Referat Elefantul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Elefantul si de asemenea puteti face Download Referat Elefantul

Citeste fragmente din Referat Elefantul

Elefantul Clasa: Mammalia Ordin: Proboscidea Familia: Elephantidae Gen/Specie: Elephas maximu – Elefantul Asiatic Loxodonta africana – Elefantul African De-a lungul istoriei, oamenii au pretuit elefanti pentru dimensiunile si puterea lor. Pe câmpul de luptã au zdrobit si îngrozit inamicii. Au fost dresati sã care provizii grele de-a lungul junglei si sã târascã busteni din pãdurile unde odinioarã au trãit. Timp îndelungat elefantii au fost admirati si onorati, iar în Thailanda, India si în alte tãri din Sud-Estul Asiei elefantii frumos decorati joacã încã un rol important în ceremoniile religioase traditionale. Conform traditiei Buddhiste, Buddha a ales forma unui elefant alb ca una dintre multele sale încarnãri pãmântene. În ultimii 40 de milioane de ani, mai mult de 600 de specii de elefanti au populat Pãmântul. Azi numai douã mai sunt în viatã. Fluctuatiile climei de-a lungul mileniilor si schimbãrile rezultate în vegetatie au cauzat extinctia a multe specii de elefanti dar impactul omului a avut si el un rol important. EVOLUTIE Cei mai bãtrâni strãmosi ai elefantilor moderni au evoluat acum 65 de milioane de ani în regiunea cunoscutã acum ca Egipt. Numiti Moeritherium, aceste animale trãiau în mlastini iar mãrimea lor era cuprinsã între cea a unui porc si cea a unei vaci. Posedau douã perechi de dinti în fatã, usor alungiti care aveau sã devinã în cele din urmã colti. Trei grupuri de animale asemenea elefantilor descind din Moeritherium, Deinotherioidea, Mastodontoidea, si Elephantoidea. Deinotherioidea a evoluat în urmã cu circa 54-38 de milioane de ani si trãia în anumite pãrti ale Asiei, Europei si Africii. Avea trompã si doi colti întorsi înapoi, posibil pentru scoaterea mâncãrii de pe marginea si din fundul mlastinilor. Ultimul membru al acestui grup a murit cu circa 10 mii de ani în urmã. Primul membru al grupului Mastodontoidea a evoluat acum circa 38 de milioane de ani. Aceste animale aveau trompe asemenea elefantilor si, în functie de familie, doi sau patru colti - cei superiori erau verticali sau îndoiti în sus. Perechea de jos, când exista, era îndoitã înainte si avea uneori forma unor unor lopeti, se pare pentru dezgroparea plantelor si bulbilor. Mastodontul, cel mai popular membru al acestui grup, a evoluat acum circa 15 milioane de ani, si s-a rãspândit în Europa, Asia, Africa si America de Nord. Descendentii sãi au trãit în lumea rece a ultimii Mari Glaciatiuni (2,5 milioane – 8000 de ani în urmã), când ghetarii grosi acopereau pãrti ale Americii de Nord si ale Europei. Mastodontul avea doi colti curbati în sus si era acoperit cu o blanã groasã de pãr mitos. În urmã cu circa 10 mii de ani, primii oameni au început sã vâneze mastodontii, contribuind la extinctia lor. Grupul Elephantoidea, care a evoluat în urmã cu circa 8-10 milioane de ani, include Mamutul si Stegolophodon. Mamutul a trãit de asemenea în timpul Erei Glaciare si era acoperit cu o blanã groasã, lânoasã. Spre deosebire de coltii curbati înainte ai mastodontului, cei ai mamutului erau îndoiti înapoi. Avea o cocoasã proeminentã. Rãtãceau prin America de Nord, Africa , Europa si Asia, unde au fost vânati de oamenii primitivi, si au murit cu circa 8000 de ani în urmã. Stegolophodonul a evoluat cam în aceeasi perioadã cu mamutul si popula Europa, Asia, Africa. Coltii sãi si alte caracteristici erau intermediare între mamut si elefantul