Referat Agroecosistemul Florii-soarelui

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Agroecosistemul Florii-soarelui si de asemenea puteti face Download Referat Agroecosistemul florii-soarelui

Citeste fragmente din Referat Agroecosistemul Florii-soarelui

INTRODUCERE Agroecosistemul florii soarelui suferă pierderi de biomasă vegetală utilă datorită dăunării plantei de anumiţi patogeni şi dăunători animali porţionaţi în reţeaua trofică. Mecanismele naturale de autoreglare sunt slabe în agroecosistem, astfel că în condiţii favorabile evoluţia bolilor şi dăunătorilor, agroproductivitatea poate fi grav afectată. În aproape toate zonele de cultură a florii soarelui, agenţii fitopato-geni şi dăunătorii animali fitofagi constituie importanţi factori limitativi ai producţiei, însă pierderile de recoltă sunt determinate, în principal, de evoluţia unor boli parazitare. Formarea florei patogene şi faunei dăunătoare, dinamica suprafeţelor atacate şi nivelul de dăunare, diferă de la o zonă de cultură la alta, în relaţie cu favorabilitatea mediului climatic cu rezistenţa genetică a formei cultivate, dar şi pe fondul influenţei factorilor tehnologici. Protecţia agroecosistemului florii soarelui faţă de boli şi dăunători implică adaptarea continuă a sistemelor tehnologice la cerinţele factorului fitosanitar. Tehnologiile agricole moderne promovează sistemul de protecţie integrată a florii soarelui, care îmbină toţi factorii cu rol de reglare şi combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare în agroecosistem. Literatura de specialitate face referiri la diferite măsuri de fitoprotecţie şi complexe de măsuri, cu importante elemente de integrare şi recomandă unele scheme de combatere. Lucrarea de dizertaţie îşi propune să aducă unele contribuţii la combaterea principalilor patogeni şi dăunători ce compun mediul culturii florii-soarelui şi la fundamentarea protecţiei integrate a agroecosistemului, adecvat condiţiilor Câmpiei de Vest şi mai ales ariei judeţului Timiş. CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMUL FLORII-SOARELUI 1.1.Importanţa economică a florii-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus L.), este o plantă uleioasă de mare importanţă economică şi alimentară. Prin conţinutul seminţelor în substanţe grase (33-56 %) şi calitatea deosebită a uleiului rezultat în extracţie, planta reprezintă una dintre principalele surse de grăsimi vegetale, utilizate în alimentaţia omenirii, respectiv cea mai importantă sursă de ulei pentru România. Ca sursă de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupă locul al patrulea, după soia, palmier şi rapiţă. Valoarea alimentară ridicată a uleiului de floarea-soarelui, se datorează conţinutului bogat în acizi graşi nesaturaţi, reprezentaţi preponderent de acidul linoleic (44-75 %) şi acidul oleic (14-43 %), cât şi prezenţei reduse a acidului linilenic (0,2 %), componente care-i conferă stabilitate şi capacitate îndelungată de păstrare, superioare altor uleiuri vegetale. Funcţia nutritivă a uleiului de floarea-soarelui este sporită de prezenţa unor provitamine a vitaminelor liposolubile A, D, E, fosfatidelor ca şi a vitaminelor B4, B8 , K. Uleiul mai conţine steroli (aproximativ 0,04 %) şi tocoferoli (fracţiune antioxidantă a uleiului vegetal, cca. 0,07%). Capacitatea energetică (8,8 calorii/g ulei) şi gradul de asimilare ridicat, situează uleiul de floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului (VRÂNCEANU şi colab., 1974).. Uleiul rafinat de floarea-soarelui se foloseşte, în principal, în alimentaţie, în industraia margarinei şi a conservelor. Uleiul de floarea-soarelui este excelent pentru alimentaţie, având fluiditate, culoare, gust şi miros plăcute. Produsul este folosit şi în industrie pentru producerea lacurilor speciale şi a răşinilor, precum şi în pictură. Reziduurile rezultate în urma procesului de rafinare, se folosesc la fabricarea săpunurilor, la obţinerea cerurilor, fosfatidelor, lecitinei şi tocoferolilor. Fosfatidele şi lecitina extrase din uleiul de floarea-soarelui, sunt utilizate în industria alimentară, panificaţie, patiserie, în prepararea ciocolatei şi a mezelurilor. Turtele rezultate în urma procesului de extracţie a uleiului (aproximativ 300 kg/t sămânţă), constituie o sursă valoroasă de proteine pentru rumegătoare, iepuri, porci şi păsări (VRÂNCEANU şi colab., 1974). Turtele conţin proteină brută (între 33,7 şi 47,8 %) şi aminoacizi esenţiali, cu valori apropiate cu cele de la soia (HERA şi colab., 1989), excepţie făcând lizina, care se găseşte în cantităţi mai mici. Valoarea enegetică a turtelor este corelată cu gradul de decorticare a seminţelor . Seminţele mai puţin bogate în ulei, se folosesc direct în consum, întregi sau decorticate, cât şi pentru halva. Tulpinile pot fi folosite ca sursă de căldură (local), pentru fabricarea plăcilor antifonice sau obţinerea carbonatului de calciu. Floarea-soarelui mai este apreciată ca plantă furajeră, fiind cultivată mai ales pentru siloz. De asemenea, floarea-soarelui este şi o excelentă plantă meliferă. De pe un hectar de floarea-soarelui se poate obţine o cantitate de 30 până la 130 kg de miere ( CÂRNU şi colab., 1982, citaţi de Roman Gh., 1995 ). Prin resturile organice rămase după recoltare, floarea-soarelui restituie solului cantităţi apreciabile de elemente minerale şi materie organică, estimate în cazul unei producţii de 3500 kg/ha, la 65 kg N, 30 kg P2O5, 300 kg K2O şi circa 7 tone substanţă uscată, echivalentul a 1200-1500 kg de humus (HERA şi colab., 1989). Floarea-soarelui poate avea şi întrebuinţări medicinale. Din florile ligulate (care conţin quercitrină, anticianină, colină, betaină, xantofilă, etc.), se obţine un extract alcoolic care se foloseşte în combaterea malariei, iar tinctura în afecţiuni pulmonare. Din achene, dat fiind conţinutul în fitină, lecitină, colesterină, se preparau produse indicate în profolaxia dezenteriei, febrei tifoide şi pentru vindecarea rănilor supurate. Uleiul se foloseşte (în medicina populară) pentru macerarea plantelor utilizate în tratarea unor răni şi arsuri. 