Referat Oligopolul Si Teoria Jocurilor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Oligopolul Si Teoria Jocurilor si de asemenea puteti face Download Referat Oligopolul si teoria jocurilor

Citeste fragmente din Referat Oligopolul Si Teoria Jocurilor

OLIGOPOLUL ŞI TEORIA JOCURILOR Odată cu trecerea de la economia naturală şi autoconsum la schimb şi economia de piaţă, întreprinzătorii, de la micii meşteşugari cu atelierele lor din trecut până la giganţii industriali din vremurile noastre, toţi au fost interesaţi în a rezista cât mai mult in bătălia concurenţială, având ca obiectiv principal maximizarea profitului. Bineînţeles că nu le-a fost uşor! „Regulile jocului” sunt dure şi cel ce greşeşte sau cel ce nu poate ţine pasul cu ceilalţi este de cele mai multe ori eliminat, lăsând însă altuia posibilitatea de a-i ţine locul. Desigur că au existat şi încă există unii care trişează şi pe care „arbitrul” ( statul ) nu-i observă şi care nu numai că fac ca scorul să se întoarcă în favoarea lor ci şi scot pe alţii din competiţie. Viaţa este prin natura ei nedreaptă! Asemănarea cu o junglă o poate regăsi oricine, dacă priveşte mai atent, având totodată o imaginaţie ce-i permite să facă o astfel de asociere. În bătălia concurenţială rezistă cel mai puternic. Cel care este atent, cel care îşi urmăreşte adversarul şi cel care nu se lasă doborât de acţiunile altora. Totul este un joc în care fiecare urmăreşte acţiunile adversarului şi acţionează în consecinţă. O astfel de dinamică face după părerea mea studiul economiei atât de interesant. Prin jocul concurenţial se înţelege ansamblul relaţiilor competiţie, de rivalitate dintre agenţii economici, fie ei producători sau consumatori, având ca rezultat maximizarea eficienţei economice precum şi a satisfacţiilor resimţite de actanţii jocului concurenţial, mai precis maximizarea utilităţii resimţite ( în cazul consumatorului ) respectiv a profitului obţinut ( în cazul producătorului ). Într-o lume în care totul se învârte în jurul banilor fiecare greşeală costă. Celebra afirmaţie „Time is money!” începe să fie înţeleasă din ce în ce mai bine, iar libera concurenţă, una din pietrele de temelie ale economiei de piaţă, este mecanismul prin care se reglează şi stimulează producţia, astfel încât comportamentul producătorilor orientat către maximizarea profitului devine chiar mijlocul prin care se realizează scopul sistemului economic – optimizarea consumului şi maximizarea satisfacerii trebuinţelor consumatorilor. Relaţiile concurenţiale impun producătorilor promovarea progresului tehnic, scăderea costurilor şi a preţurilor, creşterea cantităţii, calităţii si diversităţii bunurilor economice. Iată că sistemul economiei de piaţă şi concurenţa reprezintă motorul evoluţiei noastre ca specie căci, trebuie să recunoaştem, că de la începutul manifestării primului mare curent al gândirii economice moderne, mercantilismul şi până acum, dar în special în ultima sută de ani, îmbunătăţirea nivelului nostru de trai s-a bazat în primul rând pe criteriile enunţate mai sus: progres tehnic, îmbunătăţirea calităţii, eficienţă. Structurile pieţelor sunt în primul rând diferenţiate de numărul şi forţa economică a producătorilor şi consumatorilor, implicit de posibilitatea ca una din aceste categorii să influenţeze preţul. Factori specifici unei anumite structuri de piaţă sunt şi gradul de diferenţiere al produselor dintr-o anumită categorie, gradul de mobilitate al factorilor de producţie ( muncă, natură, capital ), gradul de transparenţă a pieţelor ( de certitudine a cunoaşterii cererii şi ofertei ). După aceşti parametri se pot deosebi trei mari structuri principale : piaţa cu concurenţă perfectă, model teoretic prin excelentă la care economiştii se raportează pentru a explica mai bine unele fenomene, piaţa de monopol, foarte contestată din punctul de vedere al raportului beneficiu social / cost social şi piaţa cu concurenţă imperfectă ( concurenţa monopolistică şi oligopolul ) model ce predomină, el caracterizând realitatea economică cotidiană, înfăţişând principalele două mari structuri de piaţă. OLIGOPOLUL De ce am ales oligopolul? Priviţi in jur! Priviţi la automobilele dumneavoastră, la echipamentele electrocasnice pe care le folosiţi, la noul aspirator sau noua maşină de spălat, de ce nu şi la noul televizor sau la noul calculator cu procesor de ultimă generaţie chiar şi la produsele pe care le achiziţionaţi când ieşiţi cu prietenii în oraş ( sucuri, fast-food etc.) Ce au toate aceste lucruri în comun? vă voi întreba. La prima vedere chiar nimic. Dacă vă mai gândiţi puţin vă daţi seama că sunt bineînţeles mărcile dumneavoastră preferate. Sunt sigur că înainte de a face alegerea aţi analizat mai multe variante astfel încât să obţineţi cel mai bun raport calitate / preţ nu-i aşa? Să va mai întreb ceva: Alegând fiecare produs, cate variante aţi mai analizat? Majoritatea dintre dumneavoastră sunt sigur că-mi veţi răspunde că patru sau cinci. Iată ce înseamnă oligopolul. Pe scurt, el este o formă a concurenţei imperfecte ce se caracterizează prin existenţa unui număr restrâns de producători care, deţinând un segment important de piaţă o pot influenţa în scopul maximizării profitului, bunurile oferite fiind solicitate de numeroşi consumatori. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba greacă: oligos = puţini, câţiva; polein = vânzare. Nu se poate afirma cu precizie cât este, sau intervalul în care ar trebui să se afle numărul producătorilor dintr-o structură de oligopol, pentru că acesta nu există. Nu se poate spune, de exemplu, că dacă pe piaţă există între X şi Y firme este cazul unui oligopol sau dacă sunt peste Y, deja ne confruntăm cu o concurenţă monopolistică. Prin oligopol şi număr redus de ofertanţi se înţelege o situaţie in care firmele sunt conştiente de interdependenţa reciprocă dintre ele în ceea ce priveşte vânzările, producţia, investiţiile şi planurile de publicitate. În plus, fiecare firmă deţine o cotă de piaţă suficient de mare pentru a putea influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Acţionarea de către o singură firmă a variabilelor aflate sub controlul ei poate duce la represalii din partea firmelor concurente. Aceste trăsături se aplică de obicei pieţelor în care numărul de vânzători este mic. Marile firme sau giganţii industriali care acţionează în economiile de piaţă şi intră în concurenţă în cadrul aceluiaşi produs omogen ( oţel, aluminiu etc. ), fie în cadrul produselor strâns substituibile ( automobile, televizoare etc. ) formează oligopoluri. În multe ramuri ele joacă un rol dominant în ceea ce priveşte volumul producţiei. Un număr mic de firme deţine majoritatea sau întreaga producţie ( servicii ) oferită pe piaţă. Oligopolurile constituie formele tipice de concentrare a producţiei şi a capitalurilor în firme mari. Cu toată tendinţa generală existentă în lume de concentrare a producţiei, de regulă, însă, oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare a pieţei, în sensul că ele nu se transformă in monopol. Principala explicaţie a formării şi păstrării oligopolurilor în multitudinea de structuri economice asemănătoare unui mozaic o constituie nivelul costurilor totale medii în funcţie de volumul producţiei. Oligopolurile îşi bazează existenţa pe realizarea unor costuri joase. Când costurile firmelor individuale scad în mod substanţial şi pe termen lung, în aşa fel încât un număr restrâns de firme poate produce cantitatea totală la costurile medii cele mai joase, în asemenea cazuri avem de-a face cu un oligopol natural. O creştere în continuare a volumului producţiei nu mai asigură o scădere a costurilor şi, deci, firma oligopolistă nu este stimulată să treacă pe poziţia de monopolist, în sensul de a deveni singurul producător şi vânzător al unui produs. Însă existenţa şi persistenţa oligopolurilor nu poate fi explicată numai prin condiţia costurilor minime. Mai sunt şi alţi factori care favorizează