Referat Domenii De Aplicare Si Interes Ale Recombinarilor Genetice.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Domenii De Aplicare Si Interes Ale Recombinarilor Genetice.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Domenii de aplicare si interes ale recombinarilor genetice.rtf

Citeste fragmente din Referat Domenii De Aplicare Si Interes Ale Recombinarilor Genetice.rtf

Pagina 3 Domenii de aplicare si interes ale recombinarilor genetice Noi metode de diagnostic ºi de cercetare Tehnicile de recombinare geneticã oferã noi posibilitãþi de diagnostic medical. Într-adevãr, infime cantitãþi de ADN ºi ARN virale pot fi izolate, compoziþia lor ºi secvenþa lor nucleotidicã pot fi determinate ºi replicarea lor realizatã. Aceste date relative la acizii nucleici ar permite aºadar sã distingem diferite categorii de virusuri ºi aceste tehnici ar deveni unelte preþioase în epidemiologie ºi în stabilirea diagnosticelor medicale. Aceste tehnici ºi în general cele relative la sinteza acizilor nucleici îºi dau ºi ele concursul la metodele de cercetare ale funcþiilor cerebrale la nivel molecular. Astfel a fost pusã în evidenþã prezenþa hormonilor polipeptidici în creier, dupã care s-a demonstrat, în mai multe laboratoare, cã antiserurile preparate vis-a-vis de aceºti hormoni se fixau pe anumite zone ale creierului. Este posibil sã fie sintetizate molecule de ADN-copie, ale cãror secvenþe nucleotidice corespund celei a aminoacizilor hormonilor polipeptidici, apoi aceºti ADN sã fie puºi în prezenþa unor celule nervoase care ar putea sã sintetizeze aceºti hormoni; aceastã hibridare între ADN-ul copie ºi ARN-ul mesager va fi cu atât mai puternicã cu cât similitudinea va fi mai mare între hormonii cercetaþi ºi substanþele sintetizate în celulele nervoase. Secvenþa nucleotidicã a unor ARN-mesageri va putea fi dupã aceea analizatã în aºa fel încât sã se poatã stabili eventuale diferenþe între hormonii polipeptidici cunoscuþi ºi substanþele sintetizate de neuroni. Un asemenea mod de abordare este mult mai rapid decât metodele imunologice clasice, care constau mai întâi în purificarea hormonilor polipeptidici, apoi în prepararea anticorpilor corespunzãtori, care sunt, dupã aceea, testaþi pe creier sau pe celulele nervoase. Biomateriale Protezele ºi dispozitivele de sprijin, destinate sã înlocuiascã pãrþi deficiente ale organismului, sau sã remedieze disfuncþionarea lor, au fost realizate cu ajutorul polimerilor (poliesteri, siliconi, polimetacrilamida de metil, polietilena), al aliajelor metalice (oþeluri inoxidabile, aliaj pe bazã de crom, cobalt ºi molibden, titan ºi aliaje pe bazã de titan), al ceramicilor (aluminã densã, vitroceramici), al materialelor combinate (carbon-carbon, polimeri-fibre de grafit sau de sticlã). La contactul cu aceste materiale diverse se produc reacþii ale þesuturilor care fac necesarã înlãturarea protezei. Pentru a evita aceste reacþii sau pentru a le atenua considerabil a fost creatã a nouã categorie de materiale, biomaterialele. Este vorba de materialele biocompatibile, destinate “sã lucreze sub constrângere biologicã” (Jozefonvicz ºi Jozefonwicz, 1982) ºi prin aceasta adaptate diverselor aplicaþii. Piaþa biomaterialelor este caracterizatã printr-o dezvoltare rapidã: 20% pe an în Franþa, de exemplu, cu o cifrã de afaceri estimatã la 500 000 000 de franci în 1978 (Jozefonvicz ºi Jozefonwicz, 1982). În domeniul chirurgiei cardiovasculare, cercetãrile asupra biomaterialelor se orienteazã cãtre descoperirea de noi mijloace pentru obþinerea unor suprafeþe de polimeri anticoagulante, de exemplu: poliesterul, polietilena, polizaharidele, pentru realizarea unor înlocuitori având proprietãþile anticoagualante ale heparinei. Obþinându-se în felul acesta tuburi de diametru foarte mic, ele vor putea fi utilizate ca punþi coronariene pentru tratarea cu mai mult succes a infarctului de miocard. Folosirea aliajelor metalice în protezele articulaþiilor creeazã probleme, deoarece proprietãþile