Referat Comentarii Literare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Comentarii Literare si de asemenea puteti face Download Referat Comentarii literare

Citeste fragmente din Referat Comentarii Literare

EXPRIMAREA SCRISĂ Elaborarea unei compuneri solicită capacitatea de exprimare scrisă. Capacitatea de exprimare scrisă presupune că elevul ştie şi reuşeşte : să rezume un text literar dat cu modificări făcute la trecerea din vorbirea directă în cea indirectă; să caracterizeze un personaj dintr-un text studiat sau la prima vedere; să redacteze un text în care să se evidenţieze caracteristicile fundamentale ale unei opere literare/ ale unui fragment de text literar dat (să motiveze într-o compunere, conform unor cerinţe specificate, apartenenţa unui text la un gen sau la o specie literară: basmul, schiţa, nuvela, romanul, balada, fabula, doina, pastelul, imnul, comedia; să analizeze un text, valorificând structura acestuia şi resursele expresive ale limbii); să redacteze diferitele texte cu destinaţie funcţională: cerere, invitaţie, scrisoare, telegramă; să aplice, în redactarea unui text, normele ortografice, de punctuaţie şi de exprimare corectă; să exprime, în scris, într-un mod corect, logic, convingător şi coerent, diferitele idei, opinii, atitudini, prin utilizarea unui vocabular, a unui registru de comunicare şi a unui stil, adecvate contextului şi în conformitate cu normele de redactare. Modificări făcute la trecerea din vorbirea directă în cea indirectă — dispar: — unele semne de punctuaţie: [?], [!], [...], [„...”], [—] şi unele virgule; — unele părţi de vorbire: interjecţii, substantivele sau pronumele în cazul vocativ; — apar: — verbe de declaraţie: a zice, a spune, a întreba, a răspunde etc; — elemente de subordonare în frază (conjuncţii subordonatoare, adverbe şi pronume relative etc.); — se modifică: — persoana pronumelor personale şi reflexive, ca şi a verbelor (persoanele I şi a II-a se înlocuiesc cu a III-a); — modul verbelor (imperativele se înlocuiesc cu conjunctive); — unele propoziţii principale devin secundare; — topica propoziţiilor şi a părţilor de propoziţie. „D-l Goe...” de I.L. Caragiale — schiţă — I.L. Caragiale este considerat „părintele schiţei româneşti”, pentru valoroasele creaţii din volumul „Momente şi schiţe”, printre care se numără şi „D-l Goe...” Ca orice schiţă, aceasta este o operă epică, în proză, în care autorul îşi exprimă indirect sentimentele despre educaţia greşită dată copiilor din unele familii (aristocratice). Este de dimensiuni reduse, prin raportare la nuvelă şi, mai ales, la roman şi are un titlu la fel de concis, chiar laconic, urmat de puncte de suspensie care oferă cititorului posibilitatea de a deduce sentimentele autorului. În naraţiunea „D-l Goe...”, este prezentată o singură întâmplare, respectiv călătoria celor patru personaje, cu trenul, din „Urbea X” până la Bucureşti, „de 10 Mai”, într-un an neprecizat. Lipsa indicaţiilor toponimice şi cronologice conferă întâmplării un caracter repetabil, tipic. Efectuată într-un interval de timp redus (câteva ore, deci mai puţin de o zi), călătoria este relevantă pentru caracterul personajelor, deci este un moment reprezentativ; cele trei doamne îşi „etalează” incultura, pretenţiile exagerate, toleranţa exagerată faţă de Goe, iar acesta îşi afişează proasta creştere, răsfăţul şi obrăznicia. Ca în orice schiţă, faptele şi personajele sunt credibile. pot fi veridice: „ca să nu mai rămâie repetent”, Goe este dus cu trenul, la Bucureşti. El rămâne pe coridor, nesupravegheat, scoate capul pe fereastră, în ciuda recomandărilor unui călător şi îşi pierde pălăria, în care se afla şi biletul. însoţitoarele trebuie să plătească amenda, iar Goe este îndulcit cu o „ciucalată”, după mustrările mamei. Se dezechilibrează, lovindu-se la nas şi urlă. Profitând de aţipirea bunicii, se blochează în toaletă, fiind nevoie de intervenţia conductorului. Punctul culminant îl reprezintă tragerea semnalului de alarmă, faptă pe care nu o recunoaşte, producând panică şi întârzierea trenului. Acţiunea fiind simplă şi lineară, personajele sunt puţine şi tipice: două dintre cucoane nu