Referat Monopolul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Monopolul si de asemenea puteti face Download Referat Monopolul

Citeste fragmente din Referat Monopolul

CUPRINS Definirea monopolului Clasificarea monopolurilor Conditii comparative în care sunt puse să funcţioneze cele două tipuri de modele – piaţa concurenţială pură şi perfectă şi monopolul Monopolurile în economia României Stabilirea şi controlul preţurilor în condiţii de monopol Cererea către firmă şi încasările Mecanismul de funcţionare a monopolului Studii de caz MONOPOLUL În structura oricărei economii de piaţă, după cum s-a putut constata, pe lângă concurenţă, apare şi monopolul, fie ca o replică la concurenţă, fie ca o formă modificată a acesteia. În întelesul obişnuit – luat ca o replică la concurenţă – o întreprindere are situaţia de monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen din ramură, în prezenţa unui număr mare de cumpărători. Consecinţa fundamentală este următoarea: preţul nu mai este stabilit, în mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ca în cazul concurenţei perfecte, ci este fixat, împreună cu volumul producţiei, de însăşi firma producătoare. Prin urmare, o firmă pusă în situaţia de a fi monopolistă trebuie să fie singura care oferă produse pe piaţă fără alţi producători concurenţi (naţionali sau străini), iar produsul să nu fie substituibil. CLASIFICAREA MONOPOLURILOR Apariţia monopolurilor are la bază mai multe cauze. Totodată, ele îmbracă mai multe forme şi au diferite roluri şi funcţii într-o economie naţională. De aceea apare necesitatea ca încă de la început să se facă o clasificare a acestora, luând ca criterii principale formele monopolurilor şi cauzele care le dau naştere şi care contribuie la dezvoltatea lor. Punerea în evidenţă a principalelor cauze ale apariţiei şi menţinerii monopolurilor într-o economie de piaţă poate consitui de altfel şi o primă explicaţie a apariţiei acestora, domeniilor în care ele se dezvoltă, precum şi formele pe care le îmbracă. În economiile de piaţă monopolurile îmbracă diferite forme, printre care menţionăm: Înţelegerile secrete între marile firme. Concentrarea producţiei şi capitalului prin acumulări şi prin cumpărări şi fuziuni de întreprinderi şi firme pe linie orizontală şi pe linie verticală are ca rezultat reducerea numărului de firme concurente. Între acestea se realizează cu mai multă uşurinţă înţelegeri secrete pentru împărţirea pieţelor, stabilirea cotelor de producţie şi a mărimii preţului de vânzare a produselor pe piaţă. Monopolul natural. Economia de scară realizată în anumite domenii contribuie la scăderea costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un volum mai redus de activitate nu ar putea ajunge la o atare performanţă. În acelaşi timp, în anumite domenii nici tehnologic şi nici economic nu ar fi posibilă existenţa mai multor întreprinderi concurente deoarece ar însemna cheltuile prea mari de investiţii. Sunt exemplele clasice privind reţelele de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei, reţelele de termoficare, sistemele de irigaţii, reţeaua de căi ferate. Dublarea sau triplarea acestor reţele numai din dorinţa de a exista întreprinderi concurente ar fi iraţional din punct de vedere economic, întrucât pe de o parte, ar necesita o dublare sau triplare a volumului de investiţii, iar pe de altă parte, între aceste întreprinderi s-ar putea realiza întelegeri secrete, pentru fixarea preţurilor şi, în fond, problema restaurării concurenţei tot nu s-ar rezolva. Monopolul legal. Există anumite produse sau sectoare de interes strategic (apărarea naţională) şi de interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului public. În această privinţă pot fi menţionate cele aparţinând sectorului sănătăţii sau celor care trebuie supuse controlului public, cum sunt, de exemplu, fabricarea şi distribuţia unor medicamente sau substanţe farmaceutice (morfină) producţia şi comercializarea tutunului şi alcoolui, precum şi producţia şi utilizarea uranului, a izotopilor radioactivi, producţia banilor, timbrelor etc. Monopolul tehnologic. Generat în special de proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor, ceea ce conferă inventatorului sau autorului controlul exclusiv asupra noului produs sau asupra noii tehnologii întreaga perioadă prevăzută de lege (15-17 ani pentru patente) De altfel orice producător de produs nou vândut pe piaţă dispune, o perioadă, de poziţia de monopol, perioadă care va dura până când alte firme vor veni pe piaţă cu produse similare sau substitubile. În condiţiile contemporane, monopolul tehnologic este foarte răspândit datorită, pe de o parte, sistemului în care se desfăşoară cercetările şi inovările, iar pe de altă parte, preocupărilor de a stimula şi extinde activitatea de cercetare-dezvoltare, generatorul principal al procesului de inovare. Monopolul asupra mărcii comerciale. Cuprinde astăzi un mare număr de produse ale industriei moderne. Imaginea produsului creată de originalitatea modelelor reînnoite la anumite intervale de timp, şi garanţia calităţii produselor sunt legate de marca comercială care este unică, irepetanbilă şi recunoscută prin investiţia făcută în reclama insistentă, prin seriozitatea şi promptitudinea cu care sunt serviţi clienţii. Monopolul exercitat prin controlul asupra unor inputuri. Cum sunt energia, unele minerale ca bauxita, cuprul, staniul etc. datorită în special rarităţii acestora şi proprietăţii asupra unor zăcăminte importane. Condiţii comparative în care sunt puse să