine, Carpaţii produc
modificări în dispunerea normală a zonelor geografice latitudinale
şi determină etajarea condiţiilor biopedoclimatice din care rezultă
structura variată a fondului funciar din ţara noastră. În această
privinţă, Carpaţii pot fi consideraţi, pe drept cuvânt, ca element
polarizator al peisajului geografic, situând România într-o zonă de
interferenţă a factorilor fizico-geografici din centrul, estul şi
sud-estul Europei.
Carpaţii Româneşti ocupă o suprafaţă de 66303 km2, ceea ce
reprezintă 27,8% din suprafaţa ţării. Lanţul carpatic se
desfăşoară pe o lungime de peste 910 de km, între Valea Tisei,
Defileul Dunării (Sviniţa) şi Valea Someşului.
În lungul lor, Carpaţii au lăţimi variabile: 80 de km între
Oraviţa şi Drobeta-Turnu Severin, 70 de km între Novaci şi Petreşti
(Sebeş), 40 de km în sectorul Munţilor Făgăraş, 110 de km în
regiunea curburii şi între Prundu Bârgăului şi Gura Humorului.
Adăugăm la acestea lăţimea Munţilor Apuseni de 140 de km între
localităţile Miniş şi Alba Iulia şi 110 de km pe aliniamentul
Oradea-Turda. De remarcat că lăţimea cea mai mică a lanţului
carpatic se situează în regiunea celor mai mari înălţimi-peste 2500
de metri, în Munţii Făgăraş-în timp ce lăţimile maxime corespund
Munţilor cu altitudini ce rareori depăşesc 1500-1700 de metri.
Relieful
Carpaţii se desfăşoară pe teritoriul României sub forma unui lanţ
sinuos, determinat de dispoziţia platformelor rigide din faţa lor şi
de scufundarea, la sfârşitul cretacicului, a compartimentului
central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicaţi în faze orogenetice
succesive şi alcătuiţi din formaţiuni geologice eterogene, ei
prezintă o structură orografică complexă, cu variaţii regionale.
Deşi masivi în ansamblul lor, văile transversale adânci ale unor
râuri ca Dunărea, Jiul, Oltul, Mureşul şi Someşul au separat, în
cadrul ramurilor carpatice, unităţi muntoase bine individualizate.
Depresiunile tectonice şi cele de eroziunea din cuprinsul lor deţin
cca 23% din arealul muntos. Acestea, împreună cu văile principale,
parţial transversale au constituit vechi vetre de populare a
Carpaţilor, iar pasurile de la obârşia acestora aflate la 800-1400 de
metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au înlesnit
circulaţia peste munte, din Transilvania către regiunile
circumcarpatice ÅŸi invers.
Dintre cele trei ramuri principale ale Carpaţilor, recunoscute ca
unităţi cu caractere geografice diferite şi cu orientări
corespunzătoare direcţiilor de cutare, Carpaţii Orientali ocupă mai
mult de jumătate din spaţiul muntos, restul revenind Carpaţilor
Meridionali (21%) şi Carpaţilor Occidentali (24%).
La scară planetară, Carpaţii fac parte din categoria munţilor cu
altitudine mijlocie şi mică: înălţimea medie generală este de cca
840 de metri, şi aproape 90% din suprafaţa lor se situează sub 1500
de metri înălţime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în cadrul
celor trei unităţi carpatice. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc
în Carpaţii Meridionali, unde sunt frecvente înălţimile de peste
2000 de metri, iar 11 vârfuri depăşesc 2500 de metri; printre acestea
vârfurile Moldoveanu (2544 metri) şi Negoiu (2535 metri) din masivul
Făgăraş constituie punctele cele mai înalte din Carpaţii
Româneşti. În Carpaţii Orientali vârfurile oscilează în jur de
1400-1500 de metri, cu toate că pe alocuri tind spre, sau chiar
depăşesc, 1800 de metri; numai în Munţii Rodnei şi Căliman acestea
trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpaţii Occidentali sunt şi
mai reduse, depăşind cu puţin 1400 de metri în Munţii Semenic şi
1800 de metri în Munţii Apuseni.
Din repartizarea inegală a înălţimilor reliefului rezultă
diferenţe însemnate în ceea ce priveşte nivelul mediu al
altitudinilor: 1136 de metri în Carpaţii Meridionali, 950 de metri în
cei Orientali şi numai 654 de în cei Occidentali.
Relieful Carpaţilor Româneşti se caracterizează printr-o
fragmentare accentuată (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorată în
special văilor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie în jur
de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri, mai
ales în Carpaţii Meridionali. Înclinările versanţilor sunt
diferite, dar predomină cele de 10-300 în proporţie de aproximativ
70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare
şi conglomerate precum şi circurilor şi văilor glaciare; în schimb,
cele mai slabe înclinări, de numai câteva grade, se întâlnesc în
cuprinsul suprafeţelor de eroziune.