au prenume şi reprezintă pe bunicile şi mamele care îşi răsfaţă urmaşii, iar Goe este copilul obraznic tipic, un Ionel mai mare. în concluzie, putem spune că „D-l Goe...” este o schiţă, deoarece întruneşte trăsăturile acestei specii literare. Caracterizarea personajului Goe din schiţa „D-l Goe...” de I.L. Caragiale „D-l Goe...” este una din schiţele în care Caragiale tratează tema educaţiei în familiile înstărite. Ca în orice schiţă, personajele sunt puţine, căci acţiunea este simplă, lineară, cel principal fiind anunţat încă din titlu. Caracterizarea personajului Goe este realizată prin mai multe mijloace, directe şi indirecte. Astfel, i se indică originea; el trăieşte cu familia în „urbea X” — un oraş de pe Valea Prahovei, al cărui nume nu este indicat — ceea ce înseamnă că acesta poate reprezenta orice oraş, tot aşa cum Goe îi întruchipează pe toţi copiii bogaţi şi răsfăţaţi, fiind, deci, un personaj tipic. Modul de exprimare îl caracterizează pe Goe drept arogant, lipsit de respectul elementar, pe însoţitoare le numeşte „proaste”, iar pe călătorul care îl sfătuieşte să nu scoată capul pe fereastră îl califică drept „urâtul”. Incultura personajului rezultă din discuţia „filologică” asupra cuvântului „marinar”, purtată pe peron, ca şi din fraza iniţială a textului din care aflăm că el a rămas de mai multe ori repetent. Autorul îl numeşte chiar „tânărul”, ceea ce sugerează, de asemenea, că Goe este un elev întârziat. Ca în orice schiţă, comportamentul lui Goe este surprins într-un moment din existenţa sa, clar semnificativ: o călătorie cu trenul spre Bucureşti. Cititorul poate deduce din aceasta că Goe este un copil prost crescut, care cere socoteală adulţilor, bătând din picior şi zbierând sau strâmbându-se la călătorul bine intenţionat. Răsfăţat, tratat ca un adult, unicul bărbat din familie, deci admirat, el dă şi alte dovezi de proastă creştere: ţipă, se urcă pe un geamantan străin, ca să tragă semnalul de alarmă, minte şi exagerează cu curiozitatea, blocându-se în toaletă. Ca orice copil răsfăţat, el este în centrul atenţiei (egoist), stârnind râsul cititorului, prin contrastul dintre atitudinea lui băţoasă şi situaţia de călâtor, respectiv prin discrepanţa dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să pară, lucru care îl face ridicol. Toată bravura lui se topeşte atunci când îşi dă seama că a făcut o mare boacănă şi se culcuşeşte în poala bunicii, prefăcându-se adormit, pentru a nu recunoaşte că a tras semnalul de alarmă, deşi făptaşul poate fi uşor depistat după firul de plumb rupt. Ca orice personaj de schiţă, el este prezentat sumar, în special în ceea ce priveşte fizicul: singurele indicii date de autor sunt vârsta de trecere de la copilărie spre adolescenţă („tânărul”) şi îmbrăcămintea „un frumos costum de marinar, cu inscripţia pe panglică «Le Formidable», care dovedeşte condiţia socială a personajului: aparţinea unei familii înstărite şi snoabe. În concluzie, putem spune că Goe este personajul principal al acestei schiţe, un personaj negativ, de care cititorul se detaşează, deşi râde la poznele lui, „fratele” mai mare al lui Ionel Popescu din schiţa „Vizită...”, schiţă a aceluiaşi autor şi având aceeaşi temă. „Vizită...” de I.L Caragiale — rezumat — De Sfântul Ion, naratorul s-a dus în vizită la familia Popescu, pentru a-l felicita pe Ionel, fiul acesteia. El i-a dus o minge mare în dar. Domnul Popescu nu era acasă, astfel încât vizitatorul s-a întreţinut cu doamna Popescu. Musafirul i-a reproşat gazdei lipsa din societate în ultimul timp, dar aceasta i-a replicat că este foarte ocupată cu educaţia lui Ionel. Din bucătărie, s-a auzit vocea slujnicei care striga că Ionel nu se astâmpără şi poate răsturna maşina de gătit. După strigări repetate, Ionel a venit în sufragerie, unde a luat o trâmbiţă şi-o tobă şi a început să cânte, încât adulţii nu se mai auzeau. Musafirul i-a spus să ia sabia şi să comande, căci aşa fac ofiţerii, deoarece Ionel era îmbrăcat în ofiţer de roşiori. Ionel a atacat tot ce îi ieşea în cale. Slujnica a venit cu tava. Pentru a o proteja, doamna Popescu i-a ieşit înainte şi a fost lovita sub ochi cu sabia. Copilul