Referat Resurse Financiare Publice.
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Resurse Financiare Publice. si de asemenea puteti face
Download Referat resurse financiare publice.Citeste fragmente din Referat Resurse Financiare Publice.
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE
Continutul resurselor financiare publice si alocarea acestora
Intr-o economie moderna, de regula, necesarul de resurse depaseste
posibilitatile de procurare a acestora. De asemenea, in timp ce
resursele au un caracter limitat, cererea de resurse inregistreaza o
tendinta de crestere continua.
Resursele, ca elemente ale bogatiei unei natiuni, include in structura
lor, alaturi de resursele materiale, umane, informationale, valutare, si
resursele financiare
Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare
realizarii obiectivelor economico-sociale intr-o anumitã perioada de
timp.
La nivel national, resursele financiare includ:
resursele financiare ale autoritatilor si institutiilor publice;
resursele financiare ale unitatilor publice si private;
resursele financiare ale organizatiilor fara scop lucrativ;
resursele financiare ale populatiei.
Intre resursele financiare ale societãtii si resursele financiare
publice exista un raport ca de la intreg la parte, deoarece resursele
financiare ale societatii au o sfera de cuprindere mult mai larga.
Alaturi de resursele financiare publice, resursele financiare ale
societatii include si resursele financiare private.
INCLUDEPICTURE d "Image6.gif" Figura 1 – Structura resurselor
financiare ale societatii
Datorita caracterului limitat al resurselor financiare, o problema
foarte importanta a societatii o constituie alocarea resurselor necesare
producerii tuturor categoriilor de bunuri (publice, mixte si private).
Deciziile privind alocarea resurselor intre sectorul public si cel
privat influenteaza decisiv, atât productia de bunuri publice cât si
raportul dintre acestea si bunurile private.
In teoria finantelor publice, se apreciaza ca alocarea resurselor este
optima atunci când cerintele consumatorilor sunt satisfacute la un
nivel maxim, prin intermediul sectorului privat si a celui public.
La un moment dat, cetatenii unei tari pot manifesta, in functie de
distributia averii si veniturilor, anumite preferinte fata de procurarea
bunurilor publice si a celor private, iar comportamentul acestora este
pus in evidenta de curbele de indiferenta. O curba de indiferenta
include, la un moment dat, punctele in care preferintele fata de
sectorul public si cel privat sunt egale, respectiv indiferente.
Curbele de indiferenta evidentiaza toate combinatiile unor cosuri de
bunuri si servicii produse atât de sectorul public, cât si de cel
privat, fata de care o persoana este indiferenta.
Grafic, curbele de indiferenta se reprezinta ca in figura 2
Figura 2 – Curbele sociale de indiferenta
Modificarea alocarilor dintre cele doua sectoare se evidentiaza prin
miscarea unui punct de-a lungul curbei de indiferenta.
Astfel, o diminuare considerabila a productiei sectorului public,
evidentiata de miscarea unui punct pe curba U1 din A1 in A2, genereaza o
crestere redusa a productiei sectorului privat de la X1 la X2.
Deplasarea unui punct din B3 in B4 semnifica o crestere importanta a
sectorului privat fata de o reducere mai mica a productiei sectorului
public de la Q3 la Q4.
Preferintele consumatorilor nu se vor orienta niciodata catre o
structura a productiei de bunuri publice si private care sa corespunda
unor puncte situate la extremele curbei de indiferenta, pentru ca
acestea ar reprezenta preponderenta unuia dintre cele doua sectoare.
Gradul de bunastare sociala, se diminueaza daca societatea consuma fie
prea multe bunuri private, fie prea multe bunuri publice. Daca
preferintele consumatorilor se regasesc in partea superioara a curbei
trebuie sa se renunte la o mare cantitate de bunuri publice pentru a
asigura o crestere minima in sectorul privat. Cantitatea de bunuri
publice la care trebuie sa se renunte pentru a obtine o cantitate
determinata de bunuri private, fara a se lua in considerare daca sunt
sau nu avantajati consumatorii, reprezinta rata marginala de substitutie
sau profitul marginal al bunului.
In teoria financiara este explicata notiunea de restrictie sau
constrângere bugetara, care deriva din caracterul limitat al
resurselor.
La un nivel dat al resurselor se pune problema alocarii acestora pentru
productia celor doua sectoare. Dreapta restrictiei bugetare se
reprezinta grafic ca in figura 3.
Figura 3 – Dreapta restrictiei bugetare
Dreapta restrictiei bugetare evidentiaza efectele alocarii resurselor
asupra ponderii bunurilor publice si private in productia nationala.
Punctul A1 corespunde alocarii integrale a resurselor pentru producerea
bunurilor publice. In acest punct bunuri private nu se produc. In
punctul A2 situatia este inversa, adica se produc in exclusivitate
bunuri private.
Restrictia bugetara este linia dreapta care uneste punctele A1 si A2.
Toate celelalte puncte (A4*, A7*, A8*) situate dincolo de A1A2 nu pot fi
atinse cu ajutorul resurselor disponibile existente la un moment dat.
Sa presupunem ca punctul A3 reprezinta alocarea resurselor care
satisface preferintele consumatorilor la un moment dat, si prin urmare
il consideram punctul optim al alocarii intersectoriale a resurselor. In
acest caz, punctele A5 si A6 sunt puncte ale alocarii sub optimale, iar
productia de bunuri private si publice corespunzatoare acestora nu
asigura indiferenta in consum a populatiei.
2. Structura resurselor financiare publice
In toate tarile se manifesta o cerere sporita de resurse financiare
generata de cresterea nevoilor sociale intr-un ritm mai rapid decât cel
al evolutiei produsului intern brut.
Insa satisfacerea cererii de resurse financiare publice este influentata
de un ansamblu de factori, cum sunt:
factori economici, care imprima o anumita evolutie produsului intern
brut, ceea ce poate determina cresterea veniturilor impozabile;
factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor in scopul
asigurarii nevoilor de educatie, sanatate, protectie si asigurari
sociale etc.;
factori demografici, care pot influenta, in anumite conditii, atât
numarul populatiei active, cât si cresterea numarului contribuabililor;
factori monetari (masa monetara, creditul, dobânda), care isi transmit
influenta prin pret, respectiv cresterea preturilor accentueaza
fenomenele inflationiste, care la rândul lor genereaza sporirea
resurselor din impozite si taxe;
factori politici si militari, care prin masurile de politica economica,
sociala si financiara pe care le implica, pot avea ca efect cresterea
productiei si a veniturilor, a contributiilor pentru asigurarile
sociale, a fiscalitatii, presiuni asupra bugetului general consolidat,
influentând, in acelasi timp, nivelul resurselor financiare publice;
factori de natura financiara, care sintetizeaza influenta factorilor
prezentati anterior, prin dimensiunea cheltuielilor publice.
Structura resurselor financiare publice difera de la o tara la alta, iar
in evolutia istorica a acestora s-au inregistrat numeroase modificari.
In continuare vom prezenta aceasta structura pe baza urmatoarelor
criterii:
din punct de vedere al continutului economic;
din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor;
prin prisma bugetului general consolidat;
in functie de ritmicitatea incasarilor la buget;
in functie de provenienta.
Resursele financiare publice, din punct de vedere al continutului lor
economic, se concretizeaza in:
prelevarile cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contributii);
resursele de trezorerie;
resursele provenind din imprumuturi publice;
resursele provenind din emisiune monetara fara acoperire.
