Referat Creditare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Creditare si de asemenea puteti face Download Referat Creditare

Citeste fragmente din Referat Creditare

CUPRINS Introducere: 1 Capitolul I: Raiffeisen sa şi poziţia sa în ansamblul sistemului bancar din România 3 Instituţii financiar bancare: apariţie funcţii. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemului bancar actual 3 1.2. Tipuri de bănci 6 1.3. Sistemul financiar – bancar şi de asigurări existent în România 7 1.4. Necesitatea privind întărirea sistemului bancar în România 8 1.5. RAIFFEISEN SA– în sistemul financiar – bancar din România 13 1.5.1. Structura fondurilor proprii şi organizarea băncii 13 1.5.2. Operaţiuni efectuate de RAIFEISEN SA 15 1.5.3. Produse bancare lansate de RAIFFEISEN SA 18 1.5.4. Managementul activelor şi pasivelor băncii 22 Capitolul II: Creditul bancar 27 Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului 27 Creditul bancar. Forme şi funcţii 31 2.2.1. Caracteristicile şi formele creditului bancar 31 2.2.2. Funcţiile creditului bancar 34 Rolul creditului bancar în economia de tranziţie 36 Capitolul III: Riscurile financiare. Riscul de nerambursare: prevenire şi mod de gestionare 41 3.1. Riscuri bancare, prezentare generală 41 3.2. Elemente principale de risc în procesul de creditare. Factori de risc 43 3.3. Managementul global al riscurilor 46 3.3.1. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare. 46 3.3.2. Controlul riscurilor 47 3.3.3. Măsuri de evitare a riscurilor bancare 47 3.4. Riscurile bancare şi clasificarea lor în diferite ipostaze 48 3.5. Riscul de nerambursare 51 3.5.1. Calitatea şi selectarea creditelor 52 3.5.2. Gestiunea preventivă a riscului client 57 3.5.3. Determinarea riscului de nerambursare 61 3.6. Gestiunea riscului de credit global 64 3.6.1. Principiile gestiunii riscului de credit global 64 3.6.2. Indicatori ai riscului global de creditare 65 3.6.3. Finanţarea riscului global de creditare 69 3.6.4. Rata dobânzii – sursa de finanţare a riscurilor bancare 70 3.6.5. Reţinerea riscului de creditare; rezervele pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite 72 Capitolul IV: Studiu privind acordarea unui credit de către RAIFFEISEN S.A 77 4.1. S.C. PRODUCT S.R.L. – prezentare generală 77 4.2. Analiza economico – financiară 79 4.2.1. Analiza situaţiei economice în contextul pieţei 79 4.2.2. Analiza financiară 79 4.3. Planul de afaceri 80 4.3.1. Proiectul şi obiectivele lui 80 4.3.2. Evaluarea investiţiei 81 4.3.3. Date privind datele de desfacere şi promovarea vânzărilor 82 4.3.4. Informaţii financiare privind activitate trecută a firmei 83 4.3.5. Planul de finanţare a investiţiei şi proiecţiile financiare pentru perioada de rambursare a creditului 83 Concluzii 99 Bibliografie 101 Anexe 103 INTRODUCERE Economia de piaţă presupune în mod necesar existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor temporară în desfăşurarea de activităţi economice eficiente. Prin activitatea desfăşurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea acestora spre unităţile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acţiunea anumitor fenomene, în funcţie de obiectivele urmărite a se realiza. Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are o importanţă majoră, aici intervenind funcţia băncii de analist financiar pentru a orienta resursele spre cele mai eficiente plasamente. În angajarea resurselor lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri: riscul de nerambursare; riscul lipsei de lichiditate; riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă; riscul de capital; riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe (riscul valutar şi riscul de ţară). Acordând credite banca îşi asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie de calitatea celui care face împrumutul, fie de evoluţia economică generală, fie de structura generală a băncii. Se cunoaşte faptul că performanţa bancară are două dimensiuni: rentabilitate şi risc, iar managementul bancar urmăreşte maximizarea performanţelor bancare prin armonizarea următoarelor obiective: maximizarea rentabilităţii băncii, minimizarea expunerii la risc şi încadrarea în normele de calitate şi comportament prudenţial. Considerarea tuturor riscurilor este un fapt necesar şi important pentru fiecare bancă, dar în condiţiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoaşterea, evitarea şi prevenirea lor este de o deosebită relevanţă la nivel naţional. Lucrarea de faţă este structurată pe 4 capitole. În Capitolul I, intitulat „RAIFFEISEN S.A. şi poziţia sa în ansamblul sistemului bancar din România” sunt prezentate tipurile de bănci, sistemul financiar-bancar şi de asigurări existent în România, RAIFFEISEN S.A. în sistemul financiar-bancar din România şi operaţiunile efectuate de acesta. Cel de-al doilea capitol „Creditul bancar” , analizează noţiunea de credit în ansamblul său, conţinutul, trăsăturile, clasificarea, funcţiile şi formele creditului, cât şi rolul acestuia în economia de tranziţie. În cel de-al treilea capitol sunt prezentate riscurile financiare, riscul de nerambursare-prevenire şi modul de gestionare. „Studiu privind acordarea unui credit de către RAIFFEISEN S.A” constituie ultimul capitol al lucrării de licenţă, în care am prezentat cererea S.C. PRODUCT S.R.L., societate comercială ce are ca obiect de activitate producerea şi comercializarea produselor legumicole, pentru un credit. Lucrarea de licenţă se încheie cu concluziile pe care mi le+am exprimat în urma anlizei realizate prin studiul unor lucrări de specialitate şi a legislaţiei în vigoare existente în România. CAPITOLUL I RAIFFEISEN S.A. şi poziţia sa În ansamblul sistemului bancar din România 1.1. Instituţii financiar bancare: apariţie funcţii. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemului bancar actual. Instituţiile implicate în asigurarea legăturii sectorului monetar, cu economia, prin intermediul pieţei monetare şi a pieţei capitalurilor, sunt denumite intermediari financiari, din care fac parte sectorul bancar şi instituţiile financiare nebancare, cum ar fi casele de afaceri, societăţi de construcţii, companii de asigurări, fonduri de pensii, trusturi de investiţii. Băncile au apărut cu multe secole în urmă; iniţial, activităţile bancare s-au limitat la păstrarea valorilor imobiliare ce le erau încredinţate şi la executarea plăţilor ordonate de clienţi. Forma modernă de organizare a unităţilor bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de Banca Angliei (1694). Datorită unui amplu proces de dezvoltare şi perfecţionare, băncile contemporane şi ceilalţi intermediari financiari s-au impus in ultimul secol ca un agent economic angrenat foarte activ. Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări – private, publice, mixte – reprezintă acel agent economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionează instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări. Serviciile financiar - bancare, indiferent de forma de proprietate a celor care le prestează, se desfăşoară pe bază comercială, lucrativă. Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de funcţii: active şi pasive. Principala funcţie activă a băncilor comerciale constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară: capacitate economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenţă, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente, respectiv încrederea pe care o inspiră un solicitant de credite. Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor, fie pe cea a soldului activ rezultat din diferenţa relativ permanentă dintre depunerile clienţilor şi restituirile medii solicitate de aceştia la un moment dat. Băncile mai desfăşoară şi alte servicii bancare active: gestionarea conturilor deponenţilor, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora. Principala funcţie pasivă a organizaţiilor financiar - bancare şi de asigurări se referă la primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari (depozitul). Alte funcţii pasive îndeplinite de instituţiile bancare constau în: primirea de depuneri a unor clienţi pentru a executa din ele diferite plăţi la ordinele acestora, conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest lucru. În condiţiile actuale, în ţările cu economie de piaţă consolidată sistemul bancar – financiar exercită, pe lângă funcţiile tradiţionale şi o serie de funcţii noi, prioritar macroeconomice. Astfel băncile coordonează plăţile (şi încasările) ce se efectuează în întreaga economie naţională, gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu celelalte monede al ţărilor. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurare îndeplinesc, de asemenea rolul de intermediere financiară la nivelul economiei naţionale, drenând economiile agenţilor economici, ale întregii populaţii spre domenii de mare interes pentru ţară. Sistemul bancar are rolul de a restricţiona creditul. În anumite condiţii şi pe baza unor criterii speciale, băncile limitează riscul neacoperit al unor întreprinzători prea entuziaşti punându-le anumite condiţii restrictive. Prin diverse prevederi, se produce transformarea riscului, adică repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor. Gestionând fluxurile monetare în ansamblul lor, băncile exercită rol pronunţat de orientare economică, de modificare în structurile economice ale unei ţări. Dispunând de mecanisme şi tehnici prin care pot suplimenta instrumentele monetare, cunoscând situaţia economică a întreprinderilor şi chiar a guvernului, băncile şi societăţile financiare îndeplinesc un rol strategic în ţările cu economie de piaţă. Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti date cu împrumut, inclusiv pentru alte servicii active, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision, după caz, pentru sumele păstrate în depozit, acestea plătesc dobândă clienţilor lor creditori. Diferenţa dintre dobânzile încasate de bănci şi cele plătite de ele constituie profitul bancar brut, dacă din acesta se scad cheltuielile de administrare şi întreţinere ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne se numeşte profitul net al băncii. Trebuie ţinut cont ca prin gestiunea mijloacelor de plată băncile au drept clienţi cvasitotalitatea agenţilor economici şi în condiţiile creşterii rolului creditului le pot influenţa şi acţiona asupra activităţii şi comportamentului acestora. Ca urmare acordarea sau refuzarea unui credit poate exercita o influenţă importantă, benefică sau invers asupra situaţiei economice a unei întreprinderi. 