a mâncat, apoi, dulceaţa direct din chesea, iar când mama i-a atras atenţia că nu este bine, el a ieşit cu vasul pe hol, de unde s-a întors curând cu el gol. Musafirul a cerut permisiunea să fumeze. Mama a aprobat şi a spus că şi Ionel fumează şi i-a permis acestuia să-şi aprindă o ţigară, admirându-l. După ce a terminat de fumat, Ionel a luat mingea primită în dar şi a trântit-o cu putere, încât aceasta a sărit până la policandru şi apoi a răsturnat ceaşca cu cafea fierbinte a musafirului pe pantalonii acestuia. Peste câteva minute, copilul s-a albit la faţă şi a leşinat. Musafirul i-a acordat primul ajutor, apoi a plecat. Acasă, a constatat ca avea dulceaţă în şoşoni. Caracteristici: — aparţine genului epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile, prin acţiune şi personaje; — naratorul dă impresia de neimplicare în faptele relatate, dar trăirile lui sufleteşti sunt încorporate în personajele create; — povestitorul este adesea obiectiv sau fals obiectiv, căci devine „eroul” cel mai reliefat, participând, uneori, chiar la acţiune; — surprinde scene din viaţa contemporană scriitorului, fapte veridice sau plauzibile, încât relatarea devine seacă, apelând la un limbaj comun, fără prelucrări literare; — naraţiunea este predominantă (faptele sunt relatate în ordine, în succesiune) chiar dinamică, dând impresia de mişcare, datorită agitaţiei personajelor; — prezenţa dialogului alături de naraţiune este o altă caracteristică, iar dialogul poate deveni dominant uneori, apropiind schiţa de scenetă; — descrierile sunt sumare, dar simbolice, deci nu apar detalii, iar adjectivele şi adverbele sunt puţine; — acţiunea este simplă, lineară, desfăşurată pe un plan, în faţa ochilor cititorului şi scurtă, dar caracteristică pentru un individ sau pentru colectivitate, în general; — datorită dimensiunilor reduse, ea începe cu trecerea la obiect, încât expoziţiunea este scurtă, intriga este simplă şi evoluează rapid spre deznodământ, care este, adesea, neaşteptat, hazliu sau absent, lăsat la aprecierea cititorului; — are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o frescă socială, precum romanul; — personajele sunt puţine, schiţate, construite după modelul oamenilor simpli, surprinşi în situaţii obişnuite; — preferă personajele tipice şi energice, fără idealuri înalte; — accentul se pune pe portretul moral, cel fizic fiind doar conturat şi chiar neglijat; — portretul realizat este succint (câteva elemente), cel adevărat se înfiripă din acţiunile şi limbajul personajului; — dintre toate trăsăturile personajului, una singură este dominantă, fiind „cercetată” din mai multe unghiuri; — personajele sunt surprinse într-un singur moment din existenţă, dar edificator pentru cititor, care îi poate astfel deduce felul de viaţă; — timpul de desfăşurare a acţiunii este scurt (până la o zi) şi precizat; — spaţiul este unul singur, şi restrâns (o locuinţă, o cameră, un compartiment de tren, o gară, un câmp etc.) dar precizat adesea; — stilul este sobru, voit obiectiv; — ideile sunt foarte concentrate (trăsăturile de stil definitorii pentru schiţă sunt concizia şi laconismul) şi general-umane; — titlul este scurt, dar semnificativ; — prezenţa, uneori, a verbelor la prezentul indicativului sugerează simultaneitatea faptelor, iar apariţia persoanei I singular îl transformă pe narator în personaj; — apar propoziţii şi fraze scurte, eliptice de predicat, predominând propoziţiile principale; — schiţa este cea mai restrânsă ca dimensiuni dintre formele prozei scurte. — I.L. Caragiale a creat şi momentul, ca sinonim al schiţei, aşa cum arată şi titlul celui mai cunoscut volum al său, „Momente şi schiţe”; DEX defineşte momentul ca fiind „un episod al unei scrieri literare”, devenit, prin extensie, „o specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viaţa cotidiană”. „Dincolo de nisipuri” de Fănuş Neagu — rezumat — Într-o după-amiază din vara secetosului an 1946, un ţăran dintr-un sat de câmpie buzoian, pe nume Şuşteru, iese din casă, mânat de pofta unei ţigări. Îşi răsuceşte o ţigară din frunze uscate de iederă şi porneşte pe uliţa prăfuită spre Buzău. Se întâlneşte cu