Referat Eseu Iubirea In Opera Marilor Scriitori Romani

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Eseu Iubirea In Opera Marilor Scriitori Romani si de asemenea puteti face Download Referat Eseu iubirea in opera marilor scriitori romani

Citeste fragmente din Referat Eseu Iubirea In Opera Marilor Scriitori Romani

Iubirea în opera marilor scriitori români Iubirea este poate cea mai vasta tema a literaturii, dar si a celorlalte arte. Prezenta chiar si in operele de cult, de exemplu in Cantare a cantarilor din Vechiul Testament - "1. Cat de frumoasa esti tu, draga mea, cat de frumoasa esti! Ochi de porumbita ai, umbriti de negrele-ti sprancene, parul tau turma de capre pare, ce din munti, din Galaad coboara. 2.Dintii tai par turme de oi tunse, ce ies din scaldatoare facand doua siruri stranse si neavand nici o stirbitura. 3.Cordelute purpurii sunt ale tale buze si gura ta-I incantatoare. Doua jumatati de rodii par obrajii tai sub valul tau cel straveziu. 4. Gatul tau e turnul lui David, menit sa fie casa de arme: mii de scuturi atarna acolo si tot scuturi de viteji. 5.Cei doi sani ai tai par doi pui de caprioara, doi iezi care pasc printre crini. 6. Pana nu se racoreste ziua, pana nu se-ntinde umbra serii voi veni la tine, colina de mirt, voi veni la tine, munte de tamaie. 7. Cat de frumoasa esti tu draga mea, si fara nici o pata" sau in Noul Testament in Epistola intai catre corinteni dupa Sf. Apostol Pavel , cap. Dragostea: "1. De aş grăi în limbile 1 oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am ară sunătoare şi chimval răsunător. 2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseţte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. … 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea":, iubirea este o tema existenta in toate literaturile din toate timpurile. Ei I se acorda o importanta deosebita, ca experienta umana fundamentala , care difera in functie de varsta, sex, stare sociala, credinta, epoca istorica sau apartenenta culturala. Astfel, tema este larg difuzata si circula in intregul sistem al literaturii, apare atat in opera marilor scriitori cat si in cea a celor minori, in viziunea specifica diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic. Iubirea este abordata in literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existand diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atat in literatura romana cat si in cea universala sunt: 1. Iubirea ca initiere 2. Iubirea ca pasiune 3. Iubirea tragica In mentalitatea arhaica iubirea este considerata o mare forta si primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinte supranaturale si reprezinta un proces de initiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al zburatorului. Mit fundamental al poporului roman, mitul erotic e , dupa cum afirma G. Calinescu "personificarea invaziei instinctului puberal." In conceptia criticilor, folcloristilor, etnologilor, zburatorul este un spirit rau, privit ca un zmeu sau demon, o naluca, el intra noaptea pe cos sau horn, avand infatisarea de balaur, sarpe, para de flacara. Zburatorul apare in visul fetelor ca un tanar frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numara: Dimitrie Cantemir, George Calinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cat despre prelucrarea mitului in literatura, Calinescu afirma: "Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei." Ca marturie sta poemul Calin(file din poveste), inspirat din basmul popular Calin Nabunul. Dar M. Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul zburatorului. Printre cei inspirati de acest mit fundamental al poporului se numara si I.H. Radulescu, cu poezia Zburatoru, considerata cea mai izbutita creatie poetica a acestuia. Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii in literatura. Ea se caracterizeaza prin atractie reciproca puternica, existenta unor obstacole in intalnirea sentimentului de iubire, prin incalcarea unor reguli ale comunitatii in care traiesc cei doi. In cazul ei indragostitii traiesc o stare de exaltare permanenta, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despartiti de imprejurari si aceasta departare se impune pentru a verifica sentimentele si in acelas timp pentru a-I pastra intensitatea. Iubirea-pasiune este insotita intotdeauna de suferinta, de o anume doză de nebunie si de o tentatie a mortii. În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există şi zeul morţii, Tanastos iar psihologia modernă consideră că şi moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman. Destinul marilor îndrăgostiţi în operele literare stă sub semnul iubirii şi al morţii. Astfel, iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizată după moartea protagoniştilor ca în operele literare Romeo şi Julieta de W. Shakespire şi Tristan şi Isolda,veche legendă medievală. Scriitori romani au privit si tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creind astfel o opera vasta. Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea si analizarea sentimentului de iubire se numara: Mihai Eminescu, George Calinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Radulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stanescu, Mircea Cartarescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu si multi multi altii. Mihai Eminescu este poetul nostru national si, dupa cum afirma G. Calinescu " opera literara a lui M. Eminescu creste cu toate radaciniile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." Despre iubirea in opera marelui scriitor spunea T. Arghezi: " Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga, de pasiune. Ea e momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime." "Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea s-a ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de senzatii iuti. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie, ramanand exclusiv amanta. Barbatul e un trecator, un calator,…" In poezia sa de dragoste Eminescu a fost influentat de trairile sale sufletesti, de experientele sale. Astfel se remarca mai multe etape in evolutie poeziei de iubire eminesciana, existenta unei curbe de la elan pasionat la infrangere. O vreme, aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si a crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Poetic, acest lucru s-a exprimat in tonalitati majore, in culori vii si lumini fara pata, intr-o mare abundena vegetala si neincetate sclipiri de ape. In opera publicata, rastimpul de exuberanta tine pana in jurul anului 1876 si insuma Sara pe deal, Floare albastra, Fat-frumos din tei, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, etc. Peste varietatea subtila a starilor sufletesti communicate, ceea ce reuneste poeziile, dandu-le un aspect comun, este in primul rand stenicitatea sentimentului, plentitudinea clipei de dragoste, care transfigureaza lumea . Apoi prezenta invariabila a codrului si a apei in ipostaza lac sau izvor este iar caracteristica acstei perioade. Apa joaca acum un dublu rol in imagine: acela coloristic, de lucire fina si tremuratoare in intunericul padurii, ajutand la jocul de valori plastice, si acela sonor, de acompaniament sugestiv al starilor sufletesti. Lucirile argintii ale apelor sunt completate de culori intense.Floarea de tei cu sugestia caderii ei in ploaie alba face trecerae de la sclipirile argintii la vagetalul colorat. Ea e o prezenta aproape permanena in poezia eminesciana de tinerete, sugenad elemente coloristice, dinamice ( caderea si troienirea ) si olfactice. Floarea de tei, trandafirii rosii, nuferii galbeni, floarea albastra cea scumpa romanticilor, romanita, codrul deverdeata, florile culuciri de piatra scumpa dau culoare si prospetime vegetala exceptionala peisajului, intensificand bucuria dragostei ce se va implini. E atata explozie de fericire in poezia de dragoste tinereasca a lui Eminescu, incat chiar daca intalnirea de dragoste nu se petrece, asteparea, fie zadarnica, nu intristeaza, nu deprima. De fapt implinirea celor doi cu implinirea dragostei se petrece doar in poezia de inspiratie folclorica, in Fat-frumos din tei si in Calin. In celelalte poetul isi proiecteaza doar in viitor uriasele lui nadejdi de iubire. De aceea nu intamplator, finalul lui Calin, basmul liric, de dragoste, constituie o sinteza a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creatie erotica. Intunericul tainic si stralucitor al padurii de argint, lucirileapelor si lunii, florile albastre, vazduhul tamaiet, toate aceste elemente merg spre s creea cadrul vrajit al dragostei implnite intre fata de imparat si Zburator. In toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobandite din concretetea imaginii ei pentru poet. In Floare albastra ea e " rosie ca marul " de caldura soarelui: in Craiasa din povesti " Paru-I galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastrii / Toate basmele s-aduna." Tot asa si in Dorinta. In Calin implinirea dragostei se manifesta in acelasi mod: "Fata-I rosie ca marul, de noroc I-s umezi ochii… Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta, / Flori albastre are-n paru-I si o stea in frunte poarta." sate. Cadrul nu mai are bogaţia, risipa de culori, lumini si parfumuri din tinereţe, ci se reduce la două-trei elemente. Luminile se sting, culorile pălesc. De cate ori, iubito, cu simbolurile ei tragice, e o primă mărturie a intunecării. In locul peisajului edenic apare aici "oceanul cel de gheaţa"; "bolta alburie" a alungat de pe ea orice vioiciune a culorii, iar "luna cea galbenă - o pată" s-a pierdut eminesciana ei strălucire. 