1) Prelevarile cu caracter obligatoriu se prezinta sub forma veniturilor
fiscale si nefiscale. Veniturile fiscale se instituie de catre stat, in
virtutea suveranitatii sale financiare, in calitatea sa de subiect de
drept public. Veniturile cu caracter fiscal reprezinta prelevari legale
din veniturile create de unitatile economice si populatie, inclusiv in
legatura cu detinerea de catre acestia a unor averi sau proprietati
impozabile si se concretizeaza in:
impozite, taxe si contributii directe, in cazul carora suportatorul real
este considerat a fi insusi subiectul lor;
impozite si taxe indirecte, in cazul carora suportatorul real nu
coincide cu subiectul platitor, datorita fenomenului financiar de
repercursiune.
Veniturile nefiscale sunt acele venituri care revin statului:
in calitatea sa de proprietar de capitaluri avansate in procesul
reproductiei economice (de pilda, dividendele);
de la regiile publice sau societatile nationale autonome (apar sub forma
intregului profit net al acestora sau a varsamintelor unei fractiuni din
profitul net ramas dupa alimentarea fondurilor proprii);
de la institutiile publice (apar sub forma taxelor de metrologie, pentru
eliberarea autorizatiilor de transport cu autovehicule in traficul
international de marfuri, pentru analizele efectuate de laboratoarele
organizate in sistemul protectiei consumatorilor si de altele
asemanatoare, taxele consulare, taxe si alte venituri din protectia
mediului s.a., a veniturilor incasate de diverse unitati sau pentru
diverse activitati, care se varsa la buget, cum sunt veniturile
unitatilor publice veterinare, ale unitatilor de reproductie si selectie
a animalelor, din chiriile aferente imobilelor proprietate de stat si
administrate de institutii publice, sumele incasate de Comisia Nationala
a Valorilor Mobiliare s.a., din varsamintele efectuate din veniturile
unor institutii publice si ale unor activitati autofinantate);
din diverse alte surse (sunt denumite venituri nefiscale diverse) cum
sunt de pilda cele provenite din:
amenzile si penalitatile aplicate;
valorificarea bunurilor confiscate;
concesiunile realizate de institutiile publice;
expertizele in domeniul navigatiei etc.
2. Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporara a
deficientelor curente ale bugetului national public. Ele prezinta
urmatoarele caracteristici principale:
sunt imprumuturi pe termen scurt, contractate pe piata de capital, prin
emisiunea si plasarea unor titluri de stat sub forma bunurilor de
tezaur, a certificatelor de depozit;
au caracter temporar si rambursabil;
presupun un cost determinat de dobânda aferenta titlurilor de stat,
precum si de cheltuielile ocazionate de punerea si retragerea din
circulatie a titlurilor respective.
3. Resursele financiare provenind din imprumuturi publice se
gestioneaza, de asemenea, prin sistemul trezoreriei publice, si
constituie un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare si de
acoperire a deficitului bugetar.
4. Emisiunea monetara fara acoperire, desi constituie o modalitate de
finantare a deficitului bugetar, produce si efecte negative, pe plan
economic si social, generate de inflatii.
Un alt criteriu de grupare a resurselor publice il constituie structura
organizatorica a statelor si distingem:
1. in statele de tip unitar:
resurse publice ale bugetului central;
resurse publice ale bugetelor locale;
resurse mobilizate pe linia asigurarilor sociale, reprezentate in
bugetul central consolidat.
2. in statele de tip federal:
resurse publice ale bugetului federal;
resurse publice ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor
membre ale federatiei;
resurse publice ale bugetelor locale.
In statele de tip federal, resursele asigurarilor sociale se regasesc ca
venit atât in bugetul central consolidat, cât si in bugetele statelor,
regiunilor sau provinciilor membre ale federatiei.
Structura resurselor financiare privita prin prisma bugetului general
(central) consolidat, include:
1. resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte:
a) veniturile curente:
detin ponderea cea mai mare in formarea bugetului public;
se incaseaza pe baza unor prevederi legale care au o valabilitate mare
in timp;
in functie de natura lor, acestea se divid in venituri fiscale si
venituri nefiscale.
b) venituri din capital:
detin o pondere scazuta in structura veniturilor bugetare;
au o provenienta obiectiva, rezultata din valorificarea prin vânzare a
unei parti din avutia nationala aflata in patrimoniul public;
se concretizeaza in:
veniturile obtinute prin valorificarea unor bunuri ale statului (cum ar
fi cele obtinute din vânzarea locuintelor);
veniturile obtinute din valorificarea unor bunuri ale institutiilor
publice (echipamente de birotica, mobilier, materiale de constructii
rezultate din modelari, mijloace de transport etc.);
veniturile obtinute din valorificarea unei parti a stocurilor aflate in
rezerva de stat si de mobilizare.
2. resursele financiare ale asigurarilor sociale de stat, care provin
din contributiile pentru asigurarile sociale si din alte surse ce
alimenteaza asigurarile sociale de stat.
3. resursele financiare cu destinatie speciala, care constau, in
general, din contributiile ce alimenteaza fondurile speciale constituite
la nivel central.
4. resursele financiare ale bugetelor unitatilor
administrativ-teritoriale cum sunt:
impozitele, taxele si veniturile nefiscale cu caracter local;
cotele si sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
transferurile cu destinatie speciala de la bugetul de stat;
alte venituri proprii ale bugetelor locale, inclusiv veniturile din
capital.
In functie de ritmicitatea incasarii lor la buget, resursele financiare
publice se grupeaza in:
1. resurse ordinare (curente):
sunt cele considerate normale, firesti pentru constituirea bugetului
public;
se incaseaza la buget cu o anumita regularitate, in cadrul fiecarui
exercitiu bugetar;
in aceasta categorie se includ:
veniturile fiscale;
contributiile pentru asigurarile sociale de stat;
contributiile ce alimenteaza fondurile speciale;
veniturile nefiscale.
2. resurse extraordinare (intâmplatoare sau incidentale):
sunt cele la care statul recurge in situatii exceptionale, respectiv
când resursele curente nu acopera cheltuielile publice;
in aceasta categorie se includ:
imprumuturile de stat interne si externe;
transferurile, ajutoarele si donatiile primite din strainatate;
unele rezultate din lichidarea participatiilor de capital in
strainatate;
sumele rezultate din valorificarea peste granita a bunurilor statului;
emisiunea monetara fara acoperire in economia reala.
In functie de provenienta lor, resursele financiare publice se grupeaza
in:
1. resurse de provenienta interna:
in functie de calitatea subiectului partilor acestea se divid in:
venituri de la unitatile economice cu capital de stat, privat, mixt si
cooperatist;
venituri de la institutiile publice si private;
venituri de la populatie (menaje).
se incaseaza la bugetele corespunzatoare sub forma de impozite, taxe,
contributii, venituri nefiscale, imprumuturi publice interne.
2. resurse de provenienta externa:
apar, in principal, sub forma de:
imprumuturi de stat contractate la institutii financiare internationale
(FMI, Banca Mondiala, BERD s.a.);
imprumuturi de stat contractate la guvernele altor tari;
imprumuturi de stat contractate la banci cu sediul in alte tari;
imprumuturi de stat contractate de la detinatori straini (particulari)
de capitaluri banesti;
dobânzi percepute pentru creditele externe acordate, precum si a
ratelor scadente la aceste credite ce se incaseaza de buget in anul
curent;
ajutoare financiare si donatii primite din strainatate;
impozite si taxe percepute de la reprezentantele in România ale
firmelor straine;
impozitul asupra dividendelor cuvenite investitorilor straini, ce se
transfera in strainatate;
lichidari ale participatiilor de capital ale statului in strainatate.
