Referat Zoologie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Zoologie si de asemenea puteti face Download Referat Zoologie

Citeste fragmente din Referat Zoologie

LUCRARE DE CONTROL LA ZOOLOGIE 1. Protozoa. Paraziţi ai animalelor şi omului. Etapele principale ale ciclului vital Numele de Protozoa, animale străvechi, arată că această diviziune a regnului animal cuprinde forme care, pe baza organizaţiei lor, trebuie situate la rădăcinile arborelui regnului animal. Caracterul esenţial al acestor animale constă în faptul că structura lor este echivalentă unei singure celule. Elementele constitutive ale acesteia sunt reprezentate printr-un corp celular format din protoplasmă şi nucleu ( câteodată doi sau mai mulţi nuclei înconjuraţi de citoplasmă). Acestea sunt două elemente de bază care formează “planul structural” al unui protozoar. Celula protozoarului trebuie să facă faţă multiplelor probleme puse de mediul înconjurător, în timp ce celula organismului unui animal multicelular nu are de îndeplinit decât un număr restrâns de funcţii speciale, restul acestora fiind preluate de alte celule, la rândul lor specializate în anumite direcţii. O dată cu multilateralitatea ei, celula protozoarelor a păstrat şi capacitatea de a fi nemuritoare, capacitate pe care celula metazoarelor a pierdut-o prin specializarea ei unilaterală. Protozoarele nu-şi sfârşesc viaţa prin moarte (în afara catului în care pier prin moarte violentă) ci prin diviziunea repetată care dă naştere la indivizi noi. Rădăcinile regnului animal pornesc din cel vegetal, deoarece animalele monocelulare au provenit din plante monocelulare. Aceste rădăcini comune s-au menţinut şi până astăzi în clasa flagelatelor ai cărei reprezentanţi trebuie consideraţi ca aparţinând, unii regnului vegetal, alţii – regnului animal cu toate că durata imensă de timp care a trecut de la apariţia lor a fost suficientă pentru ca să ducă la dezvoltarea lumii actuale a animalelor superioare şi chiar a omului. De asemenea, la alte trei clase de protozoare, aparţinând net regnului animal, principiul de organizare monocelular şi-a dovedit valabilitatea în concurenţa cu organismele pluricelulare: rizopodele prezintă numeroase relaţii de înrudire cu flagelatele din care provin, pe mai multe căi (polifiletic). Sporozoarele au găsit în animalele pluricelulare un mediu favorabil de viaţă şi, din cauza existenţei lor parazitare, şi-au simplificat structura celulei într-atât, încât originea lor încă nu a putut fi clarificată. Cea mai mare diferenţiere în structura corpului au atins-o însă ciliatele, la care organitele, aflate în stratul extern al corpului, egalează în complexitate organele multor animale multicelulare. Componentele planului de structură comun tuturor protozoarelor sunt nucleul şi corpul celular. Acestea nu sunt, de fapt, specifice protozoarelor, ci sunt elementele fundamentale ale celulelor care intră în alcătuirea tuturor organismelor, fie vegetal, fie animale. Numai la bacterii această dualitate nu este atât de pronunţată. Corpul citoplasmatic al protozoarelor şi – în linii esenţiale şi nucleul lor corespund întru totul cu cele ale celulelor animalelor şi plantelor superioare, iar cunoştinţele dobândite cu privire la aceste componente principale ale celulei au rezultat în genere din studierea organismelor pluricelulare, nu a protozoarelor. Caracterul comun al protozoarelor flagelate este acela că au 1-4, uneori şi mai mulţi flageli. Aceştia sun organite lungi, în formă de fire sau de benzi, care pornesc de cele mai multe ori de la capătul anterior al corpului şi populează animalul în dreapta şi în stânga prin mişcări elicoidale sau ondulatorii (şerpuitoare). Dacă flagelatul este prins de substrat, flagelii pun în mişcare apa din jurul lor. Viteza obţinută poate fi destul de mare: astfel, o euglenă străbate într-o secundă o lungime de nouă ori mai mare decât cea a corpului ei, pe când un om înoată pe distanţa de 100 m nu străbate într-o secundă decât două treimi din lungimea corpului său. În rest, flagelatele nu prezintă nici un caracter care să fie comun întregii clase. La peridinee forma exterioară este caracterizată adesea prin excrescenţe lungi sau printr-un fel de aripi foliare, care servesc pentru plutirea în apă. Aceste formaţii sunt parţial ale carapacei, adesea foarte frumoase, formată, ca şi pereţii celulari ai plantelor superioare, din celuloză. Pentru flagelate caracteristic este şi modul de înmulţire se face prin bipartiţie longitudinală. Despicarea începe la partea anterioară şi la flagelatele cu un flagel apar doi flageli; în acelaşi timp se divide şi nucleul pentru ca despicătura completându-se să rezulte două celule flagelate. De multe ori la flagelatele parazite, ca tripanosomele, despicătura nu este completă şi diviziunea repetându-se, noile tripanosome rămân fixate prin partea posterioară, formând grupe în rozetă. S-a descris o înmulţire sexuată când în timpul simplelor diviziuni apar gameţi care fuzionează şi dau zigoţi ce continuă apoi diviziunile obişnuite. O parte a acestui ciclu, acela sexuat al unor flagelate transmisibile se petrece în corpul căpuşelor ixodide al ploşniţelor reduvide sau al insectelor glosine. Flagelatele, ca punct de plecare al dezvoltării întregului regn animal, deci şi a vieţii noastre, merită cel mai mare interes din partea cercetătorilor. Ele sunt acelea care produc, într-o măsură considerabilă, materia vie a oceanelor. Alături de diatomee, ele formează hrana peştilor nerăpitori, ce constituie, la rândul lor, hrana peştilor răpitori. Lor li se datorează astfel o mare parte din binefacerile mării care contribuie la hrănirea omenirii. O specie