concentrarea producţiei în oligopoluri. Printre acestea se numără, de exemplu, puterea de piaţă a oligopolurilor. Cu cât firmele oligopoliste devin mai mari şi mai puternice, iar firmele mici concurente devin mai slabe, cu atât oligopolurile capătă o putere mai mare de a influenţa preţul de vânzare, de a influenţa consumatorul prin reclame. TIPURI DE OLIGOPOL Oligopolurile sunt caracterizate printr-o mare eterogenitate şi o clasificare a lor devine absolut necesară. Clasificarea lor se poate face pe baza a două criterii importante: A. După obiectul de activitate sau caracteristicile principale ale producţiei şi serviciilor în care acţionează, oligopolurile sunt de două tipuri. Primul tip cuprinde acele firme mari care domină piaţa în cadrul unor produse omogene sau aproape omogene cum sunt oţelul, aluminiul, unele produse chimice de bază. Fiecare dintre cele câteva firme oligopoliste pot influenţa piaţa ( preţul sau volumul producţiei ) prin deciziile pe care le iau. Al doilea tip de oligopol cuprinde acele firme mari ( puţine la număr ) care stăpânesc piaţa unui produs eterogen. Fiecare dintre aceste firme produce şi vinde tipuri diferenţiate din punct de vedere al calităţii, formei, noutăţii conceptuale ş.a. În domeniul automobilelor, într-o ţară cu o piaţă de desfacere foarte mare ( de exemplu Franţa sau Italia ) sunt puţine firme producătoare. Însă nici una din firme nu produce acelaşi tip. Fiecare produce automobile care se deosebesc de celelalte existente pe piaţă . Acelaşi lucru este posibil în toate domeniile unde acţionează firme oligopoliste. B. După gradul de coordonare la care convin oligopolurile, conform diferitelor politici şi în acord cu permisiunea legislaţiilor în vigoare. Gradul de coordonare în care sunt implicate oligopolurile sa află în raport invers cu gradul de concurenţă. Din punct de vedere al gradului de coordonare sau de concurenţă, oligopolurile se clasifică astfel: Oligopoluri fără coordonare ( nici formală nici tacită ), la care apar trei tipuri de relaţii concurenţiale între oligopoluri: Relaţii de concurenţă agresive în domeniul stabilirii preţurilor ( războiul preţurilor ), în cel al aprovizionării etc. ce au loc mai ales în oligopolurile unor produse omogene; Relaţii hiperconcurenţiale cu accent pe calitate, noutatea produsului şi reclamă, mai ales în oligopolurile cu produse şi servicii uşor diferenţiate; Relaţii concurenţiale legate ( înlănţuite ) în cadrul industriilor cu multe firme, în care un vânzător A este oligopol în raport cu B şi C, C este oligopol în raport cu D şi E etc. Oligopoluri cu coordonare parţială ( fără vreun acord formal ) la care apar două tipuri de relaţii concurenţiale: Relaţii de concurenţă în cadrul cărora apare o firmă lider a cărei influenţă este dominantă, această dominare datorându-se mai multor cauze cum sunt: dimensiunea firmei şi ponderea în ramură în raport cu toate celelalte firme oligopoliste, încrederea pe care o inspiră etc.; Cooperarea voluntară ( fără organizaţie, acord sau firma lider ) formată între firmele oligopoliste realizată pe baza unor interese comune, pe etica afacerilor şi toleranţă reciprocă. Oligopoluri complet coordonate prin înţelegeri scrise sau secrete între firmele oligopoliste la nivel naţional sau internaţional cu sau fără acordul guvernelor ( sau chiar sub coordonări interguvernamentale ) Asemenea înţelegeri ( oficiale sau secrete ) iau forma unor carteluri şi sindicate, prin care se convine asupra unor cote de producţie şi de vânzare, asupra împărţirii unor pieţe de desfacere, asupra nivelului minim al preţului de desfacere în funcţie de care se reglează volumul desfacerilor şi cotele de producţie. Firmele participante îşi păstrează individualitatea. CARTELUL – Înţelegere formală de cooperare între mai multe companii, pe o piaţă oligopolistă, prin care se convin procedurile în privinţa unor variabile cum ar fi preţul sau cantitatea produsă. Consecinţa încheierii de carteluri este o micşorare