1.2. Evoluţia suprafeţelor cultivate şi producţiilor de floarea-soarelui 1.2.1. Suprafeţele cultivate cu floarea-soarelui şi producţiile realizate pe plan mondial Pe glob, floarea-soarelui este cultivată pe o suprafaţă de peste 21 milioane hectare. Surse F.A.O. ( 1998 ), arată că floarea-soarelui s-a cultivat în 1996 pe 20,63 milioane hectare, iar în 1998 pe 21,251 milioane hectare. Ca pondere, floarea-soarelui se cultiva pe cele mai întinse suprafeţe în Europa (52,11 %), în 1998, urmând apoi Asia (19,63 %), America de sud (16,49 %), America de nord (6,95 %) şi Africa (4,38 %). Printre cele mai importante ţări cultivatoare de floarea-soarelui, se numără Argentina, cu 3.176.000 ha, Ucraina cu 2.430.000 ha, India cu 2.200.000 ha, Spania cu 1.460.000 ha, România cu 948.000 ha, Franţa cu 793.000 ha, Federaţia Rusă cu 4.166.000 ha şi S.U.A. 1.407.000 ha. Se apreciază că în viitor suprafeţele cultivate cu floarea-soarelui vor creşte în continuare, însă într-un ritm mai scăzut, tendinţa generală fiind de stabilizare a suprafeţelor, datorită restricţiilor tehnologice (ponderea în structura culturilor, atacul agenţilor fitopatogeni) şi performanţelor productive şi calitative ridicate ale hibrizilor nou introduşi în cultură. 1.2.2. Suprafeţele cultivate cu floarea-soarelui şi producţiile realizate în România În România, floarea-soarelui a fost introdusă în cultură la mijlocul secolului trecut, în Moldova. Astăzi, floarea-soarelui este cea mai importantă plantă, care se cultivă la noi, pentru ulei alimentar. Suprafeţele cultivate cu floarea-soarelui au crescut de la 672 hectare în 1910, la 200.000 ha în 1938, 416.000 ha în 1948, 496.000 ha în 1950 şi 526.000 ha în perioada 1971-1975. După 1983, suprafaţa cultivată a scăzut, mai ales în vestul ţării, datorită alterării patologice a plantei, astfel că în 1989, planta reprezenta 433.700 ha. În 1990, cultura florii-soarelui a cunoscut un regres fiind prezentă doar pe 395.000 ha, dar ulterior suprafeţele au crescut la 588.000 ha în 1993, la 917.000 ha în 1996 şi la 948.000 ha în 1999, ca urmare a interesului manifestat faţă de uleiul de floarea-soarelui din producţia internă. Producţile medii au crescut în ultimele decenii, datorită calităţii materialului biologic disponibil: 360 kg/ha în perioada 1948-1958 (când s-au cultivat soiurile Măslinica şi Uleioasa, forme slab productive), 744-1100 kg/ha, în perioada 1959-1965 (când au fost introduse soiurile ruseşti Jdanov 8281 şi Vniimk 8931), 1400 kg/ha, în perioada 1966-1970 (când a fost introdus în cultură soiul românesc Record) şi 1630 kg/ha, între anii 1979 şi 1981 (când au fost introduşi primii hibrizi româneşti). În prezent producţiile medii se situează între 1200-1500 kg/ha. În perioada 1996-1998, producţiile medii s-au situat între 950-1130 kg/ha. În judeţul Timiş, floarea-soarelui deţine suprafaţa ce reprezintă cca. 6% din totalul suprafeţei cultivate cu această plantă în ţară. Suprafaţa destinată culturii însuma 35622 ha în anul 1969 şi 29587 ha în anul 1974. Suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui, s-a redus drastic între anii 1983-1987 datorită evoluţiei unui nou patogen, ciuperca parazită Phomopsis helianthi Munt. Cvet. cu repercursiuni economice grave. În anul 1984 planta se cultiva, la nivelul judeţului Timiş, pe doar 4775 ha. După anii 1990-1993 suprafeţele luate în cultură marchează din nou tendinţă de creştere, astfel că în anul 1992 planta se cultivă pe 35149 ha , iar în anul 1993 pe 35252 ha. În anul în curs, 2003 floarea-soarelui se cultivă pe cca. 45.000 ha . Producţia de seminţe a urmat o curbă ascendentă de la 1250 kg în anul 1969, la 1730 kg în anul 1984 şi s-a situat la nivelul a 1085-1211 kg la ha în anii 1991-1992. În ultimii ani producţia de seminţe a marcat tendinţe de creştere cu fluctuaţii de la un an la altul, în funcţie de favorabilitatea climatică şi nivelul tehnologiei aplicate. Raportat la resursele ecologice existente, producţiile la nivelul judeţului Timiş, se situează încă sub potenţialul biologic al hibrizilor luaţi în cultură. Optimizarea tehnologiei de cultură, va permite cu siguranţă valorificarea a potenţialului biologic şi ecologic existent. Particularităţile ecologice ale agroecosistemului florii-soarelui Floarea-soarelui este un organism vegetal cu mare plasticitate ecologică, reuşind să se adapteze la condiţii de mediu variate. Totuşi, pentru valorificarea deplină a potenţialului biologic al plantei, aflat în continuă perspectivă de ameliorare, este nevoie de condiţii ecologice favorabile şi de o practică agricolă adecvată. 1.3.1. Fazele de vegetaţie şi tehnologice ale florii-soarelui Floarea-soarelui este o plantă anuală, cu o perioadă de vegetaţie de 115-135 zile, la actualele forme cultivate în România. În realizarea ciclului evolutiv, planta parcurge mai multe etape ale creşterii şi dezvoltării, numite faze fenologice sau faze de vegetaţie. Fiecare fază de vegetaţie se caracterizează prin cerinţe şi reacţii diferite faţă de factorii abiotici şi biotici ai agroecosistemului (POPESCU, 1996). Durata fazelor de vegetaţie este specifică genotipului, dar ea este influenţată puternic de temperatură, scurtându-se în zona optimului termic. Din punct de vedere agronomic, fazele de vegetaţie se delimitează astfel: faza de germinaţie situată între semănat şi răsăritul plantelor, cu durată de 10-15 zile, în funcţie de temperatură şi umiditatea existentă la nivelul patului germinativ. Germinarea seminţei se realizează energic, începând de la temperatura de 8(C, în