Referat Elefantii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Elefantii si de asemenea puteti face Download Referat Elefantii

Citeste fragmente din Referat Elefantii

Elefanţii Elefanţii În lume mai trăiesc azi doar două specii de elefanţi – elefantul african şi elefantul indian – care mai au două rude care nu le seamănă: timidul porc furnicar şi porcaviile asemănătoare iepurilor. Actualmente elefanţii sunt cele mai mari şi cele mai grele animale terestre, pe lângă faptul că au dinţii incisivi cei mai lungi, au nasul cel mai lung şi poate au memoria cea mai bună. Cu toată greutatea lor de mai multe tone, deplasarea se poate numi sprintenă. În pădure, dacă este necesar se furişează fără zgomot. Aceşti ,,uriaşi blânzi” sunt fiinţe sensibile şi cu simţ afectiv, trăiesc în legături strânse cu membrii familiei şi cu ceilalţi membrii ai turmei. Din păcate aceste animale au fost vândute fără milă de om pentru incisivii lor – pentru fildeşul preţios – şi numărul de indivizi ai celor două specii a început să scadă într-un mod alarmant. Greutate impresionantă Masculii din specia elefantului african pot depăşi greutatea de 6 tone. Greutatea capului poate avea un sfert din masa corporală. Această parte a corpului, pe lângă greutatea sa considerabilă, este încărcată şi cu mijloacele de obţinere a hranei – trompa, fildeşii, măselele de mestecat, uriaşii muşchi ai maxilarului. Fildeşii elefanţilor sunt dinţi alungiţi – incisivi modificaţi – care sunt folosiţi pentru scoaterea rădăcinilor din pământ şi pentru decojirea pomilor. Elefanţii masculi folosesc fildeşii în luptele lor de stabilire a ordinii ierarhice, lupte premergătoare perioadei de împerechere. Spre deosebire de dinţi, fildeşii cresc pe tot parcursul vieţii elefantului. S-a înregistrat că un mascul de elefant african bătrân poate avea fildeşi de peste 3 metri. Capul elefantului este susţinut de un gât scurt, puternic. De aceea elefantul nu poate să-şi aplece capul pentru a aduna hrana. Această deficienţă a fost înlăturată de procesul de evoluţie prin dezvoltarea trompei, rezultată din alungirea buzei superioare musculoase şi a nasului. Acest organ admirabil al elefanţilor este construit din mii de muşchi şi este utilizat pentru o sumedenie de operaţii, printre care culesul fructelor, aspirarea apei, ruperea crengilor şi săpatul rădăcinilor. Trompa este sensibilă atât la mirosuri cât şi la pipăit, elefanţii o folosesc atât la identificarea unui elefant străin cât şi la transmiterea salutului membrilor familiei sau la mângâierea perechii dorite. Mişcarea corpului imens al elefantului nu este deloc greoaie. Gambele scurte şi robuste împart în mod egal greutatea pe patru picioare. Ca şi calul, şi elefantul umblă pe degetele picioarelor. Oasele răsfirate ale degetelor sunt sprijinite de o talpă rotundă şi pe un călcâi format dintr-un ţesut spongios. Pielea groasă care acoperă talpa se topeşte şi se reface în mod continuu. Contrar aspectului diform, elefantul este un animal ager şi nu se sperie de nici o formă de relief: traversează cu uşurinţă atât mlaştinile cât şi terenul stâncos, pe teren solid lăsând puţine urme. Acest uriaş al uscatului se descurcă bine şi la înot: folosindu-şi trompa ridicată ca tub de respiraţie, traverseză înot râurile şi lacurile. Elefantul african şi elefantul indian Se deosebesc două specii de elefanţi: cel african şi cel indian. Cea mai vizibilă deosebire dintre ei este că elefantul african este mult mai mare şi mai greu. Sunt diferite şi dimensiunile urechilor şi ale