1.2. Tipuri de bănci Amploarea crescândă a rolului instituţiilor financiar - bancare, ca şi diversificarea operaţiunilor efectuate de ele au condus la constituirea diferitelor forme de bănci şi de instituţii financiare la specializarea lor. Cea mai generală grupare a băncilor se concretizează în bănci de emisiune (una în fiecare ţară) şi băncile comerciale. Banca de emisiune (banca centrală ) deţine o poziţie specială în cadrul sistemului bancar al fiecărei ţări, conferită de operaţiunile pe care ea le efectuează. Atribuţiile băncii de emisiune constau în: emiterea biletelor de bancă, crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară, supravegherea societăţilor comerciale şi a altor instituţii de credit în sensul regularizării volumului şi costului creditului, conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al guvernului, conducerea politicii monetare şi valutare a ţării căutarea căilor economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a funcţionalităţii sistemului bancar. Funcţia principală a băncilor centrale este cea de emisiune monetară, de punere în circulaţie a bancnotelor şi a monedei divizionare deţinute de agenţii nonfinanciari. Fiind instituţie de emisiune, Banca Centrală pune în circulaţie cantităţile de bani care, de regulă, corespund nevoilor de lichiditate a economiei în ansamblul ei şi care se încadrează în obiectivele de politică monetară şi bugetară a ţării. În acest sens, Banca Centrală joacă un rol indirect dar important în crearea de monedă. Băncile Comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată, care furnizează bani – capital – celorlalţi agenţi economici, persoane fizice şi/sau juridice. Această activitate se realizează mai ales pe baza resurselor băneşti atrase, dar şi a capitalului propriu. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare. a) Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă, prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor, acestea pot fi: - bănci de depozit propriu - zise, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care acordă credite pe termen scurt; - bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi îşi procură mijloacele necesare şi prin emiterea de obligaţiuni sau acţiuni, ele putând acorda credite pe termen lung. b) Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele necesare pentru emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare. Tipurile de bănci, diversitatea formelor acestora, ca şi legăturile multiple dintre ele sunt dependente de condiţiile economice şi social – politice din fiecare ţară. 1.3. Sistemul financiar – bancar şi de asigurări existent în România În România, Banca Centrală denumită Banca Naţională a României este organismul de stat cu sarcina principală de a emite şi gestiona moneda naţională (leul) şi de a stabili şi coordona politica monetară şi de credit a ţării. Conform Legii nr.34 din 24 martie 1991, privind Statul Băncii Naţionale a României, BNR stabileşte şi conduce politic monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare a statului, cu scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale. Banca Naţională a României participă în numele statului la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare şi de plăţi; poate negocia şi încheia acorduri privind împrumuturi pe termen scurt şi efectuarea de operaţiuni de swap cu băncile centrale, băncile comerciale şi instituţiile monetare internaţionale, cu condiţia rambursării lor în termen de un an şi a integrării lor în raportul anual al Băncii Naţionale a României. Pentru necesităţile proprii şi ale autorităţilor publice, BNR elaborează studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului bancar. Instituţiile financiar - bancare din România se grupează în următoarele categorii: Bănci Comerciale, Case de economii, Case de ajutor reciproc, Cooperative de credit, Case de pensii, Societăţi de asigurări şi Trezoreria statului. 1.4. Necesitatea privind întărirea sistemului bancar în România În economia mondială societăţile bancare s-au impus prin creşterea încrederii populaţiei şi agenţilor economici în aceste instituţii. Această încredere are la bază complexitatea şi diversificarea serviciilor şi prestaţiilor pentru clienţi, eficienţa plasamentelor prin creditele performante acordate, rapiditatea efectuării încasărilor şi plăţilor, păstrarea strictă a confidenţialităţii tuturor operaţiilor ce se efectuează prin bănci. Societăţile bancare, în România antebelică, au avut o largă dezvoltare şi consolidare, realizându-se o bogată experienţă în domeniu. După 1989, activitatea bancară din ţara noastră a început să revină treptat la rolul unei instituţii de bază în viaţa economică. În ultimul timp, însă, asistăm la săvârşirea unei serii de abateri grave in activitatea unor societăţi bancare din ţara noastră, unele abateri de-a dreptul de necrezut că s-ar putea întâmpla într-o instituţie bancară, care, prin specificul său trebuie să constituie un model de maximum de garanţii, seriozitate şi siguranţă pentru toate operaţiile ce le efectuează având un personal calificat de înaltă moralitate, incoruptibil la orice tentaţii ce li s-ar oferi. Pentru restabilirea prestigiului societăţilor bancare din ţara noastră şi creşterea credibilităţii agenţilor economici şi populaţiei in aceste instituţii sunt necesare o serie de măsuri. 