Referat Ariciul4

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ariciul4 si de asemenea puteti face Download Referat ariciul4

Citeste fragmente din Referat Ariciul4

ARICI este numele unui mamifer insectivor din familia erinaceidelor (în latină: Ericius). Ariciul se găseşte în Europa, Asia, Africa. Are pe spate ţepi lungi şi ascuţiţi. În restul corpului are o blană moale. Ariciul are în medie 25 cm în lungime şi culoarea variază de la maroniu deschis la negru. Are botul ascuţit, ochii mici, picioare scurte, coada scurtă. Când este ameninţat, ariciul se strânge ca o minge prin acţiunea muşchilor săi puternici care pornesc de la cap şi gât pe ambele părţi ale corpului. Când este strâns, ţepii săi se îndreaptă în toate direcţiile. Ei stau ascunşi în timpul zilei şi pleacă la vânătoare noaptea. Aricii mănâncă insecte, viermi, broaşte, şerpi, şoareci şi ouă de păsări. Ariciul european (Erinaceus Europaeus) hibernează în timpul iernii, dar starea lor de somnolenţă nu este profundă, astfel încît se trezesc uneori şi ies din ascunzătoarea lor de frunze uscate pentru a căuta hrană. În iulie sau august, ariciul european naşte patru – opt pui. Sunt înrudiţi cu acest arici aricii cu blană (Gymnuri). O specie, cunoscută sub numele de arici de lună locuieşte în zonele joase din Borneo, Sumatra. Clasificarea ştiinţifică Aricii aparţin familiei Erinaceidelor. Ariciul european e clasificat în genul Erinaceus, cel african în genul Atelerix, ariciul de deşert cu urechi lungi în genul Hemiechinus, cel de deşert în genul Paraechinus. Aricii cu blană fac parte din genurile: Podogymnura, Echinosorex, Hylomys. Cel de lună este clasificat ca Echinosorex gymnurus. Fauna României Ariciul care trăieşte în România este considerat de unii o varietate aparte: Erinaceus danubiens. Are pe vârful capului, pe spate, pe coaste şi până la coadă ţepi dese, alburii la mijloc, pe care le ţine în timpul mersului îndreptate îndărăt. Are ochii mici şi vioi, iar urechile rotunde. Botul, ascuţit, e ca de purceluş. Pe faţă, pe frunte, pe piept şi pe burtă are păr scurt, sur. Se mişcă încet, cu picioruşele lui mici, cu unghii ascuţite. Cât merge, botul este aproape de pământ, mirosind. Se poartă cu mare prudenţă. La cea mai mică mişcare pe care o simte, se opreşte, ridică botişorul, priveşte în dreapta şi în stânga. Dacă nu e nimic suspect, îşi vede de drum. Dacă e ameninţat, cu un sâsâit de mânie se strânge ghem. Suliţele sunt îndreptate în toate părţile şi numai o dungă mai adâncă arată locul în care botişorul e ascuns între picioarele din spate. Aceasta e singura lui armă de apărare. Numai vulpea reuşeşte să îi vină de hac. Dacă e prin preajmă un pârâu, îl rostogoleşte încetişor în apă. Temându-se să nu se înece, se deschide şi vulpea îl strânge de gât. Dacă nu e apă în jur, vulpea îl udă: simţind lichidul cald şi puturos, ariciul având mirosul foarte bine dezvoltat, nu mai poate răbda şi se deschide. Este unul dintre animalele cele mai folositoare din câte trăiesc prin apropierea casei. Se hrăneşte cu insecte, râme, şoareci. Uneori, e drept, mai suge şi câte un ou de găină. Stârpeşte în schimb vipera otrăvitoare, zdrobindu-i capul şi înghiţind-o oricât se zvârcoleşte. Rareori îşi sapă o vizuină. De obicei îşi scormoneşte o gropiţă în desişul unui tufiş. Aduce apoi în spinare, rostogolindu-se prin frunzele uscate, materialul trebuitor pentru culcuş, unde stă apoi liniştit toată ziulica. – ioi şi zburdalnic numai în perioada împerecherii. Atunci se enervează mai uşor ca de obicei. Dacă îl întâlneşti şi suni din clopoţel, îl vezi că tresare şi „joacă” la fiecare sunet. Puişorii, la început golaşi, albicioşi, drăguţi, sunt bine îngrijiţi. Repede le ies ţepii iar ceva mai târziu au scăpat de grijă, putându-se face ghem. Insectele, şoarecii şi toată hrana lui obişnuită încep să se împuţineze către toamnă. Cu căderea omătului au dispărut de tot. După ce şi-a adunat cât mai multe frunze, ariciul îşi înfundă nasul în blana moale de pe burtă şi doarme dus toată iarna. Poţi să-i tai şi capul că tot nu se trezeşte, deşi inima-i bate încet, sângele-i circulă iar trupul se hrăneşte cu rezervele de hrană de sub piele, strânse de cu vară. De cum se împrimăvărează, iarăşi îşi scoate nasul la lumină, ducându-şi viaţa paşnică, tihnită, fără alte griji decât căutatul hranei. Numai înfăţişarea lui bizară, cu pădurea de suliţi din spinare, explică legendele create în jurul lui. Romanii îl socoteau foarte util. Plinius (sec. I d.Hr.) 133. Şi aricii îşi pregătesc mîncarea pentru iarnă: după ce se rostogolesc pe fructele căzute pe pămînt, îşi fixează în ele ghimpii şi, ţinînd unul mai mare în gură, le duc în scorburile copacilor. Tot ei, cînd se ascund în culcuşul lor, prevestesc schimbarea acvilonului în austru. Îndată ce simt apropiindu-se un vînător, îşi contractă faţa, picioarele dinapoi şi toată partea inferioară a corpului, pe unde au un puf moale şi inofensiv, şi se rostogolesc luînd forma unei mingi, ca să nu poată fi apucaţi decît de ghimpi. 134. În situaţiile disperate, se udă cu propria urină, corozivă şi nocivă pentru pielea şi ghimpii lor, ştiind bine că pentru acestea sînt ei capturaţi. Din această cauză, există o tehnică specială a vînării aricilor după ce şi-au golit vezica; atunci şi pielea lor este de toată frumuseţea: altminteri, ea este roasă, fragilă, cu ghimpi sfărîmicioşi sau pe cale să cadă, chiar dacă ariciul, scăpînd prin fugă, supravieţuieşte. De aceea, doar în ultimă instanţă se înmoaie în acel lichid dăunător, pentru că aricii îşi detestă propriul venin şi se cruţă astfel, aşteptînd pînă în ultima clipă, cu foarte puţin înainte de a fi prinşi. Ariciul ghemuit în formă de minge este stropit cu apă caldă ca să se desfacă, după care este prins de una din labele din spate şi, spînzurat de acesta, este lăsat să moară de foame. Nu există altă posibilitate de a-l ucide şi de a-i cruţa pielea. 135. Acest animal nu este, aşa cum credem noi cei mai mulţi, inutil pentru viaţa omului; dacă ariciul nu ar avea ghimpii, în zadar le-ar fi fost dată muritorilor lîna moale a oilor: cu pielea lui se scămoşează stofele. Încercările de fraudă găsesc şi aici o mare sursă de cîştig, din cauza monopolului: pentru nimic altceva nu au fost emise atît de frecvente hotărîri ale senatului şi n-a existat împărat în faţa căruia să nu fie prezentate plîngerile provinciilor referitor la această problemă. Prof. I. Simionescu, FAUNA ROMÂNIEI, Bucureşti 1946, p. 14-16. 쥁`