3 Căldura inimii l-a părăsit pe poet : "Din ce in ce mai singur mă-ntunec si mă-nghet"… sau: " Iar timpul creşte-n urma mea…mă-ntunec!" ( Trecut-au anii ).Plopii fara soţ scandeaza dureros un peisaj fara nădejde pentru poet. ( Pe lângă plopii fara soţ ) iar metafora toamnei ca anotimp al sfarşitului e frecventa. (Sonetul I, Te duci, De ce nu-mi vii).Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, sagalnică la inceput, se impietreşte,devine solemnă si rece, in aceasta perioadă de creaţie, ea fiind scoasă din întunericul amintirii. De aceea marmura slujeste ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumusetii inghetate, ireale, fantomatice parcă ( " Din încreţirea lungii rochii / Răsai ca marmura în loc" în Atât de frageda sau "Si când răsai nainte-mi ca marmura de clara" în Nu mă înţelegi) iar gestul tragic al eroului liric, semnificând renunţarea, zadarnicia nădejdii, e prezent în poeziile Atât de frageda si Din valurile vremii. Decepţia l-a făcut pe marele poet să primească, ca mângăiere, ca un calmant al suferinţei, concluzia necesităţii însingurarii şi a renunţării, cu atăt mai tragică cu cât era mai nepotrivită cu datele fundamentale ale fiinţei lui. De aceea Luceafărul, reputat ca o drama a renunţării la dragoste, e în acelaşi timp o dramă a conoaşterii. Poemul, concluzie a vieţii şi gândirii eminesciene, e cu atât mai tragic cu cât realizeaza răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereţii. Luceafărul, după ce năzuieşte la dragostea unei pământene, care-I preferă un muritor cu soarta îngemănată, e readus la realitatea abstractă şi solitară a existenţei lui de către Demiurg, care-I face o lecţie de cunoaştere. Hyperion, in sfera lui, ştie acum, dar cu câtă durere a renunţării, deosebirea dintre el şi cei doi pământeni îndrăgostiţi şi cuvintele: " Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu in lumea mea mă simt Nemuritor şi rece" par rostite "de o stăină gură". Conştiinţa apartenenţei la o lume superioară prin cunoaşterea rece a adevărului absolut e de data aceasta slaba compensaţie a renunţarii la patima fierbinte şi ispititoare a vieţii pământeşti, a înfrângerii în dragoste. Acest poem din urma, greu de simbolistică mitologică, filozofică, tinde la explicarea sorţii nefericite a geniului în lumea contemporană poetului. Eminescu a cântat in acorduri sublime legăturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufleteşti bazate pe stimă şi întelegere reciprocă, pe devotament şi idealuri curate. În poeziile sale, Eminescu a înălţat un adevărat imn sentimentelor de dragoste, lăsând mărturiile setei sale de viaţă, ale dorinţei sale de a trăi în fericire. Un alt mare scriitor preocupat în operele sale de vasta temă a iubirii a fost Garabet Ibrăileanu. El a creat in romanul său " Adela " o analiză a sentimentului de dragoste, manifestat aici nu printr-o iubire plina de pasiune, ci mai mult printr-o dragoste neîmplinita, o dragoste infiripata intre doi oameni despartiti de varsta. Miezul spiritual al operei fiind rezolvarea atitudinii fata de femeie, scrierea repezinta in fond o continuare logică a ideilor expuse de Ibrăileanu anterior in opera sa Privind viata. Adela nu este atât romanul unei tinere femei, cât analiza crizei sentimentale a unui cvadragenar de o luciditate extremă. Câstigând dragostea unei femei de douazeci de ani, Emil Codrescu, eroul cărtii, e măcinat totuşi de incertitudini, suspectand si analizand orice gest al partenerei, pentru a descoperi sensuri acolo unde nu sunt. Cand I se pare ca a sesizat un amanunt care anterior ii scapase, el are un fel de satisfactie, o adevarata bucurie a durerii. Desi eroina romanului I se releva eroului ca " un bloc de frumuseti vii si calde ", actionand sponan, fara reflexiune si calcul, ea nefiind o " filozoafa " ca Emil Codrescu, acesta face din ea centrul unei lumi ideale. Izolata de viata reala, " Adela este o iluzie paradisiaca, si nu trebuie sa devie o realitate…" " Adela va ramine pentru tine mereu stanca pe care creste floarea-reginei, atat de apropiata ca poti distinge micile stelute catifelate si totusi inabordabila ca o planeta, din cauza incantatoare ". In legatura cu conceptia lui Emil Codrescu despre femeie, ne-am putea gandi ca aceasta corespunde faimosului dolce stil nuovo si poeziei trubadurilor din scoala provensala care cultivau ceea ce italienii numeau la donna angelicata, femeia devenita inger. " Niciodata - gandesta Emil Codrescu - cuvantul inger nu s-a potrivit unei trecatoare aparitii umane, ca acestei fiinte in adevar angelice. " La prozatorul roman exista insa si o nota personala. Spre deosebire de viziunea mistica a unui Dante (care vedea in Beatrice "ceva cazut din cer spre a ilustra miracolul" ) la