In România, conform prevederilor legale, resursele financiare publice
se mobilizeaza si se gestioneaza printr-un sistem unitar de bugete si
anume:
bugetul de stat;
bugetul asigurarilor sociale de stat;
bugetele locale;
bugetele fondurilor speciale;
bugetele trezoreriei statului;
bugetele altor institutii cu caracter autonom.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
1. Venituri curente:
venituri fiscale:
impozite directe
impozite indirecte
venituri nefiscale
2. Venituri din capital
II. Resursele bugetului de stat
1. Venituri fiscale:
contributia pentru asigurarile sociale
alte contributii
2. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale
1. Venituri proprii:
venituri fiscale
venituri nefiscale
2. Cote si sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote aditionale la unele venituri ale bugetului de stat si ale
bugetelor locale
4. Transferuri cu destinatie speciala de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
3.Notiuni generale privind impozitele
3.1. Continutul si rolul impozitelor
Impozitul este o categorie financiara, cu caracter istoric, a carui
aparitie este legata de existenta statului si a banilor.
De la aparitia lor, impozitele au fost concepute si aplicate diferit, in
functie de dezvoltarea economico-sociala si de cheltuielile publice
acceptate in fiecare stat. Informatii despre impozitele, taxele si
cheltuielile publice din Antichitate provin, in special, din istoria
statelor antice, grec si roman.
In Grecia Antica erau considerate publice cheltuielile pentru organele
de conducere ale statului, pentru intretinerea si dotarea fortelor
armate si de ordine publica, pentru construirea si inarmarea corabiilor
de razboi, pentru temple, serbari religioase si distractii publice,
pentru construirea de drumuri si lucrari de utilizare comunala.
Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele
domeniale, obtinute prin exploatarea unor bogatii naturale aflate in
patrimoniul statului (cum ar fi, de pilda, minele de argint, carierele
de marmura), cât si diferitele impozite ordinare si extraordinare (cum
ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriasilor,
taxele pentru vânzarea, in piata, a produselor agricole, impozitul
extraordinar pe veniturile cetatenilor bogati perceput in timp de
razboi, ca o indatorire de onoare a acestor cetateni).
In statul roman antic, in toate etapele evolutive, principalul impozit a
fost tributum. Initial, acest impozit era perceput numai de la
locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pamântului stapânit
in mod individual, fie ca zecime din produsul brut obtinut. Ulterior,
tributum a fost generalizat si permanentizat, el fiind perceput
obligatoriu de la toti cetatenii statului roman care detineau
proprietati imobiliare si, mai târziu, bunuri mobile. In afara acestui
impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzarilor de bunuri, un
impozit pe mestesuguri si, temporar, un impozit datorat de celibatari si
un impozit pe numarul sclavilor.
In Evul Mediu, datorita dezvoltarii organizarii statale, impozitul
trebuie sa finanteze o administratie tot mai complexa. Astfel, in
Anglia, favorizata de conjunctura ca era o tara cu putine framântari
sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis
instituirea impozitelor de catre monarhi fara aprobarea poporului.
Alaturi de impozitul perceput proprietarilor de pamânt in functie de
venitul obtinut prin exploatarea proprie si in arenda, in Anglia
secolului XIII si in cele urmatoare se mai percepeau impozit pe venit
diferentiat pentru nobili, clerici si tarani, impozite pe cladiri, pe
veniturile mestesugarilor, ca si impozite incluse in preturile de
vânzare ale sarii, carbunilor, pieilor si altor bunuri.
In Principatele Române, sirul mare al darilor ordinare includeau birul
asezat ca „cisla" asupra localitatilor si perceput cu denumirea de
„sferturi", vacaritul, vinaritul, tutunaritul, oieritul s.a. Acestora
li s-au adaugat dari extraordinare cum erau ploconul steagului la
urcarea pe tron a domnitorului, ajutornitele s.a. Deseori, stabilirea si
perceperea acestor dari erau arbitrare si abuzive.
In Franta, pâna la Revolutia din 1789, in categoria impozitelor se
includeau:
impozitul la taille in variantele:
reala, pentru proprietarii de terenuri;
personala, pe veniturile cetatenilor.
impozitul de a douazecea parte din venit, sporit, ulterior, la a zecea
parte din venit;
capitatia, datorata de toti locuitorii in cuantum banesc diferentiat in
raport cu rangul social;
patenta, datorata in folosul monarhului de catre cei ce executau meserii
si comert, pe cont propriu;
impozite percepute la vânzarea sarii, bauturilor si tutunului;
impozitele percepute la tranzactiile de bunuri;
impozitele de inregistrare (sau de timbru);
alte taxe.
Dupa Revolutia franceza din 1789, datorita numarului mare al impozitelor
si taxelor, Adunarea Constituanta a Frantei a inlaturat privilegiile
avute pâna atunci de nobili si clerici, a suprimat arbitrariul in
stabilirea si perceperea impozitelor si a inlaturat anumite impozite pe
vânzari ale bunurilor de consum. Totodata, prin Constitutia franceza
din 1793, s-au pus bazele conceptiei instituirii impozitelor cu
consimtamântul contribuabililor. Aplicarea practica a acestei conceptii
s-a limitat, insa, doar la rezervarea in competenta parlamentelor a
dreptului de a reglementa impozitele, taxele si alte venituri bugetare.
In perioada contemporana, exercitarea dreptului parlamentelor de a
institui si modifica impozitele a fost dominata de cresterea permanenta
a cheltuielilor publice in toate statele. De aceea, parlamentele
statelor contemporane au fost si sunt nevoite sa sporeasca impozitele si
taxele, iar consimtamântul cetatenilor la aceste impozite se considera
exprimat prin votarea, de catre reprezentantii lor in parlament, a
legilor referitoare la impozite si taxe.
Desi in literatura de specialitate exista mai multe definitii date
impozitelor, consideram ca impozitele reprezinta o forma de prelevare
silita la dispozitia statului, fara contraprestatie directa si cu titlu
nerambursabil a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor
fizice si juridice in scopul acoperirii cheltuielilor publice.
Din definitie rezulta ca impozitele au caracter obligatoriu, iar
prelevarea acestora se efectueaza cu titlu nerambursabil si fara
contraprestatie directa din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor rezulta din faptul ca plata
acestora catre stat constituie o sarcina impusa tuturor persoanelor
fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau
poseda un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza
impozit.
De asemenea, impozitele se preleva cu titlu nerambursabil si fara
contraprestatie directa din partea statului, platitorii acestora
neputând solicita statului un contraserviciu de valoare egala sau
apropiata.
Rolul impozitelor se manifesta pe plan financiar, economic si social,
iar modul concret de manifestare a acestuia se diferentiaza de la o
etapa de dezvoltare a economiei la alta.
In majoritatea statelor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se
manifesta pe plan financiar, deoarece acestea reprezinta mijlocul
principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii
necesitatilor publice.
In plan economic, rolul impozitelor rezida din faptul ca se folosesc ca
pârghii de politica economica, prin intermediul caruia se pot stimula
sau frâna anumite activitati, zone (regiuni), consumul anumitor marfuri
si/sau servicii, relatiile comerciale cu exteriorul in ansamblu sau cu
anumite tari.
In plan social, rolul impozitelor se concretizeaza in aceea ca, prin
intermediul lor, statul procedeaza la redistribuirea unei parti
importante din produsul intern brut (P.I.B.) intre grupuri sociale si
indivizi, intre persoanele fizice si cele juridice. Totusi, efectul
major al rolului impozitelor pe plan social il constituie cresterea
presiunii fiscale globale.