sol. Această fază este esenţială pentru răsărirea şi realizarea densităţii normale a culturii. În această perioadă planta este expusă atacului patogenilor ce predomină pe sămânţă sau în sol, cât şi celui produs de dăunătorii de sol; faza cuprinsă între răsărit şi formarea capitulului, cu durata de 21-30 de zile, la hibrizii timpurii, de 30-36 de zile, la hibrizii semitimpurii şi de 36-40 de zile la hibrizii tardivi. Aceasta este fenofaza în care se decide vigoarea plantei, corelativ cu dezvoltarea sistemului radicular. În această perioadă se formează primordiile foliare şi cele florale. Este importantă asigurarea la nivel optim a factorilor de vegetaţie. În stadiul plantulă, planta este afectată de concurenţa buruienilor şi rămâne expusă atacului dăunătorilor de sol, manei şi putregaiurilor la colet. Odată cu formarea foliajului, se instalează şi afidele; faza cuprinsă între formarea capitulului şi înflorit, cu durata de 21-33 zile. Este faza în care se realizează cel mai intens ritm de creştere, planta având exigenţe sporite pentru factorii de vegetaţie. Organismul vegetal devine vulnerabil infecţiilor foliare şi celor pe tulpină; faza cuprinsă între înflorit şi maturitate, cu o durată a înfloritului de 14-16 zile şi un parcurs de 35-52 de zile, între sfârşitul înfloritului şi maturitate. În perioada de înflorire-formarea achenelor, se remarcă o creştere importantă a calatidiului, spre care se îndreaptă marea parte din substanţele de asimilaţie. În această etapă creşte consumul de apă. Planta traversează starea de maximă sensibilitate la bolile foliajului şi tulpinii, dar şi atacului la rădăcină şi calatidiu. În perioada de formare a achenelor-maturitate, au loc procesele acumulative în sămânţă. Maturitatea fiziologică este atinsă când achenele au 28 % umiditate, iar la un conţinut de apă al bobului de 15 %, se realizează maturitatea de recoltare. Fazele tehnologice la floarea-soarelui se disting astfel: germinarea; faza cotiledoane; prima pereche de frunze adevărate; faza stea; formarea butonului (2-3 cm); deschiderea butonului (8-10 cm); începutul înfloririi; înflorirea (15-20 % din plante în floare); înflorirea deplină; sfârşitul înfloririi (formarea seminţei); începutul maturizării şi maturizarea deplină. Cunoaşterea fazelor de vegetaţie şi tehnologice, respectiv a cerinţelor şi vulnerabilităţii plantei, specifice fiecărei faze porneşte stabilirea unei tehnologii de cultură corespunzătoare. 1.3.2. Cerinţele florii-soarelui faţă de condiţiile de agrobiotop 1.3.2.1. Cerinţele florii-soarelui faţă de climă Factorii climatici influenţează pregnant creşterea şi dezvoltarea plantei. Cele mai mari efecte asupra capacităţii de producţie şi conţinutului de ulei, le au temperatura, suma precipitaţiilor şi umiditatea relativă a aerului (MUNTEANU şi col., 1996). Floarea-soarelui este o plantă mezotermă, relativ pretenţioasă la căldură. Pentru parcurgerea stadiilor de vegetaţie, planta are nevoie de minimum 2350(c, (T( 0(C) sau 1600(C ( T( 5(C ). Temperatura minimă de germinare, este de 4-6(C, iar plantele tinere pot suporta, pe timp scurt temperaturi de –6...-8(C. În intervalul de la răsărit până la apariţia inflorescenţei, planta creşte bine la 15-16(C, iar în perioada de înflorit şi formare a fructelor, sunt necesare temperaturi moderate, de 18-24(C (BÂLTEANU şi colab., 1988). Căldura excesivă (T( 30( C), asociată cu seceta, poate afecta vitalitatea polenului, provocând avortarea florilor. Temperatura ridicată influenţează negativ şi acumularea de acid linoleic. Faţă de umiditate, planta are cerinţe medii, necesarul de precipitaţii pentru întreaga perioadă de vegetaţie, fiind estimat la 400-500 mm (BOJAN, 1986, citat de HERA şi colab., 1989). Consumul maxim de apă, se înregistrează între apariţia inflorescenţei şi formarea seminţelor. Seceta ce survine cu cca. 20 de zile înainte şi după înflorire, afectează negativ producţia şi conţinutul de ulei, faza cea mai critică pentru apă, fiind prima decadă după ofilirea petalelor. Umiditatea relativă a aerului, prezintă importanţă practică la recoltare şi îndeosebi la păstrare-depozitare, creând probleme la valori crescute, de peste 80 %. Floarea-soarelui este o plantă iubitoare de lumină. Planta are cerinţe ridicate faţă de lumină în primele faze de vegetaţie, când umbrirea provoacă alungirea tulpinilor şi reducerea suprafeţei foliare a tinerelor plante. În partea a doua a vegetaţiei, lumina are o importanţă deosebită ca factor de fotosinteză. 1.3.2.2. Cerinţele florii-soarelui faţă de sol Floarea-soarelui preferă solurile lutoase sau luto-nisipoase, profunde, mediu aerate, cu mare capacitate de reţinere a apei utile, bogate în humus şi elemente nutritive (BÂLTEANU şi colab., 1988) şi creşte şi se dezvoltă corespunzător dacă solul are reacţia slab acidă, până la slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2). Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile aluviale (cu apa freatică sub 2,5 m) şi solurile brune eumezobazice. Planta vegetează bine şi pe soluri cu textura mai grea sau uşoară, care au un drenaj natural bun sau se află în perimetre cu amenajări pedo-hidroameliorative. Nu sunt indicate solurile nisipoase, pietroase, solurile erodate, cele acide sau puternic alcalizate, sau cele afectate de exces de umiditate. 