1. Privitor la statutul societăţilor bancare apreciem că, pe lângă prevederile valabile oricărei societăţi comerciale, acestea ar trebui să cuprindă referiri exprese cu privire la: - stabilirea competenţelor în aprobarea normelor de lucru interne, angajarea personalului şi numirile în funcţiile de conducere ale băncii; - interzicerea efectuării oricărei operaţiuni bancare în afara normelor de lucru aprobate, inclusiv interzicerea dispunerii de către persoanele cu funcţii de conducere de a se efectua operaţiuni bancare în afara normelor de lucru interne aprobate; - organizarea şi exercitarea controlului bancar intern de către centrala băncii asupra activităţii sucursalelor şi filialelor din subordine; - precizarea atribuţiilor comisiilor de cenzori la specificul societăţii bancare respective; - stabilirea atribuţiilor de control bancar preventiv şi, ulterior, în bancă şi pe teren la agenţii economici; - condiţiile şi regimul de aprobare a investiţiilor şi dotărilor de orice fel; - stabilirea raporturilor societăţii bancare cu organele de control şi coordonare din afară: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a României. 2. Revederea normelor interne de lucru ale societăţilor bancare, în special cele cu privire la deschiderea conturilor, în lei şi în valută, în ţară şi în străinătate, aprobarea şi acordarea creditelor, efectuarea plăţilor, etc. Analiza critică a normelor interne de lucru este indicat să se facă într-o anumită monedă dacă: - condiţiile şi documentele cerute clienţilor pentru efectuarea diverselor operaţii bancare sunt suficiente pentru a garanta sinceritatea şi realitatea datelor cuprinse în acestea; - regimul actual de aprobare a creditelor, pe tranşe de valori organizatorice – centrală, sucursală, filială – sunt corespunzătoare şi asigură prevenirea abaterilor semnalate până în prezent; - aprobarea unor operaţiuni bancare este bine să se facă de către comisii şi nu de către o persoană, pentru a evita subiectivismul şi abuzul; - stabilirea unor termene limită pentru efectuarea diferitelor operaţiuni bancare, în scopul creşterii operativităţii. O menţiune specială: necesitatea creşterii operativităţii în efectuarea plăţilor între agenţii economici şi între aceştia şi organele fiscale, având în vedere că accelerarea numai cu o zi a decontărilor reduce blocajul financiar pe economie, de ordinul zecilor de miliarde de lei. 3. Organizarea şi exercitarea controlului bancar intern prezintă mare importanţa, pornind de la principiul, recunoscut pe plan mondial, că orice activitate sau persoană trebuie supusă controlului, fără excepţie. Această organizare se poate face sub două forme: - controlul bancar preventiv, prin stabilirea operaţiunilor supuse acestui control şi a persoanelor ce îl vor exercita, urmărind oprirea, înainte de efectuare, a acelor operaţii care contravin normelor legale; - controlul bancar ulterior, care să asigure controlul periodic a sucursalelor şi filialelor bancare; în cadrul acestui control se stabilesc obiectivele ce se urmăresc, periodicitatea verificărilor, valorificarea constatărilor şi informarea conducerii băncii asupra rezultatelor. Buna organizare şi exercitarea controlului bancar intern asigură depistarea la timp a oricăror abateri şi luarea măsurilor ce se impun. Totodată trebuie văzut cum este organizat şi se exercită controlul asupra activităţii societăţilor bancare cu capital mixt, în ţară şi în străinătate. 4. Controlul bancar la sediul agenţilor economici. Întrucât în domeniul păstrării şi utilizării numerarului de către agenţii economici, cât şi în domeniul valutar, guvernul a dispus nişte măsuri severe, iar pe de altă parte, urmărirea respectării destinaţiei creditelor, toate acestea făcând necesar un control bancar la sediul agenţilor economici. Se impune astfel o concepţie unitară în organizarea şi exercitarea unui control bancar sub aspectul organelor care să-l efectueze, întinderea şi periodicitatea acestuia, formele şi metodele de verificare, cât şi dreptul organelor bancare de a stabili sancţiuni şi a aplica contravenţii, în cazul constatării de abateri sau nereguli. 5. Activitatea comisiilor de cenzori din cadrul societăţilor bancare trebuie examinată din punct de vedere a îndeplinirii obligaţiilor ce le reveneau potrivit Legii nr.31/1991 privind societăţile comerciale, adunările generale îi pot schimba pe acei cenzori care nu şi-au îndeplinit atribuţiile, fiind recomandabil ca toţii membrii comisiei să aibă calitatea de experţi contabili sau contabili autorizaţi. Dat fiind specificul şi complexitatea deosebită a operaţiunilor bancare, în lei şi în valută, reflectate în contabilitate, considerăm că ar fi indicat ca Ministerul Finanţelor, Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România şi Banca Naţională a României să elaboreze norme de lucru pentru comisiile de cenzori din societăţile bancare, inclusiv obiectivele verificării şi certificării bilanţurilor contabile anuale ale acestora. 6. Selecţionarea, angajarea, promovarea, stimularea şi sancţionarea personalului salariat din societăţile bancare este maximă necesitate. Este necesară elaborarea unui statut al funcţionarului de bancă, care să cuprindă condiţiile şi criteriile de selecţionare, angajare, promovare, stimulare şi sancţionare a întregului personal bancar, inclusiv referiri la perfecţionarea acestuia, prin şcolarizări şi testări periodice obligatorii. Dat fiind că funcţia director de bancă din centrală, sucursale şi filiale are un rol deosebit, propunem două măsuri: I – pornind de la compromiterea morală şi profesională a unor directori de sucursală şi filială bancară, apare necesar să se analizeze situaţia tuturor persoanelor ce îndeplinesc aceste funcţii şi luarea de măsuri de înlocuire, fără menajamente, a celor care impun o astfel de măsură; II – având în vedere continua dezvoltarea a activităţii bancare în ţară noastră, considerăm că ar fi indicat ca Banca Naţională a României să iniţieze cursuri de pregătire şi perfecţionare a celor ce urmează a fi numiţi în funcţia de director de bancă. 