G.Ibraileanu se observa cultul femeii, delicatetea, dar si o abia perceptibila tendinta spre senzual. De aici, ezitarile, pendularea intre fantezie si real, adoratia si reflexiunile la rece, vibratiile amorului si ideea mortii. Se observa influenta marilor clasici rusi asupra autorului Adelei . Ceea ce Ibraileanu admira la acestia este cunoasterea profunda a sufletului feminin, in special. Lev Tolstoi - caruia ii consacra un exceptional studiu critic - il impresioneaza puternic si durabil prin arta magistrala cu care " Ana Karenina " trece de la psihologie la etica, disecand necontenit sufletul sfasiat de remuscari al eroinei. Tolstoi isi iubeste eroina si sufera pentru ea, asa cum G. Ibraileanu o va iubi pe Adela. Prozatorul isi priveste propria-i scriere ca o opera de obervare stiintifica, de aceea reconstituie fapte vechi si interpreteaza mereu, facand psihologie, incercand sa descopere esentialul atat in lumea din afara, cat si introspectiv. Adela e un roman concis de analiza si introspectiune pe tema dragostei. G. Calinescu scria in Viata romaneasca : "Autorul - preocupat de o unica problema, aceea a reconstituirii datelor sufletesti originare, nu creeaza plastic, in suprafatAttention:a, cu caractere si scene vii. La drept vorbind, nici nu creeaza oameni, ci, fara sa fie abstract in sensul ideologic, construieste unitati psihologice. In Adela avem monografia psihologica a iubirii cu toate tulburarile ei intelectuale, afective si fizice, dar mai ales extraordinar de profunda analiza a indoielii." Tot el afirma ca Adela e " cel mai bun roman de analiza pe care il avem". Personalitatea lui G. Ibraileanu - teoretician social, critic si creator literar - e armonioasa si unitara. Spiritul si finetea caracterizeaza toate domeniile de activitate in care se manifesta aceasta figura luminoasa. Realismul Adelei respira seninatate, opera facand elogiul puritatii unei prietenii. Lirismul, patruns si in paginile de critica, se dezvaluie mai liber in creatia artistica. De aici notele romantice - care uneori depasesc in suprafata pe cele realiste - si alunecarea spre un intimism moderat. Dar tot elanul liric, revarsat si in stilul de obicei atat de retinut, ii datoreaza Ibraileanu-artistul dragostea de viata si mentinerea proaspata a tineretii. Ca arta, romanul Adela reprezinta o superioara opera de analiza. Sobrietatea contribuie ca o analiza atat de bogata in idei sa fie condensata in pagini putine. Literatura lui G.Ibraileanu, cu indemnul dragostei de viata si apelul reinnoit la umanism, a construit, prin insasi tinuta sa, un raspuns convingator dat naturalismului in general. Mentinandu-si prospetimea artistica, romanul Adela reprezinta o calauza in interpretarea psihologica si in cunoasterea omului, una din cele mai profunde opere de analiză asupra sentimentului iubirii din literatura română. Un alt important scriitor al literaturii române care a adoptat iubirea în operele sale a fost Ion Slavici. El a zugrăvit in romanul său Mara povestea tulburătoare a unei iubiri care se înfiripează instantaneu şi are puterea unei fatalităţi. Această iubire, protagoniştii ei fiind Naţl şi Persida, are caracteristicile clare a unei iubiri-pasiuni, Slavici urmărind de-a lungul romanului evoluţia sentimentelor celor doi, descriindu-le pe acestea în amănunt şi reuşind astfel să traseze un drum bine definit al iubirii-pasiuni. Prima întâlnire a celor doi protagonişti, momentul înfiripării iubirii, are un puternic impact asupra acestora, ei sunt cuprinşi de o atracţie reciprocă puternică care nu îi va mai părăsi şi de un sentiment care prevede, oarecum, suferinţele prin care vor trece: " El rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăiengeniţi. Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt , s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui." "Obrajii ei se umplură de sânge şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă" "se zbătea copila ca şi cănd ar voi să scape, să fugă, să se ascundă în fundul lumii." Pe parcurs ce iubirea lor evoluează, încercările de a I se opune devin din ce în ce mai zadarnice. Atât Persida cât şi Naţl nu pot evita întâlnirile aşa-zise întâmplătoare, pe care ei însuşi le provoacă iar în momentele în care se zăresc sunt cuprinşi de aceeaşi atracţie reciprocă puternică " I se împăiengeniră şi ei ochii, şi iar îi era ca şicând un fel de leşin ar cuprinde-o ", " el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mână. " Cei doi trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la dezechilibru sufletesc.Astfel, Persida "se temea ea însăşi de sine, simţea că o apucă din când în când o pornire năvalnică şi-I vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viaţă plină de nevoişi de dureri: le presimţea, le ştia parcă pe toate cum vin" iar