Referat Comportamentul Ursilor In Lumea Animala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Comportamentul Ursilor In Lumea Animala si de asemenea puteti face Download Referat Comportamentul ursilor in lumea animala

Citeste fragmente din Referat Comportamentul Ursilor In Lumea Animala

COMPORTAMENTUL URŞILOR ÎN LUMEA ANIMALĂ URŞII Pe vremuri urşii erau răspândiţi şi numeroşi în cea mai mare parte a emisferei nordice. În cadrul familiei urşilor se disting şapte specii, care trăiesc în regiuni diferite ale lumii şi au caracteristici individuale. În ciuda faptului că au mărimi foarte variate, toţi urşii au corpul greu şi masiv, picioare scurte şi robuste şi cozi micuţe. Labele lor sunt plate şi mari, toate patru fiind prevăzute cu cinci gheare lungi şi ascuţite ca lama, care, spre deosebire de ghearele pisicii, sunt neretractibile. Întregul corp este acoperit de o blană deasă, variată în lungime şi culoare. Ochii şi urechile perfect rotunjite sunt mici în comparaţie cu capul, de obicei alungit şi lat. Nasul lor este umed şi lucios, ca al câinelui. Mersul obişnuit al ursului este în patru labe şi aparent stângaci, dar uneori se ridică pe membrele posterioare şi poate să meargă clătinat câţiva paşi. El este plantigrad – adică umblă pe călcâiele şi tălpile picioarelor, asemenea omului. La nevoie el poate să o ia la galop şi să atingă viteze impresionante de 50-60 km pe oră. Speciile mai mici sunt căţărătoare deosebit de agile, adesea se aventurează în vârfurile copacilor şi uneori chiar dorm acolo. Toţi urşii ştiu să înoate, dar ursul polar este cel mai bun înotător din toată familia. Hrana Calificaţi drept carnivori, urşii sunt de fapt animalele cele mai puţin carnivore din toate mamiferele de acest fel, materia vegetală constituind cea mai mare parte a hranei lor. Mai degrabă decât carnivore, ele sunt animale omnivore şi oportuniste – adică mănâncă şi plante şi animale, în funcţie de ce pot găsi mai uşor. De-a lungul secolelor dinţii lor au evoluat de la cei tipici pentru carnivore la dinţi potriviţi unei alimentaţii mai puţin specializate. Excepţia este ursul polar (sau ursul alb); pustiurile înzăpezite şi îngheţate în care trăieşte acesta oferă puţină materie vegetală, aşa că acest urs este un vânător activ de animale – în special foci. Alţi urşi sunt în continuă căutare de fructe, bulbi, tuberculi, nuci şi ghinde, completându-şi hrana şi cu insecte, cu mierea şi hrana albinelor sălbatice, când găsesc aceste delicatese. Ei mănâncă de asemenea mamifere şi reptile mici dacă le găsesc, şi nu se sfiesc să atace miei, porci şi mistreţi sau membri rătăciţi ai unui elan. Cei mai mulţi urşi sunt activi în timpul zilei şi activitatea lor principală este căutarea hranei. Mirosul este cel mai bine dezvoltat dintre simţurile lor şi adesea pot fi văzuţi oprindu-se din mers şi adulmecând aerul. Urşii din regiunile mai reci, cu excepţia ursului polar, se hrănesc de zor în timpul toamnei pentru a acumula cât mai multă grăsime înaintea somnului de iarnă. Pe măsură ce se răceşte vremea şi zăpada acoperă pământul, urşii îşi caută un bârlog şi îl căptuşesc cu ierburi, frunze şi muşchi. Bârlogul poate fi o peşteră sau o scobitură bine ferită între stânci mari, sau poate fi chiar săpat de urs într-o pantă abruptă la baza unui copac mare. Ursul nu hibernează total, în sensul că temperatura corpului său şi ritmul pulsului nu scad, deşi bătăile inimii încetinesc. El cade într-un somn adânc şi rămâne inactiv zile în şir, dar uneori când e cald se mai trezeşte şi porneşte în căutare de hrană. După ce doarme în jur de şase luni, ursul iese din bârlog, foarte slăbit, primăvara. Înmulţirea Perioada de împerechere la urşii din regiunea temperată şi cea arctică este de obicei primăvara. Adevărata perioadă de gestaţie este scurtă, dar pentru că naşterea nu se produce decât