lor mecanice ºi cele ale osului sunt foarte diferite. Ceramicile, mai ale aluminele arse posedã, în schimb, o biocompatibilitate excelentã, o mare rezistenþã la uzurã, dar fragilitatea lor la ºoc este ridicatã. Biomateriale cu structura chimicã învecinatã celei a osului, derivate din fosfaþi de calciu, hidroxiapatitele, oferã avantajul cã pot fi colonizate de celule osoase din cauza structurii lor poroase ºi a analogiei chimice cu þesutul osos. Din 1974, au început sã se fabrice compuºi, pe bazã de hidroxiapatite, de fosfoaluminaþi de calciu ºi de fluoroapatite (Jozefonvicz ºi Jozefonwicz, 1982). Fibrele pe baza compuºilor carbon-carbon, epoxi-carbon, polimeri biodegradabili-fibre de carbon sunt chemate sã joace un rol important în elaborarea protezelor de tendoane ºi ligamente. Utilizarea polimerilor biodegradabili (copolimeri ai acidului lactic) ar prezenta avantajul evitãrii reintervenþiei chirurgicale necesare pentru scoaterea plãcilor de imobilizare puse la o primã intervenþie. Tot biomateriale noi au fãcut posibilã producerea lentilelor de contact fine, flexibile ºi suple; este vorba de geluri macromoleculare, al cãror conþinut de apã depãºeºte 80%, ceea ce asigurã o bunã difuziune a oxigenului ºi anhidridã carbonice. În S.U.A., Europa ºi Asia se întreprind cercetãri active asupra înlocuitorilor sângelui: elaborarea unor “celule artificiale” constituite din hemoglobinã microîncapsulate în polimeri sintetici; transportori de oxigen pe bazã de fluorocarboni; gelatine ºi dextrani utilizate ca substituit al plasmei sangvine. Dar aceºti produºi nu sunt întotdeauna bine toleraþi ºi, de aceea, se intenþioneazã sã se sintetizeze polimeri solubili uºor biodegradabili, dupã exemplul copolimerilor de acid glicolic ºi de acid lactic, utilizaþi pentru efectuarea unor suturi profunde care pot fi bioresorbite în locul catgului. Toate aceste cercetãri asupra biomaterialelor necesitã colaborarea specialiºtilor ºi tehnicienilor care aparþin unor discipline diferite; tehnicile de recombinare geneticã ºi unele procedee biotehnologice pot modifica într-un mod determinant acest domeniu important prin consecinþele lui economice, sociale ºi umane. Aceste cercetãri sunt legate de ansamblul cercetãrilor ºi realizãrilor care au dat naºtere ingineriei biologice ºi medicale, suport tehnologic indispensabil progreselor medicinei. Aceste diverse aplicaþii contribuie la profunda schimbare a medicinei, care nu mai este “arta” de a depista ºi de a vindeca o boalã, ci care se orienteazã din ce în ce mai mult cãtre prevenirea acesteia, beneficiind de rezultatele cercetãrilor biologice legate de apariþia ºi dezvoltarea unor anomalii. În acest fel descoperirile relative la existenþa în organismul uman însuºi a unui arsenal terapeutic de o mare diversitate ºi de o extraordinarã precizie - cuprinzând anxioliticele, endorfinele, hormonii ºi sistemul imunitar - orienteazã terapeutica pe calea “naturalã” care constã în compensarea cu ajutorul acestor substanþe de origine umanã a deficienþelor de producere sau de receptare ce explicã multe stãri patologice. O astfel de farmacologie naturalã se deosebeºte de cea care recurge la produse de origine vegetalã, dintre care unele sunt, la urma urmelor, foarte toxice. Ea constã într-adevãr în administrarea, stimularea sau, dimpotrivã, inhibarea hormonilor, enzimelor, mediatorilor chimici, care sunt indispensabile funcþionãrii organismului ºi ale cãror defecte ori dezechilibre sunt rãspunzãtoare de stãrile fiziologice deviante ºi de incidenþa unui mare numãr de maladii. În acest domeniu, contribuþia tehnicilor de recombinare geneticã este importantã în mãsura în care ele fac posibilã sintetizarea acestor hormoni, acestor mediatori sau acestor factori responsabili ai apãrãrii naturale a organismului, cu ajutorul microbilor sau culturilor de celule, evitându-se astfel sã se facã apel la sinteze chimice complexe ºi costisitoare. Bibliografie: “Biotehnologiile - sfidare si promisiuni” Albert Sasson