Naţl era cuprins de un " dulce neastâmpăr ". Naţl si Persida sunt despărţiţi de împrejurări, dar această derpărtare se impune pentru a le verifica sentimentele şi în acelaşi timp pentru a păstra identitatea dragostei. Astfel, de fiecare dată când cei doi se întâlnesc, sunt cuprinşi de aceeaşi nelinişte dar odată cu timpul ei îşi destăinuie unul altuia sentimentele. Scurtele întâlniri de la Lipova, Arad, apoi din nou Lipova şi de la Culesul Viilor joacă un rol important în povestea lor de dragoste. Iubirea dintre Naţl şi Persida este însoţită atât de suferinţă cât şi de o anumită dozăde nebunie şi de o tenteţie a morţii. Până ce ajung să se căsătorească pe ascus, cei doi suferă din iubire, ei fiind despărţiţi unul de altul de împrejurări. Însă chiar şi după nuntă, Persida continuă să sufere datorită comportamentului lui Naţl şi agresivităţii acestuia, iar Naţl de pe urma nesiguranţei şi geloziei sale. Tentaţtia morţii se regăseşte atât în comportamentul lui Naţl cât şi în cel al Persidei. Persida simte că singurul ei refugiu înafara mănăstirii ar fi moartea iar Naţl ajunge la Arad la un înalt nivel de degradare atât sufletească cât şi trupească, gândindu-se chiar şi la varianta morţii. Doza de nebunie a celor doi protagonişti reiese din hotărârea acestora de a se căsători pe ascuns şi de a fugi singuri la Viena. Iubirea dintre Naţl şi Persida trece peste obstacolele întâlnite şi încalcă regulile comunitaţii în care trăiesc cei doi. Naţl şi Persida se diferenţiază atât prin etnie, confesiune religioasă, familie, educaţie cât şi prin însuşi temperamentul lor. Totuşi, cu ajutorul iubirii cei doi trec peste toate obstacolele ce se ivesc în cale, renunţând la orice şi reuşind în final să realizeze o căsnicie reuşită, binecuvântată atât de părin-I cât şi de Dumnezeu şi desăvârşită de aducerea pe lume a unui copil. De-a lungul romanului Mara I. Slavici surprinde momente esenţiale ale iubirii dintre protagonişti: scurtele lor întâlniri, privirile care şi le schimbă cu acest prilej, cuvintele lor, limba pe care o folosesc, trăirile lor sufleteşti când sunt singuri, frământarile lor. Cititorul este astfel transpus în lumea iubirii celor doi, ia parte la zbuciumare lor sufletească, încheiată în mod fericit cu ajutorul binecuvântării căsniciei dintre Naţl si Persida de către părinţi. Doar astfel putea să se încheie povestea celor doi, căci autorul, susţinător tenace al ideilor morale, a realizat romanul conform ideei că o iubire şi o căsnicie nu pot fi fericite fără a fi binecuvântate de către părinţi. Dar Mara nu este singura operă a lui I. Slavici unde apare iubirea. În nuvele sale ( Scormon, La crucea din sat, Gura satului sau Pădureanca ) problematica sufletească stă în centrul acţiunii, şi în acelaşi timp e prezentă printr-o ambianţă perfect idilică. Tinerii eroi, dar mai ales eroinele, se caracterizează printr-o derutantă labilitate a stărilor sufleteşti, printr-o ciudăţenie feminină mai adâncă decât un singur capriciu. Concepţia lui Slavici despre iubire este că " Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum şi te duce, fără ca să ştii unde." Aceată definiţie dată iubirii corespunde întru-totul iubirii zugrăvită de autor în operele sale. G. Coşbuc a fost numit "poetul ţărănimii" pentru că a ştiut mai bine ca oricine să cânte în poeziile sale însuşi ţăranul, cu obiceiurile, necazurile, trăirile sale sufleteşti, cu viaţa sa. Iubirea la Coşbuc apare şi ea ţărăneşte, în poeziile sale de dragoste obiceiurile săteşti, credinţele bătrăneşti, ideile morale tipic româneşti se regăsesc şi totul decurge după datină. Poetul nu exteriorizează propiulsentiment erotic, în indivitualitatea lui, cât mai de grabă se referă, se sprijină pe fondul de experienţă al vârstei sale tinere, pe experienţa lui erotică, dar nu în aspectele ei unice, particulare, ci prin ceea ce are ea mai general, prin ceea ce o încadrează în înt-o condiţie umană mai largă. Coşbuc a reactualizat date din propriile trăiri pasionale pentru a-I servi drept tipar modelator al stărilor sufleteşti puse pe seama eroilor săi. Sensul obiectivant al lirismului său domină, nu numai prin amploarea acestui proces, dar mai ales prin multitudinea aspectelor concrete pe care le îmbracă. Este de-a dreptul uimitoare capacitatea poetului de invenţie în această direcţie. Poeziile care pot fi incluse în capitolul idilelor sunt foarte numeroase şi e de observat că fiecare reproduce o altă situaţie sau stare sufleteacă: Mânioasă, Nu te-ai priceput, Rea de plată, Pe lângă boi, La oglindă, De pe deal, Supţirica din vecini, Numai una, Duşmancele, Recrutul, La părău, Politică, Spinul, Scara, IspitaŞarpele-n inimă. Se mai poate remarca apoi faptul că e mai mult decăt dificil să caracterizezi o asemenea stare. Poetul realizează un univers