1.3.3. Zone ecologice de cultură Cultura florii-soarelui întâlneşte în România, condiţii de favorabilitate diferite, în funcţie de regimul precipitaţiilor şi de însuşirile fizice şi chimice ale solului, cât şi în relaţie cu evoluţia bolilor. În funcţie de raportul dintre resursele de ecologice şi cerinţele actualelor forme cultivate în România, s-au delimitat cinci zone de cultură (POPESCU, 1996). Zona I, cuprinde perimetrele irigate din Câmpia Română, Câmpia Olteniei şi sudul Dobrogei. Zona a II-a, cuprinde Câmpia de Vest, terenurile judeţelor Arad şi Timiş. Zona a III-a, include suprafeţele neirigate din Câmpia Română şi Podişul Dobrogei. Zona a IV-a, cuprinde Câmpia de Vest, terenurile judeţelor Bihor şi Satu-Mare. Zona a V-a cuprinde Câmpia Jijiei, Podişul Bârladului şi Câmpia Transilvaniei. Zonarea hibrizilor omologaţi, se face în funcţie de corespondenţa între oferta geologică zonală şi cerinţele genotipului, având în vedere valorificarea performanţelor de producţie, cât şi cele referitoare la rezistenţa la boli, rezistenţa la lupoaie (Orobanche cumana) şi rezistenţa la secetă. În zona a II- a de cultură, care cuprinde şi judeţul Timiş, se recomandă hibrizii Select, Festiv, Florom 350, Favorit, Santiago. În prezent, se află în reţeaua de verificare şi alţi hibrizi, unii de provenienţă străină, care au perspective de a fi luaţi în cultură sau chiar se cultivă. 1.3.4. Starea fitosanitară a florii-soarelui în agroecosistem Floarea-soarelui (Helianthus annuus L.), este o plantă agricolă cu sensibilitate ridicată la atacul diferitelor microorganisme patogene (virusuri, micoplasme, bacterii, ciuperci), agenţi biotici de dăunare care pot constitui un important factor limitativ al producţiei şi al posibilităţilor de extindere a culturii pe anumite arii geografice. Deşi relativ recent luată în cultură, formarea florei patogene la floarea-soarelui, decurge într-un ritm relativ rapid. Exemplu, în acest sens, îl constituie cultura industrială a florii-soarelui, în Canada, care a început în 1943 şi unde, în anul 1960, evoluau cca. 80 de agenţi patogeni (SACSTON, 1981, citat de Baicu şi Săvescu, 1986). 1.3.4.1. Agenţi patogeni al floarea-soarelui Tabloul fitopatologic al florii-soarelui, cuprinde o serie de agenţi patogeni cu grad ridicat de polifagie, precum Sclerotinia sclerotiorum de Bary, Botrytis cinerea Pers., Sclerotium bataticola Taub., Alternaria ssp., cât şi paraziţi specifici, cum sunt Plasmopara helianthi Novot., Puccinia helianthi Schw., Septoria helianthi Ell et. Kell, Phomopsis helianthi Munt., sau Phoma macdonaldii Boerema (ILIESCU şi colab., 1991). În complexul patogen al culturii, mai pot fi întâlnite Erysiphe cicoracearum D.C. f. sp. helianthi Jacz şi Sphaerotheca fuliginea (Schlect ex Fr.) Pollaci şi Verticillium dahliae Kleb. ARSENIJEVIC şi MASIREVIC (1988) semnalează prezenţa bacteriilor Erwinia carotovora pv. carotovora (Jones), Harrison Breed, Hammer et Hunton şi Pseudomonas sp. La floarea-soarelui se cunosc şi micoplasmoze: Sunflower phyllody (engl.), Aster yellows (engl.), viroze şi alţi patogeni. DUMITRAŞ LUCREŢIA şi SESAN TATIANA (1988), enumeră 46 de agenţi patogeni la această plantă. În România, DOCEA şi colab., (1976), citează opt agenţi patogeni la floarea-soarelui: Sclerotinia sclerotiorum de Bary; Botrytis vulgaris Fr.; Plasmopara helianthi Novot; Puccinia helianthi Schw.; Septoria helianthi (Ell et Kell); Phoma oleracea var. helianthi tuberosi Sacc; Sclerotium bataticola Taub.; Orobanche cernua Loef. var. cumana (Wallr.) Bek. ALEXANDRA CIUREA şi colab. (1983), pune în evidenţă pe un material ce provenea din Câmpia de Vest, alături de ciuperci cunoscute în România ca Phoma oleracea var. helianthi tuberosi Sacc., Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary, Botrytis cinerea Pers., Sclerotium bataticola Taub., şi unele mai rar semnalate în cultură, precum Phomopsis helianthi Munt. şi Alternaria zinniae Pape. ILIESCU şi colab. (1983), remarcă unele modificări survenite în starea fitopatologică a culturii, identificând o serie de microorganisme patogene şi saprofite pe plantă, incluzând: Phomopsiis sp., Phoma oleracea var. helianthi tuberosi Sacc, Sclerotium bataticola Taub., Alternaria alternanta (Fr. Keiss), Alternaria helianthi (Hansf.) Taub and Nish, Drechslera helianthi (Iliescu şi Hulea), Aspergilus ssp., Fusarium ssp., Verticillium dahliae Kleb., Rhizopus ssp., Penicillium ssp., Bacteria. Este sesizat regresul înregistrat de Plasmopara helianthi Novot. Şi atacul relativ ridicat de Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary, Botrytis cinerea Pers. şi Phomopsis sp.. IONIŢĂ ALINA şi colab. (1986), semnalează prezenţa micromicetelor Epicoccum neglectum Desm. Kao. şi Sordaria fimicola (Rob.) Ces et Not., facultativ parazite pe floarea-soarelui în România. În condiţiile tehnologiilor actuale, agroecosistemul florii-soarelui, cuprinde un complex de agenţi fitopatogeni, comuni în mare măsură, unor ţări apreciate ca mari cultivatoare. Jugoslavia, Bulgaria, România, Ungaria, Franţa (HEIMOVIC şi colab., 1982; MARIC şi MASIREVIC, 1982; VOROS şi SZILAGI, 1983; CLAUDINE LAMARQUE, 1985; PARASCHEVA MIHAILOVA, 1986), de importanţă economică fiind Diaporthe helianthi Munt. Cvet, f.c. Phomopsis helianthi Munt. Cvet., Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary, Sclerotium bataticola Taub., Botrytis cinerea Pers., Phoma macdonaldii Boerema, Plasmopara helianthi Novot. şi Alternaria ssp. În Banat, GOIAN (1970), semnalează atacuri importante de Plasmopara helianthi Novot., Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary, Botrytis vulgaris Fr. şi de Puccinia helianthi Schw. Este menţionat şi atacul de Fusarium şi Rhizopus sp., fără a exclude existenţa şi a altor patogeni. SÂNEA şi colab. (1994), constată că în interfluviul Timiş-Bega, floarea-soarelui este supusă frecvent atacului patogenilor Phomopsis helianthi Munt. Cvet., Phoma macdonaldii Boerema şi Sclerotium bataticola Taub. şi în condiţii favorabile celui de Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary şi Botrytis cinerea Pers. De importanţă secundară apar ciupercile Puccinia helianthi Schw., Septoria helianthi Ell et Kell şi Plasmopara helianthi Novot., aflate în regres. Este menţionat şi atacul de Alterrnaria ssp. şi Fusarium sp. 1.3.4.2.Dăunătorii animali la floarea-soarelui