Referat Cunoasterea Speciilor Si Varietatilor De Arbori Si Arbusti Ornamentali

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cunoasterea Speciilor Si Varietatilor De Arbori Si Arbusti Ornamentali si de asemenea puteti face Download Referat Cunoasterea speciilor si varietatilor de arbori si arbusti ornamentali

Citeste fragmente din Referat Cunoasterea Speciilor Si Varietatilor De Arbori Si Arbusti Ornamentali

A.Cunoaşterea speciilor si varietăţilor de arbori şi arbuşti ornamentali Scopul acestor lucrări este de a cunoaste, morfologia organelor componente ale arborilor si arbustilor ornamentali , insistând în mod deosebit asupra acelora care au efecte decorative. Lucrările se desfăşoră în pepiniere , colecăii , grădini botanice , spaii verzi etc., acolo unde se află în cultură specii şi varietăţi de arbori şi arbuşti ornamentali. Se va prezenta în mod concret morfologia principalelor părţi componente. Studenţii vor nota esenţialul în rubrica din caiet anume lăsată liberă (pag.25). Cap.I. Caracterele morfologice şi decorative ale speciilor şi varietăţilor de arbori şi arbuşti ornamentali Aspectele morfologice vin în sprijinul studenţilor ajutându-i să recunoască speciile şi varietăţile dendro-ornamentale , de asemenea le îlesnesc cunoaşterea specificului culturii, informează asupra posibilităţilor de înmulţire şi de utilizare a acestora în spaţiile verzi. 1.Definirea noţilunilor de arbori, arbuşti, subarbuşti, liane: Arborii sunt plante lemnoase cu o tulpină puternică, înaltă, formată din trunchi şi coroană, depăşind de regulă înălţimea de 7 m (molid, stejar, tei, frasin). Arbuştii sunt plante lemnoase, cu înălţimea de până la 7 m , având de regulă mai multe tulpini uniforme pornite de la suprafaţa solului şi au formă de tufă(Spiraea, Diervila, Deutzia). Arbuştii la care se diferenţiază 1-2 tulpini mai voluminoase sunt denumiţi arbustoizi (alun, călin). Subarbuştii sunt plante cu tulpina lemnoasă numai la bază , cu înălţimea mică de până la 1 m , vârfurile ramurilor rămânând erbacee şi expuse degerării în timpul iernii. Refacerea se face anual , din mugurii bazali neatinşi de ger. Lianele sunt plante lemnoase , cu mai multe tulpini care nu se menţin în poziţie verticală , fiind adaptate la creşterea pe diferiţi suporţi de care se fixează cu ajutorul rădăcinilor adventive , cîrceilor sau urmare a creşterii volubile (hedera , glicina). 2.Organografia speciilor lemnoase ornamentale 2.1. Rădăcina are următoarele roluri: fixează planta în sol; absoarbe şi transportă apa şi sărurile minerale extrase din sol; permite înmulţirea vegetativă. După adâncimea de pătrundere în sol a pivotului şi după mărimea şi orientarea rădăcinilor secundare faţă de cea principală se disting următoarele tipuri de rădăcini (fig.1). -pivotantă , la care se diferenţiază o rădăcină principală numită pivot , care pătrunde la mare adâncime în sol şi din care se desprind rădăcini laterale mai subţiri (Abies alba, Quercus robur); -trasantă , cu numeroase rădăcini laterale , ce pătrund la adâncimi mai mici în stratul superficial al solului iar rădăcina principal(pivotul) rămâne scurtă şi slab diferenţiată(Picea abies); -pivotant-trasantă , cu pivot distinct , scurt şi rădăcini laterale puternice , din care unele se întind la suprafaţa solului iar altele pătrund adânc în sol (Larix decidua, Fagus silvatica). La unele specii se formează pe lângă rădăcinile subterane şi rădăcini aeriene sau adventive , situate pe tulpină(Salcia albă). În unele cazuri rădăcinile adventive se metamorfozează îndeplinind diferite funcţii cum ar fi: fixarea pe suporţi a unor liane (Hedera, Tecoma), fixarea pe tulpini şi extragerea sevei la plantele părăsite (vîsc), favorizarea unei mai bune respiraţii(pneumatoforii la Taxodium:Acer campestre, Acer platanrides, Acer pseudoplatanus). Pe rădăcina unor specii se formează muguri din care pornesc lăstari numiţi drajoni. Aceştia servesc la înmulţirea vegetativă a acestor specii (oţetar, salcâm, liliac). 