pasional de domeniul inefabilului şi-l nuanţeaza la nesfârşit, refuzându-şi orice repetiţie. E drept că o definire sau alta se poate face, dar relativitatea lor e uşor de dovedit şi analiza întâmpină mereu alte semne de întrebare. În Mânioasa starea sufletească e destul de neprecizată : un flăcău e chinuit de capriciile iubitei; el resimte o ciudată suferinţă amestecată cu nedumerire şi ciudă, dar de îndată ce credem că l-am înţeles şi că I-am pătruns starea, ne dăm seama căne aflăm abia acum în faţa adevăratei enigme şi anume atitudinea ciudată a fetei care a provocat durerea flăcăului şi pe care nu putem nicicum s-o explicăm. În cunoscuta Nu te-ai priceput!, în afară de poanta finală în stil de sentinţă, ne izbeşte ciudata timiditate a flăcăului dar şi necazul fetei pentru această timiditate. Se observă o apropiere între idila lui Coşbuc şi aceea a lui Slavici cât priveşte faptul că la ambii scriitori stările sufleteşti sunt nuanţat disecate şi totodată prezentate în exteiorizarea lor plină de farmec. Poezia Dragoste învrăjbită de Coşbuc pare o nuvelă de Slavici versificată. Se poate presupune că amândoi scriitori au explorat, unul în sens epic, celălalt în sens liric, dar niciunul strict psihologic, domeniul comun al unei experienţe biologice cruciale, cu valoare de instinct fundamental. În unicitatea ei, fiecare idilă a lui Coşbuc prezintă un incident, un capriciu al dragostei, pe când în totalitate reprezintă nu o monografie a vârstei ingenue, ci cântecul ei obiectivat. Iar modul specific, de ultimă instanţă, al acestei obiectivări e dat de structura artistică a ideilor respective. Astfel, în câteva idile coşbuciene ( Pe lângă boi, La oglindă, De pe deal ) starea sufletească e atât de deosebită încât pentru a fi pe deplin exprimată ea trebuie ilustrată printr-o scenă. F J 8sonal, aproape didactic, prin enumerarea neturburată a elementelor naturii care participă, pe rând, la durerea eroinei. Fata morarului e o poezie de atmosferă şi sentiment tragic, culminate spre izbucnirea disperată din final : " Aş vrea să fiu, roată sub tine !" Ca şi această din urmă poezie, Fata mamii încearcă să exprime nelămuritul, inexprimabilul şi insesizabilul din durerea umană. Ne găsim într-o situaţie comparabilă cu una din stările idilelor amintite: Plânsul fetei ţine de evoluţia mereu repetabilă, cu caracter de destin, a reacţiilor pasionale, este un tribut pe care eroina îl plăteşte ceremonialului sever şi ineluctabil al vieţii. Coşbuc a creat deci prin opera sa un univers al dragostei, în care a cuprins diferite aspecte şi trăiri ale aceluiaşi sentiment. Totuşi idilele sale sunt unite de fundalul lor comun, şi anume lumea satului. Se observă de asemea preferinţa lui Coşbuc în descrierea suferinţei produse de dragostea neîmplinită. Lucian Blaga a fost unul dintre poeţii care a făcut din tema iubirii o temă principală în poeziile sale. Încă din volumulde debut, Poemele luminii, iubirea s-a aflat, alături de natură la loc de frunte în poezia sa, ambele fiind încadrate într-un climat de exaltare a elementului dinamic din peisajul natural sau cel sufletesc. Iubirea pustieşte fiinţele îndrăgostiţilor, surâsul este păgân, părul iubitei are arome tari, ochii sunt lacomi şi flămânzi ca de sălbăticiune. O asemenea fervoare exuberantă, ritmica dansului dionisiac sunt pentru poet, la acea dată, singurele ce-l pot încadra în armonia cosmică: " O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă - încătuşat. " ( Vreau să joc ) In cel de-al doilea volum de poeziial lui Blaga, intitulat Paşii profetului, iubirea este ancorată într-un trecut îndepărtat, temporal, nu afectiv, şi se află sub semnul sfâşietoarei tristeţi : "In mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine. Din gene, ape moarte mi se preling. Ar trebui să tai iarba, ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut. Cu coasa tăgăduirei pe umăr în cea din urmă tristeţe mă-ncing.." ( Amintire ) Purtând untitlu identic cu cel al unei poezii populare, volumul La curţtile dorului (1938) defineşte artistic un sentiment atât de nuanţat şi inefabil : dorul. La curţile dorului comletează evoluţia poetului, accentuând o notă care devine fundamentală pentru definrirea stilului său scriitoricesc : reconstituirea atmosferelor baladelor, descântecelor şi bocetelor, din folclorul românesc, pe baza unei cunoaşteri dinăuntrua specificului construcţiei acestora. Poezii ca Bunăvestire pentru floarea mărului, Belşug, Coasta soarelui sunt exemple revelatoare : " Trec pe drum copitele şi prin gând ispitele. Pasărea din inişte sparge bolţi de linişte. Chipăroşi ca fusele n toate cimitirele ne abat privirile către inimi - dusele. " ( Coasta soarelui ) După publicarea volumului Nebănuitele trepte (1943) se încheie o perioadă în creaţia