Floarea-soarelui este supusă cu preponderenţă atacului unor dăunători polifagi, însă entomofauna culturii poate fi apreciată ca săracă în specii dăunătoare. În unele ţări cultivatoare este semnalată prezenţa dăunătorilor din ordinele Orthoptera, Heteroptera, Homoptera, Coleoptera, Lepidoptera, Rodenţia şi din clasa Avis (CAMPRAG şi colab., 1988). În România ROGOJANU şi PERJU (1979), citează 35 de specii de dăunători, care pot ataca floarea-soarelui. PAULIAN şi ILIESCU (1973), descriu dăunătorii florii-soarelui, incluzând speciile: Agriotes sp., Opatrum sabulosum L., Tanymecus sp., Citelus citelus L., Scotia segetum Den et Sciff., Melolontha melolontha L., Anoxia villosa F., Gryllotalpa gryllotalpa L., Mamestra brassicae L., Homeosoma nebullela Hb., Corvus frugilegus frugilegus L. şi Corvus cornic sardorius Klein. În Câmpia de Vest, în interfluviul Bega-Beregsău este semnalat atacul de Agriotes liniatus L., Opatrum sabulosum L., Tanymecus sp., Brachycaudus helichrysi Kalt., Aphis sp., Cricetus cricetus L. şi cel al păsărilor (SÂNEA, 1995). După unele teorii (VOROS şi SZILAGI, 1983; CSEP şi ILIESCU, 1984; CAMPRAG şi colab., 1988; NEMETH, 1988), vătămările provocate de dăunători ar crea porţi de intrare pentru patogeni. CAPITOLUL II ORGANIZAREA STUDIILOR 2.1.Scopul şi obiectivele studiului Studiile care fac obiectul prezentei lucrări şi-au propus să realizeze, fundamentarea ştiinţifică a elementelor necesare elaborării unui sistem orientativ de protecţie integrată a culturii de floarea-soarelui, faţă de boli şi dăunători, în condiţiile judeţului Timiş. Studiile efectuate au urmărit atingerea următoarelor obiective: cunoaşterea complexului de patogeni şi dăunători care se dezvoltă pe floarea-soarelui în cuprinsul judeţului Timiş; cunoaşterea evoluţiei principalilor patogeni şi dăunători, ce afectează an de an, floarea-soarelui şi determină pierderi economice de recoltă în agroecosistem; cunoaşterea răspândirii agenţilor biotici de dăunare şi a arealelor de dăunare, cu întocmirea hărţilor de răspândire şi atac; cunoaşterea factorilor abiotici de bază ai agroecosistemului, în zona analizată; stabilirea metodelor de combatere, a rolului acestora şi a posibilităţilor de integrare în ecosistem; elaborarea sistemului orientativ de protecţie integrată a agroecosistemului; 2.2. Materialul şi metoda de lucru Studiile au fost întreprinse în cursul anilor 2001-2003, pe baza consultării literaturii de specialitate, prin analiză şi sinteză. Pentru caracterizarea climei, s-au utilizat datele climatice existente în teritoriu, în valori multianuale ale factorilor. Pentru întocmirea hărţilor de răspândire şi atac, au fost ordonate şi interpretate datele stocate la Direcţia Fitosanitară Timiş, potrivit fişelor de evidenţă a bolilor şi dăunătorilor, în perioada 1995-2002. Pentru evaluarea atacului, s-a luat în calcul frecvenţa atacului organismului dăunător. Pentru întocmirea graficelor şi dactilografiere, s-a utilizat calculatorul. CAPITOLUL III FUNDAMENTAREA PROTECŢIEI INTEGRATE A AGROECOSISTEMULUI FLORII-SOARELUI FAŢĂ DE BOLI ŞI DĂUNĂTORI ÎN CONDIŢIILE CÂMPIEI DE VEST-TERITORIUL JUDEŢULUI TIMIŞ Protecţia integrată reprezintă un concept modern de fitoprotecţie, care urmăreşte reglarea şi combaterea populaţiilor de organisme dăunătoare plantelor, prin îmbinarea armonioasă a diferitelor metode de luptă (agrotehnice, biologice, chimice, fizice) şi a factorilor naturali de combatere, astfel încât organismele dăunătoare să se menţină la un nivel la care să nu producă pierderi economice de recoltă. Sistemele de protecţie integrată, se bazează pe elemente tehnologice, pe elemente ecologice şi pe elemente economice. 3.1. Bazele economice ale protecţiei integrate a agroecosistemului florii-soarelui 3.1.1. Pierderi cauzate de patogeni şi dăunători la floarea-soarelui Protecţia integrată a ecosistemelor agricole cu floarea-soarelui, este justificată economic de pierderile cauzate an de an, de atacul unor patogeni şi dăunători, cât şi de concurenţa buruienilor competitoare. Pagubele produse de boli şi dăunătorii florii-soarelui, se pot solda cu pierderi considerabile de recoltă, ajungând în anii favorabili atacului, la compromiterea culturii pe unele suprafeţe. După unele estimări, făcute de ACIMOVIC şi NADA STRASER (1981), în Jugoslavia, atacul bolilor poate diminua producţia de floarea-soarelui cu până la 20-30 %, iar în anii de atac puternic, cu până la 30-50 %, din recolta potenţială. În România, estimările asupra pierderilor anuale de recoltă (BAICU, 1982), arată că bolile şi dăunătorii, pot determina reduceri de până la circa 17 %, aceasta în condiţiile în care s-au aplicat lucrări de combatere în agroecosistem. În Câmpia de Vest, teritoriul judeţului Timiş, pierderile provocate culturilor de floarea-soarelui, de atacul agenţilor patogeni, sunt deosebit de importante, nu odată ajungându-se la producţii reduse, a căror valoare se situează mult sub nivelul potenţialului biologic al hibridului cultivat. În istoria culturii florii-soarelui, se cunosc momente critice, precum cel cu atacul ciupercii parazite Phomopsis helianthi Munt. Cvet., în anii 1981-1982, când părea sub semnul incertitudinii însăşi posibilitatea menţinerii plantei în cultură. În anul 1981, cca. 40 % din suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui, era contaminată cu noua ciupercă, cu o incidenţă a atacului de până la 100 %. SÂNEA (1985) relevă că pierderile de recoltă datorate ciupercii Phomopsis helianthi, au fost de 30-35 %, când atacul s-a realizat cu precădere prefloral şi 15-20 %, dacă atacul s-a produs cu precădere postfloral. La un atac sporadic şi tardiv , pierderile de recoltă s-au situat sub 5 %. În condiţiile anului 1982 s-au înregistrat infecţii însemnate de putregai cenuşiu (Botrytis cinerea Pers.), cu o frecvenţă a atacului de până la 20-25 % (ILIESCU şi colab., 1983). Atacuri însemnate s-au semnalat şi la putregaiul alb (Sclerotinia scleretiorum Lib. de Bary). Parazitarea florii-soarelui atrage şi pierderi calitative, referitoare la reducerea conţinutului de ulei în seminţe, la modificarea unor raporturi între fracţiunile acizilor graşi nesaturaţi şi saturaţi, alterări ale calităţilor gustative, etc.