De-a lungul Carpaţilor se disting numeroase noduri orografice din
care se desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite,
prelungi şi slab ondulate care domină văile adânci, care deseori
coboară în trepte, înscriindu-se în nivelele generale de netezire a
munţilor, corespunzătoare complexelor sculpturale Râu Şes şi
Gornoviţa. În domeniul şisturilor cristaline din Carpaţii
Meridionali si Occidentali, interfluviile din regiunea înaltă sunt
reprezentate de întinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale
peneplenei carpatice. Situate la altitudini mari, ele sunt foarte adesea
mărginite de circuri glaciare. Creste zimţate ramificate, cu numeroase
vârfuri semeţe caracteristice reliefului alpin, se întâlnesc cu
precădere în Carpaţii Meridionali, rezultat al eroziunii glaciare şi
periglaciare, ca şi în unii munţi alcătuiţi din calcare masive.
Caracterele menţionate relevă complexitatea morfologică a
Carpaţilor, ca segment al sistemului alpino-carpato-himalayan, în
condiţiile generate de deplasarea plăcilor euroasiatice şi africane,
precum şi a microplăcilor Mării Negre, moesice, transilvane şi
panonice în strânsă legătură cu evoluţia rifturilor. Literatura de
specialitate consemnează principalele elemente ale evoluţiei
Carpaţilor. În accepţiunea acesteia, blocurile cristaline din
Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt considerate microplăci
carpatice fragmentate, consecinţa deplasării plăcii euroasiatice
către sud-sud-vest şi a celei africane în sens invers. Ca urmare,
geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrâns, iar microplaca moesică,
opunând rezistenţă celor carpatice, segmentate în continuare, a
produs curbarea Carpaţilor în regiunile Vrancei şi a Porţilor de
Fier. Ca procese dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor pânze
de şariaj, apariţia unui nou aliniament de blocuri în zona Culoarului
Bârgăului, formarea masivului Munţilor Apuseni, cutarea şi
deversarea către est a flişului cretacic şi flişului paleogen,
subducţia plăcii est-europene şi formarea lanţului vulcanic din
Carpaţii Orientali, dinamica plăcilor din zona de curbură a
Carpaţilor pusă în evidenţă de anomaliile gravimetrice din Vrancea
ÅŸi de formarea Depresiunii BraÅŸovului etc.
Configuraţia actuală a Carpaţilor, extensiunea şi structura lor
geologică se datorează unei îndelungate evoluţii. În orogenezele
precretacice s-au format ÅŸisturile cristaline prin metamorfozarea unor
sedimente vechi şi s-au pus în loc masivele granitoide care le
străpung.
Istoria Carpaţilor începe de fapt cu orogeneza alpină desfăşurată
în mai multe faze.
Cutările din faza austrică (apţian) şi laramică (sfârşitul
senonianului) au dus pentru prima oară la conturarea Carpaţilor, prin
formarea unor pânze de şariaj (pânza getică în Carpaţii
Meridionali, pânzele de Biharia şi de Codru în Munţii Apuseni şi
cutele-solzi din Carpaţii Orientali), concomitent cu scufundarea
depresiunilor transilvană şi panonică, cu cutarea flişului cretacic
ÅŸi cu alipirea lui la blocurile cristalino-mezozoice. Åžirul unitar de
munţi a fost nivelat în paleogen, când s-a format peneplena
carpatică – respectiv nivelele complexului sculptural Borăscu-ale
cărei urme se mai recunosc încă pe cele mai înalte culmi.
Înălţarea generală a Carpaţilor s-a produs în faza savică
(oligocen superior-acvitanian), iar ramura lor orientală a căpătat
noi dimensiuni prin cutarea ÅŸi alipirea fliÅŸului paleogen la vechiul
teritoriu montan.
ÃŽn miocen ÅŸi pliocen eroziunea a dus la formarea nivelelor
complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. Fazele orogene
stirică, atică şi valahă s-au manifestat în Carpaţi sub forma
mişcărilor epirogenice, care au înălţat treptat edificiul montan
împreună cu suprafeţele lor de netezire, deformându-le. Ca
evenimente mai însemnate menţionăm marea transgresiune tortoniană,
când apele mării au pătruns în bazinele posttectonice şi au
transformat temporar partea de vest a Carpaţilor într-un arhipelag, cu
consecinţe asupra perfectării nivelelor Râu Şes, şi erupţiile
vulcanice (sarmaţian-cuaternar) care au adăugat Carpaţilor Orientali
şirul de munţi vulcanici pe latura lor transilvană, iar Munţilor
Apuseni aparatele vulcanice din Munţii Metaliferi. În urma
înălţării în faza valahă, Carpaţii au dobândit înălţimea şi
dimensiunile lor actuale.
Pentru evoluţia lor morfologică este de reţinut faptul că
mişcările epirogenice care au înălţat treptat (deşi inegal)
edificiul carpatic au menţinut în permanenţă o diferenţă
altitudinală între acesta şi regiunile imediat învecinate. Ca
urmare, Carpaţii se conturează ca o regiune expusă eroziunii, în
timp ce regiunile pericarpatice au constituit întinse domenii de
sedimentare marină, lacustră sau piemontană, şi în acelaşi timp
nivele de bază care au dirijat eroziunea din regiunea muntoasă.