funcţioneze cele două tipuri de modele – piaţa concurenţială pură şi perfectă şi monopolul Concurenţa pură şi perfectă Atomicitatea: un număr mare de firme identice care participă în calitate de ofertanţi şi de cumpărători de bunuri şi servicii, fiecare din ele având dimensiuni neglijabile în raport cu dimensiunea pieţei, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată controla sau influenţa piaţa (oferta şi preţul). Omogenitatea produselor: toate firmele produc acelaşi produs, fără a exista diferenţe de calitate sau alte caracteristici. Libertatea intrării în ramură: nu există nici o barieră tehnologică, economică, financiară, juridică etc. de intrare în ramură a noilor firme. De asemenea, sunt excluse restricţiile de a intra în ramură pentru profesii. Este exclusă existenţa unor legislaţii privind proprietatea industrială şi drepturile de autor care să interzică transferul acestora altor firme. Transparenţa perfectă a pieţei: toţi agenţii economici (ofertanţii Monopolul Unicitate şi gigantism: existenţa unei firme sau a unui număr redus de firme mari şi foarte mari care ocupă în exclusivitate sau o parte importantă a cantităţii producţiei şi vânzării unui produs, fapt ce face posibilă controlarea sau influenţarea pieţei (preţului şi cantităţii produselor) ori impunerea unor condiţii de vânzare. Produse diferenţiate: deşi într-o ramură (produs) pot exista un număr mare de firme, fiecare produce însă un anumit tip, dimensiune sau calitate de produs pentru a deosebi de celelalte firme. Bariere de intrare: în special de natură tehnologică, comercială, economică şi financiară. O nouă firmă nu poate să producă un produs competitiv dacă în ramură există întreprinderi monopoliste foarte mari ce realizează produsul respectiv cu costuri reduse, datorită avantajului oferit de economia şi cumpărătorii) sunt perfect informaţi în legătură cu natura, calitatea şi preţul produsului. Preţul constituie instrumentul de informare asupra penuriei sau abundenţei de resurse şi produse. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie: munca şi capitalul se deplasează rapid şi fără restricţii sau fricţiuni către acele folosiri unde se pot obţine cele mai mari avantaje. Capitalul părăseşte ramura unde se înregistrează pierderi şi se mută în ramurile unde se realizează profitul maxim sau alte avantaje, iar forţa de muncă părăseşte locurile de muncă şi ramurile cu salariile cele mai mari şi cu condiţiile cele mai bune de muncă. de scară şi de aplicarea stocului de cunoştiinţe acumulat de cercetările proprii. Bariere constituie şi legislaţia privind proprietatea industrială. 4. Incompletitudinea informaţiei asupra preţului, costului organizării pieţelor: fapt ce nu poate satisface toate cerinţele curente şi de viitor ale agenţilor economici. Preţul nu constituie singura sursă de informaţie. Riscul şi incertitudinea afectează deciziile firmelor atât în domeniul cererii, cât şi, mai ales, în cel al dezvoltării sau al ofertei viitoare. 5. Prezenţa fenomenului de inerţie şi de fricţiune în domeniul factorilor de producţie: aceasta constituind o discrepanţă faţă de fluiditatea cererii şi ofertei din domeniul produselor şi serviciilor. Caracterul specializat al capitalului fizic şi al forţei de muncă dă rigiditate factorilor de producţie. De exemplu, un laminor din siderurgie nu poate fi transferat în industria uşoară sau în altă ramură, iau un oţelar nu poate fi transferat direct pentru a face muncă de ţesător decât în urma reconversiei profesionale.  MONOPOLURILE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI În ţara noastră, problemele privind monopolul se pun într-un mod deosebit. Pe de o parte, au devenit necesare definirea tipurilor de monopol ce predomină în economia României şi aprecierea gradului de extindere a acestora. Pe de altă parte, este de mare actualitate reconsiderarea totală a cunoştiinţelor privind monopolul, concurenţa monopolistă şi mecanismele funcţionării economiei moderne de piaţă. Întrucât pentru mulţi cititori aceste probleme sunt noi, lămurirea lor teoretică a devenit necesară din mai multe motive: Pentru a înlătura ideile greşite, larg răspândite în ţara noastră în ultimele patru decenii de către literatura economică marxistă care, odată cu simplificarea lucrurilor, adeseori a prezentat fenomenele în mod tendenţios – pe de o parte, critici privind structura şi funcţionarea economiei de piaţă, iar pe de altă parte, apologie pentru economia socialistă, în ambele cazuri recurgând la escamotarea adevăratelor stări de lucruri şi a faptelor. Pentru a realiza o cunoaştere obiectivă a sistemelor economice, a modului lor de organizare şi de conducere, cunoaştere ce presupune realizarea unei ample investigaţii ştiinţifice, luând ca criteriu de evaluare eficienţa economică. Pentru a formula un set de modele corecte, cât mai apropiate de o realitate extrem de diversificată şi compararea lor critică. Numai în acest fel vor putea fi înlăturate clişeele teoretice false iar practica economică va fi în măsură să dispună de variante, de soluţii corecte pentru instaurarea în România a acelor forme de concurenţă care să facă posibilă înlăturarea tuturor factorilor frenatori din economie, printre care cel mai important este în momentul de faţă monopolul producătorului strâns împletit cu monopolul proprietăţii de stat în toate sectoarele economiei. În România, ca şi în celelalte ţări vecine, monopolul s-a constituit într-un sistem bine închegat, pe proprietăţii socialiste şi a principiilor generale de organizare şi conducere