planctonică este Noctiluca miliaris, apărând cu miliardele în apele temperate şi calde, noctilucele produc lumina fosforescentă bine cunoscută navigatorilor. De un deosebit interes pentru noi sunt flagelatele care, provocând boli la om şi animale, periclitează viaţa acestora şi aduc daune economice serioase. Flagelatele sin intestinul gros, care se hrănesc cu bacterii, sunt nevătămătoare. Printre ele trebuie menţionată curioasa Lamblia intestinalis, un animal care pare format din concreşterea a două celule şi care trăiesc pe seama lichidelor din intestinul subţire. Lamblia are 2 nuclei şi 8 flageli, cu ajutorul cărora aderă de peretele intestinal. Apare deseori în corpul omului sănătos, poate deveni însă dăunătoare în cazul în care gazda pe care s-a fixat are sănătatea şubredă. Tripanozomele, care trăiesc în ţesuturile corpului, în sângele şi lichidul cefalorahidian la om şi animalele domestice, pot fi paraziţi dintre cei mai periculoşi. În gazda lor naturală, tripanozomele sunt destul de nevătămătoare. Aceasta se datorează faptului că animalul-gazdă secretă în sânge o substanţă care împiedică înmulţirea tripanozomelor, menţinând astfel numărul paraziţilor la o limită suportabilă. Această stare de fapt este favorabilă şi pentru supravieţuirea speciei parazitului, deoarece moartea gazdei ar însemna şi pieirea tripanozomelor care trăiesc în sângele său. Astfel Trypanosoma melophagium (transmiţător: musca-păduche la oi, Melophagus ovinus), destul de răspândită la oi, şi Trypanosoma theileri (transmiţător: tăunii), destul de răspândită la cornutele mari, nu ajung însă să provoace apariţia unor boli. Numai atunci când capacitatea de apărare a gazdelor este slăbită (la cornute, de exemplu, din cauza pestei bovine, sau a oboselii şi inuaniţiei din timpurile de secetă), tripanozomele izbutesc să se înmulţească în proporţii periculoase, lucru care se întâmplă şi în cazul în care sunt transmise la animale aparţinând altor specii, a căror capacitate de apărare nu este adaptată la acest parazit. Acest lucru se întâmplă atunci când caii sunt infectaţi cu Trypanosoma brucei, de la mamiferele sălbatice din Africa. În timp ce ultimele s-au adaptat prezenţei parazitului şi nu mai suferă de pe urma lui, caii se îmbolnăvesc mortal. Două tulpini de Trypanosoma brucei au reuşit să dobândească rezistenţă şi în organismul omului: este vorba de T. gambiense şi T. rhodesiense. Ele provoacă temuta boală a somnului. Toate aceste tripanozome trăiesc iniţial în sistemul vaselor limfatice şi în sânge. Agenţii bolii somnului provoacă simptomele exprimate prin însuşi numele bolii, pătrunzând în lichidul cefalorahidian, unde nu acţionează asupra lor nici una dintre substanţele de rezistenţă a corpului; astfel, ei pot produce moartea gazdei lor. Vindecarea este astăzi posibilă în majoritatea cazurilor prin germanin (produs pe bază de arsenic), care se utilizează cu precădere în cazul bolii somnului la om. Nu toate flagelatele care trăiesc în organismele animalelor sunt însă dăunătoare. Astfel, în intestinul multor termite xilofage (mâncătoare de lemn), trăiesc numeroase flagelate prevăzute cu mulţi flageli, capabile să digere celuloza lemnului. Datorită faptului că termitele se hrănesc cu substanţe lemnoase, flagelatele ajung să se înmulţească atât de mult, încât o mare parte din ele părăsesc vezicula rectală pe care o populează şi ies în intestinul mediu. Termitele depind în atare măsură de flagelatele din intestinul lor, încât pier atunci când sunt lipsite de aceşti oaspeţi. De aceea, primul lucru pe care-l face o termită tânără ieşită din ou este să se infecteze cu flagelate, consumând excrementele termitelor mai vârstnice. Flagelatele trăiesc în simbioză cu gazdele lor, realizând o convieţuire reciproc avantajoasă. Caracterul specific al clasei Rizopoda îl formează organitele locomotorii, constituite din pseudopode sau picioare false. Ele nu sunt organite permanente, ci formaţii temporare. Primul ordin al rizopodelor, şi anume de Amoebina, cuprinde aşa-numitele amibe. Numeroase specii de amibe trăiesc în intestinul animalelor superioare şi al omului unde se hrănesc cu bacterii; specia Entamoeba gingivalis are ca mediu de viaţă resturile în descompunere ale alimentelor, extrem de bogate în bacterii, care se acumulează între dinţi, când aceştea nu sunt suficient curăţaţi. Alături de alte câteva specii, în intestinul gros al omului trăieşte temuta amibă a dezinteriei (Entamoeba histolytica), specie care poate apărea sub două forme. Una dintre ele, mai mică (forma minuta), care măsoară 0,01-0,02 mm, este o consumatoare de bacterii, absolut nedăunătoare. Ea se poate închide într-o capsulă şi în interiorul acesteia se divide de două ori, din care cauză chiştii ce apar la fecale se prezintă cu câte 4 nuclei. În condiţiile unei clime calde rezistenţa naturală a peretelui intestinal poate să scadă într-atâta, încât consumatorul paşnic de bacterii de până atunci se poate transforma în formă mai mare (forma magna), tisulară, măsurând 0,02-0,03 mm. Aceasta nu mai consumă bacterii, ci globule roşii din sânge, la care ajung după ce, datorită fermenţilor secretaţi, au dizolvat ţesuturile intestinale. Pătura superioară de celule intestinale fiind atacată, se formează ulceraţii, cu deschideri rotunde şi cu margini umflate care se adâncesc din ce în ce. Specia Entamoeba coli, care trăieşte în intestinul gros al omului fără a avea vreo acţiune patogenă, formează chişti cu opt nuclei. Amiba albinelor (Malpighamoeba melifica) trăieşte în tuburile lui Malpighi producând mortalitatea albinelor. Cel de-al doilea ordin, al testaceelor sau Thecamoeba, cuprinde mai ales specii de apă