(ACIMOVIC şi VERESBARANJI,1985). Pierderile cauzate de dăunători, în Câmpia de Vest, sunt determinate cu precădere, de golurile produse în culturi de unii dăunători polifagi, din familiile Elateridae, Tenebrionidae sau Curculionidae, de rozătoarele din Cricetide, fie prin dăunarea plantei de unele homoptere. În vecinătatea aşezărilor umane şi a vegetaţiei forestiere, dăunează şi păsările. În sens strict, la nivelul judeţului Timiş, pierderile de recoltă cauzate de boli şi dăunători, depind de capacitatea de dăunare a consumatorului primar, de condiţiile pedoclimatice în care se dezvoltă planta şi organismul agresor, precum şi de condiţiile agrofitotehnice, sistemul şi tehnologia de cultură. În cadrul protecţiei integrate, se urmăreşte menţinerea populaţiilor de organisme dăunătoare, la un nivel la care să nu depăşească pragul economic de dăunare. 3.1.2. Pragul economic de dăunare În combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor, se pune accent pe cunoaşterea pragului economic de dăunare. Pragul economic de dăunare (PED), exprimă nivelul atacului de boli şi dăunători (F %, I %, GA %), sau densitatea de dăunători, care poate produce o pagubă egală cu costul tratamentului (BAICU T., 1989). La floarea-soarelui, paguba se corelează cu un anumit nivel de atac sau de densitate a populaţiei speciei, în fazele critice pe care le traversează planta în cursul vegetaţiei. Cuantificarea pagubei este greu de realizat, mai ales în cazul bolilor, dat fiind interrelaţiile biotice complexe, ce se creează în agroecosistem, ca urmare a parazitării concomitente sau succesive a mai multor organisme dăunătoare, cât şi datorită influenţei mari a condiţiilor de mediu. Este şi motivul pentru care utilizarea pragurilor economice de dăunare la boli are caracter limitat, fiind stabilit doar pentru Sclerotinia sclerotiorum Lib. De Bary şi pentru câţiva dăunători (tabelul 3.1.). Tabelul 3.1. Praguri economice de dăunare pentru patogeni şi dăunători la floarea-soarelui (după BAICU, 1989) Patogenul, dăunătorul Epoca de observaţie Prag economic de dăunare Sclerotinia sclerotiorum Înainte şi după înflorit F=5 % Tanymecus dilaticollis Răsărire 3 adulţi/mp Agriotes sp. Răsărire 3 larve/mp Opatrum sabulosum Răsărire, cotiledoane 5 adulţi/mp Cunoaşterea pragului economic de dăunare, permite o aplicare diferenţiată a lucrărilor de combatere, în funcţie de nivelul de atac la fiecare solă. În cazul organismelor dăunătoare, la care nu se cunoaşte pragul economic de dăunare, este necesară definirea , situaţiei critice în cultură, care poate impune aplicarea de tratamente de combatere. 3.2. Bazele ecologice ale protecţiei integrate a agroecosistemului Protecţia integrată se sprijină pe aportul factorilor ecologici de combatere, căutând stimularea acţiunii lor. În cazul agroecosistemului florii-soarelui mecanismele naturale de reglare sunt slabe, funcţionând totuşi mai bine, în cazul dăunătorilor. 3.2.1. Factorii abiotici ai agroecosistemului 3.2.1.1. Factorii climatici Condiţiile climatice acţionează ca factor de fluctuaţie în agroecosistem, influenţând evoluţia populaţiilor dăunătoare şi dinamica gradului de atac. Resursele climatice ce caracterizează teritoriul judeţului Timiş, sunt cele ale climatului Câmpiei de Vest, cu unele particularităţi microclimatice determinate de orografie, vegetaţie naturală sau cultivată, amenajări hidroameliorative, etc. Climatul Câmpiei de Vest este temperat, continental moderat, situându-se la interferenţa dintre sectorul de provincie climatică cu influenţe oceanice şi sectorul de provincie climatică, având influenţe mediteraneene. După Kopen, clima teritoriului luat în studiu, se încadrează în provincia climatică c.f.b.x., caracterizată printr-o climă temperată, cu precipitaţii în tot cursul anului, însă cu deficit de umiditate în lunile de vară. Pentru evaluarea condiţiilor de microclimat, s-au luat în calcul valorile mediii, normale (multianuale), ale elementelor meteorologice, condiţiile medii fiind cele care determină densitatea medie a populaţiilor organismelor dăunătoare. 3.2.1.1.1. Regimul termic Temperatura medie multianuală a aerului se situează în limitele 10,6( - 10,8( C (tab. 3.2.), cu descreştere altitudinală de la vest (Sânnicolaul Mare) spre est (Lugoj), de 0,02( C (fig. 3.1.). Tab.3.2. Temperatura aerului (( C)-valori medii multianuale Timişoara 2003 Staţia, Postul Alt. (m) Luna Anual I II II IV V VI VII VIII IX X XI XII Sânnicolaul Mare 90 -1,7 0,4 5,6 11,1 16,3 19,7 21,7 20,9 17,0 11,0 5,6 0,9 10,8 Jimbolia 82 -1,5 0,2 5,9 11,9 16,0 19,4 21,4 20,7 16,7 11,2 5,5 1,4 10,7 Banloc 82 -1,6 0,5 5,5 11,1 16,2 19,6 21,6 20,8 16,9 11,2 5,7 1,0 10,7 Diniaş 83 -1,7 0,3 5,5 11,0 16,1 19,6 21,6 21,0 16,8 11,3 5,6 0,9 10,7 Timişoara 91 -1,2 0,4 6,0 11,3 16,4 19,6 21,6 20,8 16,9 11,3 5,6 1,4 10,8 Lugoj 124 -1,4 0,9 5,7 11,0 16,0 19,3 21,2 20,2 16,8 11,3 5,7 1,1 10,6 Fig.3.1. – dinamica temperaturilor în teritoriul studiat Izoterma medie a iernii se situează între 0 şi -1( C, iar temperatura medie a lunii celei mai reci, ianuarie, este cuprinsă între -1,2....