centralizată a economiei. Monopolul s-a extins rapid, ajungând într-un timp relativ scurt să predomine toate sferele de activitate economico-socială şi întregul mecanism economic, acţionând în următoarele direcţii mai importante: controlul asupra nivelului preţurilor, volumului producţiei şi calităţii producţiei, exercitarea dictaturii producţiei asupra consumului prin subordonarea consumatorului intereselor producătorului. Formarea şi dezvoltarea acestui sistem are la bază mai multe explicaţii cauzale, între care menţionăm următoarele: generalizarea proprietăţii de stat şi a celei cooperatiste de tip colectivist, fapt ce a impus realizarea unor forme de organizare a tuturor entităţilor economice şi folosirea unui mecanism şi a unor instrumente de conducere cu caracter eminamente monopolist; subordonarea totală a elementului economic de către elementul politic, ceea ce a impus introducerea în viaţa economică a unor principii politice – volitive, de comandă administrativă şi centralistă; concentrarea producţiei în unităţile mari şi foarte mari pe calea investiţiilor şi a procesului de fuzionări şi comasări ale unităţilor mici; urmărirea şi realizarea procesului de specializare a unităţilor întregii industrii prin eliminarea totală a paralelismelor în fabricarea produselor şi prin concentrarea fabricării lor la un producător unic, sistem ce a corespuns principiul conducerii centralizate de tip administrativ. Dacă în economia de piaţă nu se poate vorbi de un sistem monopolist, ci mai degrabă de elemente monopoliste care iau naştere şi se dezvoltă pe un fond general de concurenţă, în România, în condiţiile economiei centralizate, s-a format şi consolidat un sistem monopolist atotcuprinzător, din care au fost eliminate aproape toate elementele generatoare de concurenţă. De abia odată cu apariţia şi dezvoltarea proprieţăţii private încep, pe fondul general al sistemului monopolist, să apară şi să se dezvolte sistemul concurenţial. Care sunt elementele sistemului monopolist din România ce vor continua să stânjenească relaţiile concurenţiale în formare? În cele ce urmează vom menţiona pe cele mai importante. Menţinerea monopolului statului în calitatea lui de proprietar şi de administrator asupra resurselor vitale ale economiei prin regiile autonome din sectorul extractiv (petrol, gaze, energie electrică), din industria prelucrătoare, din sectoarele transporturi şi telecomunicaţii şi prin menţinerea capitalului de stat în societăţiile comerciale, prin păstrarea în administraţia statului a cercetării, învăţământului, sănătăţii; de asemenea, menţinerea la proprietatea statului a unei cincimi din cele mai bune şi mai fertile terenuri agricole, pădurile, sistemele de irigaţii; deţinerea de către stat a unor pachete de acţiuni majoritare în societăţi comerciale din diferite ramuri industriale. În acest fel se perpetuează monopolul statului asupra resurselor de bază. Deci, prin acest sistem vor fi controlate principalele inputuri din economie care nu vor stimula, ci vor continua să anihilize concurenţa. Menţinerea unor forme de organizare cooperatiste tipic monopoliste în sfera micii industrii, a atelierelor meşteşugăreşti şi a desfacerii mărfurilor industriale la sate (cooperativele de desfacere). Deşi are un statut semiautomat faţă de stat, sistemul cooperativ din aceste sectoare, prin formele de organizare, controlează direct şi indirect întreaga activitate a unităţilor componente şi, în primul rând, nivelul preţurilor şi tarifelor, nivelul producţiei, sortimentaţia, calitatea produselor şi serviciilor etc. tocmai pentru că organizarea sistemului este de tip monopolist. Sub eticheta autonomiei, sectorul cooperatist nu este supus procesului de privatizare, ceea ce constituie un obstacol în calea extinderii sistemului concurenţial şi un evident paradox – tocmai sectorul din cadrul căruia ar trebui să pornească dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă, precum şi înviorarea concurenţei, este cel mai conservator din acest punct de vedere. Acest sector, cu cea mai mare vocaţie concurenţială, a devenit o frână în calea trecerii la o economie bazată pe libera concurenţă. Mica producţie de mărfuri industriale, alături de cea agricolă, poate contribui la înviorarea economiei de piaţă, cu condiţia însă de a demonopoliza acest sector. Existenţa în ţara noastră a unui sistem industrial cu un grad mare de concentrare a producţiei, aceasta având ca unică motivaţie superioritatea absolută a economiei de scară. După unele aprecieri, România se află din punctul de vedere al mărimii unităţilor industriale pe locul doi în lume, după Cehoslovacia. Dar, pentru a caracteriza gradul de monopolizare, nu mărimea în sine a întreprinderilor este importantă, ci faptul că numai asemenea întreprinderi mari reuşesc să fabrice un număr cât mai mare de exemplare din acelaşi produs, în aşa fel încât să fie înlăturate paralelismele sau, cu alte cuvinte, să existe câte un singur producător, fie la nivelul întregii ţări, fie la nivelul unor zone geografice cât mai întinse, ceea ce exclude, de regulă, în mod practic, concurenţa între producători. De exemplu, în multe sectoare industriale (construcţii de maşini, electrotehnică, electronică, chimie, metalurgie etc.) producţia este asigurată de câte un singur producător sau de un număr redus de producători, motivul invocat fiind mărimea minimă a seriei de fabricaţie, asigurarea specializării, realizarea unor tehnologii de fabricaţie moderne ce implică un anumit volum de producţie ş.a. Chiar şi în domeniile unor