dulce, care-şi apără corpul prin ţeste (cochilii) delicate, formate fie din substanţă organică, fie din granule cu cuarţ sau din plăcuţe de siliciu secretat de ele. Ordinul Gregarina, cuprinde paraziţii vermifori ai nevertebratelor, care trăiesc cu precădere în afara celulelor de exemplu în cavitatea intestinală. Gregarinele se dezvoltă mai ales în organismele nevertebratelor, la care indivizii trăiesc mai mulţi laolaltă, ca gândacul-de-bucătărie, gândacul-de-făină şi larva sa, miriapodele etc., deoarece felul lor de viaţă măreşte posibilitatea infectării. Ca paraziţi exclusivi ai nevertebratelor, gregarinele nu prezintă importanţă pentru om. Un alt ordin cuprinde coccidiile, (Coccidia) care parazitează, în schimb, şi vertebratele. Iniţial, ca sporozoizi, ele sunt vermiforme şi pătrund astfel în celulele gazdelor, rotunjindu-se aici şi devenind formaţiuni sferice. Prin oochiştii eliminaţi în mediul exterior, are loc infestarea mediului – grajd ori păşune – şi contaminarea celorlalte animale. Multe coccidii sunt spaima crescătorilor de animale, deoarece provoacă coccidioza, precum: coccidiozele ficatului şi intestinului iepurilor, coccidioza intestinală a găinilor, curcanilor şi fazanilor, coccidioza renală a gâştelor, coccidiozele bovinelor, oilor, caprelor şi porcinelor. Prin limitarea timpurie a schizogoniei infecţiile slabe sunt nevătămătoare. Îmbolnăviri periculoase apar doar în cazul în care, din cauza insalubrităţii grajdurilor oochiştii, care conţin spori şi sunt eliminaţi cu excrementele, sunt înghiţiţi din nou o dată cu nutreţul, producându-se astfel permanente reinfestări. Un alt ordin al telosporidiilor îl formează hemosporidiile (Haemosporidia). Agenţii malariei (Plasmodium) sunt paraziţi intracelulari ai hematiilor. Ei se prezintă sub forma amiboidală, cu vacuolă centrală care împinge nucleul către o margine, astfel că de cele mai multe ori paraziţii apar ca nişte inele cu piatră. Primii paraziţi ai malariei – boală cunoscută din vechime – au fost descoperiţi în 1880 de medicul Laveran, cu ocazia cercetării acestor pigmenţi în sângele unor soldaţi bolnavi de malarie, aflaţi în Spitalul militar din oraşul Constantine (Algeria). 2. Amfibienii. Reproducere. Dezvoltare. Ecologie. În unitatea denumită Tetrapoda, grupăm amfibienii, reptilele, păsările şi mamiferele, deosebindu-le prin aceasta mai categoric de peşti. Folosim această noţiune colectivă numai fiindcă ea s-a încetăţenit de multă vreme, de fapt însă, dacă luăm în considerare pe reprezentanţii lor actuali, cele două supraclase sunt bine distincte: membrele terminate pentaradiar ale tetrapodelor se deosebesc uşor de înotătoarele pectorale şi ventrale perechi, ale peştilor. Comparându-le, constatăm prezenţa constantă a aceloraşi elemente constitutive, chiar dacă ele au cunoscut o profundă transformare – ca de pildă aripa păsărilor – ca urmare a adaptării la modul de viaţă al animalului respectiv. Dacă privim însă până la baza trunchiului tetrapodelor, deosebirile dintre acestea şi peşti dispar tot mai mult, iar deosebirile dintre primele caudate de la sfârşitul devonianului şi contemporanii lor din grupul peştilor, crosopterigienii străvechi, sunt atât de neînsemnate, încât nu ar putea nicicând justifica separarea a două supraclase. Natura nu face salturi, iar diferenţele dintre noţiunile de “peşte” şi de “tetrapod” se şterg la nivelul unde acesta din urmă a luat naştere din primul. Un caracter important separă peştii şi amfibienii de celelalte clase de vertebrate, denumite vertebrate superioare: peştii respiră prin branhii toată viaţa, amfibienii cel puţin în stadiile larvare tinere, pe când reptilele, păsările şi mamiferele respiră numai prin pulmoni. Numele de amfibieni – amfibii – derivă din cuvântul grecesc amphibios, cu două feluri de viaţă. Această denumire este în legătură cu faptul că amfibienii trăiesc alternativ pe uscat şi în apă, ducând o viaţă acvatică şi una terestră. Majoritatea amfibienilor nu se depărtează niciodată cu totul de apă, ci mai curând sau mai târziu trebuie să revină la apă, pentru a se putea reproduce, şi rămân astfel legaţi toată viaţa de mediul acvatic. Majoritatea amfibienilor îşi petrec tinereţea în apă, ca larve cu branhii; de-abia în stare adultă pot trăi pe uscat şi pot respira prin pulmoni. De aceea ei trebuie să treacă printr-o metamorfoză, prin care se transformă dintr-un animal acvatic într-unul terestru. Amfibienii mai posedă şi alte caractere comune cu peştii. Când părăsesc oul, ei nu au încă forma şi funcţiile corpului părinţilor, ci dobândesc de-abia prin metamorfoza de care am amintit. În starea larvară mai există organe de simţ ale pielii, asemănătoare cu organele liniei laterale a peştilor. Anumite concordanţe pot fi constatate şi în privinţa structurii simple a inimii şi a creierului. Există totuşi o deosebire importantă, prin faptul că amfibienii posedă membre adevărate, înzestrate cu degete, pe când peştii se mişcă exclusiv cu ajutorul înotătoarelor. Transformările la cere este supus organismul în timpul trecerii de la viaţa acvatică la cea terestră se extind în fond asupra întregului organism, iar cele mai categorice transformări au loc în aparatul locomotor şi respirator. În privinţa aspectului corpului, distingem la amfibieni trei forme principale: salamandriform, corp lung, cu două perechi de membre şi coadă mai mult sau mai puţin lungă (tritoni, salamandre, reprezentând 150 de forme actuale); angiliformi (în formă de ţipar) sau şerpiform, la care o dată cu lungirea treptată a corpului membrele se scurtează sau dispar (Amphiumidae, Gymnophiona, însumând 55 de specii actuale); în formă de broască sau raniform: fără