a concurenţei şi o intensificare a cooperării pentru îndeplinirea anumitor obiective, cum ar fi, maximizarea profitului sau împiedicarea intrării pe piaţă a unor noi firme. Analiza economică a cartelurilor s-a concentrat asupra condiţiilor care pot induce instabilitatea acestor organizaţii. O atenţie considerabilă a fost acordată problemei încălcării acordurilor încheiate între membrii cartelului. TRUSTUL - spre deosebire de cartel, reprezintă o concentrare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. La sfârşitul secolului al XIX-lea, forma de trust a fost utilizată în SUA ca mijloc de stabilire a monopolului în anumite industrii, astfel încât termenul de trust a căpătat, atât în SUA cât şi în alte părţi, o semnificaţie de ceva dăunător, fiind asociat cu practicile monopoliste ( ca în legile „antitrust” din SUA ). Concurenţa şi preţul de echilibru pe piaţa de oligopol Între diferite tipuri de oligopoluri apar deosebiri sensibile în ceea ce priveşte modul de stabilire şi nivelul preţului de echilibru. Acest lucru, în fond, reprezintă expresia diferenţelor dintre diversele tipuri de oligopoluri, unele având o doză de monopol mai mare decât altele sau, altfel spus, dispun de forţa necesară de a exercita un control mai puternic decât altele asupra preţului şi cantităţii de producţie. Preţul şi MAximizarea profitului În cazul cartelurilor ( coordonare completă ) În acest caz, mecanismul de funcţionare se aproprie foarte mult de cel al monopolului, însă există anumite deosebiri. Obiectivul principal al cartelului este e a maximiza profiturile combinate ale tuturor membrilor aderenţi la înţelegere. Există şi înţelegeri între firme oligopoliste pentru a practica acelaşi preţ şi pentru a împărţi piaţa fie în mod convenţional pe anumite zone, fie după preferinţele cumpărătorilor. În asemenea cazuri, profitul este în funcţie de cifra de afaceri şi de nivelul costurilor unitare. În general costurile medii şi cele marginale ale firmelor componente sunt diferite. Calculele se fac la nivelul organizaţiei coordonatoare, pe baza datelor derivate de la firmele membre. Aşa cum veţi deduce din graficul de mai jos, curba costului marginal, a venitului marginal şi volumul producţiei la nivelul organizaţiei derivă din curbele şi datele unităţilor componente. De exemplu, curba costurilor marginale la nivelul cartelului este dată de formula Σ cmg = cmg1 + cmg2 +cmg3 iar producţia vândută de cartel este o sumă a producţiilor efectuate de firmele membre: Q=q1+q2+q3. Firma A Firma B P P CTM CTM Cmg Cmg Cmg1 Cmg2 CTM 100 100 CTM 90 70 0 q1 Q 0 q2 Q Organizaţia coordonatoare ( cartel ) P P CTM CTM Cmg Cmg Cmg3 ΣCmg 100 100 P CTM CTM 80 80 C Vm Ô Æ 0 q3 Q 0 Σq=Q Q Mecanismul este echivalent cu cel al monopolului, dar se deosebeşte de acesta datorită faptului că înţelegerile sunt încălcate în ce priveşte cotele de producţie şi de vânzare, cu tendinţa de depăşire a acestora de către fiecare firmă în vederea sporirii profitului. Acest lucru influenţează scăderea preţului subminând astfel interesul colectiv, ceea ce distruge cartelul şi reînviorează concurenţa. Uneori, chiar în interiorul cartelului poate apărea concurenţa luând forme virulente mai ales când aceasta apare ca urmare a unor fenomene economice deosebite, existând posibilitatea ca unele firme avantajate de economiile de scară să ajungă să coboare preţul sub costurile firmelor concurente pentru a le scoate din competiţie, ceea ce înseamnă slăbirea sau chiar destrămarea cartelului. Preţul director sau lider Această situaţie este întâlnită atunci când produse şi servicii omogene sunt produse de un număr mai mare sau mai restrâns de firme, din care una are ponderea cea mai mare în ramură.Ca atare, dintre toate firmele participante la ofertă, aceasta din urmă poate influenţa semnificativ preţul. Datorită influenţei sale în ramură, firma dominantă are posibilitatea să fixeze un preţ care să-i maximizeze profitul la nivelul la care costul său marginal devine