materiale de construcţii, unde cererea este mare şi diversificată iar transportul materiilor prime şi al produselor este costisitor există, în mod frecvent, producători unici la nivelul întregii ţări. În această privinţă pot fi menţionate produsele: tapetul din P.V.C., placaj ceramic glazurat, cuve din fontă emailate, armături metalice neferoase pentru instalaţii sanitare şi interioare, căzi de baie din tablă, tuburi de scurgere şi obiecte sanitare din fontă emailate etc. Concentrarea producţiei la un număr mare de produse, de regulă, pe producători singulari s-a extins pe scară atât de largă deoarece acestă practică se înscria perfect, pe de o parte, în sistemul de conducere centralizată de tip administrativ, iar pe de altă parte, în realizarea principiului specializării unităţilor industriale cu avantajele economice cunoscute pentru producător. Astăzi, asemenea stări de lucruri au devenit incompatibile cu cerinţele trecerii la economia de piaţă întrucât în lipsa generatorilor concurenţei, mecanismele pieţei nu pot funcţiona sau funcţionează deformat. Anomalia vine de la faptul că se păstrează în continuare dictatura producătorului asupra consumatorului productiv şi neproductiv, firma monopolistă exercitând un control absolut asupra preţului produsului şi volumului producţiei în avantajul său şi în detrimentul consumatorului şi al societăţii în ansamblu. O ignorare a acestei realităţi, sau o subevaluare a acestui fenomen au creat şi continuă să creeze mari dificultăţi în aplicarea unor măsuri de trecere la economia de piaţă. De exemplu, trecerea la liberalizarea preţurilor, în condiţiile când predomină monopolul producătorilor în aproape toate ramurile economice, precum şi în condiţiile unei penurii generale de produse, a declanşat o creştere anarhică, discreţionară a preţurilor, agravând criza economică, cu pericolul de a compromite, însuşi procesul de trecere la economia de piaţă în faţa unei părţi a populaţiei. Existenţa penuriei generale de produse şi liberalizarea completă a stabilirii preţurilor constituie premise favorabile de a accentua comportamentul monopolist al firmelor producătoare, ele acţionând pe cont propriu şi fără vreo restricţie creată de controlul public. Profitând de decalajul cronic dintre ofertă şi cerere, aceasta din urmă fiind mult mai mare, firmele – indiferent dacă sunt sau nu producători unici – stabilesc preţuri mărite şi păstrează producţia la un nivel scăzut aşa încât să-şi poată acoperi toate costurile şi să obţină şi un supraprofit. Tendinţa de a spori preţurile şi de a păstra scăzut volumul producţiei este limitată totuşi de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Dacă nu ar exista revendicările salariale foarte insistente s-ar ajunge treptat la un echilibru între cerere şi ofertă, asigurat de creşterea preţurilor iar acţiunile monopoliste ale producătorilor s-ar atenua. Totuşi, satisfăcând cererile de sporire a salariilor prin indexare, se menţine decalajul dintre cerere şi ofertă, paralel cu o creştere a inflaţiei monetare şi cu o păstrare a comportamentului monopolist agresiv – al producătorului faţă de consumator. Pe scurt, acestea sunt principalele cauze şi consecinţe ale monopolismului, precum şi formele pe care le îmbracă acest fenomen în cadrul economiilor de piaţă, ca şi în cel al economiei ţării noastre. În teoria şi practica economică există numeroase abordări şi sunt emise soluţii pe linia demonopolizării sau a instaurării concurenţei. Adeseori este susţinută ideea că procesul de demonopolizare trebuie să însoţească pe cel de privatizare. Însă acestea două – privatizarea şi demonopolizarea – nu se confundă. Prin privatizare are loc doar demontarea monopolului statului asupra proprietăţii. Monopolul producătorului se menţine mai departe şi în condiţiile proprietăţii private. Instaurarea concurenţei implică şi alte demersuri în afara celui privind privatizarea, demersuri care sunt tot atât de complicate şi de costisitoare. Este vorba, în principal, de trei categorii de acţiuni mai importante. Prima se referă la crearea sau/şi reprofilarea unor unităţi industriale pentru fabricarea unor produse similare sau substituibile. Fireşte, procesul este de durată şi necesită un mare efort de investiţii şi de organizare. El nu poate fi însă neglijat. Prilejul cel mai propice pentru realizarea unui asemenea proiect de anvergură este cel de pregătire a unităţilor economice pentru privatizare. În fapt, printre principalele obiective ale pregătirii unitătilot pentru privatizare trebuie să se numere şi pregătirea lor pentru funcţionarea în condiţiile concurenţiale, care să aibă în vedere aşa-numita spargere a sistemului de organizare bazat pe principiul de unic producător. A realiza privatizarea prin menţinerea în continuare a sistemelor de producţie monopoliste, care sunt predominante în economia românească, sistemul economic de ansamblu nu se transformă într-o adevărată economie de piaţă concurenţială. Ea devine o economie adânc deformată, pusă nu în slujba consumatorului, ci în slujba unei oligarhii economico-financiare. Cea de-a doua categorie de acţiuni se referă la adoptarea unei politici curente antimonopoliste pe calea importurilor de produse similare celor fabricate de monopolurile autohtone. Printr-o politică activă de importuri concurenţiale, poate fi anulată, în mod practic, tendinţa firmelor monopoliste de a mai impune nivelul preţurilor şi de a manipula nivelul şi calitatea producţiei. Cea de-a treia categorie de acţiuni este cea a elaborării unor acte normative antimonopoliste