coadă, cu corpul îndesat şi membrele bine dezvoltate; membrele posterioare sunt prelungite, iar centura pelviană modificată în legătură cu locomoţia prin salturi (Ranidae sau broaşte, Bufonidae sau broaşte râioase, în total 1700 de specii actuale). În privinţa modului de deplasare pe uscat, se poate deosebi deplasarea prin păşire sau mers (la salamandre), prin târâre sau reptaţie (la amfibienii şerpiformi), prin salt cu desprinderea simultană a ambelor membre posterioare la broaşte, căţărare (la Hylidae sau brotăcei, cu discuri adezive la (vârful degetelor), prin săpat cu labele posterioare (la Pelobates), sau cu botul (la Gymnophiona), precum şi prin zborul planat (la racoforidele din Indonezia, cu degetele reunite printr-o membrană foarte dezvoltată). Înotul se efectuează fie prin şerpuirea laterală a corpului şi lovire laterală circulară cu coada (la caudate şi larve), fie prin mişcări laterale şerpuitoare ale întregului corp (la Gymnophiona şi Amphiumidae), sau prin lovirea simultană cu labele posterioare prevăzute cu membrană înotătoare (la broaşte). Numai la Bufo calamita mişcă toate patru picioare în apă. Tegumentul amfibienilor este gol, lipsit de solzi, pene ori peri: doar la puţine specii se găsesc urme de formaţiuni cornoase. Stratul cornos al epidermei este puţin diferenţiat, însă ea cuprinde un număr mare de glande şi datorită secreţiei acestora, pielea este umedă şi alunecoasă. Sub epidermă, în dermă, se găsesc adesea celule cu pigmenţi (cromatifori). Cromatoforii au o formă deosebită, sunt ramificaţi şi prevăzuţi cu prelungiri digitiforme. Celulele pigmentare negre (melanoforele) conţin granule de pigment negru sau cafeniu; pe lângă acestea se găsesc cromatofori cu pigment galben sau roşu (lipofori) sau cu cristale albe de guanină (guanofore). Prin interacţiunea celor trei feluri de cromatofori, care se pot şi suprapune, se nasc cele mai variate efecte de culoare. Aspectul verde al brotăcelului sau al broaştei-de-lac, de pildă, se realizează în modul următor: peste un strat de melanofore se găsesc celule guanofore, şi acest fapt le conferă o culoare de bază albastră. De-abia prin apariţia unui strat suprapus de lipofori galbeni apare aspectul general de verde. Mulţi amfibieni au o mare capacitate de schimbare a coloritului, ceea ce captivează şi impresionează pe observatorul atent şi-l face să considere cu mult interes aceste animale. În cursul modificării fiziologice a coloritului, schimbarea culorii are loc repede, datorită faptului că pigmenţii din cromatofori se răspândesc până la ramificaţiile extreme ale cromatoforilor, sau se contractă într-un punct din centrul celulei. De aceea este posibil să observăm la brotăcel modificări de culoare de la verde, galben, cenuşiu-argintiu, cenuşiu-albastru, galben-bronzat şi până la negru. Modificarea coloritului este provocată de diferiţi factori externi şi interni (temperatură, radiaţie solară, uscăciune, substrat, foame, etc.). broaştele în special se adaptează repede la coloritul mediului înconjurător şi devin astfel invizibile pentru duşmani. Alte dispozitive de protecţie împotriva duşmanului se găsesc tot în tegument: aproape toţi amfibienii posedă glande speciale, răspândite pe întreg corpul, sau – ca la bufonide (broaştele-râioase) şi salamandre – îngrămădite ca nişte umflături, de ambele părţi ale gâtului. Secreţiile glandelor au un miros pătrunzător, de usturoi. În dermă se găsesc glandele care secretă mucusul: ele sunt răspândite pe tot corpul. Secreţia acestor glande este mai însemnată la bufonide şi salamandre şi poate fi intensificată oricând prin excitarea tegumentului. Străvechea legendă, cu totul lipsită de fundament, că salamandra poate să reziste focului, provine de la observaţia că sub influenţa căldurii, pielea salamandrei sau a broaştei-râioase secretă mucusul respectiv în mai mare cantitate. La broaşte (Rana), se găsesc glande mai mari, cu venin, în protuberanţele sau negii de pe spate, în dreptul glandelor parotoide, vizibile înapoia ochilor şi a urechilor. Secreţia glandelor cu venin acţionează asupra altor animale mici, afectând sistemul nervos central sau provocând convulsii. Veninul uscat al broaştelor-râioase era întrebuinţat încă din antichitate contra hemoragiilor, a plagilor şi a erupţiilor pielii. În China se practică şi azi această terapie, întrebuintându-se veninul uscat al speciei Bufo gargarizans. Veninul broaştelor a mai fost întrebuinţat şi pentru otrăvirea săgeţilor, sau în scopuri criminale. Toxicitatea acestui venin este atât de mare, încât pielea unei broaşte-râioase, de curând sacrificată, aplicată pe pielea rasă a unui câine îi produce o intoxicaţie mortală. Totodată, acţiunea curativă a veninului de broască-râioasă a constituit o bază în dezvoltarea medicinii homeopatice. Omul simte o iritaţie neplăcută, dacă la prinderea unei broaşte sau a unui brotăcel, lichidul format din mucus şi secreţiile glandelor cu venin vine în contact cu ochii. Veninul broaştelor-râioase cuprinde pe de o parte amine şi pe de alta gume digitalice. Dintre amine s-au izolat bufotenina, bufotenidina, dehidrobufotenina şi bufotionina. Toate aceste substanţe au o reacţie alcalină. Prima substanţă, care sete cea mai abundentă, se găseşte şi în ciupercile veninoase. Gumele digitalice, care dau toxicitatea veninului sunt apropiate de unele glucozide de la plante, ca Scila maritima, plantă toxică ce se foloseşte la otrăvirea şobolanilor. Veninul amfibienilor produce tulburări cardiace importante, cu aritmie şi moartea prin oprirea inimii în sistolă. Există însă animale care sunt rezistente la veninul broaştelor; de pildă, berzele nu suferă de pe urma toxicităţii, deşi