3.2. Elementele tehnice ale impozitelor
Realizarea obiectivelor financiare, economice si sociale urmarite de
catre stat, când introduce diferite impozite si taxe, este posibila
numai atunci când reglementarile fiscale respective sunt cunoscute si
respectate atât de contribuabili, cât si de organele fiscale. De
aceea, in legile prin care se instituie impozite si taxe se folosesc
urmatoarele elemente tehnice:
subiectul (platitorul) impozitului;
suportatorul (destinatarul) impozitului;
obiectul impunerii;
sursa impozitului;
unitatea de impunere;
cota impozitului;
asieta fiscala;
termenul de plata.
figura 4 – Elementele tehnice ale impozitelor
1. Subiectul (platitorul) impozitului sau contribuabilul este persoana
fizica sau juridica obligata prin lege sa plateasca impozitul. Calitatea
de platitor de impozite presupune indeplinirea anumitor conditii.
Astfel, pentru ca o persoana fizica sa fie platitoare de impozite
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie cetatean liber;
sa realizeze un anumit venit sau sa posede anumite bunuri;
sa aiba capacitate de exercitiu, adica sa fie in deplinatatea
facultatilor mintale.
In cazul anumitor impozite si taxe este necesar ca persoanele fizice sa
dispuna de calificarea corespunzatoare, sa posede o autorizatie de
exercitare a profesiunii si un domiciliu stabil.
2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta
efectiv impozitul. Astfel, in cazul impozitelor directe suportatorul
coincide cu subiectul impozitului, iar in cel al impozitelor indirecte
subiectului impozitului ii revine o obligatie formala de a plati
impozitul (T.V.A.-ul, de exemplu), caci suportarea efectiva se
realizeaza de catre persoana care cumpara marfurile sau serviciile a
caror vânzare este supusa impozitelor.
3. Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii. In cazul
impozitelor directe, obiect al impunerii poate fi, dupa caz, profitul,
venitul realizat de o persoana, bunurile mobile si imobile, anumite acte
si fapte juridice etc.
In cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii il constituie
incasarile din vânzarea marfurilor produse in tara sau provenite din
import, din prestarea anumitor servicii etc.
Asupra obiectului impunerii se aplica, de regula, principiul unicitatii,
potrivit caruia un obiect impozabil se impune o singura data. Actele
normative prevad obiectul impozabil ca fiind impersonal, adica trebuie
sa fie concretizat atât cantitativ cât si calitativ.
Obiectul impunerii concretizat cantitativ si calitativ formeaza baza
impozabila, iar determinarea acesteia presupune doua operatiuni si
anume:
identificarea obiectului impozabil si stabilirea naturii acestuia
(determinarea calitativa);
evaluarea (masurarea) obiectului impozabil pe o anumita perioada de timp
(determinarea cantitativa).
De asemenea, marimea impozitului de plata depinde in mod direct de
stabilirea corecta a bazei impozabile care se exprima in unitati
banesti, iar uneori in unitati de masura fizice (kg, bucati, ha etc.).
4. Sursa impozitului indica din ce anume se plateste impozitul,
respectiv din venit sau din avere.
Ca sursa a impozitului veniturile apar sub forma salariului, profitului,
dividendelor, rentei, in timp ce averea se prezinta sub forma de bunuri
mobile, imobile sau de capital (ca expresie a actiunilor emise de
societatile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzactionate
prin bursele de valori).
De asemenea, in cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide,
intotdeauna, cu sursa. In schimb, in cazul impozitelor pe avere nu
intotdeauna exista o asemenea coincidenta, deoarece, de regula,
impozitul se plateste din venitul realizat de pe urma averii respective
si numai acesta diminueaza substanta averii propriu-zise. De exemplu, in
cazul impozitului pe cladiri, obiectul impozabil il constituie valoarea
cladirilor, procesul economic de utilizare a cladirilor, iar sursa
impozitului pe cladiri o constituie alte venituri realizate de
proprietarul cladirilor respective.
5. Unitatea de impunere reprezinta unitatea de masura prin care se
exprima marimea obiectului impozabil si are fie o expresie monetara (in
cazul impozitelor pe venit), fie o expresie fizico-naturala (m2, ha, kg,
bucati, s.a.) in cazul impozitelor pe avere.
6. Cota impozitului (sau cota de impunere) reprezinta marimea
impozitului stabilita pentru fiecare unitate de impunere. Altfel spus,
cota de impunere este suma sau procentul care se aplica asupra bazei
impozabile pentru determinarea impozitului.
In functie de natura venitului impozabil si categoriile de platitori
cotele de impunere se grupeaza in:
cote fixe (in suma fixa, forfetara);
cote procentuale.
Cotele fixe de impunere sunt stabilite in suma fixa, independent de
marimea venitului impozabil, de averea sau situatia platitorului. Aceste
cote se folosesc atunci când bazele impozabile sunt exprimate in
unitati naturale, ca de exemplu la calcularea impozitului agricol in
suma fixa pe hectar, la determinarea impozitului pe terenurile cladite
si necladite (sub forma de cota fixa pe m2), la calcularea taxelor
asupra mijloacelor de transport etc.
Cotele procentuale de impunere se aplica numai bazelor impozabile
exprimate valoric si pot fi:
proportionale;
progresive:
orizontale;
verticale:
simple;
compuse.
regresive.
Cotele proportionale de impunere sunt cele al caror procent ramâne
constant, indiferent de marimea obiectului impozabil, iar daca se face
raportul intre impozitul rezultat prin aplicarea lor si venitul
impozabil proportia ramâne nemodificata.
Cotele progresive de impunere cresc pe masura cresterii venitului
impozabil, fie intr-un ritm constant, fie intr-un ritm variabil. Ele pot
sa opereze atât orizontal, cât si vertical. In cazul progresivitatii
orizontale, la venituri impozabile egale ca marime, cota de impozit este
diferita in functie de natura venitului impozabil si de categoriile de
platitori. In cazul progresivitatii verticale cota de impozit creste pe
masura cresterii veniturilor, precum si in functie de natura venitului
impozabil si de categoriile de platitori.
La rândul lor, cotele progresive verticale sunt simple (globale) si
compuse (pe transe). In cazul cotelor progresive simple, procentul de
impunere aferent transei superioare a venitului impozabil se aplica
intregului venit impozabil realizat de catre platitor.
Cotele progresive compuse (pe transe) se determina separat, prin
aplicarea fiecarei transe a unui anumit procent, iar pentru obtinerea
impozitului total de plata fiind necesara insumarea impozitelor aferente
fiecarei transe.
Cotele regresive de impunere se diminueaza pe masura cresterii nivelului
impozabil, in scopul avantajarii platitorului.
7. Asieta fiscala exprima modul de asezare a impozitelor si include
totalitatea masurilor luate de organele fiscale pentru identificarea
subiectilor impozabili, stabilirea marimii materiei impozabile si a
cuantumului impozitelor datorate statului.
Asieta constata existenta unei creante fiscale a statului si creeaza
obligatia de plata a impozitelor in sarcina contribuabililor. Stingerea
acestei obligatii fiscale poarta denumirea de lichidare si se face, de
regula, prin incasarea impozitului.
8. Termenele de plata indica data pâna la care impozitul trebuie
platit. El este precizat in fiecare act normativ instituitor de venituri
bugetare. La fixarea termenelor de plata se au in vedere:
perioadele de realizare a veniturilor din care se platesc impozitele;
necesitatea alimentarii permanente a bugetului statului cu resurse
financiare;
dimensionarea optima a sumelor datorate statului de catre contribuabili.
De asemenea, precizarea termenelor de plata constituie o conditie
importanta in informarea platitorilor privind cât datoreaza statului si
când trebuie sa plateasca impozitul.
Termenele de plata au caracter imperativ, iar neachitarea impozitelor
pâna la termenele stabilite prin lege, atrage dupa sine obligatia
contribuabililor de a plati si majorari de intârziere sau sunt
sanctionati sub forma de popriri pe salarii, sechestrarea unor bunuri de
valoare identica cu suma impozitului datorat statului, vânzarea
acestora prin licitatie.