fildeşului. Craniul elefantului indian este mai proeminent decât al celui african. Toţi elefanţii, dar mai ales cei africani, de-a lungul mileniilor au trebuit să se acomodeze la diferite habitaturi. Când marea parte a teritoriului era acoperită de copaci, toţi trăiau în păduri. Mai târziu, cu schimbarea climei, s-a schimbat şi aspectul ţinutului iar elefanţii de azi trăiesc şi pe teritorii împădurite dar şi în savane cu ierburi. Elefanţii din savane trăiesc pe teritorile aflate la sud de Deşertul Sahara, în schimb cei de pădure, din Africa Occidentală se găsesc până în văile fluviului Congo. Majoritatea elefanţilor indieni trăiesc în păduri, dar se găsesc printre ei şi elefanţi de câmpie sau chiar şi de mlaştină. Aceştia din urmă sunt deosebiţi de periclitaţi. Erbivori Elefanţii sunt erbivori. În afară de iarba pădurilor sau a savanelor consumă şi alte plante cu tulpină moale, frunze de copaci, diferite fructe şi flori, chiar şi crengi, tulpini de copaci sau rădăcini. Ei trebuie să mănânce enorm de mult pentru a satisface necesarul de energie a corpului lor imens şi pentru a completa materialele ce formează ţesuturile acestuia. Marea parte a zilelor o petrec în căutarea hranei, pentru a asigura necesităţile mari de vitamine şi săruri minerale ale organismului. Într-o zi, în aproximativ 16 ore, un elefant poate consuma până la 225 kg de alimente. Elefantul îşi foloseşte trompa şi pentru a-şi potoli setea. Are nevoie de foarte multă apă – pentru elefantul african 5 litri de apă însemnând o înghiţitură. Trage apa în trompă, închide orificiile din capăt, după care îşi îndoaie trompa astfel încât capătul să-i intre în gură, iar apoi evacuează conţinutul. Toate acestea nu sunt uşor de învăţat, de aceea puii de elefanţi deseori pipăie apa cu gura. Mărşăluitori perseverenţi ␃ᄃ킄怂킄愂̤ᰀparcurg zilnic mulţi kilometri pentru a-şi procura hrana şi apa necesare. În Africa, în anotimpul secetos, trebuie să facă multe drumuri până găsesc un loc de adăpost. În fiecare an urmăresc aceleaşi trasee şi dacă găsesc undeva apă, nu uită acel loc niciodată. Elefantul indian trăieşte în locuri cu o climă mai uniformă, în păduri mai dese şi de aceea nu trebuie să facă niciodată drumuri prea lungi pentru apă. Masculii maturi trăiesc solitari sau împreună cu alţi masculi, femelele însă împreună cu puii formează familii mari. Fiecare asemenea turmă este condusă de o femelă bătrână care este înrudită cu fiecare membră adultă a turmei, dar este deja prea în vârtă pentru reproducere. Ea este cea mai experimentată, ea decide încotro să meargă turma, ce să mănânce, ce să bea şi când să se odihnească. Câteodată turma este vizată de masculi dezvoltaţi care se împerechează cu femelele, dar nu iau parte la creşterea puilor. Lupta pentru posibilitatea împerecherii este dură – câteodată mortală. Gestaţie lungă Perioada de gestaţie la elefantul african are o durată de 22 de luni, la elefantul indian 21 de luni, şi femela naşte de regulă un singur pui. Greutatea puiului nou-născut este în jur de 100 kg, iar înălţimea lui este de aproape 1 metru. În primii doi ani este alăptat, dar între timp învaţă să-şi folosească trompa şi să mestece ierburile şi tufele. Puii masculi ajunşi în pragul maturităţii – în jur de 14 ani – sunt alungaţi din turmă, pentru ca nu cumva să se împerecheze cu membrii familiei, puii femele rămânând cu turma toată viaţa, şi până la prima naştere ajută la creşterea puilor mai tineri. Legături familiale Membrii familiei sunt legaţi între ei prin legături puternice, toţi ajută