modern. Stegolophodonii sunt elefantii africani si asiatici de astãzi. Rãspândire si habitat Fosile ale strãmosilor elefantilor indicã cã au trãit odatã pe fiecare continent în afara Australiei si Antarcticii, dar habitatul de azi e limitat la Africa si pãrti ale Asiei de Sud-Est. Elefantii ocupã o varietate de medii-câmpii, mlastini, pãduri, deserturi si munti. Sunt ierbivori si au nevoie de cantitãti importante de hranã si apã de bãut pentru a-si mentine mãrimea impozantã. Chiar si turme mici de câtiva exemplare pot consuma rapid resursele de mâncare si apã ale unei zone. Ei migreazã sezonier într-o buclã mare, cãutând resurse proaspete în arealul lor, care se poate extinde pânã la 1500 de kmp. În cãutarea sa de hranã, un elefant poate cãlãtori pânã la 5-10 mii de km anual, cel mai lung record de migratie al unui mamifer. Descriere fizicã Cele douã specii ale familiei Elephantoidea se pot diferentia prin mãrimea urechilor. O privire mai amãnuntitã dezvãluie alte deosebiri. Elefantul asiatic, de exemplu, are 4 degete la fiecare picior posterior în timp ce cel african are doar 3. Ei diferã în mãrime, culoare si alte caracteristici fizice. Elefantul african poate fi deosebit prin dimensiunile sale mult mai mari si urechile care îi acoperã umerii. Masculii pot atinge 4m înãltime si circa 7 tone. Femelele sunt mai mici- circa 2,8m- si cântãresc mult mai putin- circa 3,6t. Elefantul african are culoarea gri-deschis, desi poate pãrea gri-închis, rosu sau maro, dupã noroiul în care se scaldã. Are o frunte joasã si platã si un spate usor înclinat. Urechile sunt în formã de evantai si au cam 1,5m lungime si 1,2m lãtime. Atât masculii cât si femelele au colti lungi si curbati. Elefantii asiatici sunt mai mici si mai îndesati decât rudele africane, cu urechi ce nu le ating umerii. Masculul mediu are 3m înãltime si 2,3 tone. Femela atinge 2,4m si circa 3 tone. Au pielea de culoare gri-închis si fruntea rotundã, cu spatele arcuit. Mãrimea urechilor e în medie de 0,75m lungime si 0,6m lãtime. Coltii femelelor pot fi absenti sau nedezvoltati. În ciuda greutãtii mari, elefantul merge aproape fãrã zgomot, cu gratie de exceptie, picioarele lui groase mentinând înaintarea cu pasi mari, usori, ritmici. O pernã groasã de tesut flexibil creste la baza fiecãrui picior absorbind socul greutãtii. Degetele asigurã mentinerea echilibrului în mers. Se deplaseazã cu o vitezã medie de 6 km/h si pot atinge 40 km/h. Nu pot galopa sau sãri peste santuri dar intrã cu plãcere în râuri si lacuri, unde apa îi mentine si le permite sã înoate distante lungi fãrã sã oboseascã. Nasul si buza superioarã ale unui elefant sunt unite într-o trompã lungã si flexibilã cu circa 150,000 de muschi. Trompa versatilã actioneazã ca o mânã pentru apucarea boschetilor si a altor tipuri de hranã si introducerea în gurã; un brat pentru ruperea crengilor copacilor; un tub de alimentare cu aer când trupul e scufundat. Elefantii îsi folosesc de asemenea trompa pentru aspirarea apei si scuiparea ei în gurã pentru bãut sau peste cap pentru spãlare. Nãrile din vârf permit elefantului sã capteze mirosuri. Dupã cercetarea aerului aceasta este introdusã în gurã, unde organe speciale detecteazã mirosul. Elefantul african are douã buze mici, flexibile la capãtul trompei pentru apucarea obiectelor mici; cel asiatic nu are decât una folositã pentru acelasi scop. Coltii elefantilor, incisivii prelungiti, sunt cei mai mari si mai grei dinti ai unui animal în viatã. Coltii sunt folositi pentru sãparea dupã rãdãcini si apã, curãtarea scoartei copacilor