şi de protejare a activităţii concurenţiale. Elaborarea unei asemenea legislaţii şi crearea unui mecanism eficient de control al aplicării sale prezintă o importanţă deosebită pentru faza actuală a economiei româneşti. Actele normative trebuie să fixeze cadrul limită al desfăşurării activităţii agenţilor economici cum sunt: adoptarea unor înţelegeri formale sau informale, formarea unor asociaţii şi a unor sisteme de organizare ş.a. De exemplu, înţelegerile dintre unităţile economice pentru a forma sistemele de organizare bazate pe principiile holdingurilor, deşi par raţionale din punct de vedere economic şi al conducerii, din punct de vedere al principiilor economiei concurenţiale ele pot fi contraproductive. Tocmai de aceea, în actele normative trebuie precizat acel cadru limită în care agenţii economici au dreptul să acţioneze şi să se asocieze pentru a nu contraveni principiilor concurenţiale. Să analizăm, pe scurt, în continuare, comportamentul firmei monopoliste în cadrul mecanismului de piaţă şi, anume, modul cum îşi stabileşte ea preţul de vânzare, care sunt funcţiile şi cum sunt folosite aceste funcţii în analiza preţului şi a profitului şi care este eficinţa monopolului în raport cu cea a liberei concurenţe. STABILIREA ŞI CONTROLUL PREŢURILOR ÎN CONDIŢII DE MONOPOL Atât în faţa monopolurilor, cât şi a organelor publice menite să reglementeze şi să controleze activitatea firmelor monopoliste apar multe probleme economice contradictorii. În raport cu acestă varietate de probleme, practica şi teoria economică oferă o gamă destul de largă de soluţii cu obiective ce diferă între ele în mod radical în funcţie de natura monopolului şi de politicile economice guvernamentale din diferite ţări. Unele din aceste politici se referă la desfiinţarea tuturor acelor monopoluri formate legal sau ilegal, în scopul de a proteja consumatorul; altele se referă la introducerea controlului direct sau indirect al statului asupra preţului, îndeosebi la monopolurile naturale publice. În literatura economică din ţările cu economie de piaţă se întâlnesc multe referiri la experienţa unor firme monopoliste şi la politicile unor guverne ori ale unor agenţii economice guvernamentale de fixare a preţurilor pe baza unor principii cum sunt: realizarea eficienţei sociale maxime având ca fundament costul marginal (asemănător sistemului concurenţial), maximizarea cifrei de afaceri, costul mediu sau gestiunea economică cu echilibru etc. 밂 밂 밂 밂 밂 밂 愀̤摧沆S 밂 愀̤摧㭑Ü 밂 밂 밂 밂 밂 ༀ킄ᄂ预廾킄怂预懾̤摧倄 밂 ␃ഃ׆Ā޼愀̤摧唵¾ 밂 h~ hg/ hŽq În ce constau aceste variante adoptate în practică, fie de organe guvernamentale, fie de însăşi firmele monopoliste sub presiunea unor forţe exogene? Conţinutul acestora şi al altor variante ar putea fi descifrat cu mai multă uşurinţă dacă am recurge la reprezentarea grafică a curbelor fundamentale (fig. 7.9) În grafic sunt consemnate patru variante care au la baza stabilirii preţurilor următoarele obiective: maximizarea profitului monopolist (Q1 şi p0); maximizarea beneficiului social pe baza costului marginal (Q1 şi p1); maximizarea cifrei de afaceri (Q2 şi p2); realizarea gestiunii economice cu echilibru (Q3 şi p3). Vom reda, pe scurt, principalele caracteristici ale fiecăreia din cele patru variante, cu recomandarea de a urmări şi conţinutul graficului din fig 7.9. Varianta bazată pe maximizarea profitului monopolist, unde cantitatea s-a notat cu Q0 şi preţul cu p0. Preţul de echilibru p0 fixat de monopol, căruia îi corespunde o producţie Q0, asigură profitul maxim când se realizează egalitatea venitului marginal cu costul marginal. Din punctul de vedere al monopolistului varianta este optimă, însă din punctul de vedere al societăţii varianta este dezavantajoasă întrucât se înregistrează pierderi de producţie şi o redistribuire a venitului în favoarea monopolului şi în detrimentul consumatorului. Varianta bazată pe costul marginal (în scopul maximizării beneficiului social), unde cantitatea s-a notat cu Q1 şi preţul p1. Preţul bazat pe costul marginal, stabilit de organele guvernamentale, priveşte de obicei, monopolurile publice. Preţul e aliniat la nivelul costului marginal, aliniere dată de intersecţia curbei costului marginal cm cu dreapta venitului mediu V ce consemnează cererea. Odată cu preţul fondat pe costul marginal se stabileşte şi cantitatea de producţie la nivelul la care se poate asigura echilibrul necesar dintre cererea şi ofertă. Este evident că acest model de formare a preţului reprezintă o simulare a modelului concurenţei perfecte. Spre deosebire de celelalte variante, aplicarea acestui model asigură un volum maxim de producţie la preţuri ce se înscriu la nivelul costului marginal, ceea ce asigură maximizarea beneficiului social. Formarea preţului după acest principiu se practică în mai multe ţări cu economie de piaţă în cazul monopolurilor publice. Varianta bazată pe maximizarea cifrei de afaceri unde cantitatea s-a notat cu Q2 şi preţul cu p2. În dorinţa de a-şi menţine dominaţia absolută pe piaţa unor produse şi servicii, monopolurile renunţă adeseori la realizarea unor profituri maxime, adoptând o politică de reducere a preţului de vânzare şi a ratei profitului şi de augmentare maximă a volumului vânzărilor. Se ştie că obţinerea unor venituri ridicate pe o durată mai îndelungată se poate realiza nu numai pe calea unor preturi ridicate, ci şi pe calea sporirii volumului desfacerii la preţuri mai scăzute. Acţionând în acest fel, firma monopolistă caută, pe această cale, să bareze intrarea în concurenţă a altor firme