2.2.Tulpina constituie partea aeriană a plantelor lemnoase , care se dezvoltă deasupra coletului. Ea susţine coroana arborelui, asigură transportul sevei , depunerea subtanţelor nutritive etc. Tulpina plantelor lemnoase poate fi diferită după direcţia de creştere(fig.2) : -erectă (verticală de la bază la vârf şi dreaptă); -geniculată (în zig-zag) Robinia pseudaccacia; -volubilă (care se îcolăceşte în jurul uniu ax) liane; -tortuoasă(răsucită) Lalis tortuaso; -scadentă (căţărătoare cu ajutorul cârceilor) Partenoasus tricuspidata, Aristalodua dupia,Helix; -nutantă (cu vârful curbat în jos) Canicipaus; -repentă (târâtoare); -radicantă (cu tulpini târâtoare prevăzute cu rădăcini adventive ); -procumbentă (tulpină culcată dar cu ramuri erecte); -ascendentă (tulpina la bază orizontală sau oblică, apoi erectă). Plantele lemnoase în tinereţe cu tulpina acoperită cu o scoarţă netedă şi colorată diferit în funcţie de specie. Odată cu vârsta , ţesuturile de la suprafaţă mor, formând o scoarţă numită ritidom, care se crapă, se brăzdează sau se exfoliază în mod distinct după specie. Ritidomul se poate exfolia sub formă: circulară (Betula) , longitudinală( Juniperus, Thuja) şi sub formă de plăci (Platanus). 2.3.Coroana este partea tulpinii arborilor, constituită din ramuri şi lujeri , pe care se află muguri, frunze, flori şi fructe. Ea ramifică dicotomic, monopodial sau simpodial (fig.3) . Coroana la arbori şi tufa la arbuşti imprimă o anumită expresivitate peisagistică a habitusului şi diferă de la o specie la alta . Coroana poate porni de la nivelul solului (coniferele care cresc izolat, Populus simoni ) sau din diferite puncte de pe tulpină după care arborele creşte izolat sau în masiv(port forestier).Porţiunea de tulpină de la colet la primele ramificaţii poartă numele de trunchi. Coroanele au diferite forme. Cele mai cunoscute sunt(fig.4): globulară , ovoidă , obovoidă, tabulară, conică, columnară (fastigiană) ,pendentă. Coroanele globulare şi conice pot fi cu trunchi sau fără trunchi. 2.3.1.Ramurile care se inseră direct pe trunchi sunt considerate de ordinul I , cele care pornesc de pe ramurile de ordinul I sunt considerate de ordinul II , ş.a.m.d. După unghiul de inserţie ramurile pot fi: -erecte (îndreptate în sus şi formând un unghi mai mic de 450 cu tulpina); -divergente (formează unghiuri mai mari de 450 dar mai mici de 900 cu tulpina, ramurile fiind îndreptate spre exterior); -patente (formează unghiuri de aproximativ 900 cu tulpina); -pendente (formează unghiuri mai mari de 900 , ramurile atârnând). Lujerii reprezintă creşterile formate în ultimul an . De regulă lujerii nu sunt ramificaţi. La finele anului în care au apărut , lujerii primesc denumirea de lăstari. Lujerii şi lăstarii în primii trei ani au anumite caractere morfologice care ajută la determinarea speciilor. După poziţia lor , lujerii sunt : terminali (în prelungirea ramurilor) şi laterali (situaşi lateral pe ramuri). După lungimea la care ajung la maturitate deosebim (fig.5) :lujeri lungi (macroblaste) cu creşteri lungi şi internoduri şi noduri bine conturate ; lujeri scurţi (microblaste) cu creşteri mici , internoduri scurte şi noduri dese. Pentru determinarea speciilor în timpul iernii se folosesc lujerii terminali . Drept elemente de determinare se vor studia grosimea , forma , secţiunea transversală , culoarea , porii, spinii , verucozităţile , mirosul , secreţiile. (fig.6). După