7 Relaţiile societăţilor bancare cu instituţiile financiare şi de credit centrale considerăm că ar trebui revăzute şi stabilite prin lege, pentru a înlătura orice confuzie în această privinţă. Astfel: Banca Naţională a României, în aplicarea prevederilor legislaţiei privind activitatea bancară, să aibă dreptul dar şi obligaţia de a controla periodic activitatea societăţilor bancare, indiferent de forma de organizare şi de proprietate a acestora; Curte de Conturi a României, care prin lege are dreptul de control asupra BNR să aibă acest drept şi asupra celorlalte societăţi bancare; Ministerul Finanţelor să aibă drept de control la societăţile bancare pe linia calculării şi vărsării impozitelor şi taxelor, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor stabilite de guvern pentru întărirea disciplinei financiar – valutare. O colaborare mai bună s-ar realiza între unităţile operative bancare şi organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor pe linia existenţei conturilor în lei şi în valută, deschise de agenţii economici la bănci. 1.5. RAIFFEISEN S.A. – în sistemul financiar – bancar din România 1.5.1. Structura fondurilor proprii şi organizarea băncii. În jurisdicţia actuală a ţării cu privire la desfăşurarea activităţii bancare se menţionează expres că Banca Naţională a României supraveghează activitatea tuturor societăţilor bancare. În România cadrul legislativ este constituit din Legea nr. 33 – 1991 privind activitatea societăţilor bancare şi Legea nr. 34 – 1991 privind statutul Băncii naţionale. Societăţile bancare persoane juridice sunt organizate şi funcţionează în regimul societăţilor comerciale. În acest sens, Banca Centrală eliberează autorizaţii cu privire la modul de funcţionare, la drepturile şi obligaţiile statutare ale băncii comerciale. În sfera acestui cadru juridic a fost înfiinţată Banca de Credit Industrial şi Comercial S.A. la data de 10 decembrie 1993, ca o societate bancară 100% privată, cu capital mixt româno – american. Din punct de vedere bancar a devenit operaţională în ianuarie 1994. Din capitalul social înregistrat de 73 miliarde lei, o cotă importantă este vărsată în valută. Acţiunile băncii sunt deţinute de un număr de persoane fizice şi juridice române şi străine. Astfel, acţionarul majoritar este Avram Goldmann 50,07% din acţiuni, apoi S.C. Romanoexport S.A. cu 16,82% şi 667 acţionari (persoane fizice şi juridice) care deţin 33,11% din acţiuni. Sfera de activitate a acestei bănci circumscrise atragerea şi formarea de depozite băneşti în lei şi valută, acordarea de credite, efectuarea de servicii bancare, operaţiuni pentru activitatea de comerţ exterior şi alte operaţiuni bancare. Autonomia funcţională a acestei bănci este reglementată şi se desfăşoară pe baza statutului propriu. Fondurile proprii ale B.C.I.C. atingeau la sfârşitul anului 1998 suma de 74,1 miliarde lei. Pentru desfăşurarea activităţii sale banca îşi constituie următoarele fonduri proprii: fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate potrivit Normelor BNR nr. 2 – 1997 din următoarele categorii de capital: capital propriu şi capital suplimentar. Capitalul propriu se compune din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare şi alte fonduri constituite din profitul net, iar capitalul suplimentar din fondul de risc şi datoria subordonată. Capitalul social vărsat RAIFFEISEN S.A. era în 1998 de aproximativ 28,6 miliarde lei. Fondul de rezervă, constituit conform art.27 din Legea nr.33 – 1991, privind activitatea bancară, reprezintă de fapt garanţia angajamentelor băncii, putând fi utilizat şi pentru acoperirea unor eventuale pierderi rezultate din operaţiunile băncii. Deci, pentru a se acoperi toate riscurile, se recurge la constituirea fondului de rezervă din profitul brut RAIFFEISEN S.A. şi-a constituit fondul de rezervă de 25,7 miliarde lei. Fondurile de rezervă sunt utile căci pot acoperi pierderile ce rezultă din activitatea de creditare; cu cât fondurile de rezervă sunt mai bine proporţionate în raport cu probabilitatea şi intensitatea riscului, cu atât zguduirile produse de conjuncturile nefavorabile pot fi mai uşor suportate. Acest fond de rezervă se subdivide pe categorii de riscuri, ceea ce dovedeşte că banca prevede eventualitatea lor şi este gata să le facă faţă. În principiu, banca trebuie să fie propriul său asigurator, adică să fie în măsură să facă faţă prin mijloace proprii primejdiilor ce pot apare ca urmare a plasamentelor făcute. Fondul de dezvoltare se constituie pe seama cotelor din veniturile brute aprobate pentru fiecare exerciţiu financiar. Fondul de dezvoltare al RAIFFEISEN S.A. la sfârşitul anului 1998 era de aproape 935 milioane lei şi a fost destinat realizării de investiţii proprii, constituind şi o garanţie a angajamentelor băncii. Din suma de 53.384 mii lei profit brut şi a celui net şi nu afectează profitul impozabil. În prezent, acest fond a devenit necesar datorită situaţiilor concrete ale băncii, respectiv inflaţia, diferenţele de curs valutar. Fondul de risc atestă posibilitatea unor perioade în care diferenţele nefavorabile, nerambursarea la scadenţă a Operaţiuni efectuate de RAIFFEISEN S.A. RAIFFEISEN S.A. efectuează operaţiuni bancare şi financiare în ţară şi străinătate, pentru contul său propriu, al clienţilor băncii – persoane fizice sau juridice – în numele unor instituţii sau în colaborare cu acestea, precum şi orice alte activităţi permise de reglementările legale