şi, eventual, eliminarea celor existente în ramură, care au o putere economică mai redusă sau nesemnificativă. Unele monopoluri acceptă situaţia de a renunţa la supraprofit sau chiar de a avea, temporar, pierderi în dorinţa de a preîntâmpina apariţia unor concurenţi, de a-şi menţine dominaţia pe piaţa produsului. Varianta bazată pe costul mediu (denumită şi varianta de gestiune cu echilibru), unde cantitatea s-a notat cu Q3 şi preţul cu p3. Varianta anterioară nu oferă monopolistului nici o garanţie din punct de vedere metodologic, că maximizarea cifrei de afaceri nu poate fi soldată cu pierderi. Monopolul poate realiza un volum foarte mare de vânzări (deci o cifră de afaceri foarte ridicată), însă aceasta poate să-i aducă pagube dacă curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu din vânzări. Adoptarea principiului de formare a preţului pe baza costului mediu sau a gestiunii cu echilibru oferă monopolistului mijlocul de control necesar din acest punct de vedere. În ce constă acest principiu? Este vorba ca agenţia guvernamentală să fixeze preţul la un nivel la care curba costului mediu se intersectează cu cea a venitului mediu (a cererii). Cantitatea de producţie este cea proiectată pe axa cantităţilor (abscisă). Vorbind în termeni economici, preţul bazat pe costul mediu implică fixarea unui preţ care va acoperi costul mediu în care sunt incluse şi elementele costului de oportunitate privind utilizarea capitalului. Deci, preţul de vânzare reglementat de guvern sau de agenţia guvernamentală acoperă costurile medii şi exclude profitul monopolist. În acest fel se urmăreşte, pe de o parte, păstrarea unui nivel al preţului suficient de scăzut pentru a preveni intrarea în ramură a unor virtuali concurenţi, iar pe de altă parte, practicarea unor preţuri suficient de ridicate care să asigure firmei un anumit profit pentru a o menţine în activitate. Varianta este acceptată şi practicată frecvent de autorităţile guvernamentale, mai ales pentru monopolurile publice. Uneori, ea se aplică şi de monopolurile private, mai ales atunci când sunt interesate în preîntâmpinarea intrării altor firme. Este greu pentru o nouă firmă, care trebuie să facă un mare effort investiţional, să intre în concurenţă cu un monopol puternic care are avantajul economiei de scară şi practică un preţ relativ scăzut. CEREREA CĂTRE FIRMĂ ŞI ÎNCASĂRILE Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în sensul determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare. Dacă în cazul concurenţei perfecte curbele cererii pieţei şi cererii către firmă sunt distincte (figura 8.9.a), în cazul monopolului cele două curbe sunt identice (figura 8.9.b). Cererea către firmă în cazul concurenţei perfecte este perfect elastică în raport cu preţul, iar preţul este acelaşi indiferent de cantitatea cerută. În cazul monopolului, curba cererii are pantă negativă, cantitatea cerută modificându-se în sens opus modificării preţului. Abilitatea monopolistului constă în a selecta cuplul preţ – cantitate din mai multe alternative posibile, care să corespundă obiectivului propus. Dacă în cazul concurenţei perfecte fiecare producător preia preţul pieţei (producătorul individual este “price-taker”), în cazul monopolului acesta este cel care stabileşte preţul (producătorul este “price maker”). Producţia poate fi vândută, în funcţie de circumstanţe, la acelaşi preţ sau la preţuri diferite. Presupunem în continuare că monopolistul vinde întreaga producţie la un preţ mic. Cazul discriminării prin preţ va fi tratat ulterior. În tabelul 8.4 se prezintă relaţia existentă între cantitatea cerută, preţ şi încasările totale, medii şi marginale pornind de la o funcţie a cererii de tip liniar de forma Q = 10 – P, unde Q reprezintă cantitatea cerută, iar P este preţul de vânzare. Opţiunea producătorului pentru un nivel dat al preţului influenţează cantitatea cerută şi, în consecinţă, încasările sale. Primele două coloane ale tabelului 8.4 arată funcţia cererii monopolului. Se obsrvă că, dacă monopolistul devine 2 unităţi, atunci preţul obţinut pentru fiecare de bun este de 8 unităţi monetare. De fiecare dată când producţia vândută creşte, preţul unitar se reduce. A treia coloană prezintă încasarea totală obţinută de monopolist. Încasarea totală (IT) este dată de produsul dintre cantitatea vândută şi preţul unitar: IT = P x Q Cererea, încasarea totală, încasarea medie şi încasarea marginală în cazul monopolului Tabelul 8.4 Cantitatea (1) Preţ (2) Încasarea totală (3) Încasarea medie (4) Încasarea marginală Figura 8.10 – Curbele încasării totale, medii şi marginale Curba încasării totale este o parabolă, având maximul pentru o producţie de 5 unităţi (figura 8.10). În prima fază, cererea este elastică în raport cu preţul, iar încasarea totală creşte odată cu creşterea cantităţii vândute. În acelaşi timp, încasarea marginală este descrescătoare, însă pozitivă. Când elasticitatea devine unitară, încasarea totală atinge un maxim, după care, atunci când cererea este inelastică, orice creştere a cantităţii diminuează încasarea totală. Se observă pe grafic că, în acest caz, încasarea marginală devine negativă, deşi cantitatea vândută înregistrează o creştere. Coloana a patra a tabelului 8.4 prezintă încasarea medie, adică nivelul încasării care revine pe unitatea vândută. Încasarea medie (IM) se obţine prin raportarea încasării totale la producţia realizată : IM = IT/Q Se observă că încasarea medie este egală cu preţul pentru fiecare nivel al cantităţii vândute. Aceasta constituie regula nu doar pentru