În timpul fazelor de formare a Carpaţilor au existat condiţii
prielnice pentru geneza unor roci şi substanţe minerale utile de mare
importanţă pentru economia României. Şisturile cristaline, o parte
din sedimentele paleozoice ÅŸi triasice ÅŸi intruziunile de banatite
conţin zăcăminte de mangan (Iacobeni, Delineşti), cupru (Bălan),
fier (Dognecea, Ghelari), bauxită (Munţii Pădurea Craiului), ca şi
o serie de roci utile (feldspat, talc, mică albă, azbest, argile
refractare, marmură şi calcare compacte). La acestea se adaugă
cărbunii din formaţiunile liasice din Banat şi din Carpaţii
Meridionali. După fazele orogenice din cretacic, în bazinele
intramontane, invadate de ape în diferitele epoci, s-au format
zăcămintele de cărbune superior de la Petroşani şi Comăneşti şi
lignitul din depresiunile Caransebeş şi Bozovici. Formaţiunile
flişului conţin şi ele unele resurse din care amintim zăcămintele
de ţiţei din gresia eocenă de la Moineşti şi din gresia oligocenă
de la Solonţ, Zemeş şi Săcel.
Erupţiile vulcanice din pliocen au avut o deosebită importanţă
pentru formarea minereurilor auro-argentifere ÅŸi a celor complexe de
sulfuri metalice din Munţii Apuseni şi din regiunea Baia Mare, a celor
de fier de la Lueta, ca şi a zăcământului de sulf de la Căliman. La
acestea se adaugă rocile eruptive (andezite, bazalte etc), folosite
pentru construcţii, şi caolinul rezultat din alterarea acestora
(Băile Harghita). Izvoarele minerale şi mofetele, ca manifestări
postvulcanice, au o mare răspândire în lanţul vulcanic
Căliman-Harghita.
Perimetrele de exploatare au introdus modificări antropice remarcabile
în peisajul carpatic: concentrări de aşezări care, în majoritatea
lor, au un profil urban bine precizat, cu funcţii industriale
importante, o reţea de drumuri de mare interes economic şi însemnate
schimbări în structura fondului funciar.
Complexitatea structurală şi cea petrografică a Carpaţilor, precum
şi succesiunea sistemelor de modelare au avut o vădită influenţă
în formarea şi aspectul reliefului. Eroziunea fluviatilă
diferenţiată în funcţie de litologie şi structură a condus la
formarea unor culoare mari.
Relieful dezvoltat pe ÅŸisturi cristaline ÅŸi pe roci granitoide mai
ales în Carpaţii Meridionali şi Occidentali, şi numai local în
Carpaţii Orientali ( Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului)
formează puternice noduri orografice, culmi rotunjite, etajate, un
sistem de văi înguste şi adânci, cu frecvente rupturi de pantă. Tot
pe aceste formaţiuni se păstrează nivelele de eroziune, formele
glaciare, un relief periglaciar crionival reprezentativ. Reţeaua
hidrografică adâncită anterior în pânzele de şariaj a prilejuit
deschiderea unor ferestre ÅŸi semiferestre tectonice, iar dezvelirea
formaţiunilor eterogene ale autohtonului conferă eroziunii un caracter
epigenetic (Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni). Tectonica foarte
activă a contribuit la formarea munţilor-bloc în Carpaţii
Meridionali şi în Munţii Banatului, delimitaţi de depresiuni şi
culoare depresionare (Valea Cernei, Depresiunea PetroÅŸani, Depresiunea
Loviştei). Horsturile şi grabenele alături de detaliile
morfostructurale înscrise de planurile de şistuozitate amplifică
aspectele de peisaj din Carpaţi-abrupturi tectonice şi de eroziune,
creste zimţate, relief rezidual, grohotişuri etc.
Un relief aparte în cadrul Carpaţilor îl formează calcarele,
dolomitele ÅŸi conglomeratele (cu elemente calcaroase sau cu ciment
calcaros) cu grosimi apreciabile ÅŸi puternic diaclazate. ÃŽn
condiţiile morfoclimatice specifice (cu persistenţa fenomenelor de
îngheţ, cu înveliş nival de lungă durată sau cu precipitaţii
abundente) se dezvoltă forme caracteristice de genul platourilor
carstice din Munţii Apuseni şi Aninei; cheilor Bicazului, Nerei,
Bârzavei, Caraşului; câmpurilor de lapiezuri şi dolinelor din
platoul Vlaşcău, peşterilor din Munţii Mehedinţi, Pădurea Craiului
etc.
Formaţiunile eterogene ale flişului şi stilul propriu de cutare au
generat în ansamblu un relief cu altitudini mai mici, dar foarte variat
în detaliu, formele structurale şi litologice constituind o
trăsătură caracteristică. În Obcinele Bucovinei sau în Carpaţii
de Curbură este caracteristică concordanţa dintre dispoziţia
reliefului şi liniile tectonice principale. Este astfel consemnat în
literatura de specialitate tipul de relief derivat-inversat, rezultat al
structurii în solzi care generează hogbackuri, iar în depozite puţin
dure, depresiuni- culoare. Masive proeminente se dezvoltă pe gresiile
de Fusaru în Munţii Tarcău, pe gresia de Siriu în Munţii Siriu, pe
gresia de Kliwa în Muntele Goru, iar în Munţii Ciucului şi în
Carpaţii de Curbură gresia de Cotumba generează un peisaj similar.