dascălul, care îi cere o ţigară împrumut, dar căruia îi răspunde că nu este buna, că te ustură la limbă. Se uită îndelung la şanţurile goale, uscate, şi la albia crăpată, plină de mâl a râului. Pe o movilă, el zăreşte (sau i se pare că zăreşte) un călăreţ care goneşte către sat şi care îi strigă (sau i se pare lui) că vine gârla, căci a plouat la munte. Şuşteru o ia la fugă spre sat, împiedicându-se şi ridicându-se rapid, nerăbdător să dea de ştire oamenilor că albia se va umple de apă. În curând, malul râului se umple de săteni, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, care îşi reiau viaţa de acolo de unde li se oprise o dată cu instalarea secetei: bărbaţii îşi suflecă pantalonii ca să nu li se ude, femeile îi ţin deoparte pe copii, ca să nu-i ia apa, un bătrân pescar pune cârlige pentru peşti, iar o fată se piaptănă pe îndelete, răsfirându-şi cosiţa. Oamenii aşteaptă până la apusul soarelui sosirea apei, după care îi cer socoteală lui Şuşteru. Acestuia îi vine ideea că morarii din deal au oprit apa şi că aceştia trebuie determinaţi, eventual cu forţa, să-i dea drumul. Alături de vreo douăzeci de bărbaţi, el porneşte, călare, la deal spre prima moară, unde găsesc iazul gol. La fel se întâmplă şi la morile următoare, încât oamenii îl părăsesc, întorcându-se în sat pe jos, căci caii muriseră unul câte unul. Şuşteru îşi continuă urcuşul, atras de lună ca un somnambul, simţind în faţă răcoarea valurilor. Caracteristici: — aparţine genului epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile prin intermediul acţiunii şi al personajelor; — întindere medie (mijlocie) între schiţă şi roman; unele nuvele sunt structurate în părţi, numerotate cu cifre romane precum romanele („Budulea Taichii” de Ioan Slavici); — predomină naraţiunea, dar se împleteşte cu descrierea (personajelor, mediului, naturii) şi cu dialogul; — acţiunea este relativ simplă, chiar dacă mai complexă decât a schiţei, urmărind un singur fir narativ, — ea surprinde fapte verosimile, dar cu o notă de senzaţie, inedite, deci apar şi elemente fantastice; — timpul este mai îndelungat decât în schiţă ajungând până la zeci de ani; — acţiunea este declanşată de unul sau mai multe conflicte puternice şi se derulează rapid, fără comentarii din partea naratorului, spre deosebire de povestire, unde naratorul se implică în relatarea evenimentelor; — conflictul central este constituit în jurul unui personaj puternic reliefat, prezentat amănunţit. — personajele sunt mai numeroase decât în schiţă, alese din diferite categorii sociale, atât principale, cât şi secundare sau episodice, atât individuale, cât şi colective; — personajele principale sunt, însă, puţine şi urmărite în evoluţie, fiind simbolice; — evoluţia personajelor este determinată nu numai de trecerea timpului, ci şi de gradarea evenimentelor; — destinul uman se împleteşte cu natura; — uneori expoziţiunea este amplă, prezentând amănunţit destinul personajelor şi alternând timpul trecut cu cel prezent; — părţile (capitolele) nu respectă strict cronologia faptelor, fiecare secvenţă urmărind să prezinte o ipostază a personajului, văzut în diferite împrejurări; — implicit, nuvela nu surprinde un singur moment din existenţa personajelor, ci întâmplări petrecute deseori, în decursul unei vieţi; — uneori, autorul se află în afara naraţiunii, relatarea efectuându-se la persoana a III-a, alteori autorul participă subiectiv; Caracterizarea personajului principal Vitoria Lipan, din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu Personajul principal al acestui roman este Vitoria Lipan, o munteancă din zona Dornelor, văzută în acţiune (drumul parcurs de ea pentru descoperirea soţului dispărut). Criticul literar Perpessicius apreciază că „«Baltagul» este romanul unui suflet de munteancă”. Numele personajului principal este anunţat din titlu, ca în multe opere literare. Acesta ar putea reprezenta, într-un sens, traiectoria pe care o urmează personajul, înăsprirea vieţii ei, creşterea hotărârii acesteia de a face dreptate. Existenţa locuitorilor din acea zonă era zbuciumată şi fără să se întâmple această crimă: chiar din legenda de la început, aflăm