egal cu venitul său marginal. Toate celelalte firme preiau acest preţ, considerând cererea perfect elastică în raport cu preţul fixat de firma dominantă. P Cmg Vm A P2 Cmg2 P1 Cmg1 D Vm 0 q2 q1 Q PREţUL şI MAXIMIZAREA PROFITULUI INTR-UN OLIGOPOL NECOOPERANT INTERACTIUNI STRATEGICE TEORIA JOCURILOR Gradul de manifestare a concurenţei într-o structură de oligopol necooperant ( fără coordonare ) este determinat, după cum am supus şi mai devreme, nu numai de numărul şi mărimea firmelor, ci şi de comportamentul acestora. Când pe piaţă este un număr mic de firme, fiecare vede ce anume fac rivalii săi şi reacţionează în consecinţă. De exemplu, dacă o rută este deservită de două companii aeriene şi una din ele măreşte tarifele de călătorie, cealaltă poate proceda la fel sau poate să menţină tarifele vechi, făcând concurenţă primei companii. Când strategia pe care o aplică o firmă depinde de comportamentul rivalilor acesteia, se spune că are loc o interacţiune strategică. Viaţa economică abundă în interacţiuni strategice între firmele rivale. Pentru a analiza rezultatul acestor interacţiuni, economiştii apelează la o componentă fascinantă a teoriei economice, cunoscută sub numele de teoria jocurilor. Ea constă, de fapt, în analiza situaţiilor cu doi sau mai mulţi jucătorii care au obiective contradictorii. Principiile teoriei jocurilor au fost formulate pentru prima oară în anii `40 de către J. von Neumann şi O. Morgenstern în lucrarea The Theory of Games and Economic Behavior ( Teoria Jocurilor şi Comportamentului Economic ), fiind utilizate în anii `50 la elaborarea strategiilor de apărare în cazul izbucnirii unui război nuclear. În ultima vreme, teoria jocurilor a fost utilizată de către economişti pentru a studia interacţiunile care apar la nivelul duopolurilor, conflictele dintre sindicate şi conducerile firmelor, politicile comerciale ale statelor, acordurile internaţionale cu privire la mediul înconjurător etc. Studiile empirice pun în evidenţă două lucruri interesante: în primul rând, preţurile de oligopol sunt puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând, modificarea preţurilor este o decizie comună a firmelor oligopoliste. Stabilitatea preţurilor se explică prin forma specifică a cererii la nivelul firmei oligopoliste, frântă, asemănătoare unui cot. Forma ei reiese din următorul model de situaţie: Presupunem că pe o piaţă oarecare există patru mari firme A,B,C şi D, ale căror produse sunt diferenţiate, dar substituibile şi care nu s-au înţeles între ele cu privire la preţul pieţei. Dacă firma A decide modificarea preţului există două posibilităţi de reacţie ale celorlalte firme: - fie celelalte firme să-şi modifice preţul, şi atunci cererea la nivelul firmei A să fie mai puţin elastică, adică dacă preţul scade, el se reduce pe întreaga piaţă, iar clientela firmei A va rămâne aproximativ aceeaşi; - fie restul firmelor să ignore comportamentul firmei A, iar cererea la nivelul acesteia să devină foarte elastică, deoarece consumatorii vor opta pentru produsul ei care este mai ieftin. Iată şi reprezentarea grafică a situaţiei de mai sus: P P P* M Cmg2 P* b C2 c Cgm1 Vm2 Vm1 C1 Q* Q Q Teoria curbei frânte poate explica stabilitatea preţurilor într-o economie care nu este afectată de inflaţie, însă nu explică mecanismul prin care se ajunge la P*. Ca atare pentru acest studiu s-a utilizat teoria jocurilor, care pleacă de la aşa-numita „dilemă a prizonierului”. Iată care este aceasta: Presupunând ca doi indivizi X şi Y au comis o crimă şi că sunt interogaţi separat, poliţistul le oferă amândurora următoarele alternative: - dacă unul minte şi celălalt spune adevărul, cel care minte va primi închisoare pe viaţă, iar celălalt este eliberat; - dacă amândoi spun adevărul, primesc zece ani fiecare; - daca mint amândoi, sunt eliberaţi din lipsă de probe; X îşi spune, ca şi Y că dacă declară că e nevinovat se poate alege cu închisoare pe viaţă, în schimb, dacă îşi recunoaşte vina, are şanse să fie