sunt mari consumatoare de broaşte. ž , În ce priveşte acţiunea terapeutică a veninului de broaşte, ea ar fi efectul aminelor, care lucrează opoterapic, ca şi acetilcolina sau cortcotropina. Pielea nudă şi glandele ei au o importanţă excepţională pentru viaţa amfibienilor; dacă se întrerupe activitatea acestora, animalele pier, fiindcă pielea joacă un rol însemnat şi în respiraţie. Apa, necesară existenţei amfibienilor, este absorbită prin piele. O broască ţinută într-un mediu uscat slăbeşte să-şi reduce activitatea, dar voiciunea sa revine îndată ce este pusă în mediu acvatic. În procesul de năpârlire, amfibienii leapădă stratul superior epidermic: salamandrele îşi leapădă pielea veche până la coadă prin mişcări musculoase, iar broaştele, prin mişcări ale corpului, determină crăparea pielii şi eliminarea unor porţiuni din piele. Uneori, pielea năpârlită este devorată chiar de animal. Pe uscat, toată greutatea corpului este suportată de schelet. Structura scheletului amfibienilor este foarte caracteristică şi diferă întrucâtva la diferitele grupuri. În general, oasele scheletului sunt fragile, având o osificaţie redusă. Forma variabilă, îndeosebi a coloanei vertebrale, rezultă din echilibrul dintre cerinţele capacităţii de rezistenţă şi cele ale mobilităţii. La amfibienii cu corpul lung, numărul vertebrelor este foarte mare; la apode – Gymnophiona – depăşeşte numărul de 200. În schimb, broaştele nu posedă decât puţine vertebre – şapte până la nouă. De vertebra sacrală se leagă un os în formă de beţişor, urostilul (coccis), care provine, după cât se pare, din contopirea mai multor vertebre; el continuă coloana vertebrală până în regiunea anală. Apofizele transversale ale vertebratelor dorsale sunt bine dezvoltate la toţi amfibienii, fiind uneori neobişnuit de lungi. Ele înlocuiesc astfel coastele, care sunt ocazional reprezentate numai prin mici prelungiri cartilaginoase, astfel că şi coşul pieptului lipseşte. Aşadar, pe când coloana vertebrală a peştilor nu prezintă decât regiunea trunchiului şi cea a cozii, la coloana vertebrală a tetrapodelor se disting patru regiuni. Prin detaşarea centurii scapulare, care la peşti mai este fixată de craniu, se formează regiunea gâtului, rezultând o libertate de mişcare a capului. Un caracter distinctiv al întregii clase, care o diferenţiază de reptile, este prezenţa a doi condili occipitali laterali, ce se articulează în două cavităţi ale primei vertebre cervicale, de formă inelară (atlas). Craniul este întotdeauna foarte lat, turtit, iar orbitele, de obicei, foarte mari şi găurite. Cutia craniană este incompletă. Privite dorsal, maxilarele formează un semicerc, în mijlocul căruia trece o capsulă alungită, craniul propriu-zis. Mandibulele sunt fixate de craniu, pe de o parte prin osul pătrat şi cele pterigoide, iar pe de altă parte prin osul scvamozal. Arcul hioidian intră în regres formând numai un os hioidian. În măsura în care există, membrele constau întotdeauna din centurile scapulară şi pelviană, precum şi din membrele propriu-zise. Toate acestea lipsesc total la Gymnophiona; la unele caudate – tritoni – există numai membrele anterioare. Membrele sunt legate de coloana vertebrală prin intermediul centurilor scapulară şi pelviană. Centura scapulară, în parte osificată, în parte cartilaginoasă, este alcătuită din scapula, legată de “stern” prin precoracoid şi coracoid. Tocmai poziţia coracoidelor a fost utilizată în sistematică, fiind considerată ca un important caracter diferenţial. Creierul este alungit, iar cele cinci segmente ale sale urmează unul după celălalt. Cerebelul este reprezentat printr-un cordon îngust, situat transversal înaintea măduvei prelungite, ceea ce contrastează mult cu cerebelul puternic dezvoltat al peştilor. Înaintea cerebelului se află lobii optici şi cele două emisfere cerebrale relativ mari. Faţă de creier, volumul măduvei spinării are o dezvoltare considerabilă, fiind categoric predominant. Nici un reprezentant al amfibienilor nu este lipsit de organele de simţ superioare, care s-au dezvoltat încă la peşti; totuşi aceste organe prezintă adaptări legate de noile condiţii, create de viaţa terestră. La unele forme, ochii sunt extrem de reduşi şi ascunşi sub o piele netransparentă. Ochiul cel mai bine dezvoltat se găseşte la broaşte (Anura): el este mare, foarte mobil şi de obicei acoperit de două pleoape, din care cea inferioară este mai mare, mai subţire şi mai transparentă. În colţul intern al ochiului se găseşte de obicei membrana nictitantă, o cută tegumentară simplă, mică, imobilă. Irisul este verde-auriu, galben-arămiu sau alb argintiu. Pupila variază ca formă, de obicei este orizontală, dar la unele specii nocturne (Pelobates) este verticală-eliptică; la Bombina este în formă de inimă. Amfibienii au o rază vizuală limitată, care atinge abia 2m. Ei se reped la tot ce se află în mişcare, dar nu par a recunoaşte prea bine formele. Toţi amfibienii sunt lipsiţi de urechea externă, dar posedă un labirint (ureche internă), alcătuit din trei canale semicirculare şi un sacul cu otolite. Cercetările asupra originii sale arată că provine din linia laterală menţionată mai înainte. Urechea serveşte simţului orientării şi gravitaţiei, permiţând deci animalului să perceapă poziţia spaţială a corpului său şi starea de mişcare. La majoritatea broaştelor, organul auditiv este perfecţionat printr-un aparat complet de transmitere a sunetului. Partea superioară a arcului hioidian regresat se transformă în osul columelar din urechea mijlocie, os care serveşte la conducerea vibraţiilor primite de membrana timpanică de la exterior, la sacul urechii interne. Broaştele posedă un auz bine