în vigoare. RAIFFEISEN S.A. îşi desfăşoară activitatea prin sucursalele, filialele, agenţiile şi o reprezentanţă. În acest scop banca: a) atrage fonduri băneşti, în lei şi în valută, din ţară şi din străinătate, în depozite la vedere sau la termen; b) păstrează disponibilităţile băneşti ale clienţilor şi efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi, în lei şi în valută, în numerar sau fără numerar, prin conturile deschise de clienţi la această bancă; c) contractează credite, în lei şi în valută, în ţară şi în străinătate; d) acordă în condiţiile stabilite de lege, credite pe termen scurt, în lei şi în valută, pe bază de garanţii, cu rambursare de până la 12 luni pentru activităţi de aprovizionare, producţie, desfacere, prestări de servicii, sprijinirea temporară a agenţilor economici. Pentru realizarea de investiţii, banca acordă, în condiţiile stabilite de lege, pe bază de garanţii, credite pe termen mediu, cu rambursare de până la 5 ani şi pe termen lung, cu rambursare de până la 25 ani; asigură servicii bancare de expertiză a proiectelor şi de analiză a ofertelor depuse de executanţi; e) operaţiuni cu cecuri poştale, în şi din conturile deschise persoanelor fizice şi operaţiuni cu cecuri poştale internaţionale; f) cumpără şi vinde valută străină; efectuează operaţiuni de schimb valutar; g) emite şi confirmă scrisori de garanţie, avaluri, cauţiuni şi efectuează operaţiuni cu acestea, în ţară şi în străinătate; h) efectuează operaţiuni cu acreditive, încasări, ordine de plată şi alte instrumente de încasări şi plăţi; i) emite efecte de comerţ în lei şi în valută, acceptă efecte de comerţ emise asupra sa şi girează efecte de comerţ emise de terţi, emite cecuri bancare proprii; j) efectuează operaţiuni de scontare a efectelor de comerţ şi rescontare a portofoliului, în lei şi valută; k) efectuează operaţiuni de vânzare – cumpărare şi alte operaţii cu titluri emise de stat, precum şi cu acţiuni, obligaţiuni şi hârtii de valoare, pe cont propriu sau pe terţi, în ţară şi în străinătate, potrivit legii; l) încheie aranjamente de corespondent cu bănci şi instituţii financiare străine şi convenţii privind activităţi financiar – bancare şi financiare în ţară şi în străinătate; m) participă cu capital la agenţii economici din ţară şi din străinătate; n) participă ca membru, în organisme financiar – bancare internaţionale la operaţiuni financiare şi bancare în cadrul unor acorduri, convenţii şi înţelegeri încheiate de autorităţile române pe plan intern şi internaţional, participă la reuniuni internaţionale cu caracter financiar, bancar sau monetar; o) cumpără imobile şi alte bunuri imobiliare pentru uzul propriu sau al personalului băncii şi poate dobândi imobile prin executarea creanţelor băncii, care vor fi vândute la prima ocazie favorabilă; p) efectuează orice alte activităţi bancare şi financiare permise de reglementările legale în vigoare. Banca acordă credite prin negocieri cu solicitantul, în funcţie de bonitatea acestuia. Ea este în drept să solicite, la acordarea creditelor, garanţii asiguratorii cum sunt: bunurile ce se procură din creditul acordat, gajul imobiliar, înscrisuri de valoare şi alte efecte de comerţ, ipoteca constituită asupra bunurilor imobile în proprietatea debitorului şi garanţilor, scrisori de garanţie bancară, cesiuni şi alte4 active. După cum se poate observa, o bună parte din activitatea acestei bănci se încadrează în preceptele generale ale activităţii băncilor comerciale. Ea contribuie la aplicarea politicii monetare şi financiare a statului nostru şi, respectiv, a asigurării unor corelaţii cerute de efortul întreprins în instaurarea echilibrului monetar, a formării unei mase monetare echilibrate şi nu în ultimul rând, la preîntâmpinarea acelor factori generatori de distorsiuni inflaţioniste. Baza de clienţi a băncii este constituită în principal din agenţi economici mici şi mijlocii, persoane fizice, precum şi mari întreprinderi viabile române şi străine. La 31 decembrie 2001, din totalul conturilor deschise în toată ţara, pe primul loc se situa Sucursala RAIFFEISEN S.A. Bucureşti cu 14800 conturi deschise pentru persoane fizice şi 2000 conturi deschise pentru persoane juridice, urmată de Sucursala RAIFFEISEN S.A. Braşov cu 548 conturi pentru persoane juridice. Sucursala RAIFFEISEN S.A. Constanţa are 4000 conturi deschise pentru persoane juridice; se speră ca acestea din urmă să ajungă la un număr de 1000 până la sfârşitul anului 2001. Produse bancare lansate de RAIFFEISEN S.A. Caracterul de bancă tip universal implică atragerea şi păstrarea de disponibilităţi în lei şi în valută, acordarea de credite, prestarea de operaţiuni financiar – bancare pentru agenţii economici cu capital de stat, privat sau mixt. Cu toate că în ianuarie 2001, banca numără doar 5 ani de activitate bancară operaţională, RAIFFEISEN S.A. se prezintă cu o diversitate de activităţi, atât în domeniul resurselor financiare, cât şi al investirii acestora. O preocupare majoră pentru RAIFFEISEN S.A. o constituie dezvoltarea rapidă a operaţiunilor de atragere şi păstrare de disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, constituite în depozite de la persoane fizice şi juridice. RAIFFEISEN S.A. angajează fonduri bazate pe disponibilităţile în bancă ale titularilor de conturi, pe economiile populaţiei şi pe resursele existente pe piaţa financiar – bancară. Pentru a-ţi stimula clienţii să-şi păstreze economiile în depozite la bancă, RAIFFEISEN S.A. acordă o