În schimb, formaţiunile moi ale flişului (argile, marne) constituie
adesea domeniul de dezvoltare a văilor largi, a depresiunilor şi de
declanşare a alunecărilor.
Relieful vulcanic este bine reprezentat, gradul de conservare în
peisaj şi personalitatea sa sunt condiţionate de vechimea erupţiilor
( cele mai recente în Munţii Gurghiu-Harghita), de caracterul şi
intensitatea lor, de mediul aerian sau acvatic în care au avut loc şi
de sistemul de fracturi pe care a evoluat. Astfel, rocile vulcanice
neogene din Munţii Căliman-Harghita, formează aparate vulcanice bine
conservate, în care pot fi constituite cratere şi caldere, conuri
adventive şi planeze. La acestea se adaugă întinsele podişuri de
lavă şi piroclastite moderat fragmentate de o reţea de văi tinere,
cu caracter divergent sau convergent. Din cauza eroziunii foarte
puternice, în Munţii Metaliferi, din aparatele vulcanice s-au
menţinut numai dykuri şi neckuri proeminente, iar în Munţii Ţibleş
şi în Bârgău sunt specifice formele subvulcanice exprimate în
relief prin măguri.
Aspectele actuale al reliefului Carpaţilor înregistrează efectele
eroziunii declanşate odată cu definitivarea structurii lui geologice.
Dacă eroziunea a afectat, în primul rând, regiunile consolidate în
urma fazelor orogenice din cretacic, ea s-a extins ulterior ÅŸi asuprea
zonei flişului, exondată şi alipită Carpaţilor în fazele
următoare. Indiferent de sistemele de modelare, în concordanţă cu
schimbările climatice din neozoic, edificiul carpatic a fost modelat
în câteva etape, ajungându-se la suprafeţele de eroziune cuprinse
în cele trei complexe sculpturale (Borăscu, Râu Şes, Gornoviţa),
trăsătura cea mai reprezentativă a reliefului carpatic. Regiunile
dinspre poalele munţilor au fost parţial modelate de apele mărilor
sau lacurilor, în timp ce cea mai mare parte a teritoriului a
constituit domeniul modelării continentale.
Reţeaua bogată de văi brăzdează Carpaţii în toate
sensurile-favorizată sau nu de litologia sau de anumite linii
structurale-fiind condiţionată de nivelele de bază generale sau
locale şi de modificarea în timp a acestora. Astfel, reţeaua
hidrografică din Munţii Apuseni a evoluat diferit în funcţie de
nivelele de bază din bazinul transilvan şi cel panonic. În Carpaţii
Orientali, văile s-au extins către est, pe măsura alipirii flişului
la masivele cristaline şi a retragerii ţărmului. Pe latura lor
vestică, reţeaua de văi s-a modificat odată cu apariţia lanţului
vulcanic, iar depresiunile de baraj, în care s-au format lacuri, au
devenit nivele de bază locale şi importante regiuni de convergenţă a
râurilor; în regiunea de la curbură, evoluţia morfohidrografică a
fost dirijată de apariţia Depresiunii Braşov şi a lacului respectiv,
care şi el a constituit un nivel de bază local. Mişcările tectonice
din Carpaţii Meridionali şi formarea unor depresiuni intramontane,
vremelnic ocupate de ape, au stimulat eroziunea ÅŸi au dus la formarea
văilor transversale prin fenomene de captare şi de antecedenţă.
Ca urmare a înlănţuirii acestor fapte, cumpăna de ape principală
din Carpaţi a suferit modificări suplimentare, greu de precizat pentru
etapele mai vechi de evoluţie. Cert este că în prezent în
nenumărate locuri actuala cumpănă a apelor nu concordă cu linia
celor mai mari înălţimi, punând în evidenţă captări efectuate
sau iminente, intensitate inegală a eroziunii şi tendinţele de
dezvoltare a unor bazine hidrografice în detrimentul altora.
Văile şi depresiunile intracarpatice alcătuiesc areale care prin
potenţialul lor natural au concentrat o reţea de drumuri, aşezări
şi o populaţie numeroasă. Ca urmare, presiunea umană asupra
peisajului este evidentă. Mutaţiile survenite în fondul funciar sunt
spectaculoase, ceea ce face ca discontinuitatea geografică
reprezentată de văi şi depresiuni în masa carpatică să fie
accentuată.
Trăsături biopedoclimatice şi hidrologice
-
ö
r
t
-
"
Z
^
`
²
´
¶
ê
ì
î
ð
ò
ô
ö
ø
ú
.
0
2
f
h
j
l
n
p
r
t
v
x
°
²
²
´
¶
Carpaţii Româneşti se caracterizează printr-o mare varietate de
peisaje, subliniate selectiv de elemente biopedoclimatice ÅŸi
hidrologice. Etajele de climă, desfăşurarea latitudinală,
expoziţia, particularităţile locale sunt exprimate în compoziţia
vegetaţiei, în cuvertura de soluri, în varietatea surselor de
alimentare a reţelei hidrografice.