dupã hranã, lupta în sezonul împerecherilor sau pentru alungarea prãdãtorilor. La pui, primii incisivi sunt înlocuiti la circa 6-12 luni de la nastere, iar al doilea rând, din care se vor dezvolta coltii, creste cu circa 17cm/an, de-a lungul vietii. Cresterea lor e determinatã de gene si de alimentatie; în timp, tocirea si ruperea le micsoreazã lungimea. Un colt de mascul african cântãreste 20-45 kg si are între1,8 si 2,4 metri. Coltii masculului adult asiatic au circa 1,5m si 30 kg. Elefantii au în total 4 dinti, toti molari, cu margini ascutite pentru mestecarea frunzelor, tulpinilor si rãdãcinilor. Un singur dinte poate cântãri mai mult de 5 kg la o lungime de 30cm. Elefantii nu au glande sudoripare, urechile actionând ca radiatoare pentru eliberarea cãldurii . Prin agitarea lor, fiecare vas de sânge din urechea mare intrã în contact cu aerul, fapt ce rãceste sângele înainte ca ecesta sã circule din nou în tot corpul. Acest mecanism explicã de ce elefantul african care a evoluat în climat cald are urechi mult mai mari fatã de cel asiatic. Coada elefantului nu are pãr, ci doar o perie micã în vârf pentru alungarea mustelor; poate cântãri pânã la 10 kg. Vederea e proastã. Ochii sunt mici, în comparatie cu capul mare care se miscã foarte putin lateral. Celelalte simturi –auz, miros, gust, pipãit- sunt ascutite. Cel mai sensibil organ este trompa, care detecteazã adesea mâncare si pericol pe pãmânt si în aer. Elefantii pot mirosi apa de la distante mari si pot auzi sunete de la mai mault de o milã. Dietã Elefantii mãnâncã o varietate de plante (circa 80 de specii). Folosesc trompa pentru smulgerea smocurilor de iarbã si pentru ruperea ramurilor si frunzelor din tufisuri si copaci. Un mascul african flãmând poate doborî un copac pentru a mânca tot ce este comestibil din el. Elefantul asiatic mãnâncã mai mult ierburi. Sistemul digestiv e mai putin eficient decât al altor ierbivore. Mâncarea trece repede prin sistem înainte ca substantele nutritive sã fie absorbite, animalul eliminând aproape jumãtate din masa vegetalã ingeratã. Astfel el trebuie sã consume imense cantitãti de hranã pentru a-si mentine sãnãtatea. În sãlbãticie petrece aproape trei sferturi din zi mâncând. Un elefant adult are nevoie de 75-150 kg de hranã pe zi. Reproducerea Animale sociale, elefantii se adunã în turme mici pentru a se apãra de prãdãtori. Fiecare familie e condusã de o femelã dominantã sau matriarhã. Când sunt amenintati, membrii turmei înconjurã puii pentru a-i apãra iar matriarha înfruntã pericolul sau grupul se retrage loalaltã. Maturitatea sexualã a masculilor începe la 11-12 ani, dar în sezonul împerecherilor cei mai bãtrâni îi alungã pe cei tineri; masculul nu se împerecheazã pânã la 30 de ani. Când are circa 20-25 de ani, glandele mari de pe lateralele capului încep sã se mãreascã si secretã un lichid bogat în testosteron. Comportamentul devine nervos si adesea agresiv fatã de alti masculi si oameni. Acest moment are loc anual în viata masculului, durând zile si chiar luni dupã vârstã si starea de sãnãtate a animalului. Cercetãtorii cred cã fenomenul are legãturã cu ierarhizarea socialã, aflatã în strânsã legãturã cu întâietatea la împerechere. Femelele încep împerecherea de la 9 ani si intrã în cãlduri la fiecare 16 sãptãmâni. În timpul sarcinii împerecherea înceteazã. Dupã nastere ciclul reîncepe. Femelele nasc un singur pui odatã, la 20-22 de luni dupã concepere, cea mai lungã perioadã de gestatie cunoscutã la animale. Un nou nãscut are circa un metru înãltime si 120 kg. La început e neajutorat si