dezvoltat şi emit sunete: aceste caracteristici le ajută la găsirea partenerului pentru reproducere. Nările se deschid la două cavităţi despărţite printr-un perete. Acestea comunică la rândul lor cu cavitatea bucală, deschizându-se în cerul gurii. La mulţi amfibieni, orificiile dinspre cavităţile nazale pot fi închise prin căpăcele tegumentare. Amfibienii posedă simţurile olfactiv şi gustativ, deşi limba lată şi mobilă nu serveşte prea mult ca organ de gust. Limba broaştelor se deosebeşte însă de cea a vertebratelor superioare, prin faptul că de obicei nu este fixată posterior, ci anterior, putând deci să fie proiectată în afară cu capătul ei posterior. Unii amfibieni sunt lipsiţi de dinţi, majoritatea însă au dinţi pe maxilarul superior şi pe palatin, uneori în două arcuri complete; dinţii pot apărea şi pe vomer. La amfibieni dinţii nu servesc la masticaţie, ci fac să înainteze hrana spre interior. Tubul intestinal este de regulă scurt şi stomacul simplu. În afară de aceasta, amfibienii mai posedă un ficat mare cu doi lobi, vezică biliară, pancreas, splină, rinichi şi vezica urinară. Toţi amfibienii au sexe separate. De cea mai mare importanţă, pentru viaţa amfibienilor sunt sistemele circular şi respirator. Inima, situată în pericard, prezintă două auricule, cu pereţii subţiri, complet separate numai la broaşte, şi un singur ventricul, cu pereţii groşi; acesta pompează sângele (amestecat) prin bulbul aortic în arterele jugulare. Există şi un sinus venos, în care se deschide marea venă cavă posterioară. Cele patru arcuri sanguine branhiale existente la mormoloci se modifică astfel: primul formează carotidele, ce merg la cap, al doilea formează aorta posterioară, al treilea se atrofiază, iar al patrulea formează arterele pulmonare, cu câte o ramificaţie la piele (artere cutanee). Amfibienii sunt animale poikiloterme, adică nu au temperatura corpului constantă. Temperatura lor se schimbă în funcţie de temperatura mediului, pe care o depăşesc numai foarte puţin, sau de loc. Respiraţia, adâncă pătrunderea oxigenului în sânge se poate realiza pe trei căi: prin branhii, prin pulmoni şi prin tegument. În stadiile tinere, toţi amfibienii respiră prin branhii, în stadiul adult apare respiraţia pulmonară. Există amfibieni ca proteul (perenibranhiate) şi salamandra-japoneză (criptobranhiate), care respiră prin branhii chiar şi în stare adultă. Pulmonii sunt reprezentaţi prin saci simpli, membranoşi, subţiri, care apar devreme în cursul dezvoltării şi rămân definitiv în starea aceasta. Ei sunt legaţi prin trunchiuri traheale scurte. În cazul în care pulmonii sunt suprimaţi, broasca nu moare, fiindcă respiră prin piele; ei sunt însă repede regeneraţi. La unele salamandre se dezvoltă numai un pulmon, celălalt regresează. Inspiraţia se face sub forma înghiţirii aerului, cu nările închise, precedate de mişcări de pompare ale faringelui. Sacii vocali, care reprezintă evaginări ale epiteliului bazal al cavităţii bucale, joacă rol în emiterea de sunete. În timpul elaborării elementelor germinale apar caractere morfologice care diferenţiază mult masculii de femele (caractere sexuale secundare). Astfel, tritonul mascul prezintă o creastă dorsală şi o pigmentaţie mai vie pe corp. La broaşte, în perioada când are loc dezvoltarea testiculelor, primul deget de la picioarele dinainte ale masculului se îngroaşă, formând o papilă cu care el prinde femela de subsuori. După ce are loc fecundaţia, această papilă regresează. Dacă la un mascul castrat se grefează sub pielea de pe spinare fragmente de testicul, sau se injectează extract testicular, atunci degetul se îngroaşă. Dacă se ia un fragment de piele de la deget şi se grefează la mascul pe spinare sau în frunte, în vremea când se dezvoltă testiculele, fragmentul de piele se îngroaşă, ca şi cum ar fi fost localizat la deget. Aceste experienţe arată că toate caracterele sexuale secundare se află sub dependenţa unei substanţe chimice hormonale, elaborate de glandele genitale, hormon care acţionează prin circuitul sanguin. De obicei, ouăle lor, sferice, sunt fecundate ca la peşti, în apă, după ce au ieşit din corpul femelei. Ele sunt de două membrane mucilaginoase, care se umflă mult în apă, formând astfel marile grămezi de ouă pe care le găsim primăvara în şanţuri şi bălţi. Învelişul mucilaginos are doar un rol protector. De îndată ce larvele şi-au terminat primul stadiu de dezvoltare, străpung acest înveliş mucilaginos şi trăiesc libere în apă. În acest stadiu ele respiră prin branhii externe ramificate, care la larvele de broască (mormoloci) sunt înlocuite curând prin branhii interne scurte. Treptat se formează membrele, care la început sunt ascunse sub tegument. La salamandre, membrele anterioare străpung tegumentul înaintea celor posterioare, iar la larvele de broască mult timp există doar membrele posterioare. Începe apoi la broaşte transformarea larvei înotătoare şi vegetariene, într-un animal săritor şi carnivor, ceea ce necesită o transformare profundă a branhiilor, a intestinului şi a gurii, în timp ce coada înotătoare se reduce. Se poate întâmpla ca larvele de broască să se “permanentizeze”, în sensul că, metamorfoza neavând loc la timpul cuvenit, se dezvoltă un mormoloc de mărime neobişnuită. Această larvă nu devine însă sexual matură. În schimb, la urodele (caudate) există forme, la care larva atinge dimensiunile animalelor mature sexual şi chiar se reproduce, fără a pierde însă caracterele larvare. Persistenţa caracterelor larvare la animalul matur sexual constituie fenomenul de neotenie. În felul acesta se prezintă proteul din peşteri (Proteus anguinus). Experienţele făcute asupra larvelor de