Principala reţea hidrografică este carpatică prin alimentare şi
regim, ceea ce face din Carpaţi un adevărat castel de apă, aici
concentrându-se cca 66% din scurgerea medie multianuală a ţării.
Din punct de vedere biogeografic, se constată că, în linii generale,
Carpaţii Româneşti prezintă caracteristici comune cu cele ale
sistemelor muntoase din Europa centrală şi din nordul Peninsulei
Balcanice.
Presiunea umană a dus la modificare substanţială a ecosistemelor
carpatice: în multe masive limita superioară a pădurii a fost
coborâtă cu cca 300-400 de metri sub cea naturală; pe mari porţiuni
în locul vegetaţiei forestiere s-au extins pajiştile secundare sau
chiar în unele depresiuni intracarpatice culturile agricole. Variaţia
pe verticală a condiţiilor climatice, a vegetaţiei şi faunei
determină individualizarea unor etaje biopedoclimatice cu caractere
specifice. Valorile altitudinale ale limitelor acestor etaje sunt foarte
relative; ele variază în funcţie de expoziţia versanţilor, fiind cu
cca 100-200 de metri mai ridicate pe versanţii sudici faţă de cei cu
expoziţie nordică, şi de latitudine. Pe de altă parte, variaţiile
grosimii stratului de sol, microrelieful, circulaţia advectivă
intensă etc. pot determina local coborârea unor asociaţii vegetale
mult sub limita etajelor pentru care sunt considerate caracteristice.
Etajul munţilor înalţi
Se află la peste 1700 de metri altitudine şi cuprinde 23% din masa
carpatică. Acestuia îi este caracteristic un climat rece şi umed, cu
o intensă circulaţie a aerului care implică dezvoltarea unor intense
procese de gelifracţie. Cantitatea mare de precipitaţii constituie
sursa principală a alimentării unei reţele hidrografice (izvoare,
râuri, lacuri) cu obârşii difuze. Acesta este şi domeniul în care
se concentrează cele mai numeroase lacuri glaciare (146), Lacul
Mioarelor din Munţii Făgăraş fiind situat la cea mai mare altitudine
(2282 metri) din toţi Carpaţii Româneşti şi Lacul Şeselor din
Munţii Godeanu la cea mai mică altitudine din acest etaj ( 1712
metri). Regimul termic, cantităţile mari de oxigen dizolvat şi ritmul
rapid de aerisire sunt elemente de bază care fac ca la aceste
altitudini mari, păstrăvul să se găsească în condiţii optime de
dezvoltare.
Sub aspect biogeografic, în cadrul său se individualizează două
etaje cu particularităţi proprii.
Etajul alpin propriu-zis se desfăşoară la peste 2000-2200 de metri
altitudine. Durata sezonului de vegetaţie este scurtă, de 3-4 luni o
pe an, solurile au un pH ridicat şi aparţin tipurilor
humico-silicatice şi podzolice cu un profil slab diferenţiat, bogate
în humus acid, în condiţii de umiditate ridicată ( umiditatea
relativă a aerului este în jur de 90%). Vegetaţia este
sărăcăcioasă, predomină pajiştile scunde de coarnă cu numeroşi
muşchi şi licheni, alături de grupările de plante scunde, adesea
formând perniţe compacte şi pâlcuri de arbuşti pitici.
Etajul subalpin (numit de unii autori alpin inferior), situat între
1700-1800 de metri şi 2000-2200 de metri, constituia în trecut
domeniul de extensiune al tufărişurilor de jneapăn, ienupăr şi
smirdar şi a rariştilor de limită. Activitatea antropică-
defrişările şi păstoritul intens-a condus la extinderea pajiştilor
de păruşcă şi iarba stâncilor şi pajiştilor de ţăpoşică. Pe
versanţii cu umiditate accentuată se dezvoltă tufărişurile de anin
verde care, ca şi jneapănul, coboară mult în domeniul forestier, în
lungul culoarelor de avalanşe. În aceste condiţii predomină
umbrisolurile (solul negru acid, andosolul) ÅŸi spodosolurile, solul
brun feriiluvial şi podzolul la care se constată o intensă spălare
şi debazeificare a materialului mineral. Pe văi şi în circurile
glaciare mai adăpostite zăpada se acumulează, alimentând reţeaua de
văi sau formând cuvete nivale temporare.
Un reprezentant tipic al faunei alpine îl constituie capra neagră.
Dintre păsări sunt caracteristice fâsa de munte, brumăriţa, acvila
de munte. În lacurile alpine puţin adânci se întâlnesc tritoni.