nu-si poate controla muschii. Dupã 1-2 ore poate sta în picioare si suge lapte din glandele mamare ale mamei, aflate între picioarele anterioare. În 3-8 sãptãmâni începe sã se hrãneascã singur; în 6 luni învatã sã bea cu trompa. La 9 luni petrece jumãtate din timp consumând hranã vegetalã. Este întãrcat la circa 3-4 ani, la nasterea altui pui. În captivitate femelele nasc pânã la 60 de ani, la intervale de 4 ani. Una sau mai multe ,,mãtusi” pot îngriji puiul în timp ce mama e în cãutare de mâncare. Mai multe ,,mãtusi” înseamnã mai multe sanse de supravietuire a puiului. La 10 ani acesta cântãreste între 900 si 1300 de kg. Va câstiga mare parte a înãltimii între 20 si 25 de ani continuând sã creascã pentru tot restul vietii. Comportament Elefantii au un comportament social complex, trãind în familii unite, matriarhale, conduse de femelele cele mai bãtrâne. Familiile sunt compuse din surori, verisoare, mãtusi, nepoate si tinerii urmasi; pot avea între 2 si 29 de indivizi. Pot rãmâne împreunã pentru toatã viata. Dacã o familie devine prea mare, câteva femele pleacã pentru a forma o nouã cireadã. Membrii familiei se scaldã, cautã mâncare si cãlãtoresc ca un grup. Ei stau la mai putin de 46 de metri de matriarhã, chemându-se între ei. Dacã sunt separati chiar si pentru câteva ore, reîntâlnirea e marcatã printr-un complex ceremonial de primire (alergare, rotire, defecare, urinare, lovirea coltilor, frecarea trupului cu capul, strigãte). Familia apãrã pe cei tineri, bolnavi, bãtrâni, rãniti. Când matriarha moare, cea mai bãtrânã femelã îi ia locul la conducere. Masculii tineri se depãrteazã de familie pe la 6 ani si petrec timpul în compania altor tineri masculi. Când devin maturi sexual pãrãsesc familia definitiv sau sunt alungati de femelele bãtrâne. Pot hoinãri singuri sau se pot alãtura altor masculi în turme, rãmânând aproape dar independenti de turmele femelelor. Se luptã uneori, rareori mortal, pentru a determina seful grupului. În timpul migratiilor sezoniere, multe familii pot cãlãtorii laolaltã ca o singurã turmã condusã de cea mai bãtrânã femelã. Dacã un prãdãtor amenintã, se grupeazã, cu matriarha în frunte si tinerii elefanti în spatele celor adulti. Când pericolul se apropie , matriarha poate ataca sau conduce marsul întregii turme pentru înfrângerea inamicului. Elefantii comunicã prin atingere, sunete, miros sau limbaj corporal. Atingerea e fãcutã în principal cu trompa si poate varia de la mângâierea caldã a unei mame pânã la lovitura disciplinarã a matriarhei aplicatã unui mascul mai tânãr. Împingerea, lovitura cu piciorul si frecarea unul de altul sunt moduri de comunicare. Elafantii strigã suflând din trompã pentru avertizare sau pentru întâmpinarea altor elefanti. Aceste animale produc si mormãituri pe frecvente joase care pot cãlãtori pe distante mari. Cercetãrile recente aratã cã ei comunicã si prin infrasunete neauzite de urechea umanã. Comunicarea include si secretia de diferiti feromoni în urinã sau excremente. În plus informatia e transmisã de diferite pozitii ale corpului. Elefantul african îsi întinde urechile si le agitã în timp ce-si arcuieste trompa lângã corp – semnal de atac. S-a scris mult despre viata emotionalã a elefantului. Sunt loiali, afectuosi, punându-si viata în pericol pentru altii. Celebreazã nasterea elefantilor tineri si jelesc sau chiar lãcrimeazã la moartea unui membru al familiei. În captivitate se pot atasa de un anumit om, refuzând sã coopereze cu oricine altcineva. Sunt specii cheie în ecologia pãdurilor si savanelor. În timp ce se hrãnesc