-1,7( C. Temperatura minimă absolută oscilează între -20 şi -30( C, valoarea cea mai scăzută de –35,3( C, fiind înregistrată la Timişoara în anul 1963. Primele zile cu îngheţ apar, în general în ultima decadă a lunii octombrie sau în prima decadă a lunii noiembrie, iar ultimele zile cu îngheţ se semnalează în decada a doua a lunii aprilie, chiar mai târziu. Cel mai timpuriu îngheţ, a fost înregistrat la 10 octombrie 1959, iar cel mai târziu la 15 mai 1952. Temperatura medie a lunii celei mai calde, iulie este de 21,2-21,7( C. În perioada caldă a anului, iulie-august, maxima termică poate depăşi 32( C, limitând evoluţia unor boli. Temperatura solului depăşeşte, în general, pragul termic de 5( C, la începutul decadei a doua a lunii martie, iar cel de 10( C, în prima decadă a lunii aprilie, pentru ca temperatura să scadă din nou, sub 10( C, în ultima decadă a lunii octombrie. Realizarea pragului termic de 9( C, în orizontul superior al solului (0-10 cm), activează adulţii de Tanymecus dilaticollis Gyll., de Opatrum sabulosum L., care ies din diapauza hiernală, cât şi larvele de Agriotes sp., care migrează spre stratul superficial. Trecerea de la sezonul rece la cel cald, respectiv perioada de desprimăvărare, se caracterizează prin fluctuaţii termice accentuate, de natura încălzirilor sporadice, determinate de mase de aer maritim, fie a depresiunilor termice, condiţii care se răsfrâng asupra stării solului, plantei şi activităţii organismelor dăunătoare. Resursele termice globale (T( 10( C), oscilează între 3800-4100( C (BERBECEL, 1981). Evoluţia resurselor termice globale arată, ca şi caracteristică termică, tendinţa evidentă de încălzire a vremii, fenomen tot mai accentuat în ultimele decenii. 3.2.1.1.2. Regimul pluviometric Precipitaţiile atmosferice însumează anual 536,3-734 mm (tabelul 3.3.), marcând creşteri de la zona de câmpie joasă (Sânnicolaul Mare), spre câmpia înaltă şi zona de deal (Făget) – fig. 3.2. Tabelul 3.3. Precipitaţii atmosferice (mm)-valori medii multianuale Timişoara 2003 Staţia, Postul Alt. (m) Luna Anual I II II IV V VI VII VIII IX X XI XII Sânnicolaul Mare 90 29,1 30,5 32,9 39,9 61,7 69,5 53,1 48,6 41,4 44,8 46,6 38,2 536,3 Jimbolia 82 36,3 36,2 34,5 45,5 63,9 67,8 51,0 52,5 44,6 52,8 40,4 43,5 569,0 Denta 93 37,1 37,0 39,9 48,3 74,2 73,1 54,2 53,9 43,7 52,0 45,5 43,1 602,0 Timişoara 91 40,9 40,2 41,6 30,0 66,7 81,1 59,9 52,3 47,1 54,8 48,6 47,8 631,0 Făget 154 43,9 39,8 51,3 59,6 83,3 98,1 68,9 64,3 51,9 62,2 57,4 53,1 734 Lugoj 124 39,1 37,1 39,0 49,1 68,1 77,3 56,4 52,5 42,6 52,0 44,5 47,8 605,5 Fig. 3.2. – dinamica precipitaţiilor în teritoriul studiat Solul recepţionează cele mai mari cantităţi de precipitaţii în primăvară şi începutul verii (mai-iunie), iar cele mai reduse cantităţi de apă, în timpul iernii (decembrie-februarie). Aportul de apă din precipitaţii, în perioada de repaus vegetativ (X-III), se situează între 222-307 mm, iar precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie (IV-IX), însumează între 314-427 mm. Anotimpual, dinamica precipitaţiilor cunoaşte o uşoară creştere în lunile de toamnă, octombrie-noiembrie, înregistrează o scădere în lunile de iarnă, decembrie-februarie şi marchează din nou o creştere în lunile de primăvară, atingând valori superioare spre începutul verii, mai-iunie, pentru ca ulterior, în august-septembrie, precipitaţiile să se situeze din nou în scădere. Repartiţia lunară a precipitaţiilor înregistrează un minim pluviometric, în luna februarie şi un maxim în octombrie. Numărul zilelor cu ninsoare este redus (15-20 zile/an), iar stratul de zăpadă se menţine o perioadă scurtă de timp, de regulă între 20-30 de zile. Umiditatea relativă a aerului creşte de la vest spre est, în raport invers faţă de temperatură. Valoarea maximă a umidităţii relative se înregistreză toamna, iar cea minimă vara. La Timişoara, umiditatea relativă a aerului are valoarea medie de 74 % (tabelul 3.4.), cu o maximă lunară în noiembrie (88 %) şi o minimă lunară în iulie (62 %). Umiditatea relativă ridicată, constituie factorul favorizant în iniţerea proceselor infecţioase la plante, îndeosebi la infecţiile foliare. Tabelul 3.4. Umiditatea relativă a aerului (H%)- valori medii multianuale Timişoara 2003 Staţia Alt. (m) Luna Anual I II II IV V VI VII VIII IX X XI XII Timişoara 91 86 82 72 66 67 62 64 68 72 84 88 77 74 Fig. 3.3. – umiditatea relativă a aerului la Timişoara Perioadele de uscăciune, cu cel puţin 5 zile consecutiv fără precipitaţii sau cu precipitaţii ce nu depăşesc media zilnică multianuală, apar mai frecvent iarna şi vara, iar perioadele de secetă, cu cel puţin 14 zile fără precipitaţii în sezonul rece şi cel puţin 10 zile în sezonul cald, sunt mai frecvente spre sfârşitul verii, începutul toamnei. Fenomenele de uscăciune şi secetă cresc în durată şi intensitate de la est (Făget) spre vest (Sânnicolaul Mare). Frecvenţa anilor secetoşi, este de 20-30 %, iar a celor cu excedent pluviometric de până la 11-12 %. 3.2.1.1.3. Regimul eolian Circulaţia curenţilor de aer prezintă importanţă prin masele de aer ce le transportă, cât şi ca mijloc de diseminare la distanţă şi în interiorul culturii a agenţilor patogeni, mijlocind chiar şi răspândirea afidelor. În literatură este semnalat cazul recent (1981), de pătrundere a ciupercii Diaporthe helianthi Munt. Cvet., dinspre Jugoslavia şi răspândirea ei cu rapiditate în Câmpia de Vest şi în alte zone de cultură din România (SÂNEA, 1995). Regimul eolian din spaţiul geografic analizat, este determinat de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei şi în mai mică măsură de influenţa unor zone active din sud-estul sau sud-vestul judeţului. Circulaţia atmosferică vestică este marcată de advecţia maselor de aer maritim, din vest, cu un grad ridicat de umiditate, fie a celor subtropicale sau cele continentale din est. Vânturile predominante sunt cele din nord nord-vest, iar viteza medie a vântului nu depăşeşte 3,5 m/s. 3.2.1.1.4. Durata de strălucire a soarelui Durata de strălucire a soarelui influenţează dinamica unor procese biologice specifice organismului vegetal sau animal, prin radiaţia directă şi variaţiile