Etajul munţilor mijlocii şi scunzi
Este caracterizat printr-un climat moderat, favorabil dezvoltării
pădurii, aici concentrându-se circa 60% din arealul forestier al
ţării. Culmile se situează de obicei deasupra nivelului norilor
stratiformi, ceea ce favorizează creşterea insolaţiei. Circulaţia
aerului către limita superioară a etajului este dominantă din vest,
nord-vest, cu viteze mari mai ales iarna şi primăvara când se produc
doborâturi masive în pădurile de răşinoase. Odată cu descreşterea
altitudinii, circulaţia aerului este dirijată conform marilor culoare
de vale şi scade ca intensitate. Precipitaţiile abundente (800-1200 ml
anual) determină regimul de alimentare de tip carpatic, cu mai multe
variante regionale ÅŸi cu predominarea surselor pluvionivale, a unei
bogate reţele hidrografice. Nivelul maxim de pluviozitate se situează
la 1400-1800 metri altitudine, ceea ce face ca densitatea reţelei
hidrografice să depăşească frecvent 1 kg/km2 în condiţiile unor
formaţiuni geologice impermeabile.
Partea superioară a acestui etaj, între circa 1200-1400 şi 1800 de
metri altitudine, corespunde din punct de vedere biogeografic cu etajul
pădurilor de molift ( etajul boreal). În pajiştile secundare, formate
pe locul molidişurilor defrişate, predomină păiuşul roşu şi
ţăpoşica. Aceste pajişti se întâlnesc atât ca poieni în
interiorul pădurilor cât şi ca o fâşie de dimensiuni variabile mai
sus de limita actuală a pădurii, în partea inferioară a golului de
munte.
În funcţie de variaţia condiţiilor de relief, solurile brune
podzolice şi brune feriiluviale, alternează cu cele brune acide.
La altitudini mai coborâte, sub 1200-1400 de metri, se desfăşoară
subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase (partea
superioară a etajului nemoral). Pe lângă făgetele pure, la
altitudini mai mari sunt frecvente amestecurile de fag, brad ÅŸi molid,
iar la altitudini mai mici, făgeto-cărpinete. Ca urmare a exploatării
preferenţiale a bradului în trecut, brădeto-făgetele şi brădetele
au o răspândire mai mică. În schimb se întâlnesc adesea până la
poala munţilor molidişuri compacte, rezultate din plantaţii sau
condiţionate de inversiunile de temperatură. În partea inferioară a
acestui subetaj-pe povârnişuri însorite, bine drenate şi pe
interfluvii netede-apar local gorunete cu caracter extrazonal.
În general predomină solurile brune acide; pe roci neutre şi bazice
s întâlnesc soluri brune eu-mezobazice, luvisoluri albice şi soluri
brune luvice.
Lumea animală caracteristică pădurilor de munte cuprinde diverse
specii de vânat: cerbul, ursul, mistreţul, căprioara, la care se
adaugă râsul, cocoşul de munte etc.
Varietatea şi complexitatea peisajului carpatic, bogăţia mare a
fondului forestier, întinsele păşuni şi fâneţe, resursele
climatice, de apă, la care se adaugă cele ale subsolului, conturează
dimensiunile potenţialului natural al Carpaţilor şi au condiţionat,
în ultimele decenii, mutaţii importante în valorificarea superioară
a acestuia, asigurând, totodată, menţinerea calităţii mediului
geografic.
Caractere de geografie umană şi economică
Desfăşurarea activităţilor umane în Carpaţii Româneşti a fost
favorizată de condiţiile naturale ale acestora, care se
caracterizează, şi sub raport social şi economic, prin unitate
regională şi diversificare locală, oferind o mare varietate de
resurse potenţiale (minerale, de apă şi vegetaţie).
Umanizarea a mers până la nivelul aşezărilor de tip urban,
contribuind efectiv la modificarea peisajului geografic, care s-a
intensificat. Implicaţiile şi consecinţele social economice s-au
diversificat şi s-au impus în peisaj, de-a lungul timpului, sub raport
uman, cultural, economic, politic ÅŸi administrativ, concomitent cu
dezvoltarea modurilor de producţie.
Factori care au influenţat dezvoltarea umană şi economică
Poziţia geografică a Carpaţilor, la limitele Europei centrale şi
răsăritene, a imprimat aspecte de interferenţă, care se reflectă
şi în peisajul umanizat.
Desfăşurat sub formă de cunună şi înconjurând marea depresiune a
Transilvaniei, „Carpaţii…ne apar în primul rând ca o serie de
plaiuri mai mult sau mai puţin sculptate şi aşezate grosso modo în
chip de cotrună†(Simion Mehedinţi). Forma şi direcţiile
principalelor mari unităţi-Carpaţii Orientali, Meridionali şi
Occidentali-cu cele două recurbări, de la extremităţile de sud-este
şi sud-vest, au impus alcătuirea simetrică a întregului teritoriu,
desfăşurat, în general, ca un amfiteatru, cununa munţilor fiind
înconjurată de contraforturile Subcarpaţilor, apoi de dealuri şi
câmpii, totul purtând însă amprenta regiunii muntoase, cu toate că
aceasta reprezintă numai 27,8% din suprafaţa ţării.
Poziţia, geneza, alcătuirea geologică, relieful şi celelalte
elemente naturale ale Carpaţilor au imprimat originalitatea, unitatea
şi individualitatea spaţiului geografic românesc. În acelaşi timp,
ei au impus şi coordonatele prioritare ale diversificării,
manifestată mai ales în altitudine, căreia îi corespunde o etajare
în sfera potenţialului natural şi economic.