modeleazã mediul în jurul lor. În timp de secetã, sapã gãuri dupã apã; în junglã creeazã cãrãri folosite si de alte animale. Inteligenta E greu de mãsurat inteligenta unui animal. Totusi existã motive sã credem cã elefantii sunt capabili de functii mentale mai înalte decât ale multor alte animale domestice. Un indicator e usurinta cu care învatã trucuri sau sarcini. Un elefant tânãr îsi reaminteste diferite drumuri cãtre mâncare sau apã. Comportamentul jucãus, observat la primate, considerat ca dovadã de inteligentã, e tipic elefantilor tineri, care irosesc multã energie în jocuri ce-i obisnuiesc cu deprinderile sociale specifice vietii în familie. Elefantii si oamenii De peste 2000 de ani, elefantii asiatici au fost capturati si antrenati. Elefantii africani au fost folositi de generalul cartaginean Hannibal pentru a cãra provizii peste Alpi în timpul marsului sãu de cucerire a Romei în secolul III. În secolul XVI erau condusi pe câmpul de luptã, iar în al doilea Rãzboi Mondial (1939-1945) au fost folositi pentru tragerea echipamentului militar pe pante abrupte si noroioase. În Asia de Sud-Est si în India elefantul asiatic continuã sã-si câstige existenta. Aproximativ 13-16 mii de exemplare – 25% din populatia sãlbaticã a elefantului asiatic – au fost capturate si dresate pentru diferite munci. Cãrarea bustenilor, a pasagerilor si a bagajelor, ajutor în capturarea elefantilor sãlbatici sunt munci în care acestia sunt folositi pentru puterea si inteligenta lor. Învãtarea sarcinilor în particular cere un nivel ridicat de mãiestrie. Dresarea elefantilor pentru industria lemnului poate dura 3-5 ani. Dupã aceea elefantii sunt antrenati individual încã 10 ani, dupã care sunt trimisi în pãdure. Absolventii scolii de dresaj lucreazã 30 de ani dupã care ies la pensie pe la 50 de ani. Dresorul elefantului, numit oozie sau mahout îsi câstigã existenta cerând bani pentru folosirea animalului sãu. Omul îmbãtrâneste adesea împreunã cu elevul sãu, timp în care se creeazã între cei doi o strânsã legãturã de prietenie si respect. Situatia Elefantul african si cel asiatic sunt specii pe cale de disparitie. O varietate de elemente au contribuit la declinul lor. Au fost mãcelãriti în secolele trecute numai pentru fildesul coltilor; rãzboaiele, tãierea pãdurilor pentru obtinerea de teren arabil, braconajul. La începutul anilor 1900 populatia de elefanti sãlbatici era de circa 10 milioane; pânã în 1979 vânãtoarea si distrugerea habitatului au redus-o la 1,3 milioane. Pânã în 1989 s-au redus cu 600 de mii, iar la sfârsitul secolului nu mai erau decât 640 de mii. În multe zone elefantii nu mai cresc decât în rezervatii naturale izolate si prea mici pentru dezvoltarea unei turme. Se încearcã programe de înmultire în captivitate pentru prevenirea extinctiei. Transportarea lor din sãlbãticie în grãdinile zoologice e ilegalã, iar dacã procesul de înmultire nu are parte de succes se estimeazã cã populatia de elefanti captivi va muri pânã în 2030. Prima pereche de molari se aflã în fata gurii; când acestia se uzeazã cad; între timp ceilalti doi din spate avanseazã. Dinti noi cresc apoi în spatele gurii pentru a-i înlocui pe ceilalti. Elefantii schimbã molarii posteriori de 6 ori în viatã. Când ultimii se uzeazã -între 40 si 60 de ani- animalul nu mai poate mesteca si moare de foame. Pielea e cutatã si groasã (2,5cm), acoperitã cu pãr rar. În ciuda grosimii sale,se poate infecta cu pãduchi care transmit boli ale sângelui. Elefantii se acoperã frecvent cu praf, fac baie în apã si noroi pentru a-si proteja pielea. 쥁@