că Dumnezeu îi dăruise cu mai puţin decât pe alţii (îşi câştigau existenţa cu toporul ori cu caţa sau erau pricepuţi în meşteşugul oieritului). Portretul fizic este făcut în mod direct de către autor, în câteva linii, asociind frumuseţea exterioară cu cea lăuntrică: „Ochii căprui, aprigi şi încă tineri erau duşi departe”, în ei se răsfrângea „lumina castanie a părului”. Tot din descrierea autorului putem deduce vârsta personajului: „Era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, iar „din cei şapte copii pe care-i avuseseră, rămăseseră numai doi: Gheorghiţă şi Minodora”, ajunşi şi ei la vârsta căsătoriei.” Sadoveanu surprinde în Vitoria Lipan misterul feminin, farmecul specific fiecăreia: „Ea era deasupra tuturora; avea [...] o putere şi-o taină pe care Lipan nu era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.” Prenumele eroinei (Vitoria) sugerează biruinţa, faptul că era aprigă, că nu se dădea bătută sau învinsă niciodată: „Şi cu soţul ei se dovedise aşa şi, chiar dacă acesta o bătea, nu se temea, făcându-l pe el să regrete apoi.” Portretul moral al personajului este prezentat atât direct, cât şi indirect. Astfel, Sadoveanu o înfăţişează ca pe o femeie harnică, torcând şi aducând de la câmpie provizii, pe care la munte nu le putea găsi: „Aducea făină de păpuşoi şi legume în desagi, pe cinci căluţi, pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte.” încă din prezentarea fizicului, autorul redă frământările personajului cauzate de întârzierea peste obicei a soţului: „Fusul se învârtea harnic, dar singur.” Prin calităţile ei, Vitoria este demnă de Nechifor, care era cel mai vestit şi cunoscut cioban din zonă. Acţiunile ei sunt gradate, gândite, atât înainte de a porni în căutarea soţului, cât şi după aceea: se consultă întâi cu preotul, apoi cu vrăjitoarea, anunţă autorităţile, adaptându-şi stilul la fiecare şi se dedublează, pentru a-şi atinge scopul. Începe să-i evite pe oameni, când vede că soţul ei întârzie prea mult, considerând că este numai durerea ei şi că nimeni nu poate înţelege ce simte ea: „înainte de a merge la preot, se duse la cârciumă să ia o sticlă de rachiu pentru acesta, dar intră pe uşa din spate pentru a scăpa de iscodelile oamenilor”; în drumul ei, când se întâlneşte cu o nuntă şi o cumetrie, lasă deoparte supărarea ei, „făcând frumoasă urare miresei” şi dăruind micuţului un bănuţ, aşa cum se proceda. Preotului îi vorbeşte despre dragostea ei statornică, despre Lipan, pe care-l cunoaşte precum îi ştie numele şi în care are încredere: „Poate zăbovi o zi ori două cu lăutari şi cu petreceri, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui. ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă.” Ca orice personaj de roman, Vitoria este urmărită în evoluţie. Ea ştie că nu-l va găsi în viaţă, dar, pe de altă parte îl caută ca să-l îngroape creştineşte şi pentru că simte că-şi păstrează tinereţea, rememorându-şi viaţa. Criticul literar Zaharia Sângeorzan consideră că Vitoria trăieşte retrospectiv taina iubirii. întreaga strategie de căutare a soţului se desfăşoară prin asocierea semnelor vremii cu stările sufleteşti ale personajelor. Ea ajunge să descifreze semnele naturii, trăind ca orice erou popular în comuniune cu natura: cântatul cocoşului pe prag cu faţa spre poartă îi întăreşte convingerea că bărbatul ei s-a dus dintre cei vii; vântul venit de la nord îi dă fiori reci ca o veste proastă. Din momentul în care este sigură că bărbatul ei este mort, Vitoria Lipan se dedublează, ca toţi eroii clasici: încearcă să se comporte normal cu oamenii, părând aceeaşi la exterior, dar în interior supărarea ei creşte, gândind cum să-i pedepsească pe cei care i-au făcut rău. Astfel, Gheorghiţă observă schimbarea mamei: „Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică”. Vitoria dovedeşte o intuiţie ascuţită, observând mai atent oamenii de când se abătuse necazul asupra ei. Astfel, observă că Gheorghiţă porneşte cam temător la drum, semn că era încă un copil şi încearcă să-l maturizeze: „Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-acu înainte începe a răsari soarele. înţelege că jucăriile au stat, de-acu