Alcătuirea geologică a Carpaţilor-caracterul ei de dispunere
longitudinală în Carpaţii Orientali, relativ unitară în Meridionali
ÅŸi deosebit de variată, în „mozaicâ€Â, în Occidentali-a determinat
o mare varietate de resurse ale subsolului, începând cu combustibili
(cărbunii, mai ales), minereuri complexe neferoase şi mai puţin din
cele feroase, roci de construcţii, ape minerale carbogazoase şi
termale, alte substanţe utile, din care se impune, mai ales în ultima
vreme, sulful etc.
Dezvoltarea şi intensificarea umanizării, cu toată suita de efecte
social-economice, avut dintotdeauna un suport favorabil în
particularităţile reliefului carpatic-energie şi densitatea
fragmentării moderate, frecvenţa pantelor şi culmilor domoale, văi
relativ largi, numeroase depresiuni. Vetrele aşezărilor şi
principalele culturi se dezvoltă mai ales pe terasele care însoţesc
râurile. Relieful dezvoltat de roci vulcanice, calcare şi fliş se
impune prin frecvenţa unui anumit profil economic, în funcţie de
bogăţia şi varietatea resurselor. Un rol important îl prezintă
elementul pitoresc al reliefului, care favorizează promovarea
turismului.
Vegetaţia spontană, fauna, culturile agricole şi zootehnia sunt
influenţate de condiţii climatice, rezultate din interferenţa maselor
de aer mai umede din vest cu cele continentale mai uscate din est.
Principalul fond floristic şi faunistic al Carpaţilor, ca şi al
întregului teritoriu al României, este alcătuit din elemente
central-europene şi europene în general, ca urmare a intersectării
aici a celor trei mari regiuni geografice europene-centrală, estică
şi sudică. Din punct de vedere al vegetaţiei, poalele Carpaţilor
Româneşti sunt acoperite de păduri de foioase (fag, mai ales), în
timp ce culmile sunt domeniul coniferelor şi al păşunilor şi
fâneţelor naturale.
Influenţa condiţiilor climatice este deosebit de tranşantă în aria
carpatică şi în privinţa plantelor cultivate, impunându-se
culturile de grâu de primăvară, secară, orz, in pentru fuior,
cartof, sfeclă de zahăr.
Resursele vegetale spontane şi cele cultivate sunt influenţate,
însă, şi de solurile aflate într-o mare varietate, dar predominând
cele cu profil scurt şi cu caracter scheletic. Etajarea specifică
vegetaţiei a impus şi o dispunere în altitudine a unor domenii
economice începând cu cel arabil, pe fundul depresiunilor, pe terasele
râurilor şi pe clinele domoale ale munţilor, mai ales în Carpaţii
Occidentali, după care urmează domeniul economic al pădurilor, cu
sectoarele sale poienite pe alocuri şi, în fine, domeniul economic al
păşunilor naturale.
Principala sursă de apă pentru ariile circumcarpatice o constituie
râurile carpatice, cu ape de calitate. Regimul volumului de apă al
reţelelor hidrografice din România este menţinut, în timpul verii
şi în perioadele secetoase, de tipul hidric carpatic care asigură
debite aproape constante, pe seama alimentării pluvionivale. Aria
carpatică se înscrie în cadrul unităţii hidrogeografice a
umidităţii excedentare, apele fiind folosite pentru hidroenergie,
alimentarea cu apă potabilă, industrială şi menajeră, pentru
irigaţii.
Văile transversale, de străpungere completă sau parţială, în
primul rând, văile longitudinale, pasurile şi curmăturile, în al
doilea rând au constituit, de-a lungul istoriei, punctele obligatorii
de trecere, prin care Carpaţii Româneşti s-au integrat în relaţii
de intercondiţionare cu regiunile vecine.
Apele subterane se impun, la rândul lor, în potenţialul economic
naţional prin potabilitate, prin debite constante, prin importante
resurse de ape minerale ÅŸi termale.
Carpaţii, în ansamblul lor, au constituit, din preistorie şi până
în zilele noastre, o vatră sigură, cu bune adăposturi pentru
populaţia autohtona daco-getică şi, ulterior, românească, în care
se întruneau atât condiţii naturale de apărare (abrupturi, creste,
stâncări, defilee, păduri şi ape repezi cu văi adânci),
posibilităţi de trai (apă, terenuri pentru culturi, păşuni,
fâneţe, lemn, bogăţii miniere, peşte), cât şi condiţii
favorabile pentru schimb prin pasuri şi trecători spre Moldova,
Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană, Depresiunea Transilvanei.
Peisajelor de munte-cu diversificările lor regionale, în funcţie de
altitudine, orientarea versanţilor, văilor şi prezenţa depresiunilor
intramontane-le corespund diverse resurse potenţiale folosite
diferenţiat în economie. Resursele sunt dominate de un important
potenţial hidroenergetic, de bogăţia pădurilor (lemn şi produse
specifice partenerului pădurilor), de păşuni şi fâneţe naturale.