grosime , lujerii pot fi : foarte groşi (Ailanthus alitissima) , groşi (Syringa vulgaris), viguroşi (Fraxinus excelsior) , subţiri (Spirea van houttei) , foarte subţiri (Tamarix tetandra). După forma lor generală , lujerii pot fi: drepţi (Fraxinus excelsior) , curbaţi (Sambucus nigra), muchiaţi sau aripat muchiaţi (Euonymus europaea), geniculaţi (Fagus sylvatica), striaţi (Staphylea pinnata) . Secţiunea transversală a lujerilor poate fi: circulară, eliptică, poligonală, pătrată şi triunghiulară. Culoarea lujerilor este în mod obişnuit brună cu diferite nuanţe, dar uneori culoarea acestora este diferită . De exemplu : brună (la majoritatea speciilor), brun-roşcată (Acer platanoides), brun-verzuie (Syringa vulgaris), brun-gălbuie (Populua), roşie (Salix purpurea) purpurie (Cornus sanguinea), verde (Euonymus verrucoca), galbenă (Salix babylonica), argintie (Elaeagnus , Rhamnus) . Lujerii şi ramurile tinere pot fi pubescente (acoperite total sau parţial cu peri) sau glabre (lipsite de perişori). Gradul de pubescenţă se deosebeşte după desimea, consistenţa şi aşezarea perilor . Lenticelele, verucozităţile şi spinii apar pe unii lujeri sub forma unor puncte, linii, cercuri, elipse, proeminenţe etc. de diferite culori şi constituie elemente de determinare. Lenticelele sunt pori din scoarţa arborilor şi arbuştilor prin care se face schimbul de gaze între părţile interne ale tulpinii şi atmosferă . Verucozităşile sunt glande, care apar pe lujer, ca nişte proeminenţe de diferite forme şi culori . Spinii provin din: -modificarea celulelor epidermice (apar neregulat pe lujer şi se pot desprinde cu uşurinţă – Rosa ); -modificarea stipelor frunzei (apar câte doi pe lujer şi la acelaşi nivel – Robinia pseudaccacia) ; -modificarea frunzelor (apar sub mugure – Berberis vulgaris) ; -modificarea lujerilor (apar câte unul, lateral faţă de mugure asu deasupra acestuia – Crataegus, Gleditschia ); -transformarea ramurilor (apar la capătul creşterilor terminale - Prunus spionosa). Mirosul scoarţei proaspăt rupte sau a lemnului de sub scoarţă este caracteristic pentru determinare (Cotinus coggygria, Cornus sangiunea ,Junglans , Prunus padus etc.) . Secreţiile apar în cazul executării unor secţiuni în timpul vegetaţiei prin lujer(Cotinus coggygria , Rhus typhina ). Măduva constituie un bun caracter de determinare . Cele mai multe specii au măduva continuă (lujeri plini) dar există specii, care au măduva numai în dreptul nodurilor . La unele specii , ea lipseşte (lujeri fistuloşi). 2.3.2.Mugurii sunt formaţi dintr-un ax scurt pe care sunt inserate rudimente de frunze care protejează conurile de creştere. După organele la care dau naştere , mugurii pot fi: vegetativi (foliacei) , florali şi micşti. Mugurii se mai clasifică după : poziţie :terminali , laterali , (fig.7) ; modul de inserţie: sesili (situaţi direct pe lujer) , pedicelaţi (prin intermediul unui picioruş); unghiul de inserţie : alipiţi de lujer, depărtaţi de lujer, patenşi (perpendicular pe lujer); dispoziţia pe lujer : alterni (de-a lungul unie linii spirale, pe mai multe planuri – nuc), distih (altern, dar regulat , pe două rânduri diametral opuse situate în acelaşi plan), opuşi (aproape la acelaşi nivel , în planuri diferite – frasin) , verticilat (la acelaşi nivel mai mult de doi , jur-împrejurul aceluiaşi nod); lungime: foarte lungi (peste 2 cm –Magnolia), lungi (1-2cm – Fagus ,Carpinus), mijlocii (0,1-1 cm –Tamarix ), scurţi (sub 0,1 cm-Lycium). 