la creşterea şi apărarea puilor. Câteodată, când elefanţii se întâlnesc, fug unul către celălalt şi în semn de salut scot un sunet asemănător cu o goarnă. Dacă totul este în ordine, membrii turmei sunt liniştiţi, scot un mormăit adânc dar dacă turma este ameninţată de ceva, mormăitul încetează şi adulţii formează un cerc în jurul puilor. Se comportă foarte interesant dacă moare vreun membru al turmei. De multe ori rămân în jurul leşului, îl ating, îl mângâie şi câteodată încearcă chiar şi înhumarea. Dacă moare un pui de elefant, mama lui aproape că îl jeleşte. S-a observat de mai multe ori că elefantul mamă a înşfăcat puiul mort, l-a dus într-un loc ascuns şi a rămas lângă el mai multe zile. Fildeşul Singura sursă de fildeş sunt incisivii elefanţilor. Acest material a fost preţuit întotdeauna de om. În trecut, când nu existau încă automobile şi puşti, elefanţii erau greu de vânat şi doar puţini cădeau victime oamenilor. Azi, cu ajutorul automobilelor de teren pot fi ajunşi uşor din urmă şi cu ajutorul armelor moderne pot fi împuşcaţi de la o mare distanţă. Un număr imens de elefanţi au fost măcelăriţi pentru fildeşul lor şi aceste animale minunate au ajuns în pragul dispariţiei. În 1979 în Africa mai trăiau în sălbăticie 1,3 milioane de elefanţi dar din cauza braconajului acest număr a scăzut la 600.000 în 1989. Din cauza îngrijorării mondiale privind soarta elefanţilorîn 1989 s-au introdus restricţii internaţionale privind comerţul cu fildeşul. Această măsură s-a dovedit foarte benefică. Din cauza restricţiei a scăzut cererea de fildeş, au scăzut preţurile şi astfel a decăzut şi comerţul ilegal. Numărul elefanţilor africani care trăiau în sălbăticie în 1995 a fost în jur de 600.000. Elefantul indian – ca specie – este într-o situaţie mult mai grea. Din cauza reducerii habitatului, în sălbăticie mai trăiesc 35.000-54.000 de exemplare, majoritatea lor în India. Alte 16.000 de exemplare sunt ţinute ca animale domestice în diferite ţări din Asia. Rărirea elefanţilor În Parcul Naţional Kruger din Africa de Sud trăiesc 8.000 de elefanţi. După părerea autorităţilor suprafaţa parcului nu poate hrăni o populaţie mai mare, de aceea înmulţirea lor este în continuare limitată. Câteodată se transferă elefanţi în alte parcuri, dar se şi răreşte populaţia existentă, adică printr-o metodă relativ fără dureri, un număr stabilit de elefanţi sunt omorâţi. În urma acestei activităţi anual se sacrifică 300-400 de exemplare. Produsele obţinute din animalele sacrificate se valorifică în mod egal. Multe ţări critică această procedură, deoarece există temeri că odată cu apariţia pe piaţa legală a fildeşului va creşte cererea şi pentru fildeşul oferit de braconieri. În parcul naţional se caută şi alte modalităţi de a menţine populaţia de elefanţi la un anumit nivel. O rudenie neverosimilă În zilele noastre cele două specii de elefanţi sunt singurele erbivore cu trompă. Cu mute milioane de ani în urmă familia animalelor cu trompă (Proboscidae) număra 350 de specii. Lamantinul şi dugongul au evoluat din aceste animale dispărute şi deci sunt rude îndepărtate ale elefanţilor. Printre animalele ce trăiesc astăzi, uriaşii elefanţi au însă şi rude mai apropiate: porcul furnicar şi familia porcaviilor. Atât elefanţii, porcul furnicar cât şi porcaviile aparţin copitatelor. La fiecare specie ghearele s-au transformat în unghii turtite, acesta fiind primul pas în formarea copitelor, dar gradele de dezvoltare ulterioară în această în această grupă nu s-au produs încă. PAGE 1 PAGE 1 쥁@