termice pe care le determină. Radiaţia solară şi bilanţul radiativ creşte de la est (Făget, Lugoj) spre vest sud-vest (Sânnicolaul Mare, Jimbolia). Insolaţia cea mai îndelungată şi mai puternică, se realizează în perioada de vară, iulie-august, iar cea mai redusă, în lunile de iarnă, decembrie-ianuarie. Bilanţul radiativ ridicat din partea de vest şi sud-vest, cât şi din partea centrală a teritoriului Timiş (Sânnicolaul Mare, Lovrin, Jimbolia, Biled, Variaş, etc.), crează condiţii favorabile dezvoltării dăunătorilor termofili, precum Tanymecus dilaticollis Gyll. şi Opatrum sabulosum L., iar regimul termic mai moderat din partea de est şi sud-est (Făget, Lugoj, Buziaş), este preferat de speciile de Agriotes. În ansamblu, resursele climatice zonale rezervă condiţii necesare formării florei patogene şi faunei dăunătoare, la floarea-soarelui, însă variaţiile extreme ale factorilor climatici pot determina fluctuaţii în evoluţia populaţiilor şi dinamica atacului în timp şi spaţiu. În esenţă, condiţiile anilor ploioşi, cu umiditate ridicată în timpul vegetaţiei plantei, sunt favorabili apariţiei şi evoluţiei bolilor parazitare (mai puţin putregaiul cărbunos) şi atacului de viermi sârmă, iar condiţiile anilor secetoşi, sunt prielnice dăunătorilor termofili şi putregaiului cărbunos al rădăcinilor. Seceta din ultimii ani, resimţită în întreaga Câmpie Panonică, s-a manifestat pregnant şi în Banat, având efecte limitative asupra bolilor, respectiv efecte favorabile asupra dăunătorilor termohigrofili (PĂLĂGEŞIU, 2001). Cunoşterea acţiunii acestor factori, în mod concret pentru fiecare organism, prezintă importanţă în dirijarea condiţionată a unor lucrări agrofitotehnice, care influenţează fitoclimatul culturii (densitatea plantelor, etc.), precum şi în elaborarea prognozei şi aplicarea măsurilor de combatere (CSEP şi ILIESCU , 1984; POPESCU şi COLAB., 1987) 3.2.1.2. Resurse de sol Solul constituie suportul pentru plantă, dar şi spaţiul de dezvoltare a unor dăunători sau de conservare a rezervelor de patogeni. Din punct de vedere pedologic, teritoriul analizat se caracterizează printr-o mare complexitate ecologică (ŢÂRĂU şi LUCA, 2002). Solurile sunt reprezentate prin: cernoziomuri 29,05 %; soluri brune argiloiluviale 11,16 %; soluri brune roşcate luvice 4,20 %; soluri brune luvice 4,10 %; luvisoluri albice 2,60 %; soluri brune eumezobazice 12,67 %; lăcovişti, soluri gleice, soluri pseudogleice 7,19 %; soloneţuri 6,05 %; vertisoluri 10,14 %; soluri aluviale 3,10 %; erodisoluri 0,80 %; coluvisoluri 0,90 %; alte soluri 8,94 %. Sub aspectul favorabilităţii pentru floarea-soarelui, solurile se repartizează la nivel de tip, în nouă clase de favorabilitate (n....x). Condiţiile de sol cele mai favorabile sunt asigurate de cernoziomuri, care formează clasa a II-a de favorabilitate şi deţin 15,79 % din suprafaţă, urmând cernoziomurile cambice şi cernoziomurile argiloiluviale, care se situează în clasa a III-a de favorabilitate, reprezentând 13,26 % din suprafaţă. Solurile aluviale se încadrează în clasa a IV-a de favorabilitate, ocupând 3,10 % din suprafaţă, iar celelalte soluri se repartizează în clase inferioare de favorabilitate. Totuşi, la nivel de subtip, pot fi întâlnite soluri care rezervă condiţii corespunzătoare clasei I de fertilitate. Este cazul cernoziomurilor tipice şi cernoziomurilor cambice tipice, lutoase sau luto-argiloase, din zona centrală, de sud-vest şi est a Câmpiei joase, care au fertilitatea naturală ridicată, beneficiază de aport freatic şi prezintă un drenaj bun. În ceea ce priveşte popularea cu microorganisme fitopatogene şi cu dăunători animali, aceştia sunt aflaţi în relaţii trofice cu planta, pe terenurile hidromorfe, cu exces de umiditate, care creează condiţii favorabile evoluţiei bolilor. În solurile umede, reci, acide, de natura argiluvisolurilor, populează viermii sârmă, iar solurile calde, bine drenate, lutoase sau luto-nisipoase, de tipul cernoziomurilor, sunt preferate de dăunătorii animali termofili, ca Tanymecus dilaticollis Gyll., Opatrum sabulosum L. sau Cricetus cricetus L. Cunoaşterea condiţiilor de sol permite amplasarea corectă a culturii şi aplicarea măsurilor tehnologice adecvate. 3.2.2. Factorii biotici ai agroecosistemului 3.2.2.1. Răspândirea şi atacul produs de principalii agenţi fitopatogeni la floarea-soarelui Culturile de floarea-soarelui din cuprinsul judeţului Timiş, sunt afectate de o serie de boli ce evoluează în spaţiul Câmpiei Banat-Crişana, de importanţă economică fiind: pătarea brună şi necrozarea tulpinilor (Diaporthe helianthi Munt. Cvet., f.c. Phomopsis helianthi Munt. Cvet.), pătarea neagră sau fomoza (Phoma macdonaldii Boerema), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum de Bary), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea Pers.) şi mana (Plasmopara helianthi Novot.) (SÂNEA şi colab., 1999). În agroecosistem apare tot mai frecvent atacul de Sclerotium bataticola Taub., patogen ce trebuie luat în calcul pentru protecţia plantei. Hărţile de răspândire şi atac a ciupercilor parazite (fig. 3.4.; fig. 3.5.; fig. 3.6.; fig. 3.7.; fig. 3.8.), întocmite pe baza evidenţei ţinute de Direcţia Fitosanitară Timiş, arată că în anul 1999, anul din urmă cu permisivitate medie pentru boli, patogenii evoluau pe anumite areale, în principalele zone de cultură a florii-soarelui, cu o frecvenţă diferită a atacului. Planta este expusă agenţilor de dăunare pe tot parcursul vegetaţiei, de la germinaţie şi până la maturitatea deplină. Elementele esenţiale de diagnoză a atacului produs de patogeni şi dăunători, sunt redate în tabelul 3.5. Tabelul 3.5. Simptomele atacului produs de patogeni la floarea-soarelui (după PAULIAN şi ILIESCU, 1973-modificat Timişoara 2002) Faza de vegetaţie a plantei Simptome ale atacului Boala Agentul fitopatogen