serie de produse şi servicii deosebit de atractive: deschiderea de conturi curente: * conturi de disponibilităţi la vedere în lei şi în valută; * păstrarea clientului beneficiar de credite, precum şi modalitatea în care se poate dispune de acestea. Creditele se acordă de bancă pe baza contractului de credit care se încheie cu beneficiarul acestuia şi în care se consemnează clauze referitoare la volum, obiect, garanţie, termen de rambursare, dobândă. Actele de împrumut încheiate de bancă constituie titluri executorii, în caz de neplată pentru întreg soldul creanţei de plată. Banca este îndreptăţită, faţă de clientul care nu-şi îndeplineşte angajamentele sau nu respectă clauza din contractele de credite să dispună următoarele măsuri: a) recuperarea creditului înainte de termen atunci când: se constată înstrăinarea garanţiilor prezentate; utilizarea creditelor în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate; păstrarea în condiţii necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanţie; sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor din contract prin valorificarea totală sau parţială. RAIFFEISEN S.A. recuperează din sumele rezultate din valorificarea înscrisurilor, creditele acordate, dobânzile şi orice cheltuieli efectuate în legătură cu valorificarea, eventual surplus. b) declanşarea, potrivit legii, a procedurii juridice de punere în faliment şi lichidare. Depozitele constituie sau creditele acordate sunt purtătoare de dobânzi din momentul constituirii şi respectiv al acordării lor. Dobânda este negociabilă. Pentru titlurile sau efectele de comerţ primite în păstrare sau gaj, banca este obligată să elibereze clientului o dovadă din care să reiasă toate elementele distinctive, valoarea nominală, numere şi seriile ce le poartă, precum şi semnele ce le deosebesc de alte titluri purtând aceeaşi denumire. Banca nu poate încredinţa altei persoane înscrisurile primite în gaj decât cu încuviinţarea expresă a deponentului sau constitutorului gajului, cu excepţia situaţiei de recuperare a creditelor înainte de termen. Banca are dreptul să verifice situaţia economică şi financiară a clientului, în legătură cu creditul acordat, până la rambursarea integrală a acestuia. Aceste multiple funcţii şi operaţiuni se desfăşoară diferenţiat, în funcţie de situaţia reală a clienţilor, de starea de solvabilitate a acestora, potrivit intereselor pe care le reclamă acut activitatea băncilor cât şi a diferiţilor agenţi economici. * conturi de investiţii ale societăţilor mixte; * conturi ale agenţilor economici care au unităţi subordonate în ţară; * conturi tranzitorii ale ordinelor de plată; * conturi de cec cu limită de sumă; * conturi de acoperire financiară (scrisoare de garanţii şi acreditare). 2) deschiderea de conturi de economii: * conturi de depozit la termen, în lei şi în valută; * depozite guvernamentale la termen; * conturi de acreditiv în valută. 3) împrumuturi şi credite acordate societăţilor )în lei şi în valută): * pe termen scurt (până la 12 luni) * pe termen lung (până la 5 ani) Destinaţia: activităţi curente: producţie, comerţ, prestare de servicii; export: producerea de bunuri pentru export; import; credite pentru investiţii; alte activităţi comerciale susţinute de un plan de afaceri. 4) servicii valutare: * plăţi şi încasări: deschiderea de conturi curente şi de depozit; operaţiuni Sport şi Forward; ordine de plată pentru străinătate din ordinul persoanelor fizice şi juridice, române şi străine; asigurarea operativităţii în derularea operaţiunilor de încasări şi plăţi în valută utilizând sistemul SWIFT. * operaţiuni de finanţare a comerţului internaţional: utilizează toate mijloacele şi instrumentele de plată: ordine de plată, incasso, acreditiv documentar, cecuri; primeşte şi emite scrisori de garanţie bancară în valută; scontează efectele de comerţ; acordă credite din fonduri proprii. 5) garantarea creditelor şi tipuri de bunuri admise: * depozit de colateral: constituit într-un cont cu destinaţie specială de garantare a creditului şi blocat pentru toată perioada de derulare a contractului. * scrisoarea de garanţie bancară: - eliberată de o bancă agreată de BA.S.A. 6) gestionarea titlurilor de valoare prin intermediul SVM INCOVAL S.A., care asigură participarea băncii pe piaţa primară şi secundară a capitalului. 7) sistemul cărţilor de plată VISA Pe lângă aceste servicii, RAIFFEISEN S.A. îşi propune să extindă gama de servicii pentru populaţie şi anume: acceptarea cărţilor de credit – debit; emiterea de cărţi de plată interne şi internaţionale; credite de consum. Managementul activelor şi pasivelor băncii Gestionarea optimă, de către RAIFFEISEN S.A. a activelor şi pasivelor sale asigurând o eficienţă maximă, va trebui să ţină seama de evoluţia procesului inflaţionist corelată cu cea a masei monetare, în cadrul căreia creditul bancar ocupă o pondere însemnată. Băncile au deplină libertate în a decide, dar de o deosebită importanţă este problema optimizării activelor datorită faptului că băncile se pot confrunta cu alternativa risc – profit, mai precis ea trebuie să satisfacă deopotrivă cerinţele lichidităţii şi să-şi asigure, totodată, un profit ridicat. Această optimizare a structurii activelor vizează două aspecte: 1). Selectarea activelor prin confruntarea profitabilităţii cu riscurile; 2). Diversificarea portofoliului băncii pentru dispersarea riscurilor. Selectarea activelor trebuie să ţină seama în afara gradului de lichiditate şi de riscul de neplată