2.3.3. Frunza este organul plantei care îndeplineşte funcţiile importante de asimilaţie clorofilienă , respiraţie şi transpiraţie . Ea constituie un foarte bun element de determinare a speciilor, varietăţilor şi formelor ornamemtale de arbori şi arbuşti, fiind şi unul dintre elementele decorative de bază . După cum se ştie, în general, frunzele sunt formate din: lamină (limb), peţiol (codiţă) şi uneori teaca frunzei (porţiunea lăţită a peţiolului). La unele specii la baza peţiolului se găsesc două frunzişoare mai mici , numite stipele (în acest caz frunzele se numesc stipelate). După lungimea peţiolului deosebim frunze: -lung peţiolate (Aesculus , Acer); -scurt peţiolate (Quercus robur); < ’ ü p r R n p r   Ð >* >* hÌS >* hÌS hÌS hÌS >* >* >* >* >* >* >* >* >* >* >* >* >* hµ hµ >* >* >* h -are pot fi: decurente (lamina se prelungeşte pe lujer), amplexiculate (marginea inferioară a laminei înconjură incomplet lujerul), conate (marginile laminei concrescute (unite)dând aspectul că lujerul strapunge frunza – Lonicera caprifolium). (fig.8) Dispoziţia frunzelor pe lujer poate fi : alternă (Fagus , Quercus) , opusă (Euonymus), verticilată (Catalpa), fasciculată (Ginko) . După forma limbului , frunzele pot fi (fig.9): aciculate (Abies, Picea), lanceolate (Rhamnus), oblonge (Elaeagnus), eliptice (Salix caprea), cordate (Tilia cordata), auriculate (Quercus robur), reniforme (Cercis siliquastrum), asimetrice (Ulmus) . Marginea frunzei poate fi (fig.10): întregă (Cotinus coggygria), dinţată (Rosa canina), serată (Fraxinus excelsior), crenată (Populus tremula), sinuată (unele varietăţi de Quercus polycarpa) , lobată (Quercus robur) . După gradul de pubescenţă, frunzele pot fi : glabre, păroase sau ciliate . Frunzele mai pot fi: simple sau compuse. Cele simple pot avea marginea limbului întreagă sau divizată . Frunzele cu marginea divizată pot fi : penat-lobate , palmat-lobate , fidate (cu sinusurile mai mici sau egale cu ½ din lamina frunzei) , partite (cu sinusurile mai mari de ½ din lamina frunzei), sectate (cu sinusurile până la nervura mediană). Frunzele compuse se pot clasifica după modul de amplasare a foliolelor în (fig.11) :penat-compuse şi palmat-compuse (foliolele amplasate radiar). După numărul foliolelor ele pot fi: paripenat compuse şi imparipenat compuse. Nervaţiunea frunzei . Pentru determinarea plantei se va analiza modul de distribuire a nervurilor principale , secundare sau terţiare . Nervaţiunea poate fi : uninervară , paralelă , curbată (Cornus) , dicotomică (Ginkgo biloba) , palmată (Acer) , penată (Fagus , Ulmus) (fig.12) . Un bun element de determinate îl prezintă culoarea frunzelor . La conifere şi la foioasele cu frunze persistente , culoarea frunzelor se menţine constantă mai mult timp.La foioasele cu frunze căzătoare , ea variază în funcţie de diferite fenofaze prin care trece planta . Toamna şi uneori primăvara variaţia culorilor frunzelor este mai mare şi imprimă multor plante un aspect decorativ deosebit . După culoarea frunzelor sau în unele cazuri şi a altor organe , unele specii şi varietăţi ornamentale poartă numele de : alba (albă) , nivea (albă ca zăpada) , argentea (albă-argintie), argentata (argintie), cinerea (cenuşie), fulva (cafenie), nigra (neagră), lutea (galbenă) , sulfurea (galbenă ca sulful) , aurea (aurie), aurantiaca (portocalie), rubra (roşie), purpurea (purpurie), atropurpurea (purpurie închisă), glauca (albastră verzuie), coerulea (albastră deschisă) ,violacea (violacee). După căderea frunzelor se observă se observă cicatrici . Cicatricea frunzei reprezintă locul de pe suprafaţa lujerului , de unde s-a desprins teaca sau baza frunzei . Ea se gaseşte obişnuit sub mugure , şi stă pe o mică periniţă , care la unele specii este proeminentă , la altele este evidentă sau ştearsă . Mărimea , forma şi urmele fasciculelor libero-lemnoase de pe ea sunt elemente care se iau în consideraţie mai ales la determinările efectuate în timpul repausului vegetativ. 