monopol, ci şi pentru orice producător aflat pe o piaţă concurenţială. Ultima coloană a tabelului prezintă încasarea marginală (Im), adică suplimentul de încasare obţinut de monopolist atunci când cantitatea vândută sporeşte cu o unitate: Im = ΔIT/ΔQ Dacă sunt vândute, de exemplu, 2 unităţi de bun, încasarea totală este de 16 unităţi monetare. Vânzarea a 3 unităţi aduce monopolistului o încasare totală de 21 de unităţi monetare. Astfel, creşterea cantităţii vândute cu o unitate determină un spor al încasării totale, adică o încasare marginală, de 5 unităţi monetare. Încasarea marginală este descrescătoare, deoarece vânzarea unei unităţi suplimentare presupune reducerea preţului pentru întreaga cantitate destinată pieţei. În aceste condiţii, încasarea marginală este inferioară preţului obţinut pentru acea unitate suplimentară. Astfel spus, încasarea medie devansează încasarea marginală. MECANISMUL DE FUNCŢIONARE A MONOPOLULUI Situaţia de monopol apare atunci când există o singură firmă ofertantă în prezenţa unei multitudini de cumpărători ai unui produs care, de regulă, nu poate fi substituit cu alte produse. Pentru a realiza un profit maxim firma monopolistă este pusă în situaţia de a alege (fixa) atât preţul, cât şi cantitatea de produse, alegere compatibilă cu condiţiile cererii pentru produsul respectiv şi cu curbele costului. Aceasta se deosebeşte de situaţia concurenţei perfecte când firma putea alege numai cantitatea. Firma monopolistă este singurul producător şi furnizor al unui produs. De aceea, analiza nu se mai face pe cele două planuri – firmă şi ramură – ,ci numai la nivelul ramurii. Acest lucru are importanţă principală deoarece firma este aceea care controlează atât cererea, cât şi oferta în interesul său şi în detrimentul consumatorului. În condiţiile concurenţei perfecte firma putea să producă şi să vândă fără restricţii pentru a-şi maximiza profitul la preţul impus de piaţă. Curba cererii la nivelul firmei individuale concurente este orizontală. Ea coincide cu curba venitului marginal Vm şi este egală cu preţul p. Cu alte cuvinte, venitul suplimentar (adiţional), care rezultă din producţia unei unităţi adiţionale şi vândută pe piaţă, reprezintă venitul marginal. Acesta coincide cu curba cererii şi este egal cu preţul de vânzare al produsului impus de piaţă. Pentru firmă, curba cererii este infinit elastică sau perfect elastică (fig. 7.1). În condiţii de monopol, firma în calitatea ei de unic producător se confundă cu ramura. În acest caz, elasticitatea cererii în raport cu preţul este imperfectă, iar curba cererii normale are pantă negativă (fig 7.2). Am arătat că la nivelul firmei studiul cererii necesită introducerea noţiunilor de venit marginal, venit mediu şi venit total. În cazul monopolului (când firma se confundă cu ramura) venitul marginal are o condiţie specială şi anume el este mai mic decât preţul de vânzare fixat de monopol. Pentru a explica această condiţie specială vom recurge la o reprezentare grafică (fig. 7.2) a unei curbe a cererii agregat (D) cu pantă negativă. Pentru a-şi spori venitul, firma monopolistă este nevoită să vândă mai multe produse. Aceasta implică sporirea producţiei de la Q0 la Q1, deci ΔQ. Pentru a se încadra în limitele cererii agregat, firma micşorează preţul de la p0 la p1 cu Δp. Cum se reprercutează această schimbare asupra venitului marginal al firmei monopoliste? Pentru a obţine răspunsul vom adopta următorul raţionament sugerat de reprezentarea grafică din fig. 7.2. Venitul adiţional ΔV al firmei monopoliste obţinut din sporirea vânzării cantităţii de produse de la Q0 la Q1 rezultă din următoarele componente: ΔV = Q0 x Δp + ΔQ(p0 + Δp) [7.1] Întrucât Δp reprezintă o scădere a preţului, aceasta se ia cu semnul negativ: ΔV = Q0 x (-Δp) + ΔQ(p0 + (-Δp)) [7.2] rezultând: ΔV = -Q0Δp + ΔQp1 [7.3] Dacă vom consemna că ΔQ reprezintă o creştere egală cu o unitate de produs (ΔQ=1), atunci ΔV semnifică venitul marginal: Vm = 1 x p1 – Q0Δp [7.4] Vm = p1 – Q0Δp [7.5] Aceasta reprezintă o mărime egală cu preţul de vânzare p1 din care se scade pierderea venitului (-Q0Δp), provocată de scăderea preţului de vânzare cu Δp. În cadrul relaţiilor monopoliste, o importanţă specială capătă divergenţa dintre curba cererii şi curba venitului marginal, divergenţă ce provoacă o modificare a comportamentului firmei vânzătoare şi o schimbare a condiţiilor de maximizare a profitului. Vom explica mai întâi, foarte pe scurt, modificarea comportamentului firmei şi apoi problema maximizării profitului şi determinarea echilibrului monopolului. Din analizele anterioare ne amintim că, în condiţiile concurenţei perfecte, o firmă vânzătoare care avea o pondere nesemnificativă în volumul total al vânzărilor pe piaţă putea să crească volumul mărfurilor vândute, fără ca aceasta să atragă scăderea preţurilor. Ştiind că venitul total reprezintă cantitatea totală de produse vândute înmulţită cu preţul de vânzare unitar (V1 = Q x p), vânzarea unei unităţi suplimentare (adiţionale) de produs adaugă la venitul total preţul de vânzare unitar. Prin urmare, venitul marginal (adiţional) este egal cu preţul de vânzare. În cazul monopolului (unde firma se confundă cu ramura) lucrurile se schimbă. O augmentare a cantităţii de produse vândute antrenează o scădere a preţului. Aceasta se repercutează asupra tuturor unităţilor de produse vândute în sensul că întregul venit unitar suplimentar (marginal) este inferior valorii medii a veniturilor precedente. Ca urmare a scăderii preţului prin sporirea vânzării produsului, are loc