la mijlocul perioadei de hibernare, implantarea ovulului fecundat în peretele uterului femelei urs are loc abia în octombrie sau noiembrie. Acest proces este cunoscut sub numele de ,,implantare întârziată”. Toate speciile de urs nasc pui incredibil de mici, cel mai adesea gemeni. Puii nou- născuţi cântăresc doar între 200- 700 g, arată ca puii de şobolan şi sunt orbi, fără dinţi şi practic lipsiţi de păr. Ei rămân în bârlog lângă ursoaică, hrănindu-se cu laptele ei abundent şi crescând repede. Puii rămân alături de mamă în primii doi sau trei ani de viaţă, după care ea va fi din nou pregătită pentru împerechere, aşa încât femelele mature petrec o mare parte din viaţa lor cu puii. ♠☺♠Există şapte specii de urşi în cinci genuri. Habitatele se întind de la regiunea arctică până la tropice. Denumirea speciei Lungimea corpului Înălţimea până la umăr Greutatea Durata de viaţă Ursul polar Masculi 2,5- 3m Femele 2- 2,5 m --------- Masculi 400-640 kg Femele 175- 300 kg 20- 30 de ani Ursul brun Până la 1,8 m 1- 1,5 m 70- 780 kg (masculii sunt cu 20- 80% mai grei decât femelele) 30- 40 de ani Ursul negru american 1,3- 1,8 m 90- 100 m 80- 270 kg(masculii sunt cu 10- 50% mai grei decât femelele) 30- 35 de ani Ursul ne-gru asiatic 1,3- 1,7 m --------- Masculi 50-180 kg Femele 42- 70 kg 20- 24 de ani Ursul soare 1- 1,4 m 70 cm 27- 65 kg Necunos- Ursul leneş Ursul cu ochelari 1,5- 1,9 m 1,3- 2,1 m 60- 90 cm 70- 80 cm 90- 135 kg 80-200 kg 30 de ani 20- 25 de ani Ursul polar Pustiurile îngheţate ale regiunilor arctice care înconjoară Polul Nord, întinzându-se până în Rusia, Norvegia, Groenlanda, Canada şi SUA, sunt patria neprietenoasă a ursului polar. El poate fi găsit cel mai des acolo unde apele îngheţate întâlnesc malul, simţindu-se în largul lor aici, urşii polari sunt înotători şi scufundători excelenţi, înotând cu o viteză de aproximativ 20 km pe oră şi capabili să rămână scufundaţi până la două minute. Focile sunt hrana esenţială a ursului polar, preferate fiind focile inelate. Femelele gestante stau în bârlog pe timp de iarnă, săpându-şi de obicei un adăpost în zăpadă adunată de vânt în apropierea malului. Masculii rămân treji şi activi în tot timpul anului. Puii micuţi se nasc în bârlog în decembrie şi ianuarie şi ies la lumină cu mama lor după vreo trei luni. Ursul brun Ursul brun a rămas încă cel mai răspândit dintre toate speciile de urs, deşi a dispărut din multe regiuni unde pe vremuri se găsea în număr mare. Este răspândit în America de Nord, Canada, nordul Europei, Rusia, Mexic, Spania, Turcia, Iran şi în Munţii Himalaya, chiar şi în Japonia. Două dintre subspeciile acestui urs – grizzly din America de Nord, şi kodiak care rivalizează cu ursul polar pentru titlul de cel mai mare carnivor terestru. Culoarea blănii variază enorm, de la gălbui, roşcat sau negru- maroniu, cenuşiu sau argintiu, până la blana brună cu vârfuri albe a ursului grizzly. Ghearele urşilor bruni sunt deosebit de lungi şi se dovedesc a fi unelte şi arme eficiente. Ursul negru asiatic Puţin mai mic decât ruda sa din Lumea Nouă, ursul negru asiatic locuieşte în munţi şi păduri din Iran, Asia, Coreea şi Japonia. Blana sa este de obicei de un negru strălucitor, dar poate fi şi brună sau brun- roşcată. Căţărător agil, el se hrăneşte adesea în copaci făcându-şi un fel de cuib din ramuri rupte trăgându-le spre el pentru a le culege frunzele şi fructele. Se pare că numai urşii din partea nordică a arealului stau în bârlog pe timpul iernii, timp în care îşi nasc şi puii. Cei din regiunile sudice pot hiberna şi ei pe perioade scurte sau pur şi simplu coboară în zone cu înălţime redusă şi mai călduroase, unde rămân tot timpul anului. Cel mai mic dintre urşi, ursul soare, se găseşte în sudul Chinei, în Birmania şi în sud- estul Asiei până în Malaezia, Borneo şi insulele Indoneziei. Având