2.3.4.Florile sunt organe de reproducere şi decor. La Gymnospermae, florile nu au înveliş floral şi sunt dispuse în inflorescenţe care poartă numele de conuri (fig.13). Cele mascule sunt formate dintr-un ax, cu numeroase stamine inserate spiralat, iar cele femele sunt formate dintr-un ax, pe care sunt dispuse numeroase carpele. Fiecare carpelă este formată dintr-un solz mare, fertil, care poartă la baza, pe faţa superioară ovulele şi un solz mai subţire, steril. Uenori conurile iau aspectul unor fructe false (galbulus), la tisă şi Ginkgo. La genul Juniperus, conurile femele au solzii fertili, cărnoşi, suculenţi, concrescuţi acoperiţi cu pruină având aspect de bacă . La Angyospermae, organele de reproducere (florile) sunt alcătuite din peduncul, receptacul, învelişurile protectoare (caliciul şi corola) şi părţile reproducătoare (androceul şi gineceul). Asemenea flori se numesc complete (fig.14). Când lipsesc una sau mai multe componente, florile se numesc incomplete şi pot fi : sesile, apetale sau nude (numai stamine şi carpele , fără înveliş floral) . După sex florile pot fi : hermafrodite (au organe mascule şi femele în aceeaşi floare) şi unisexuate (mascule sau femele) . După modul de repartizare a florilor , plantele lemnoase se clasifică în : -monoice (florile femele şi mascule pe acelaşi exemplar) ; -dioice (florile femele sau mascule pe exemplare diferite ; -poligame (pe acelaşi exemplar se găsesc atât flori unisexuate cât şi hermafrodite). Forma florilor la angiosperme este dată în principal de corolă, care poate fi : -dialipetală (petale libere ); -gamopetală (petale unite ) şi care este: tubulară, campanulată, infundibuliformă, hipocrateriformă, urceolată (fig.15) . Florile plantelor lemnoase pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe . Inflorescenţele mai des întâlnite sunt : ament (Salix , Populus , Juglans) , racem (Prunus racemosa), panicul (Cotinus coggygria), corimb (Spirea ulmifolia), umbelă (Platanus), fascicul( Cerasus avium), cimă (Euonymus) (fig.16) . Inflorescenţele pot să fie amplasate pe lujerii terminali sau axiali, în pozitie erectă sau nutantă . Fructul speciilor lemnoase angiosperme poate fi adevărat (provenit din transformarea ovarului ) sau fals (prin participarea şi a altor părţi ale florii ) . După provenienţa lor , fructele pot fi (fig.17) : -simple dintr-un singur gineceu monocarpelar (Quercus , Fagus) ; -multiple dintr-un gineceu pluricelular (Rubus ideus) ; -compuse din transformarea întregii inflorescenţe (Aillanthus glandulosa) . După felul pericarpului , fructele se împart în : cărnoase şi uscate . La rândul lor , cele cărnoase pot fi : -indehiscente -baca (Berberis vulgaris ) şi drupa (Cornus mas) ; -dehiscente -nuca (Juglans regia ) şi capsula dehiscentă (salcie) . Fructele uscate sunt : -indehiscente : achena (Fagus sylvatica), samara (Fraxinus, Ulmus) , păstaia (Sophora); -dehiscente : folicula (Spiraea ) , păstaia (Robinia pseudaccacia) , capsula (Salix) . Fructele false se întâlnesc la Pomoidaee, unde la formarea fructului participă şi receptaculul. 3.Prezentarea peisagistică a speciilor de arbori şi arbuşti ornamentali Folosirea în spaţiile verzi a speciilor lemnoase se datorează în principal însuşirilor ornamentale ale acestora . Pentru a putea realiza cu aceste specii ,,frumosul,, la cel mai înalt grad calitativ , este necesară cunoaşterea în amănunt a principalelor caractere ornamentale şi anume: talia, habitusul, caracteristicile frunzişului, florilor, fructelor etc. 3.1.Talia este înălţimea plantei în etapa de plină dezvoltare. În funcţie de valorile realizate, speciile aparţin uneia din cele trei