o descreştere a venitului mediu V şi a venitului marginal Vm, cu următoarea diferenţiere fundamentală: venitul marginal descreşte mai rapid decât venitul mediu (preţul de vânzare) în timp ce cantităţile vândute cresc. Prin urmare, venitul marginal nu este egal cu preţul de vânzare. El este mai mic decât acesta, iar curba venitului marginal este diferită de curba cererii, ea situându-se sub aceasta din urmă. Pentru a vedea în ce raport se află venitul marginal faţă de cerere (care, după cum am mai subliniat se confundă cu venitul mediu) vom porni de la următoarele serii de date privind preţul şi venitul de vânzarea unui produs de către o firmă (tabelul nr. 7.1) Tabelul nr. 7.1 Preţul de vânzare şi venitul marginal derivat din informaţiile cererii Cantitatea Preţul de vânzare (venitul mediu) (p) Venitul total (p x Q) Venitul marginal (Vm) 0 110 0 1 100 100 100 - 0 = 100 2 90 180 180 – 100 = 80 3 80 240 240 – 180 = 60 4 70 280 280 – 240 = 40 5 60 300 300 – 280 = 20 6 50 300 300 – 300 = 0 7 40 280 280 – 300 = -20 8 30 240 240 – 280 = -40 9 20 180 180 – 240 = -60 10 10 100 100 - 180 = -80 Din datele tabelului se observă că venitul marginal este mai mic decât preţul de vânzare (care reprezintă venitul mediu). Din aceste date se pot contitui cele două curbe: cea privind cererea (care se confundă cu venitul mediu), şi cea privind venitul marginal, redate în graficul din fig. 7.3. Atât datele din tabel, cât şi graficul din fig. 7.3 explică relaţia dintre curba venitului marginal şi curba cererii, precum şi poziţia în care se află fiecare din cele două curbe. Acum poate apărea şi mai clar faptul că firma monopolistă este pusă în situaţia de a alege una din alternativele: Să fixeze un preţ, de regulă, mai mare. Firma însă nu ştie să determine cantitatea deoarece aceasta depinde de cererea globală a consumatorilor. Nu se poate susţine că monopolistul poate fixa un preţ prea ridicat, aşa cum ar fi dorinţa sa. Creşterea preţului este limitată de cererea globală. O creştere a preţului îndepărtează o anumită parte a cererii, ceea ce necesită o anumită restrângere a producţiei; Să fixeze cantităţile ce ar urma să fie produse şi vândute. Aceasta este legată însă de limita cererii globale şi de preţ. Firma monopolistă nu va putea spori după dorinţă nici producţia şi nici vânzarea acesteia întrucât există o limită a cererii. La un preţ mai ridicat clienţii cumpără mai puţine produse. Pentru a spori vânzarea, firma va trebui să scadă preţul. Cu toate dezvoltările şi explicaţiile date până acum, totuşi a rămas încă neclarificat răspunsul la întrebarea: care sunt condiţiile fundamentale (necesare şi suficiente) de maximizare a profitului şi de realizare a preţului de echilibru în cazul monopolului? Studii de caz: Dereglementarea sectorului de electricitate din California California a fost printre primele state în ceea ce priveşte dereglementarea electricităţii. Economiştii au recunoscut că existau mulţi potenţiali furnizori de generare a energiei electrice şi o sumedenie de potenţiali vânzători ai serviciilor de electricitate. Singurul monopol natural se regăsea în transmisia dintre generatorii de electricitate şi vânzătorii ei. Vechile companii de electricitate au integrat toate aceste funcţii. Separarea lor putea duce la apariţia competiţiei în toate sectoarele cu excepţia transmisiei. Competiţia crescândă în acele părţi ale sistemului în care este posibilă structurarea ei ar duce la o mai mare eficienţa şi în final la preţuri mai scăzute şi servicii mai bune – sau cel puţin aşa s-a sperat. În 2000, dereglementarea părea să fie un dezastru, căuzând preţuri piperate la electricitate, capacitate generatoare insuficientă ce a condus la căderi de curent şi servicii întrerupte, companii de electricitate falimentare şi plăţi masive din partea guvernului. În mod cert, lucrurile nu mergeau conform planului. Tocmai de aceea nimeni nu s-a arătat surprins de acuzele aduse. Criticii blamau dereglementarea. Susţinătorii spuneau că în ciuda dereglementării, guvernul îşi asumase un rol prea mare prin fixarea preţurilor plafon şi prevenirea încheierii contractelor pe termen lung. Bine intenţionate sau nu, aceste restricţii au expus companiile de electricitate unei îngrădiri imposibile: preţul mare al benzinei ducea la preţuri crescute ale energiei electrice cu mult mai mari decât preţurile controlate de vânzători. Problema nu o reprezintă dereglementarea, dar modul în care era facută. Existau afirmaţii conform cărora firmele care controlau circulaţia benzinei s-au folosit de puterea lor de monopol (sub dereglementare) pentru creşterea preţului acesteia. Consumatorii ar fi fost mulşi într-un fel sau altul. Pentru a fi siguri, modul de protecţie a consumatorului prevăzut de procesul de dereglementare californian era o reţetă a dezastrului; totuşi criticii rămâneau sceptici că, în ciuda dereglementarii, există vreun mod sigur de protejare a consumatorilor. În momentul de faţă controversele privind dereglementarea Californiei continuă să existe. Reţele externe, noua economie şi puterea de monopol Reţelele externe apar când beneficiile individuale dintr-o creştere a numărului de indivizi fac parte din reţea. Un telefon nu este folosit mult dacă nu se află nimeni la celalălt capăt al firului. Valoarea unui telefon creşte cu cât numărul persoanelor care deţin telefoane este mai mare. Să presupunem că ar exista două sisteme de telefonie diferite, care nu se interconectează. Un nou abonat care trebuie să decidă ce reţea alege, va alege reţeaua cu cel mai mare număr de a