eliberat. În concluzie este cel mai probabil ca amândoi să-şi recunoască vina şi să primească pedeapsa de zece ani. Asemănător aceste dileme, firmele din oligopol o au pe următoarea: a coopera sau a nu coopera? Răspunsul dat de firme acestei întrebări conduce în practică la tipurile de oligopoluri pe care le-am enunţat mai sus. Pentru a da un exemplu concret mă voi raporta la modelul Cournot, adică o piaţă de duopol în care nici una dintre firme nu încearcă să domine piaţa ci doar să-şi maximizeze profitul în funcţie de comportamentul celeilalte, aflându-se în situaţia de a hotărî dacă să se angajeze sau nu într-un război de preţuri. În tabelul de mai jos sunt reprezentate strategiile aplicate şi rezultatele obţinute de doi jucători, care se pot angaja într-un război economic de reduceri succesive de preţuri, ce le poate aduce la faliment. Rândurile si coloanele corespund posibilităţilor strategice pe care le are fiecare jucător. Firma A poate alege una din strategiile de pe coloane iar firma B una din strategiile de pe linii. În acest exemplu fiecare din cele două firme alege să practice preţul normal fie un preţ redus. Combinând deciziile se obţin patru situaţii ce sunt prezentate în căsuţele tabelului. În căsuţa A se obţine rezultatul când ambii aleg preţul normal, iar în D rezultatul în urma practicării de ambii a unui preţ redus. Război de preţuri Firma B Preţ normal * Ad 10 $ 10 $ B -100 $ -10 $ Război de preţuri C -10$ -100 $ D -50 $ ECHILIBRUL LUI NASH În majoritatea situaţiilor interesante nu există un echilibru dominant. Iată exemplul de mai jos în care cele două firme au de ales între a practica preţul normal şi de a practica un preţ sporit cu scopul de a obţine un profit de monopol. Preţ normal* Firma B Preţ majorat A 200 $ 100 $ B 150 $ -20$ Preţ normal * C -30$ 150 $ DN 10 $ Aplicând teoria jocurilor la pieţele cu concurenţă imperfectă s-au obţinut câteva rezultate interesante: Pe măsură ce numărul firmelor oligopoliste rivale creşte, preţul şi volumul ofertei la nivel de ramură tind să fie egale cu cele de pe piaţa cu concurenţă perfectă; Dacă firmele decid să colaboreze, preţul şi volumul ofertei se aseamănă cu cele de pe piaţa de monopol. Empiric s-a demonstrat însă că pe măsură ce numărul firmelor creşte colaborarea devine tot mai grea. În multe situaţii, oligopolurile nu pot ajunge la un echilibru stabil. Interacţiunile strategice pot provoca dezechilibre prin faptul că firmele lansează ameninţări, simulează anumite acţiuni, declanşează războaie de preţuri etc. Teoria Jocurilor ne ajută să înţelegem mai bine conflictele armate, fenomenele economice şi, de ce nu , viaţa noastră de zi cu zi. Este bine ca o concluzie să reţineţi că, în unele situaţii, cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să va comportaţi într-un mod imprevizibil. Este esenţial ca atunci când sunteţi în postura jucătorului şi vă alegeţi strategia, să ţineţi seama atât de propriile interese cât şi de cele ale adversarului, ştiind că şi el face acelaşi lucru. Când participaţi la un joc, în economie sau oricare alt domeniu de activitate, porniţi de la premisa că adversarul va alege varianta care îl avantajează cel mai mult. Alegeţi-vă apoi strategia astfel încât beneficiul pe care îl veţi obţine să fie maxim, ţinând seama de faptul că adversarul analizează în acelaşi mod opţiunile dumneavoastră. Bibliografie Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, Editura Codecs, 1999 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus – Economie, ediţia a XV-a , Editura Teora, 2000 Monica Dudian – Bazele Economiei, Editura All Beck, 2001 Aurel Iancu – Tratat de economie vol.3 Piaţă, Concurenţă, Monopol, Editura Expert, Bucureşti, 1992 Victor Ploae – Economie Politică – Microeconomie (Note de curs), Constanţa : Ex Ponto, 1999 Constantin Gogoneaţă, Cătălin Darmon, Liviu Plugaru, Economie: Manual pentru clasele a X-a şi a XI-a, Bucureşti, Humanitas Edicational, 2002 Pagina PAGE 1 Potrivit