In afara celor opt elemente tehnice prezentate anterior, actul legal de
instituire a unui impozit trebuie sa mai cuprinda:
autoritatea si beneficiarul impozitului;
posibilitatea impozitului;
facilitatile fiscale acordate;
sanctiunile aplicabile si caile de contestatie (sau de atac).
Autoritatea impozitului reprezinta puterea publica ce instituie
impozitul, la care se adauga organele care aseaza si percep in mod
efectiv impozitul. In virtutea dreptului de suveranitate fiscala al
fiecarui stat, aceasta autoritate se stabileste prin Constitutie.
In România, dreptul de a institui impozite il are Parlamentul si in
anumite conditii consiliile locale sau judetene.
In statele federative, suveranitatea fiscala se exercita atât la
organele fiecarui stat component al federatiei, cât si de organele
federale. De regula, incasarea impozitelor se realizeaza printr-un
singur aparat administrativ, pentru a se reduce cheltuielile cu
administrarea acestora.
Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul
centralizat al statului (federatiei), bugetele comunitatilor locale sau
bugetele unor institutii publice, dupa caz.
Posibilitatea impozitului evidentiaza capacitatea economica a
contribuabililor de a plati impozitele, precum si baza de calcul luata
in considerare pentru stabilirea marimii impozitului.
In timp, posibilitatea impozitului a evoluat de la numarul barbatilor
din familie (in antichitate), la fumurile gospodariei, numarul de
ferestre sau aspectul exterior al locuintei (in evul mediu), la marimea
proprietatii, a veniturilor si a consumului (in economia contemporana).
Facilitatile fiscale aferente impozitului se pot concretiza, dupa caz,
in:
exonerari pentru anumite categorii de subiecti;
perioade de scutire;
reduceri de impozite;
restituiri de impozite.
Sanctiunile aplicabile au drept scop intarirea responsabilitatii
contribuabililor in ce priveste stingerea obligatiilor fiscale, in
favoarea beneficiarului, la termenele stabilite. In functie de natura
abaterii constatate de organele de control, acestea pot fi, in cazul
constatarii unor contraventii, sub forma de:
amenzi;
majorari de intârziere;
popriri asupra unor venituri;
confiscarea unor bunuri;
punerea sechestrului asupra unor bunuri si vânzarea acestora prin
licitatie.
In cazul evaziunii fiscale frauduloase sau a altor abateri grave se
retrage autorizatia de functionare si/sau se declanseaza procedura de
urmarire penala.
Caile de contestatie se refera la modalitatile prin care contribuabilii
pot ataca actele de impunere sau de sanctionare ale organelor de
control.
3.3. Principiile impunerii
Obiectivele social-economice urmarite prin politica fiscala,
dimensionarea, asezarea si perceperea impozitelor constituie elemente
esentiale ale sistemului fiscal si se intemeiaza pe anumite cerinte ce
dau rationalitate sistemului fiscal respectiv. Aceste cerinte sunt
cunoscute sub denumirea de principii ale impunerii si au fost formulate
initial, de Adam Smith, ca maxime sau principii fundamentale ale
impunerii. Potrivit lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului
trebuie sa stea urmatoarele principii sau maxime:
principiul justetii impunerii (echitatii fiscale), potrivit caruia
cetatenii fiecarui stat trebuie sa contribuie cu impozite la acoperirea
cheltuielilor publice in functie de veniturile pe care le obtin sub
protectia statului;
principiul certitudinii impunerii, vizeaza legalitatea impunerii si
presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie
certa si nu arbitrara, iar termenele, modalitatile de percepere a
impozitelor, sumele de plata trebuie sa fie clare si cunoscute de
fiecare platitor;
principiul comoditatii perceperii impozitelor, potrivit caruia
impozitele trebuie sa fie percepute la termenele si in modalitatile cele
mai convenabile pentru contribuabili;
principiul randamentului impozitelor presupune incasarea impozitelor cu
un minim de cheltuieli si totodata acestea sa fie cât mai putin
apasatoare pentru platitori.
Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie in 1988,
apreciaza ca principiile generale ale fiscalitatii intr-o societate
libera sunt urmatoarele:
individualitatea, potrivit careia fiscalitatea trebuie sa constituie un
mijloc de asigurare deplina a dezvoltarii personalitatii fiecarui
cetatean, conform propriilor sale aspiratii;
nediscriminarea, potrivit careia este necesara promovarea unor reguli
precise, unitare, valabile pentru toti, astfel ca impozitele sa fie
stabilite si percepute fara discriminari, indiferent de subiectii
acestora;
impersonalitatea, potrivit careia sunt preferate impozitele analitice,
asezate asupra fiecarui bun sau asupra fiecarei operatiuni in parte,
fata de cele sintetice, care sunt asezate asupra unor aspecte de
ansamblu ale activitatii contribuabililor (cifra de afaceri, capital,
venit s.a.);
neutralitatea impozitelor, potrivit careia impozitele trebuie sa fie
favorabile realizarii unei economii cât mai eficiente si sa nu frâneze
gestionarea optima a acesteia;
legitimitatea impozitelor se refera la adoptarea fiscalitatii in functie
de natura veniturilor (legitime sau nelegitme);
lipsa arbitrariului presupune perceperea impozitelor asezate pe baza
unor principii precise, simple si clare, care sa nu ocazioneze aparitia
arbitrariului.
Maximele lui Adam Smith si principiile lui Maurice Allais le regasim
cristalizate in stiinta finantelor publice ca:
principii de echitate fiscala;
principii de politica financiara;
principii de politica economica;
principii social-politice.
1. Principiile de echitate fiscala presupun impunerea diferentiata a
veniturilor si a averii in functie de puterea contributiva a subiectului
impozitului.
Echitatea fiscala reprezinta dreptate sociala in materie de impozite,
iar respectarea ei presupune indeplinirea simultana a urmatoarelor
conditii:
stabilirea unui minim neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit
a unui venit minim si a unei averi care sa permita satisfacerea nevoilor
de trai strict necesare (aceasta conditie este valabila numai in cazul
impozitelor directe);
sarcina fiscala sa fie stabilita in functie de puterea contributiva a
fiecarui contribuabil, adica in functie de marimea veniturilor si
averilor impozabile, de situatia personala a subiectului impozitului
(singur, casatorit, numarul persoanelor aflate in intretinerea sa etc.);
la o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei categorii
sociale sa fie stabilita in comparatie cu sarcina fiscala a altei
categorii sociale, respectiv sarcina fiscala a unei persoane sa fie
stabilita in comparatie cu sarcina altei persoane din aceeasi categorie
sociala;
impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toti subiectii care
realizeaza venituri dintr-o anumita sursa sau care poseda un anumit gen
de avere, exceptie facând doar persoanele care se situeaza sub un
anumit nivel (minimul neimpozabil).
Masura respectarii acestor principii rezulta din felul in care se
realizeaza impunerea care, asa cum am precizat anterior, se poate
efectua in cote fixe si cote procentuale.
Dintre sistemele de impunere utilizate in practica fiscala
internationala, cel care permite respectarea, in mare masura, a
cerintelor echitatii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor
progresive compuse.
2. Principiile de politica financiara cuprind cerintele de ordin
financiar ce trebuiesc indeplinite de orice impozit nou introdus in
practica. Astfel, acesta trebuie sa aiba un randament fiscal ridicat, sa
fie stabil si elastic.
