Referat Supraclasa Pisces

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Supraclasa Pisces si de asemenea puteti face Download Referat Supraclasa pisces

Citeste fragmente din Referat Supraclasa Pisces

Supraclasa Pisces Peşti Caractere generale Peştii sunt vertebrate exclusiv acvatice şi se caracterizează prin corp cu formă hidrodinamică acoperit cu solzi de origine dermică. Scheletul lor este cartilaginos sau osos. Se deplasează cu ajutorul înotătoarelor perechi şi neperechi. Înotătoarele perechi (patru) sunt două pectorale şi două ventrale, iar cele neperechi (în număr variabil) pot fi 1 – 3 dorsale, 1 – 2 anale şi înotătoarea codală. Circulaţia sângelui este închisă, simplă, inima este alcătuită din două camere: un atriu şi un ventricul. Temperatura corpului este variabilă (poichiloterme). Respiraţia este branhială. Reproducerea este sexuată. Are loc în mediul acvatic, iar fecundaţia este, la majoritatea speciilor, externă. Peştii se clasifică în două clase: clasa peştilor cartilaginoşi şi clasa peştilor osoşi. Clasa peştilor cartilaginoşi Cuprinde peşti cu schelet cartilaginoşi şi cu corpul acoperit cu solzi placoizi. Gura aşezată ventral sub bot (gura sub terminală), are numeroşi dinţi. Înotătoarea codală are lobul superior mai mare (heterocercă). Au 5 – 7 perechi de branhii aşezate în pungi branhiale care comunică cu exteriorul prin fante branhiale. Le lipseşte vezica înotătoare. Trăiesc în apele mărilor şi oceanelor. Majoritatea sunt răpitori, cunoscuţi sub numele de rechini (selacieni): rechinul albastru, rechinul alb, rechinul ciocan, câinele de mare (lung de 1,5 m, prezent şi în Marea Neagră), peştele ferăstrău, rechinul balenă (lung de peste 15 m) etc. O parte din speciile de peşti cartilaginoşi sunt bentonice (bentos – zonă de fund a mărilor) şi au corpul puternic turtit dorso-ventral, cu înotătoarele pectorale mult întinse pe laturile corpului: vulpea de mare, pisica de mare, torpila electrică (prezentă şi în Marea Mediterană, cu organe electrice ce produc descărcări de 70 – 80 V, cu rol în apărare. Clasa peştilor osoşi Cuprinde peşti cu scheletul parţial sau total osificat, cu corpul acoperit cu solzi osoşi. Branhiile sunt aşezate în două camere branhiale, plasate de o parte şi de alta a capului şi acoperite de câte un opercul. La majoritatea speciilor există vezică înotătoare. Sunt cei mai numeroşi dintre peşti. Populează atât apele marine şi oceanice, cât şi cele dulci. Peştii osoşi actuali sunt grupaţi în mai multe unităţi sistematice dintre care cele mai importante sunt: acipenseridele, teleosteeni, dipnoii, şi crosopterigienii. Rechinii Sunt mai multe specii cunoscute, cel mai fioros pare a fi rechinul albastru. Cu o lungime de peste 10 m înoată de două ori mai repede decât un vapor. Majoritatea rechinilor trăiesc în mările calde. Se recunosc de la distanţă prin corpul lor zvelt, cu o aripă pe spate care despică apa în viteză. Au un bot ascuţit, sub care se află o gură mare. Ambele maxilare sunt prevăzute cu dinţi puternici, de diferite mărimi şi forme, totdeauna în perfectă stare de funcţionare. Dar, în mod surprinzător corpul rechinilor nu conţine nici un os. Scheletul lor este în întregime cartilaginos; inclusiv dinţii sunt cartilaginoşi, dar de o consistenţă foarte dură. La fierbere, acest schelet se transformă imediat într-o gelatină. Tot curios este faptul că vederea rechinilor este destul de slabă. Au însă o mare sensibilitate faţă de miros, faţă de vibraţiile apei, faţă de curent şi presiunea hidrostatică. Ei simt toate aceste semnale din mediu cu ajutorul unor terminaţii nervoase aşezate în canalele laterale din lungul corpului. O altă specie este numită rechinul covor. Are corpul acoperit cu pete care imită covorul, pe care cresc şi unele alge. Ajunge astfel să se confunde cu o plantă de stâncă. Nevăzut nici de duşmani, nici de prada pe care o aşteaptă. Poate captura cu uşurinţă tot ce pofteşte. Rechinul este peşte vivipar, păstrându-şi un timp puiul legat de corpul mamei printr-un ombilic. Imediat după naştere puiul de rechin consumă cu lăcomie scoici, crabi, broaşte ţestoase, alţi peşti. Într-un an creşte cu peste 1 m. Ficatul rechinilor conţine multă grăsime bogată în vitamina A, utilizată uneori în alimentaţia oamenilor. Anual sunt atacate de rechini 700 de fiinţe omeneşti din care jumătate pier în timpul atacului sau din cauza rănilor. Şansele de salvare sunt de unu la patru, dacă atacul are loc în larg, dar urcă la o probabilitate consolantă de două, dacă atacul este în apropiere de mal. Din fericire, însă majoritatea rechinilor (câinele de mare, rechinul de plajă) sunt inofensivi pentru om. Numai prădătorii maritimi mari (rechinul alb, rechinul tigru, rechinul ciocan) pot fi periculoşi. Un rechin are până la 3000 de dinţi aproximativ ca acele, dispuşi pe 6 până la 20 de rânduri. Numai primele două rânduri sunt folosite la hrănire. La câteva zile îşi înlocuieşte dintele tocit, astfel că, pe rândul din faţă, rechinul are mereu dinţi ascuţiţi. Fălcile sunt de 300 de ori mai puternice decât ale unui om. Rechinul îşi urmăreşte prada cu ajutorul electricităţii. Cei mai sensibili electro-receptori din lumea vieţuitoarelor se află pe botul rechinului. Aceştia pot percepe o sarcină electrică de o milionime de volt. Mirosul este mai dezvoltat decât vederea. Nările sunt folosite numai la mirosit, nu şi la respiraţie, iar gustul apei îl ajută pe rechin să navigheze în direcţia prăzii. Este foarte sensibil la sânge şi poate detecta urme de sânge într-un milion de părţi de apă. Există rechini şi în Marea Neagră (câinele de mare), dar nu sunt periculoşi pentru oameni. Rechinul de Marea Neagră este de talie mică, în comparaţie cu monştrii oceanici. De regulă, creşte până la 1,50 m şi atinge numai 10 kg. El este de culoare cenuşiu-albăstrie, iar pe burtă e alb-gălbui. E un temut duşman al bancurilor de hamsii, guvizilor, scrumbiilor albastre. Împerecherea se face în largul mării la 100 m adâncime. Rechinii mai mari au, totuşi, rolul de sanitari ai apelor, consumând cadavrele altor peşti şi animale acvatice. Prin consumarea vieţuitoarelor, contribuie la selecţia celor mai sănătoase şi viguroase. 쥁