amfibieni arată că metamorfoza este influenţată de anumiţi factori ai mediului. Astfel, larvele cu branhii externe de axolotl (Amblystoma, o salamandră mexicană), dacă sunt crescute în acvarii devin adulte, reproducându-se sub forma aceasta fără a mai suferi metamorfoza larvară. Dacă la exemplarele de axolotl se injectează extract de tiroidă sau substanţe iodate, aceste larve se metamorfozează şi pierd branhiile. La fel şi mormolocii de broască trataţi cu substanţe iodate se metamorfozează mai repede. Pe cale experimentală s-au putut obţine la batracieni şi inversiuni sexuale. Masculii prezintă înaintea testiculelor câte o pereche de glande (organele lui Bidder), care la masculii castraţi se dezvoltă ca ovare şi elaborează ovule, animalele mascule transformându-se astfel în femele adevărate. Tot experimental se poate produce la ovulele de broască şi dezvoltare fără fecundaţie (partenogenetică). Dacă ouăle de broască scoase de la o femelă nefecundate sunt stropite cu câteva picături de sânge de broască şi apoi înţepate cu un ac fin de platină, începe procesul de segmentare, care poate ajunge până la formarea de mormoloci. Părinţii manifestă numai excepţional oarecare grijă pentru ouăle sau mormolocii lor. Astfel, masculii salamandrei-gigantice asiatice păzesc ouăle în timpul clocirii. Masculul de broască-mamoş (Alytes obstetricans) îşi înfăşoară cordoanele de ouă în jurul membrelor posterioare şi le duce din când în când la baltă, pentru a le cufunda în apă. Broaştele-fagure (Pipa) depun ouăle în cavităţi alveolare situate pe tegumentul dorsal al femelei unde ele se dezvoltă. În general însă, ouăle sunt depuse în apă. Broasca Dendrobates auratus transportă pe timp de secetă mormolocii dintr-o baltă în alta şi uneori îi aduce în scorburile copacilor unde se află apă. Iar la broscuţa Phyllobates subpunctatus din Columbia, masculii supraveghează câtva timp ouăle depuse pe teren umed şi apoi, pe spinarea lor, duc mormolocii la baltă. Astfel de masculi poartă pe spinare câte 10-15 mormoloci care stau pe două rânduri, aidoma lipitorilor. Observaţiile făcute asupra însuşirile psihice ale amfibienilor au dus la concluzia – parţial execută – despre o activitate cerebrală la aceste animale. lucrul acesta s-a demonstrat şi prin efectuarea anumitor experienţe. Multe din modurile de comportare constatate s-au dovedit a fi însă simple activităţi instructive şi reacţii reflexe la excitaţii externe, care nu au nimic de-a face cu psihicul. Apariţia unor animale de aceeaşi specie în grup compact nu se datoreşte unei tendinţe voluntare de a sta laolaltă; numai condiţii similare externe strâng animalele laolaltă şi nicidecum afinităţi reciproce. De îndată ce şi-au satisfăcut instinctul sexual, ele nu se mai sinchisesc unele de altele. Amfibienii cu mod de viaţă diurn sunt rari. Viaţa lor activă începe înainte sau o dată cu amurgul şi continuă până dimineaţa; în timpul zilei animalele de obicei se odihnesc, deşi în modul cel mai felurit. În timp ce unele se îngroapă şi aşteaptă aproape nemişcate venirea serii următoare, altele stau la soare în locuri corespunzătoare şi petrec ziua într-o semisomnolenţă, niciodată însă atât de adâncă încât să se expună în mod neprevăzător unei primejdii, sau să neglijeze vreo pradă ce s-ar afla în apropiere. Dar şi acestea, prin orăcăitul cunoscut de seară, ne arată că noaptea este perioada lor de activitate. Hrana este în directă legătură cu metamorfoza. Toţi amfibienii sunt animale de pradă, dar hrana lor preferată diferă după vârstă. După cum a stabilit încă Leydig, larvele se hrănesc în stadiile timpurii cu tot felul de organisme mici, “umplându-şi mereu intestinul cu mâl, ca râmele, absorbind în acelaşi timp, în mari cantităţi, mici organisme animale – infuzori, rotifere, dafnii, dar şi diatomee, alge şi alte plante”. Ele se hrănesc astfel cu hrană amestecată (sunt polifage). Deşi s-a observat că mormolocii pot trăi mult timp cu hrană exclusiv vegetală, curând se iveşte totuşi necesitatea de hrană animală, pentru a se dezvolta bine şi a se transforma. Încă din stadiile tinere, amfibienii sunt răpitori; ei înghit larve mai plăpânde, indiferent dacă aparţin unei specii diferite, sau dacă sunt de aceeaşi specie. Larvele urodelelor (caudate) se hrănesc numai cu hrană animală vie. După metamorfoză, toate speciile vânează cele mai diferite animale, de la viermişori până la vertebrate, cu condiţia să fie vii şi să se mişte. Unele îşi urmăresc prada înotând, altele o prind printr-un salt sau stând locului, dar proiectându-şi cu mare iuţeală limba. Nici speciile înrudite nu sunt cruţate, ci sunt înghiţite ca orice alt animal. În lunile de vară, o dată cu creşterea temperaturii, pofta lor de mâncare sporeşte. Primăvara mănâncă mai puţin, deşi din cauza iernării din care de-abia au ieşit s-ar putea presupune tocmai contrariul. După ce se deşteaptă din iernat, se manifestă şi instinctul de reproducere, indiferent dacă în acest anotimp, mai ales în regiunile nordice, vremea se menţine încă foarte rece şi temperatura nu depăşeşte decât cu puţine grade punctul de îngheţ. De îndată ce s-a depus ponta, perechile se despart şi fiecare din parteneri îşi reia viaţa separată. Animalele cu viaţa terestră părăsesc apa şi-şi duc viaţa lor de vară pe uscat, până la venirea iernii, care, fie prin frig, fie prin frig, fie prin secetă (în zonele tropicale), obligă animalele să-şi caute un adăpost ferit pe timpul anotimpului nefavorabil. Cu cât mai repede parcurge un amfibian stadiul larvar, cu atât mai înceată este creşterea până la stadiul de maturitate sexuală. De regulă, broaştele – ca şi salamandrele – sunt mature sexual de-abia în al treilea sau