graficului, cartelul este format din trei firme ( A, B, C ). Se presupune că s-a ajuns la înţelegerea ca fiecare firmă să producă şi să vândă fiecare câte 500 t la un preţ de 100 lei/t. Având costuri unitare, respectiv de 70, 90, 80 lei/t profiturile sunt: pentru firma A, 30 x 500=15 000 lei, pentru B, 10 x 200=5 000 lei, pentru C, 20 x 500=10 000 lei. Pe întreaga organizaţie nivelul producţiei este de 1500 t , iar profitul de 20 x 1500 = 30 000 lei. Graficul prezintă două entităţi : firma dominantă în cadrul ramurii (1) şi grupul de firme dominate (2). Se observă că firma (1) are costurile mai scăzute şi capacitatea de producţie mai mare decât grupul de firme (2); firma (1) si grupul (2) au părţi identice din piaţa produsului, curbele cererii AD şi cea a venitului marginal Vm fiind aceleaşi pentru amândouă. În scopul maximizării profitului, realizarea unui Cmg mai mic determină firma (1) să vândă o cantitate mai mare (q1) la un preţ mai mic pe când grupul (2) obţinând un Cmg mai mare va face exact invers. Este evident că va apărea un conflict de interese, însă firma (1) se va afla în avantaj deoarece va putea să vândă o cantitate mai mare la un preţ mai mic, acţiune ce va fi apreciată de consumatori. Dacă grupul (2) îşi va menţine preţul îşi va pierde clientela, fapt ce-l determină să scadă preţul urmând preţul lider practicat de firma (1). Cererea firmei În graficul de mai sus, punctul M corespunde acelui nivel al producţiei pentru care Cmg este egal cu Vmg, preţul practicat fiind P*. Dreptele C1 si Vm1 semnifică cererea si venitul marginal dacă celelalte firme urmează politica firmei A. Dreptele C2 şi Vm2 caracterizează situaţia în care acţiunile firmei A sunt ignorate. Se observă că C1 este mai puţin elastică decât C2. Daca firma A decide reducerea preţului şi celelalte firme nu o urmează ele vor pierde din piaţă de aceea este logică presupunerea că ele vor practica preţul lui A. De aceea, sub punctul M cererea la nivelul firmei va fi dată de C1. În acelaşi fel, este logic ca orice mărire de preţ din partea lui A să fie ignorată de celelalte. Orice creştere a preţului deasupra lui M face ca cererea cu care se confruntă A să fie C2. Rezultatul este o curbă a cererii frântă, cu vârful în punctul M. Câtă vreme Cmg A se va deplasa de-a lungul segmentului bc, preţul firmei va rămâne neschimbat. * - Strategie dominantă d – Echilibru dominant În căsuţa C firma B joacă „război de preţuri” şi A joacă „preţ normal”. Rezultatul jocului este că firma B pierde 100$ si firma A doar 10$. Dacă fiecare aplică strategia optimă se ajunge în situaţia de echilibru dominant din căsuţa A. Practicarea unui preţ normal este in această situaţie strategia dominantă. Această situaţie apare atunci când unul din jucători are strategia cea mai bună indiferent de strategia aleasă de ceilalţi jucători. * - Strategie dominantă N – Echilibrul lui Nash Se observă în acest caz patru situaţii: in A profitul obţinut este maxim (300 $ )ambele firme practicând un preţ majorat, la polul opus, în D, se află o situaţie asemănătoare concurenţei perfecte în care ambele firme obţin un profit de 10 $. În celelalte două situaţii pe măsură ce fiecare aplică strategia dominantă ( a preţului normal ) sau pe cea a preţului majorat ea obţine profit sau pierderi, pentru că cealaltă aplică strategia opusă. Fiecare firmă se află în faţa unei dileme interesante: ar trebui sa practice un preţ mai mare în speranţa că ce cealaltă firma va face la fel sau să nu rişte şi să practice preţul normal? Analizând rezultatele care se obţin, este evident faptul că ele vor trebui să aleagă preţul normal, strategia lor dominantă, pentru ca aşa nu vor risca un război de preţuri ce i-ar putea falimenta. Prin folosirea strategiei dominante ele nu vor pierde şi vor ajunge în situaţia echilibrului lui Nash ( D ) Echilibrul lui Nash corespunde situaţiei în care nici un jucător nu poate obţine un rezultat mai bun, indiferent de strategia pe care o aplică celălalt jucător. 쥁@