trebuie să te arăţi bărbat.” Vitoria Lipan este un personaj complex, surprins în acţiune, respectând tradiţiile, dovedind spirit gospodăresc ca orice femeie de la ţară, dar şi calităţi de detectiv, încât romanul „Baltagul”, capătă şi o tentă de aventură. Îşi ceartă fata care dă semne de îndepărtare de tradiţii, purtând coc şi dansând „valt” şi chiar o ameninţă că „îi leagă un bolovan de gât şi o aruncă în apa Tarcăului.” Pe cât de conservatoare se arată în păstrarea obiceiurilor, aşa cum rezultă şi din dialogul cu Minodora, pe atât de repede se adaptează la psihologia oamenilor de care depinde descoperirea adevărului: umblă „între răsăritul şi asfinţitul soarelui şi numai pe lângă oameni”, nu noaptea şi nici în singurătate cum se întâmpla cu soţul ei, cere negustorului bani mărunţi pe care îi bagă într-un colţ de năframă să-i aibă la îndemână şi să cumpere răspunsurile oamenilor. Munteanca îi uluieşte pe cei din jurul său, prin însuşirile ei deosebite şi de aceea, celelalte personaje îşi exprimă punctul de vedere, evidenţiindu-i calităţile sau generalizându-le. Astfel, Gheorghiţă îşi pune un semn de întrebare: „Mama asta cunoaşte gândurile oamenilor, trebuie să fie fermecată...” La rândul lui, Calistrat Bogza este la fel de uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul, ca în momentul morţii să recunoască: „Şi să se ştie că a fost întocmai cum a arătat soţia mortului.” De aici, rezultă că ea săvârşeşte ceea ce îşi propune, găsirea ucigaşilor, locul crimei, pedepsirea răufăcătorilor. După găsirea ucigaşilor şi pedepsirea lor, Vitoria îi face soţului ei o înmormântare specifică, chiar fastuoasă, apoi se întoarce acasă, ca să-şi continue viaţa, cu inima împăcată că şi-a făcut datoria fată de Nechifor Lipan, să-şi crească copiii şi să aibă grijă de gospodărie. În concluzie, putem spune că Vitoria Lipan „nu este o mulier impotens (muiere fără putere), temătoare, umilă, ci o expresie severă a mediului alpin, personaj reprezentativ la care trăsăturile fizice şi etice au ceva din tăria locurilor.” (Constantin Ciopraga). „Baltagul” de Mihail Sadoveanu — roman — Romanul este o specie literară a genului epic, în proză, de cea mai mare întindere, cu acţiune complicată, desfăşurată într-un timp îndelungat, în locuri diferite, cu multe personaje, atât principale cât şi secundare sau episodice, luate din toate categoriile sociale, urmărite în evoluţie, încât reprezintă o frescă a societăţii pe care o înfăţişează. „Baltagul” este un roman inspirat din balada populară „Mioriţa”, aşa cum arată şi motoul şi acţiunea, încât critica literară consideră că „«Baltagul» este partea nescrisă a «Mioriţei»„ (Vladimir Streinu). El a fost publicat în 1930, după o perioadă de lucru scurtă, ceea ce dovedeşte că autorul cunoştea foarte bine sufletul ţăranului român, căci aşa cum ne amintim, după mamă el era ţăran şi a închinat numeroase opere memoriei acesteia. Ca în orice operă epică, şi aici autorul îşi exprimă indirect sentimentele, cu ajutorul acţiunii şi al personajelor. Astfel, el pune ca personaj principal o femeie simplă, de la ţară, dar care reuşeşte prin calităţile ei să afle adevărul despre dispariţia soţului, înaintea autorităţilor. De aici, deducem că Sadoveanu admiră calităţile poporului român, în general, şi pe cele ale oamenilor de la munte, care trăiesc o existenţă aspră, în special. Admiraţia se împleteşte cu compasiunea faţă de aceştia, căci în mai multe citate din roman găsim referiri la ocupaţiile lor primejdioase (păstoritul, tăiatul lemnelor) ca şi la viaţa femeilor din acea zonă cărora „le era dat să rămână văduve înainte de vreme”. Sadoveanu îşi înzestrează cu numeroase calităţi personajul principal pentru a putea reinstala ordinea, tradiţia şi legea în acel colţ îndepărtat. Dintre speciile epice, romanul este cea mai întinsă, fiind considerată de unii ca o înlănţuire de nuvele, ceea ce face ca ea să fie împărţită de cele mai multe ori în volume, capitole sau subcapitole numerotate cu cifre romane şi chiar purtând fiecare titluri (subtitluri). „Baltagul” nu este un roman foarte întins. Are numai şaisprezece capitole numerotate cu cifre romane. Scopul autorului