şi de cel al pieţei. Acest risc decurge din modificarea costului creditelor, respectiv ratei dobânzii, care la rândul ei este influenţată de inflaţie. Diversificarea portofoliului, cea de-a doua cale de optimizare a performanţei bancare, urmăreşte: minimizarea riscului; menţinerea sau creşterea profitului scontat a se obţine. Diversificarea portofoliului este subordonată unui principiu fundamental şi anume, cel al dispensarizării riscului, care poate conduce la aplatizarea rezultatului, ajungându-se în final la nivelul mediu al portofoliului. Perseverenţa către anumite plasamente şi anumiţi destinatari multiplică în anumite cazuri riscurile, dar amplifică dimensiunile profitului la operaţiunile la care acesta se obţine. Rămâne însă în responsabilitatea băncii de a se angaja pe o cale sau alta, în deciziile de plasament, respectiv în deciziile de creditare. Optimizarea activităţii bancare implică o valorificare superioară a resurselor mobilizate de bancă, prin angajarea unor operaţiuni active aducătoare de maxim profit. De aceea succesul activităţii bancare este legat de activele4 şi pasivele existente. Această comparare şi corelare trebuie să se realizeze pe două planuri: a) al duratei de mobilizare şi angajare a resurselor. Durata de mobilizare şi angajare a disponibilităţilor este în legătură cu poziţia de lichiditate a băncii şi devine mijloc de operare pentru evitarea riscului lichidităţii. b) al preţului, al costului creditului. Preţul creditului, nivelul dobânzii practicate, constituie un criteriu important de optimizare prin corelare a operaţiunilor active cu cele pasive. Banca, în calitatea sa de intermediar, are drept bază funcţionarea şi obţinerea unui profit, diferenţa dintre valoarea dobânzilor încasate şi a celor plătite. Compararea, corelarea şi confruntarea activelor şi pasivelor trebuie să se facă ţinând seama de durata de angajare a resurselor, de maturizarea acestor resurse, de ajungerea la scadenţă a creanţelor. Pentru a-şi asigura lichiditatea, banca trebuie să-şi asigure echilibrarea activelor cu pasivele, nu numai pe ansamblu, ci şi pe fiecare componentă sau segment al activelor sau al pasivelor. CAPITOLUL II CREDITUL BANCAR Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului Creditul sau relaţia de credit reprezintă o categorie importantă a relaţiilor economice de piaţă. Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt: vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară, numită scadenţă şi acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată. Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu banii şi cu finanţele. Putem spune că banii şi finanţele au însă funcţii care le asigură relativa independenţă şi de aici orice identitate între cele trei noţiuni: bani – finanţe – credit duce la concluzii incompatibile cu adevărul ştiinţific şi cu practica monetar financiară. Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe, numai în cadrul rotaţiei de ansamblu a mijloacelor materiale şi monetare. Trebuie reţinut faptul că, în timp ce finanţele presupun capitaluri deja formate, care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi accepţiunile care i se dau sunt destul de diferite. Un prim mod de a defini creditul şi poate cel mai simplu, este acela prin care creditul este o formă specială de mişcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut. „Creditul , în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”. Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai multe trăsături şi atribute; aşa se şi explică faptul că el este considerat când capital, când bani, când finanţe. Alţi gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulaţia capitalului de împrumut. Aceste neconcordanţe îşi au originea şi în faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce priveşte geneza creditului şi nici a surselor de formare. După unii, apariţia de capitaluri temporar libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează şi se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alţii întrevăd unele nesincronizări între producţie şi circulaţie, între aprovizionare şi producţie, chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în conturile bancare ale disponibilităţilor pe care le deţin diferiţi agenţi economici, populaţia formează una din sursele creditului bancar. În concepţia prestigiului monetarist român, profesor Victor Slăvescu, creditul şi operaţia de credit constituie acest fapt economic atunci când este vorba de cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu la un termen fixat suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă. Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare. Deci în definirea creditului apar trei accepţiuni: 1) existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenţi economici (debitori); 2) pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută şi instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat; 3) obligativitatea împrumutului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă. Trăsăturile caracteristice creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele: 1) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel care dă cu împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel care primeşte împrumutul sau marfa şi trebuie să restituie suma primită sau să plătească, la scadenţă, valoarea bunului primit. 2) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă. Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de cred