Pentru ca un impozit nou introdus in practica sa aiba un randament
fiscal ridicat se cer a fi indeplinite mai multe conditii, si anume:
impozitul sa aiba un caracter universal, adica sa fie platit de toate
persoanele fizice si juridice care obtin venituri din aceeasi sursa sau
detin acelasi gen de avere sau isi apropie, prin cumparare, aceeasi
categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodata, ca
intreaga materie impozabila sa fie supusa impunerii;
sa nu existe posibilitati, legale sau nelegale, de sustragere de la
impunere a unei parti din materia impozabila;
cheltuielile aferente asietei impozitului sa fie cât mai reduse.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul sau nu se
modifica de-a lungul intregului ciclu economic. Altfel spus, randamentul
unui impozit nu trebuie sa creasca pe masura sporirii volumului
productiei si a veniturilor in perioadele favorabile ale ciclului
economic si nici sa se micsoreze in perioadele nefavorabile ale
acesteia.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta sa poata fi adaptat
permanent necesitatilor de venituri ale statului, respectiv daca se
inregistreaza o crestere a cheltuielilor bugetare acesta sa poata fi
majorat si invers. Din practica fiscala internationala rezulta ca, de
cele mai multe ori, elasticitatea impozitului actioneaza in sensul
majorarii acestuia.
O problema de politica financiara in materie de impozite o reprezinta
tipul si numarul de impozite care sa fie utilizate pentru procurarea
veniturilor necesare statului. In timp s-au conturat doua conceptii,
prima sustinând ca un singur impozit reprezentativ este suficient
(aceasta a fost promovata de fiziocrati), iar a doua sustinând
necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite. Conceptia
promovarii unui sistem pluralist de impozite este aplicata in practica
fiscala a majoritatii tarilor lumii, insa alegerea numarului si tipului
de impozite utilizate difera de la o tara la alta in functie de gradul
de dezvoltare economica, de traditii, de rezistenta anumitor categorii
sociale la introducerea unor impozite noi si de alte criterii luate in
considerare de catre guvernele si organele legiuitoare aflate in
exercitiu.
3. Principiile de politica economica vizeaza utilizarea de catre stat a
impozitelor nu numai pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii
cheltuielilor publice, ci si pentru incurajarea sau restrângerea
activitatii din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru
reducerea sau cresterea consumului unei anumite marfi, pentru extinderea
exportului sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru
limitarea inflatiei.
Astfel, pentru stimularea activitatii unor ramuri sau subramuri
economice, se pot adopta anumite masuri de ordin fiscal, cum sunt:
reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a marfurilor
autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea
impozitelor directe stabilite in sarcina intreprinzatorilor care isi
plaseaza capitalurile in ramura sau subramura respectiva, admiterea
amortizarii accelerate a capitalului fix din aceste domenii etc.
Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea
sau eliminarea impozitelor indirecte care le greveaza sau poate fi
restrâns prin majorarea cotelor utilizate pentru calculul impozitelor
indirecte aferente.
Extinderea relatiilor comerciale cu strainatatea poate fi stimulat si
prin promovarea unor masuri fiscale cum sunt:
acordarea unor prime pentru export;
restituirea integrala sau partiala a impozitelor indirecte aferente
marfurilor exportate;
reducerea taxelor vamale la importul anumitor marfuri si servicii
utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului;
scutirea de taxe vamale a importului unor marfuri sau pentru marfurile
provenite din anumite tari.
Restrângerea comertului exterior se poate realiza fie prin utilizarea
unor taxe vamale la import cu caracter protectionist, fie prin limitarea
accesului in tara a unor marfuri prin intermediul unor contingente
cantitative. De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili si in
cazul exportului unor materii prime, incurajându-se exportul de produse
finite.
4. Principiile social-politice ale impunerii se refera la faptul ca,
prin politica fiscala promovata, statele urmaresc si indeplinirea unor
obiective de natura social-politica. Prin realizarea acestor obiective,
guvernele urmaresc sa-si mentina increderea populatiei in politica pe
care o promoveaza, precum si influenta asupra unor categorii sociale. In
acest scop sunt promovate:
anumite facilitati fiscale in favoarea contribuabililor cu venituri
reduse sau care au in intretinere mai multe persoane fara venituri
proprii (copii, batrâni);
impozite speciale in sarcina persoanelor casatorite care nu au copii si
celibatarilor, pentru a stimula natalitatea;
impozitele indirecte care prin marimea lor limiteaza influentele
negative asupra sanatatii oamenilor, a consumului de tutun si bauturi
alcoolice etc.
3.4. Asezarea impozitelor
Asezarea impozitelor consta in a determina si evalua materia impozabila,
in vederea stabilirii bazei de impozitare asupra careia se va aplica
cota impozitului. Pentru asezarea impozitelor este necesara derularea
succesiva a urmatoarelor operatiuni:
stabilirea marimii obiectului impozabil;
determinarea cuantumului impozitului;
perceperea (incasarea) impozitului.
1. Stabilirea marimii obiectului impozabil are ca scop principal
constatarea si evaluarea materiei impozabile.
Pentru ca veniturile sau averea sa poata fi supuse impunerii este
necesara constatarea existentei acestora de catre organele fiscale si
apoi evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile, care vizeaza determinarea marimii
acesteia, se poate realiza apelând fie la metoda evaluarii indirecte
(bazata pe prezumtie), fie la metoda evaluarii directe (bazata pe
probe), asa cum este prezentat in figura 4.6.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil se
utilizeaza, in special, in cazul impozitelor reale si consta in
stabilirea cu aproximatie a valorii obiectului impozabil de natura
terenurilor, cladirilor, activitatilor industriale etc., fara sa se ia
in consideratie situatia persoanei care detine obiectul respectiv.
De exemplu, in cazul impozitului funciar, erau folosite pentru
stabilirea marimii obiectului impozabil criterii cum sunt:
suprafata de teren, cu sau fara luarea in considerare a destinatiei
acestuia;
pretul pamântului;
cantitatea de samânta folosita;
numarul animalelor din gospodarie;
arenda s.a.
In cazul impozitului pe cladiri erau utilizate criterii cum sunt:
numarul si destinatia camerelor;
numarul de ferestre si usi;
aspectul exterior;
numarul cosurilor de fum;
chiria prezumata s.a.
Aceasta evaluare prezinta avantajul ca este simpla si putin
costisitoare, dar conduce la o impunere aproximativa, ceea ce se
rasfrânge negativ asupra echitatii
fiscale.
Figura 5 – Metode de evaluare a materiei impozabile
Evaluarea forfetara presupune atribuirea unei valori obiectului
impozabil de catre organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,
fara a se avea pretentia de exactitate.
Evaluarea administrativa se realizeaza pe baza datelor pe care organele
fiscale le au la dispozitie. Valoarea materiei impozabile stabilita de
catre fisc este comunicata subiectului impozitului, iar daca acesta nu
este de acord cu evaluarea facuta, are dreptul sa o conteste prezentând
argumentele necesare.
Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane se efectueaza atunci
când marimea obiectului impozabil este cunoscuta de o alta persoana
decât subiectul impozitului, iar aceasta persoana este obligata prin
lege sa depuna la organele fiscale o declaratie in acest scop.
Desi aplicabilitatea sa este limitata, ea prezinta avantajul eliminarii,
intr-o anumita masura, a posibilitatii sustragerii de la impunere a unei
parti din materia impozabila, deoarece terta persoana care declara
venitul impozabil nu este interesata sa-l subevalueze.
Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) se
realizeaza cu participarea directa a subiectului impozitului, care este
obligat sa tina evidenta veniturilor si cheltuielilor ocazionate de
activitatea pe care o desfasoara, sa intocmeasca un bilant fiscal si sa
prezinte, organelor fiscale, o declaratie specifica, din care sa rezulte
veniturile sau averea aflate sub incidenta fiscalitatii.