poetului pentru ca, după 1950 să înceapă o altă perioadă, având ca principale direcţii tematice atitudinea faţă de natură, faţă de iubire şi dialecta procesului de cunoaştere, de reflectare artistică. Iubirea verii sale târzii, a Verii din noiembrie, împrumută un tâlc solar lucrurilor obişnuite, îmbogăţeşte inima poetului, umbrită de mâhnirea vârstei, trăieşte totuşi cu intensitate eternul sentiment : " Si-i dureros în marea trecere să te aprinzi visând. Mai tare însă arzi în schimb. Iubirea printre adâncimi, aşa cum e, umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp." ( Arheologie ) Pe drumul păzit de plopi severi, simbolizând legile, convenienţele inerente ale vieţii, poetul caută iubirea simplă, caută împlinirea : "Vino să şedem sub pom. Deasupra-I încă veac ceresc. În vântul adevărului, în mare umbră-a mărului, vreau părul să ţi-l despletesc, să fluture ca-n vis către hotarul pământesc." ( Glas în paradis ) Iubita este întâlnită "în fabula verde şi caldă-a naturii", în "basmul vegetal al răsurii", între frunzele arămii ale viilor, sub galaxia de fum a stelelor, înconjurată de recele parfum al brazilor, de luciul iezerelor în munţi. Trupul ei are sclipiri fosforescente, vibraţiile lemnului de vioară şi zvelteţea ulcioarelor de pământ. Sentimentul este pururea incandescent, chiar dacă uneori este incandescenţa stranie a maselor vulcanice selenare. Poezia erotică a "verii de noiembrie", din Catrenele fetei frumoase sau Catrenele dragostei, are astfel vigoarea inefabilă a împlinirii, este o veritabilă "odă a bucuriei" intonată de poetul ce descoperă tinereţea perpetuă a vieţii. Dincolo de exaltarea încântată a formelor, a culorilor, a mişcărilor, transpare fiorul grav al sentimentului autentic. Iubirea nu este un facil şi însorit joc într-o natură pitorească, ci un lucid act de conştiinţă. Iubirea nu poate exista în afara veritabilei comunicări între oameni, în afara universurilor sufleteşti tangente : " Când e singur fiecare Sufletele nu-s în noi. Stăm alăturea, eu şi tu? Sufletele noastre sunt în noi, Când suntem doi. Altfel nu." ( Spune-o-ncet, n-o spune tare ) Încheind semnificativ volumul Vară de noiembrie, poezia Primăvara îl anunţă pe cel următor, Stihuitorul: " A cunoaşte. A iubi. Care-I drumul, ce te-ndeamnă? A cunoaşte - ce înseamnă? A iubi - de ce ţi-e teamă, printre flori şi-n mare iarbă? . . . . . . . . . . . . . . . . . . Înc-odată, iar şi iară, A iubi e primăvară. " Aşa cum poetul parcurge un drum în viaţă ideile acestuia sunt în continuă schimbare, acest lucru resimţindu-se şi în poeziile sale de dragoste. Pasiunea din poeziile sale din tinereţe trece peste faza sentimentului de împlinire, iar în final e copleşită de sentimentul însingurării totale. Astfel, în jurul anului 1965 Blaga afirmă că “poezia este un veşmânt cu care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”. Octavian Goga a gravat în adevăratul "etern uman" , în culorile specificului naţional, cu o dăruire şi un talent excepţional, chipul trecător al vremii sale. În urma sa a rămas vie poezia socială şi patriotică, dar şi mişcătoarele sale cântece de dragoste. Dragostea lui Goga era în primul rând dragoste de ţară, dragoste pentru lumea satului şi de aceea marea majoritate a poeziilor sale sunt închinate patriei, cântă durerile ţăranilor, sacrificiile pentru apărarea pământului strămoşesc, suferinţele celor asupriţi. Dar pentru creearea unei monografii a satului ardelenesc, aşa cum Goga îşi propusese, era nevoie şi de Cântecele lui Laie Chiorul, crâşmarul din Dealu-Mare, personaj cunoscut în opera lui Goga. Cântecele lui Goga sunt aidoma doinelor noastre populare: de dor şi de jale. În Cântecele lui, încărcate cu simţiri şi sensuri adânci, sentimentul iubirii capătă expresia dorului folcloric. E în ele o nespusă sete de viaţă, o discretă părere de rău, o bucurie pătimaşă şi o undă de nelinişte, o goană după năluca acelei iubite, e un "nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum dureros de dulce", care se cheamă dor şi care se împlineşte abia în vraja nopţilor, spulberându-se o dată cu zorii: " Dorurile mele n-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare … Spulberate şi strivite frunze pe cărare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tot ce-miţese noaptea, Zorile-mi destramă, Mi s-a dus norocul … Nu-l mai plânge, mamă … La icoana Preacuratei, nu-l mai plânge, mamă." E aceeaşi cutremurare lirică, aceeaşi pierdere a fericirii, pricinuită de stingerea visului, spulberat ca un strigoi în lumină, din cunoscutul cântec popular : "Astă-noapte te-am visat, Mândro, că te-am sărutat. M-am sculat şi-am pipăit, Dar nimica n-am găsit. Numai dorul inimii, Scris pe faţa perinii." Sunt versuri pătimaşe, copleşitoare, în care arde parcă văpaia păgână a simţurilor