blana scurtă, neagră şi lucioasă el şi-a primit numele după semnele portocalii de pe piept, în formă de semilună. Omnivor şi el, ursul soare e cunoscut şi sub numele de urs mâncător de miere, aceasta fiind hrana sa preferată. După ce localizează un cuib, îl deschide cu ghearele puternice pentru a extrage mierea şi scotoceşte prin el aparent nestingherit de înţepăturile pe care le primeşte. Ursul soare este activ în tot timpul anului şi se poate împerechea oricând, micuţii pui fiind născuţi într-un ascunziş din arboret. Se crede că aceşti urşi au o singură pereche. Ursul negru american Acesta este cel mai mic dintre urşii Americii de Nord, dar şi cel mai răspândit şi mai numeros în această zonă. Greutatea sa redusă îl face mai priceput la căţărarea copacilor, ceea ce îi place să facă foarte des. Deşi numit ursul negru, culoarea blănii variază de la alb sau argintiu la brun şi de la negru- albăstrui la negru. Botul este de obicei castaniu. Cu adevărat omnivor, ursul negru este adesea văzut în parcurile naţionale din America dând iama prin containerele de gunoi şi prin locurile de tabără ale vizitatorilor. În rest hrana lor variază în funcţie de anotimp şi de loc; în partea nordică a arealului său, hrana favorită o constituie lemingii, puii de elan şi somonii. Ursul leneş Specia cea mai puţin asemănătoare cu ursul obişnuit este ursul leneş, un locuitor al regiunilor împădurite din India şi Sri Lanka. Diferenţa în înfăţişarea sa e dată de blana neagră, lungă şi aspră. Botul său lung şi albicios este numai în mică măsură acoperit cu păr, şi se termină în buze goale şi extrem de flexibile. Ghearele sale lungi şi curbate îi permit să stea agăţat de crengi cu capul în jos, ca un leneş, de unde îi vine şi numele. Deşi se bucură de hrană variată, ca majoritatea urşilor, hrana principală a ursului leneş o constituie termitele. Nările care se pot închide, un cer al gurii scobit şi absenţa unor dinţi din faţă sunt adaptări la modul de hrănire al acestor animale. După ce îşi deschide un cuib, ursul îşi introduce buzele în el şi suflă pentru a-l curăţa de praf, după care aspiră insectele cu o forţă imensă. Aceşti urşi stau în bârlog mai mult pentru adăpostul pe care-l oferă, decât pentru hibernare. În Sri Lanka ei se pot înmulţi în orice perioadă a anului, în India perioada de împerechere este aprilie şi iunie. Ursul cu ochelari Trăieşte în zona cea mai sudică a arealului, în America de Sud, între Venezuela şi Chile. El şi-a primit numele după dungile gălbui care îi înconjoară ochii şi nasul, întinzându-se uneori până la gât. Ursul cu ochelari este considerat cel mai vegetarian dintre toţi urşii, hrana lui incluzând şi plante foarte tari. Este un bun căţărător, caută şi se odihneşte printre crengile copacilor. Activ în tot timpul anului, el naşte pui de obicei în ianuarie într-un cuib ferit, la sol. Toate speciile de urşi au fost vânate de-a lungul secolelor, uneori pentru hrană, alteori pentru a fi vânduţi grădinilor zoologice, şi adesea doar ca trofee. În plus, multe specii sunt ameninţate pentru că habitatele lor, care în trecut erau erodate de extinderea nemiloasă a civilizaţiei umane. Şi ursul grizzly este o specie ameninţată. El a dispărut din multe regiuni şi este acum periciclat în unele zone. Ursul cu ochelari, ursul soare, ursul negru asiatic sunt toţi înregistraţi ca specii pe cale de dispariţie. Ursul negru american este mai răspândit în arealul său, deşi în trecut a fost vânat fără reţineri. În prezent vânarea sa este controlată. Ursul polar a fost mai demult foarte periciclat ca specie, însă din anii 1970 a fost protejat şi în ultimii ani numărul de urşi polari a crescut. Nici ursul leneş nu este considerat ameninţat, deşi habitatul său este supus unei distrugeri crescânde. Bibliografie: Arborele lumii -Animale şi Plante- Encarta 2002 PAGE PAGE 5 쥁@