Pe baza declaratiei primite, organele fiscale determina marimea materiei
impozabile, uzând de prezumtia sinceritatii contribuabililor.
Desi are cea mai larga aplicabilitate, aceasta modalitate de realizare a
evaluarii marimii materiei impozabile prezinta dezavantajul ca face
posibila sustragerea de la impunere a unei parti din materia impozabila
datorita intocmirii unor declaratii nesincere.
2. Determinarea cuantumului impozitului presupune stabilirea:
persoanei care efectueaza calculul (contribuabilul de drept sau organul
fiscal);
cota de impunere;
reducerile si majorarile acordate;
procedeul de calcul.
Pentru a determina cuantumul prelevarii fiscale este necesara optiunea
intre recurgerea la cote cu tarife specifice (fixe) sau la cote
procentuale. Cu câteva exceptii, cotele de impunere, actuale, sunt sub
forma procentuala si reprezinta o forma de manifestare a personalizarii
impozitului.
Fiecarui impozit ii sunt specifice nivelul si numarul cotelor de
impunere. In practica fiscala se poate utiliza fie o cota de impunere
generala, fie o cota standard si un anumit numar de cote inferioare sau
superioare acesteia, fie o cota aditionala fata de cota standard, in
functie de anumite obiective ale politicii fiscale.
De asemenea, este necesara precizarea procedeului de calcul,
alegându-se intre procedeul impunerii proportionale, a progresivitatii
simple sau a progresivitatii compuse.
Conform procedeului de calcul ales, in urma aplicarii cotei asupra bazei
de impozitare se obtine cuantumul prelevarii fiscale. In cazul anumitor
impozite directe se pot opera fie reduceri, fie majorari. Dupa aplicarea
acestor reduceri sau majorari legale, se determina cuantumul final al
prelevarii fiscale datorate.
3. Perceperea impozitelor reprezinta ultima operatiune din cadrul
asezarii impozitelor.
Dupa determinarea marimii impozitului, organele fiscale trebuie sa aduca
la cunostinta contribuabililor atât cuantumul impozitului datorat
statului, cât si termenele de plata a acestuia si ulterior se trece la
incasarea lui.
In timp, s-au utilizat mai multe metode de percepere a impozitelor, cum
sunt:
strângerea acestora de catre unul din contribuabilii fiecarei
localitati;
incasarea impozitelor prin intermediul unor concesiuni;
perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului cunoscut
sub denumirea de fisc sau de aparat fiscal.
In prezent, s-a generalizat metoda incasarii impozitelor printr-un
aparat fiscal propriu, folosindu-se urmatoarele modalitati:
direct de catre organele fiscale de la platitori;
prin stopajul la sursa;
prin aplicarea de timbre fiscale.
a) Incasarea impozitelor de catre organele fiscale direct de la
platitori se realizeaza prin:
prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale si achitarea
impozitului datorat din proprie initiativa (aceste impozite se numesc
portabile);
deplasarea incasatorilor la domiciliul platitorilor si incasarea
impozitelor datorate (aceste impozite se numesc cherabile).
b) Stopajul la sursa consta in retinerea si varsarea impozitului datorat
statului de catre o terta persoana.
c) Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practica in cazul
taxelor datorate statului pentru actiunile in justitie si, de asemenea,
pentru taxele privind actele, certificatele si diferitele documente
elaborate de notariatele si de organele administratiei de stat.
INCLUDEPICTURE d "Image11.gif"
Figura 6 – Metode de percepere a impozitelor
4.Clasificarea impozitelor
In practica fiscala internationala intâlnim o diversitate de impozite,
care se deosebesc ca forma si continut. De aceea, pentru a identifica
usor efectele diferitelor categorii de impozite in plan economic,
financiar, social si politic este necesara gruparea acestora pe baza
urmatoarelor criterii:
trasaturile de fond si de forma ale impozitelor;
obiectul asupra carora se aseaza;
scopul urmarit de stat prin instituirea lor;
frecventa perceperii lor;
institutia care le administreaza.
A. In functie de trasaturile de fond si de forma, impozitele se grupeaza
in:
impozite directe;
impozite indirecte
1. Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane
fizice sau/si juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, pe
baza cotelor legale de impunere si se percep direct de la subiectul
impozitului la anumite termene precis stabilite. De regula, in cazul
acestor impozite, subiectul si suportatorul impozitului sunt una si
aceeasi persoana.
Pe baza criteriilor care stau la baza asezarii impozitelor directe,
acestea se grupeaza in:
a) impozite reale (obiective, pe produs), care:
se stabilesc in legatura cu detinerea unor obiecte materiale (cum sunt
pamântul, cladirile, magazinele etc.), facându-se abstractie de
situatia personala a subiectului impozitului;
au cunoscut o larga aplicabilitate in perioada capitalismului
premonopolist, dar ele se practica si in prezent in cazul cladirilor,
terenurilor ocupate de cladiri, exploatarilor agricole;
in aceasta categorie se includ:
impozitul funciar;
impozitul pe cladiri;
impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere;
impozitul pe capitalul mobiliar sau banesc.
b) impozite personale (subiective), care:
se aseaza asupra veniturilor sau averii avându-se in vedere si situatia
personala a subiectului impozitului;
in aceasta categorie se includ:
impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
impozitele pe veniturile societatilor de capital;
impozitele pe averea propriu-zisa;
impozitele pe circulatia averii;
impozitele pe sporul de avere.
2. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzarii unor bunuri si al
prestarii unor servicii, fiind varsate la bugetul public de catre
producatori, comercianti sau prestatori de servicii si suportate de
catre consumatorii bunurilor si serviciilor impozabile.
In cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect
al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului
acestora.
In functie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupeaza
in:
taxe de consumatie;
venituri care provin de la monopolurile fiscale;
taxe vamale;
taxe de timbru si de inregistrare.
B. Avându-se in vedere obiectul asupra carora se aseaza, impozitele se
clasifica in:
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite pe consum (sau pe cheltuieli).
C. In functie de scopul urmarit de stat prin introducerea lor,
impozitele se grupeaza in:
1. Impozite financiare, instituite de stat in scopul realizarii de
venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de
exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumatie etc.).
2. Impozite de ordine, introduse de stat in scopul limitarii unei
activitati anume sau in vederea realizarii unor obiective nefiscale cum
sunt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate asupra consumului de
alcool si tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping in scopul
limitarii importului anumitor marfuri ce au pret de dumping.
D. Dupa frecventa cu care se realizeaza (respectiv, se percep la buget),
distingem:
1. Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de
regula, anual), fiind inscrise in cadrul fiecarui buget public.
2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie in situatii
exceptionale (cum ar fi, de pilda, in situatii de criza si razboi) si se
percep o singura data, motiv pentru care ele nu sunt inscrise in bugetul
public.
E. Dupa institutia care le administreaza, impozitele se grupeaza in
functie de tipul statelor in care se instituie si percep, astfel:
– in statele de tip federal distingem:
impozite federale;
impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau
provinciilor membre ale federatiilor;
impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau judetelor, ale
municipiilor, oraselor si comunelor.
– in statele de tip unitar distingem:
impozite ale administratiei centrale de stat;
impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.
4.1. IMPOZITE DIRECTE
4.1.1. Caracterizare generala
In decursul timpului, impozitele directe au evoluat o data cu
dezvoltarea economiei, ele stabilindu-se pe diferite obiecte materiale,
genuri de activitati, pe venituri sau pe averi.
Fiind individualizate, impozitele directe constituie cea mai veche forma
de impunere. Desi s-au practicat si in orânduirile precapitaliste, o
diversificare si extindere mai mari au cunoscut abia in capitalism.
In primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele asezate pe
obiecte, materiale si genuri de activitati (adica impozitele de tip
real) au fost inlocuite treptat cu impozitele stabilite pe diferite
venituri (salarii, profit, renta) sau pe avere (mobiliara sau
imobiliara), adica cu impozite de tip personal.
Incepând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, datorita
cresterii continue a cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat
de stat prin introducerea impozitelor personale nu a fost suficient
pentru acoperirea acestora, astfel incât s-a recurs si la impunerea
indirecta.
Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate in functie de
marirea venitului sau a averii si au termene de plata stabilite si
cunoscute in anticipatie, ele sunt preferabile fata de impozitele
indirecte.
Impozitele directe prezinta urmatoarele avantaje:
constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp si pe care se
poate baza la anumite intervale de timp;
indeplinesc obiective de justitiei fiscala, deoarece sunt exonerate
veniturile necesare minimului de existenta;
se calculeaza si se percep relativ usor.
Impozitele directe prezinta si urmatoarele dezavantaje:
nu sunt agreabile platitorilor;
se apreciaza ca nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar
avea interes sa devina nepopulare, prin cresterea acestor impozite;
pot genera abuzuri in ce priveste asezarea si incasarea impozitelor.
Impozitele directe pot fi reale si personale.
4.1.2. Impozitele reale
Impozitele reale au fost larg utilizate in perioada capitalismului
ascendent.
In primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pamântul
reprezenta principalul mijloc de productie, in anumite tari europene a
fost introdus impozitul funciar (pe pamânt). Marimea acestui impozit se
stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:
numarul plugurilor utilizate in vederea lucrarii pamântului;
suprafata terenurilor cultivate;
calitatea terenurilor cultivate;
marimea arenzii;
pretul pamântului etc.
Utilizarea acestor criterii, in stabilirea impozitului funciar, nu
permitea stabilirea reala si corecta a capacitatii de plata a
proprietarului funciar, deoarece se aveau in vedere numai unii dintre
factorii care influentau nivelul productiei agricole. De aceea, un pas
important in stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar
l-a reprezentat introducerea cadastrului.
Cadastrul reprezinta atât actiunea de descriere a bunurilor funciare
din fiecare localitate, cu precizarea veniturilor pe care le produc,
cât si registrele in care figureaza inscrisi contribuabilii cu bunurile
lor, pe baza carora se stabileau impozitele directe. Cadastrul este, de
fapt, starea civila a terenurilor si a fost folosit nu numai pentru
impozitul funciar, ci si pentru alte impozite denumite cadastrale.
In afara de pamânt, impozitul real s-a calculat si pentru cladiri in
functie de destinatia lor (locuinte, magazine, birouri etc.).
Stabilirea impozitului pe cladiriavea la baza, de asemenea, anumite
criterii, cum sunt:
numarul si destinatia camerelor;
suprafata construita;
numarul usilor, ferestrelor si al cosurilor;
suprafata curtii;
marimea chiriei etc.
Utilizarea acestor criterii nu asigura o imagine clara asupra marimii
obiectului impozabil, iar impunerea devenea inechitabila.
Datorita dezvoltarii manufacturilor, a fabricilor, a comertului si a
altor activitati libere, numarul mestesugarilor , fabricantilor,
comerciantilor si liber-profesionistilor a crescut. Pentru impunerea
acestora, a fost instituit impozitul pe activitatile industriale,
comerciale si profesiile libere, care avea la baza stabilirii lui, de
asemenea, anumite criterii de ordin exterior, ca de exemplu:
marimea localitatii in care se desfasurau aceste activitati;
natura intreprinderii (atelier, fabrica, comert cu ridicata, comert cu
amanuntul etc.);
marimea capitalului;
numarul lucratorilor;
capacitatea de productie;
forta motrice folosita etc.
Nici acest impozit nu era asezat in functie de capacitatea contributiva
a platitorului si nu asigura echitate fiscala.
Dezvoltarea industriei si comertului a generat extinderea relatiilor de
credit, a activitatii bancare si a comertului cu hârtii de valoare. In
aceste conditii a aparut o categorie de persoane care s-a ocupat cu
plasarea propriilor capitaluri banesti in operatii speculative, iar
pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe capitaluri banesti.
Acest impozit se stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care
debitorul le platea pentru capitalul luat cu imprumut, fie in functie de
volumul dobânzilor pe care creditorul le incasa pentru capitalul
acordat cu imprumut.
Si acest impozit a avut un randament fiscal scazut, deoarece atât
debitorul cât si creditorul nu erau interesati sa informeze corect
organele fiscale despre relatiile de credit existente intre ei, pentru a
se sustrage de la obligatiile de plata.
Unele impozite de tip real se practica si in prezent intr-o serie se
tari in curs de dezvoltare (in special exploatatiile agricole sunt
supuse unor impozite de tip real).
4.1.3. Impozitele personale
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea si in primele decenii ale
secolului al XX-lea, in diverse tari s-a trecut de la impozitul de tip
real la cel de tip personal.
Spre deosebire de cele reale, impozitele personale privesc in mod direct
persoana contribuabilului.
Inlocuirea impunerii reale cu impunerea personala se datoreaza mai
multor cauze, astfel:
in primul rând, muncitorii din perioada capitalismului ascendent fiind
lipsiti de proprietati funciare, cladiri sau capitaluri mobiliare nu
puteau fi supusi la plata impozitelor reale; in schimb ei suportau greul
impozitelor indirecte;
in al doilea rând, trecerea la impozitele personale a devenit o
necesitate, deoarece impozitele indirecte erau tot mai greu de suportat
de cei cu venituri mici.
Drept urmare, s-a recurs la o anumita diferentiere a sarcinii fiscale,
in functie de marimea veniturilor sau a averii si de situatia personala
a fiecarui platitor, ceea ce a marcat, de fapt, trecerea la sistemul
impozitelor personale.
Impozitele personale se intâlnesc sub forma:
impozitelor pe venit;
impozitelor pe avere.
4.1.4. Impozitul pe venit
Forma de baza a impozitelor personale, impozitele pe venit, au fost
introduse in perioada când s-a inregistrat o diferentiere suficienta a
veniturilor realizate de diferite categorii sociale. Practic,
introducerea acestor impozite a fost posibila când muncitorii si
functionarii realizau venituri sub forma salariilor, când industriasii,
comerciantii si bancherii realizau venituri sub forma profitului, iar
proprietarii funciari sub forma rentei.
In calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar atât persoanele
fizice, cât si cele juridice care realizeaza venituri din diferite
surse.
4.1.4.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au
domiciliul sau rezidenta intr-un anumit stat, precum si persoanele
nerezidente care realizeaza venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele exceptii prevazute de lege.
De la plata impozitului pe venit sunt scutiti, frecvent, suveranii si
familiile regale, diplomatii straini acreditati in tara respectiva (cu
conditia reciprocitatii), uneori militarii, institutiile publice si
persoanele fizice care realizeaza venituri sub nivelul minimului
neimpozabil.
Obiectul impozabil il reprezinta veniturile obtinute din industrie,
agricultura, comert, banci, asigurari, profesii libere etc. de catre
proprietari, intreprinzatori, mici mestesugari, muncitori, functionari,
liber-profesionisti.
Venitul impozabil reprezinta suma care ramâne dupa ce se efectueaza
anumite scazaminte din venitul brut, cum sunt:
cheltuielile de productie;
sumele prelevate la fondul de amortizare si la cel de rezerva;
primele de asigurare platite;
dobânzile platite pentru creditele primite;
cotizatiile la asigurarile de boala, de accidente si somaj, precum si la
casele de pensii;
pierde