grupe de înălţime. Clasificarea speciilor după acest caracter ţine cont de valorile realizate în condiţiile ţării noastre şi nu de cele din arealul natural , care de obicei sunt mai mari . După înălţimea medie, speciile lemnoase arborescente se clasifică în arbori de talia I (peste 20 m ), de talia a II-a (între 15-20 m ) şi de talia a III-a (între 7-15 m ) (tabelul 1) . Tabelul 1 Talia principalelor specii de arbori şi arbuşti decorativi Talia I (peste 20 m înălţime ) Talia a II-a (15-20 m înălţime ) Talia a III-a (7-15 m înălţime ) Arbori Abies alba Thuja occidentalis Biota orientalis Larix decidua Acer platanoides Juniperus virginiana Picea abies Alnus glutinosa Taxus baccata Pinus excelsa Betula pendula Acer campestre Pseudotsuga menziesii Carpinus betulus Acer negundo Thuja plicata Celtis australis Catalpa bignonioides Acer pseudoplatanus Fraxinus pennsylvanica Cerscis siliquastrum Aesculus hippocastanum Magnolia acuminata Fraxinus ornus Fagus sylvatica Populus simonii Koeireuteria paniculata Fraxinus excelsior Prunus avium Magnolia kobus Gleditsia triacanthos Pyrus pyraster Malus X purpurea Juglans nigra Quercus frainetto Morus alba Platanus hibrida Quercus imbricaria Paulownia tomentosa Populus alba Quercus pedunculiflora Prunus cerasifera Populus nigra Salix alba Prunus mahaleb Quercus cerris Sophora japonica Prunus padus Quercus petraea Sorbus terminalis Quercus pubescens Quercus robur Tilia cordata Sorbus aucuparia Tilia platyphillos Zelkowa crenata Arbuşti înalţi (peste 2m înălţime ) Arbuşti de înălţime mijlocie (1-2 m ) Arbuşti pitici (sub 1 m înălţime ) Arbuşti Pinus mugo Amelanchier ovalis Biota orientalis var. aurea Amorpha fruticosa Berberis thumbergi Juniperus communis var. nana Buxus sempervirens Chaenomeles japonica Thuja occidentalis var. globosa Caragana arborescens Deutzia scabra Buxus sempervirens var. subfruticosa Cornus sanguinea Forsythia suspensa Cytisus hirsutus Corilus avellana Kerria japonica Hidrangea arborescens Cotynus coggygria Ribes sanguineum Mahonia aquifolium Diervilla florida Rosa rugosa Eleagnus angustifolia Sambucus racemosus Euonymus europea Spiraea van houttei Forsythia viridissima Symphoricarpus albus După talie arbuştii sunt : mari (3-7 m) , mijlocii (1-3) , mici (0,5 -1 m) şi pitici (până la 0,5 m) . 3.2.Habitusul sau portul arborilor şi arbuştilor este materializat de aspectul exterior . silueta generală , forma specifică de creştere a părţii aeriene. Ţinând cont de acest aspect, la arbori se disting următoarele forme (fig.4): fastigiată (columnară), conică, ovoidală, sferică, (globulară), etalată (diametrul mai mare decât înălţimea), tabulară (discoidală), pendulă (tabelul 2). La arbuşti se întâlnesc porturile erect, divergent, tufos, divergent-arcuit (Forsythia), prostrat (Cotoneaster horizontalis şi Juniperus horizontalis), târâtor (Cotoneaster dammeri repens), neregulat (Rhus typhina), urcător (Wisteria chinensis, Tecoma radicans ). 3.3.Transparenţa este dată de numărul de ramuri, poziţia acestora în coroană, precum şi gradul de garnisire cu frunze. Astfel unele specii lemnoase prezintă coroane transparente (Larix decidua, Betula pendula, Robinia pseudocacia, Sorbus aucuparia), iar altele coroane dese, compacte (Abies alba, Taxus baccata . Aesculus hippocastanus, Fagus silvatica). 3.4.Frunzişul speciilor lemnoase decorative este deosebit de important, evidenţiind o serie de caracteristici peisagistice. Dintre aceste însuşiri merită a fi reţinute următoarele: mărimea, numărul, persistenţa şi în mod deosebit culoarea frunzelor. La speciile lemnoase ornamentale se întâlnesc frunze de diferite mărimi, de la foarte mici (Calluna vulgaris 1-3 mm) la impresionant de mari. 쥁`