a fost de a aduce în faţa cititorului, frumuseţea morală a femeii românce, dezvoltând motivul măicuţei bătrâne din „Mioriţa”. Deci, spre deosebire de alte romane, „Baltagul” are o acţiune simplă, redusă la căutarea ciobanului dispărut: Apar toate momentele subiectului după cum urmează: în partea I (capitolele I-VI) predomină caracterul expozitiv, prezentarea unei comunităţi dintr-un sat de munte, situarea în prim-plan a familiei Lipan, insistându-se asupra chipului Vitoriei, a evenimentului care provoacă neliniştea Vitoriei Lipan şi a portretului iniţial al eroinei. În partea a doua (capitolele VII-XIII) găsim caracterul dinamic al acţiunii simple, lineare (căutarea lui Nechifor Lipan), descrierea datinilor şi a obiceiurilor din satele de munte. În partea a treia (capitolele XIV-XVI) având caracter dramatic, aflăm descoperirea, pedepsirea ucigaşilor şi îndeplinirea datinei (ritualul de înmormântare a soţului ucis). Acţiunea începe la Măgura Tarcăului (în Moldova), înfăţişând-o pe Vitoria Lipan stând pe prispa şi gândind la soţul ei care plecase toamna la târg şi nu se mai întorsese, deşi trecuseră peste şaptezeci de zile. Vitoria face o vizită preotului şi vrăjitoarei, gândind că va afla ceva sau va fi ajutată în vreun fel, dar nu a obţinut nimic. Ea este îndemnată să meargă la mănăstirile Bistriţa şi Piatra Neamţ, unde îşi dă seama că bărbatul este mort. Face rost de bani şi pleacă în căutarea soţului, Nechifor Lipan, la Dorna, Bicaz şi Călugăreni. În drum, la Borca întâlneşte o cumetrie, iar la Cruci dă de o nuntă. Trece prin Vatra Dornei spre Broşteni, Borca, Sabasa şi Suha, însoţită de fiul său, Gheorghiţă. Din prezentarea acţiunii, observăm că aceasta s-a desfăşurat în locuri diferite din Moldova şi a durat trei anotimpuri. Sadoveanu, rămas în literatura română ca un mare poet în proză al naturii, prezintă stările sufleteşti ale personajelor în ton cu aspectele din natură. Vitoria este cuprinsă de gânduri negre, toamna, când natura este mohorâtă. Ea descoperă adevărul primăvara, când toată natura renaşte ca şi ea, şi hotărăşte să-şi continue viaţa preluând şi grijile soţului. Ca în orice roman, şi în „Baltagul” apar multe personaje, luate din toate categoriile sociale, pentru ca opera respectivă să devină o frescă socială. Deoarece acţiunea este inspirată din „Mioriţa”, cele mai multe personaje provin din lumea oierilor: Nechifor Lipan, soţia lui, Vitoria, Gheorghiţă, fiul lor, care deprinde tainele oieritului, baciul Alexa, cei doi ciobani ucigaşi, Calistrat Bogza şi llie Cuţui. Alături de aceştia apar; reprezentanţii bisericii (preotul Daniil, părintele Visarion, dascălul Andrei, măicuţele de la mănăstirea Bistriţa), negustorii (David, cârciumarii Iacob şi domnul Toma, moş Pricop), Vrăjitoarea Maranda şi fiica Vitoriei, Minodora, cea din urmă făcându-şi educaţia la mănăstire. Vitoria Lipan este personajul principal, care prin acţiunile ei susţine firul naraţiunii romanului. Nechifor Lipan este şi el personaj principal, chiar dacă nu este Implicat în acţiune. deoarece el este evocat de la începutul până la sfârşitul romanului de către toate personajele; Gheorghiţă este personaj secundar, însoţindu-şi mama în descoperirea adevărului. Numeroase personaje episodice apar pentru a pune în evidenţă calităţile personajului principal (cei doi ucigaşi, negustorii, argaţii, moş Pricop etc.) şi chiar personaje colective (participanţii la cumetrie şi la nuntă). Aceste personaje sunt împărţite în pozitive şi negative. în concluzie, putem spune că „Baltagul” este un roman social, împletit cu unul de familie, cu interferenţe de bildungsroman şi chiar de aventură (poliţist). „Baltagul” de Mihail Sadoveanu — explicarea titlului — Titlul romanului este scurt, alcătuit dintr-un substantiv comun, la singular, prin care autorul ne sugerează că denumeşte, un „topor cu coadă lungă, întrebuinţat şi ca armă” (DEX), prezent în momentele importante ale acţiunii romanului. Când Vitoria Lipan, eroina romanului hotărăşte să plece în căutarea soţului dispărut, ea comandă fierarului un astfel de obiect, pe care-l da, apoi, spre sfinţire părintelui Dănilă. Ei îi trebuie această armă (ca