din Cântarea Cântărilor, menţionată la începutul lucrarii de faţă : "Căutat-am noaptea, în aşternutul meu, căutat-am pe acela după care inima mea tânjeşte, căutatu-l-am, însă nu l-am aflat. " Atât pe plan erotic cât şi în general cântecul lui Laie Chiorul, în psihologia satului, are funcţie tonică. El înviorează sentimentele gingaşe, răscoleşte uşoara melancolie şi amintiri înduioşătoare, aţîţă patimi şi potoleşte doruri, oţeleşte sentimentele majore ale colectivităţii în lupta pentru libertate naţională şi echitate socială. Dragostea la Goga apare deci asemenea dragostei din folclor, în cântece de jale şi dor, eroii ei fiind popularii "Mândră" şi "Mândru". În romanul Otilia de G.Călinescu există un conflict, erotic, sub aspectul unei competiţii între tânărul Felix şi mai vârstnicul Pascalopol, amândoi îndrăgostiţi de de Otilia. Povestea de iubire este înscrisă pe un fundal social, ilustrat de celelalte personaje ale romanului. Mircea Eliade, influenţat de experienţele proprii scrie romanul Maitreyi, roman al dragostei dintre autor şi tânăra, orientala eroină, ce dă şi numele cărţii. Vasile Alecsandri scrie Doinele sale, inspirate din folclorul românesc, având ca temă iubirea. Ionel Teodoreanu urmăreşte în romanul său La Medeleni evoluţia iubirii înfiripată încă din copilărie dintre Dănuţ şi Monica, iubire care are ca urmare căsătoria dintre cei doi. Acţiunea romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu se petrece în jurul incertitudinii credinţei reciproce în dragoste. Deasemenea, Tudor Arghezi scrie idile precum Creion, Morgenstimmung, Psalmul de taină, Nichita Stănescu adoptă tema dragostei în romanele Adolescenţi pe mare, Leoaică tânără, iubirea, aidoma lui Gala Galaction în romanul De la noi la Cladova. Se remarcă astfel că marii scriitori ai literaturii române au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu rezultate de o imensă importanţă pentru literatura autohtonă. Faptul că iubirea I-a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau mică amploare este natural, căci iubirea este poate cea mai vastă sursă de inspiraţie prin faptul că este o experienţă unică pentru fiecare în parte şi poate fi privită sub nenumărate aspecte. Şi în folclor iubirea este o temă fundamentală şi poporul a creat o categorie estetică caracteristică ei: Doina. Doina, fie de jale, fie de dor, exprimă profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea şi suferinţa pe care acesta o poate provoca. Iubirea este o temă inepuizabilă şi oricât s-ar scrie despre iubire, mai rămân încă multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continuă să scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trăiri. Iubirea este şi va rămâne tema fundamentală a literaturii tuturor prezentului, trecutului şi viitorului. Bibliografie Mihai Eminescu - Poezii (Biblioteca şcolarului) Garabet Ibrăileanu - Adela (Biblioteca pentru toţi) Ion Slavici - Mara George Coşbuc - Poezii (Biblioteca şcolarului) Lucian Blaga - Poezii Octavian Goga - Poezii G.Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent - Enigma Otiliei V.Alecsandri - Poezii (Biblioteca şcolarului) M.Eliade - Maitreyi G.Munteanu - Istoria literaturii române T.Arghezii - Poezii Limba şi literatura română - Manual pentru clasa a 9-a ( editura ALL ) Idei Iubirea este cea mai vastă şi mai veche temă a literaturii Prezentă în operele de cult - Vechiul Testament : Cântarea cântărilor - Noul Testament : Epistola I către corinteni de Sf. Apostol Pavel Temă fundamentală - prezentă în speciile epice, lirice, dramatice - diferite unghiuri de abordare în funcţie de vârstă, sex, mediu social, periodă în timp, stil, artă,… Diferite ipostaze - iubirea ca iniţiere - iubirea-pasiune - iubirea tragică Descrierea celor trei ipostaze şi prezenţa lor în literatură: Mitul zburătorului - mit fundamental : Călin, Zburătorul Pasiunea iubirii - lupta cu destinul, starea de exaltare, încălcarea regulilor, depărtarea ca obstacol depăşit Iubirea tragică - Prezenţa zeului Tanastos în apropierea zeului Eros - Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda Mari scriitori români preocupaţi de tema iubirii: Mihai Eminescu, George Calinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Radulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stanescu, Mircea Cartarescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu Iubirea la Eminescu: 2 etape - optimismul tineresc - deziluzia după 1877 îmbinarea planului iubirii cu cel al naturii elemente romantice tipic eminesciene Adela G.Ibrăileanu - Analiza sentimentului de dragoste Emil Codrescu - Adela diferenţa de vârtă, schimbarea rel. între ei pe parcursul operei Mara - I.Slavici - Iubiea-pasiune - citatul despre iubirea din Slavici corespunde operelor sale Mara, nuvelele 쥁`