Diversificarea resurselor naturale generează o varietate de tipuri de
activităţi economice şi înscrie în profil teritorial areale de
discontinuităţi geografice, diferenţiate în cadrul celor trei ramuri
carpatice româneşti.
Populaţia
Populaţia Carpaţilor formează o parte componentă a mediului
geografic românesc, distinctă atât în succesiunea timpului, cât şi
în repartiţia spaţială, ca produs şi totodată ca factor activ de
transformare a peisajului geografic. Pe baza cunoaÅŸterii
particularităţilor geografice ale distribuţiei populaţiei se poate
diferenţia peisajul umanizat de cel natural, ca o realizare milenară
a omului.
Originea şi evoluţia populaţiei carpatice se înscrie şi se
integrează întru totul în ansamblul populaţiei teritoriului
României.
Elementul cel mai important în evoluţia fazelor umanizării, a
proceselor de populare a Carpaţilor Româneşti, îl constituie faptul
că acest teritoriu s-a înscris ca parte integrantă, inseparabilă, de
la început, în cadrul vetrei genetice a geto-dacilor.
Carpaţii Româneşti au contribuit, de asemenea, la păstrarea
Romanităţii orientale, ei fiind ocoliţi, în general, de populaţiile
migratoare. Ei au constituit un factor de cimentare ÅŸi de omogenizare
etnicolingvistică şi culturală a daco-romanilor.
Carpaţii au prezentat în decursul istoriei o importanţă majoră,
exercitând influenţe care au definit civilizaţia materială şi
spirituală a poporului român, încât statul, pe lângă trăsăturile
dunărene şi pontice, este, în acelaşi timp, şi carpatic.
Munţii, în ansamblul lor, nu oferă peste tot posibilităţi egale
sau potenţiale similare de aşezare, circulaţie, pentru activităţi
economice pe seama resurselor locale. Astfel, specifică este
alternanţa de convergenţe, dispersii şi discontinuităţi în
privinţa condiţiilor de locuire şi de circulaţie, de activităţi
economice, generând, pe alocuri, deosebiri sau asemănări, datorită
unor influenţe care în anumite puncte şi areale înscriu diferenţe
de ritm, varietate şi volum, creând, uneori, chiar confluenţe
antropice.
Carpaţii, în genere, nu au respins, ci au atras populaţia. Din cele
aproape 50 de milioane de oameni care locuiesc şi muncesc în munţii
Europei, poporului român îi revine o pondere însemnată în vatra sa
carpatică, în care fiinţează şi astăzi circa 2500 de aşezări
rurale şi 64 de oraşe, dintre care unele de o deosebită însemnătate
economică şi culturală, ca Braşov, Petroşani, Hunedoara, Reşiţa,
Vatra Dornei etc.
Repartiţia populaţiei din aria carpatică pe etaje de altitudine, a
înregistrat un fenomen de pendulare între fundul văilor largi şi al
depresiunilor, pe de o parte, şi rama muntoasă împădurită, pe de
altă parte, fenomen determinat de o serie de factori social-politici
ÅŸi economico-geografic.
Elementul dominant în dinamica peisajului geografic îl reprezintă
aşezările omeneşti. Cele înfiripate iniţial la limita pădurilor
sau poienilor din păduri şi în preajma apei au fost primele puncte de
sprijin ale îndelungatei, dar permanentei şi fermei acţiuni de
umanizare a muntelui, de utilizare a naturii carpatice din jur, cu toate
resursele sale.
Alături de condiţiile naturale şi de condiţiile tehnologice, un rol
de seamă în imprimarea trăsăturilor şi particularităţilor
geografice ale aşezărilor carpatice l-au înscris preocupările
economice ale locuitorilor. Aşezările, situate iniţial pe malurile
apelor şi în preajma pădurii, şi-au extins ulterior vetrele la
intersecţia drumurilor cu apele flotabile, iar mai târziu cât mai
aproape de şosele şi de căi ferate, care oferă posibilităţi
pentru dezvoltarea industriei ÅŸi a serviciilor.
Activităţile economice au constituit elementul determinant al
dezvoltării funcţiilor aşezărilor. De la caz la caz, există astăzi
în Carpaţi aşezări rurale având ca funcţie de bază zootehnia
(păstoritul), economia forestieră, industria, turismul, dar şi unele
funcţii complementare, de interes local, din domeniul culturii,
comerţului, administraţiei. De regulă, însă, activităţile
economice se împletesc, ceea ce face ca profilul economic să fie
zootehnic-industrial, în timp ce în marile depresiuni, majoritatea
aşezărilor rurale au ca funcţie dominantă agricultura.
Economia Carpaţilor
Condiţiile naturale ale muntelui, cele mai aspre în comparaţie cu
acelea ale regiunilor circumcarpatice, au impus activităţi economice
dintre cele mai austere, ca mineritul, păstoritul şi muncile
forestiere. Aşa au apărut diferenţele deosebit de pronunţate între
formele de existenţă şi activităţi social-economice ale ariei de
munte, faÃ…Â