al patrulea an de viaţă. Ele continuă după aceea să crească încă timp îndelungat. De aceea şi viaţa lor durează mulţi ani, dacă nu este curmată de o moarte accidentală. Astfel, tritonul ajunge la 25 ani, salamandra şi broaştele-râioase trăiesc 30-40 ani. Sunt animale foarte puţin sensibile la răniri. Amfibienii sunt răspândiţi peste toate zonele şi în toate continentele, exceptând regiunile polare. Condiţiile indispensabile pentru viaţa şi dezvoltarea lor sunt apa şi temperatura potrivită. Dependenţa lor de apă este atât de mare, încât cu puţine excepţii, trebuie să-şi petreacă în ea prima lor tinereţe. Faptul că numărul lor se măreşte extraordinar înspre ecuator, se explică prin cea de-a doua condiţie de viaţă – căldura. Amfibienii ale însă întotdeauna numai apele dulci, evitând mare sau apele sărate. Ei nu lipsesc nici acolo unde apa constituie numai un element temporar: perioada de secetă o trec dormind, îngropaţi în mâl sau ascunşi în găuri. În pădurile ecuatoriale umede ale Americii de Sud şi Asiei de sud-est, în care umiditatea rămâne constantă de la un an la altul, amfibienii găsesc condiţii de reproducere chiar şi pe ramurile copacilor în care se adună apa de ploaie; unele familii se caracterizează printr-un număr surprinzător de mare de specii şi o mare densitate de indivizi. Acolo fiecare loc este ocupat: atât apele de pe sol, cât şi vârful şi scorburile arborilor. În pădurile relativ mai uscate ale Africii se observă mai puţini amfibieni. În Germania trăiesc 19 specii. La noi s-au descris şi citat 21 specii şi subspecii de batracieni, cuprinse în şapte genuri. După cum se ştie. Amfibienii au fost primele vertebrate care au populat uscatul. Trecerea de la apă la uscat a avut loc în devonian (cu peste 300 de milioane de ani în urmă). Acest fapt, stabilit pe baza studiului aprofundat al peştilor şi amfibienilor fosili, a dat posibilitatea să se facă legătura între peşti şi vertebratele terestre. Strămoşii direcţi ai tetrapodelor au fost peştii crosopterigieni. După E. Jarvic, amfibienii se trag din două familii de peşti crosopterigieni – Porolepidae şi Osteolepidae, care formează împreună grupul Rhipidistia. Aceşti peşti aveau de acum pulmoni şi deschiderea internă a nărilor (choane); dispoziţia oaselor de acoperire (scutul osos), precum şi oasele craniului erau identice cu acelea ale vertebratelor terestre primitive. Foarte plauzibilă este şi derivarea membrelor la tetrapode din înotătoarele crosopterigienilor. Aceste membre care foloseau vieţii terestre nu s-au dezvoltat – după A.S. Romer – pentru a putea părăsi apa, ci tocmai pentru a se înapoia din nou în apă. În timpul perioadelor de uscăciune din devonian, peştii – neadaptaţi – au pierit în mâl, pe când ceilalţi, “amfibienii”, reuşeau să părăsească balta şi să găsească altă apă. Totuşi s-au găsit fosile de amfibieni primitivi, care prezintă încă trăsături evidente amintind de strămoşii lor peştii. Coada unui amfibian, stegocefalul Ichthyostega, mai este încă înzestrată cu radii, elemente de susţinere ale înotătoarei, care nu se găsesc decât la peşti. În felul acesta, cu ajutorul paleontologiei, s-a putut forma o imagine concretă despre felul în care amfibienii au populat treptat uscatul. De cele două linii de dezvoltare a amfibienilor, una pornea de la Porolepidae, trecând prin microsaurienii leptospondili până la urodelele şi apodele actuale, iar cealaltă linie, pornită de la Osteolepidae, prin stegocefalii labirintodenţi, ajunge la broaştele actuale. Amfibienii actuali, broaşte, broaşte-râioase, anure şi urodele cuprind aproximativ 234 de genuri, cu circa 1900 de specii. Din toate timpurile, zoologii au construit cele mai variate sisteme în legătură cu modul cum trebuie ordonată această multitudine de forme şi de caractere ce servesc la deosebirea grupurilor înrudite. Găsirea urmelor fosile de amfibieni, care permit o înţelegere a dezvoltării filogenetice, a făcut posibilă integrarea acestor fosile împreună cu formele actuale într-un sistem unitar. Coloana vertebrală are un important rol în trecerea de la viaţa acvatică la cea terestră. La cei mai vechi amfibieni cunoscuţi, vertebrele prezintă o structură variată, ca şi cum natura ar fi încercat diferite formule pentru a stabili care construcţie este cea mai potrivită. De aceea structura vertebratelor poate fi folosită ca trăsătură sistematică importantă pentru clasificarea amfibienilor. Pe lângă aceasta, la fosile, coloana vertebrală este structura cea mai bine păstrată, deoarece părţile moi dispar. Gruparea speciilor în subordine se face după asemănarea ce o prezintă structura corpului vertebrelor. Asupra importanţei economice a amfibienilor amintim în primul loc larga întrebuinţare a broaştelor pentru toate experienţele de fiziologie normală şi patologică, ori de medicină şi farmacologie experimentală. În afară de cele care intră în alimentaţia omului, cele mai multe servesc ca hrană păsărilor, în special a berzelor, a gâştelor şi a raţelor. Diagnosticul sarcinei prin reacţia Galii-Mainini se face tot cu broaşte, iar din larvele anurelor se scot reactivi pentru testarea secreţiei substanţelor hormonale sintetice. De asemenea extractul de substanţe toxice tegumentare serveşte la prepararea unor substanţe cardiotonice. Bibliografie Nach Brehm “Das Tirreich” – Lumea animalelor. Ionescu M., Entomologia, Bucureşti, 1963 Natali F. V., Zoologia nevertebratelor, ed. Rom., Bucureşti, 1954 Naumov P. S., Zoologia vertebratelor, ed. Rom., Bucureşti, 1954 Pop I., Din fauna noastră, Bucureşti, 1959 Călinescu R., Mamiferele României, Bucureşti, 1931 Dinulescu G. şi Niculescu A., Parazitologia clinică-veterinară, Bucureşt, 1961 쥁`