şi puşca pe care o luase), căci constatase că fiul ei, Gheorghiţă nu are braţul puternic ca al unui bărbat. Referiri la baltag se fac şi în momentul culminant al acţiunii, când Vitoria găseşte osemintele soţului într-o prăpastie, situată între localităţile Suha şi Sabasa. Aici ea (ca şi autorităţile, mai târziu) constată că decesul acestuia fusese provocat de o lovitură de baltag, pe care a primit-o în cap, mişeleşte, la lăsarea nopţii, într-un loc pustiu. Tot concret apare acest obiect în deznodământul romanului. Vitoria nu îşi găseşte liniştea până când nu demască pe ucigaşi, invitându-i la praznic pe cei doi bănuiţi: Calistrat Bogza şi llie Cuţui. Aici eroina se preface că vorbeşte cu mortul sau singură, afirmând că pe baltagul unuia dintre cei doi, se află sânge, semn că acela i-a răpus bărbatul. Această insinuare are efectul scontat, căci ucigaşul se demască şi în culmea disperării, vrea să lovească din nou cu baltagul, însă Gheorghiţă, cu ajutorul câinelui, îi vine de hac. Ca orice roman, „Baltagul” este o frescă socială, o monografie a satului românesc de munte, de la începutul secolului al XX-lea. În acest context, semnificaţiile titlului sunt numeroase, depăşind sensul propriu şi ajungând la numeroase sensuri figurate, căpătând, deci, valoare de simbol. Pentru zona geografică surprinsă de autor, baltagul (numit uneori „topor”) este unealta cu care bărbaţii îşi câştigă existenţa, în afara oieritului. Riscurile ocupaţiei de oier pot fi redate şi ele de unul din sensurile figurate ale substantivului „baltag”; autorul ne lasă să înţelegem că mulţi îşi pierd viaţa, în condiţii misterioase, aşa cum se va întâmpla şi cu Nechifor Lipan, afirmând: „Multe femei rămân văduve înainte de vreme”. Şi existenţa femeilor din acea zonă este dură, aşa cum poate simboliza termenul „baltag”. Ele au grijă de casă şi de copii în lipsa soţilor. Făcând aprovizionarea de la câmpie, Vitoria se deplasează călare pe cai: „Aducea făină şi legume în desagi, pe cinci căluţi, pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte.” Din momentul în care este sigură că bărbatul i-a fost ucis şi jefuit, Vitoria se dedublează, adică la exterior păstrează aparenţele, conştientă că dacă s-ar plânge, ar da satisfacţie duşmanilor, dar în interior devine alta, iar această latură a ei dovedeşte că s-a înăsprit. Când rămânea singură, era copleşită de supărare, era pusă pe ceartă, nemulţumită şi îndârjită ca ascuţişul unui baltag, aşa cum observă chiar fiul ei, Gheorghiţă, când afirmă: „Mamei i-au crescut ţepi de aricioaică.” Ea fusese dintotdeauna o femeie puternică şi aprigă, ce-şi înfrunta bărbatul. De la moartea bărbatului, devenise mai îndârjită, aşa încât nu lasă rezolvarea situaţiei privind dispariţia acestuia în seama autorităţilor, ci încearcă pe cont propriu să afle adevărul. La praznic, ea îl tot împunge cu vorbe pe Calistrat Bogza, încât acesta îşi pierde cumpătul, devine violent, şi în felul acesta se dă de gol: „Ascultă femeie, mormăi cu mânie Bogza, de ce tot mă fierbi şi mă înţepi atât? Ai ceva de spus, spune!” Viaţa şi aşa dură a Vitoriei, care stătea mai mult singură luptându-se cu gândurile, a devenit mai aspră de când i-a dispărut soţul: are coşmaruri, îşi impune singură un post negru de douăsprezece săptămâni, din care iese mai îndârjită contra oamenilor care i-au stricat căminul, pe care-l durase mai bine de douăzeci de ani. Asprimea personajului principal creşte, pe fundalul supărării produse de dispariţia soţului, contra fiicei sale care vrea să rupă tradiţia: „îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, arde-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunica-mea n-am ştiut de acestea şi în legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău!” Tăişul baltagului se poate asocia şi cu mintea ascuţită a Vitoriei, care se comportă ca „un Hamlet feminin”, bănuind, cercetând, descoperind o crimă privită de autorităţi ca oricare alta, dar care ei îi schimbă existenţa. Observăm că cele mai multe din sensurile figurate ale titlului se regăsesc în portretul personajului principal feminin, Vitoria Lipan, deoarece, aşa cum observă unii critici literari, „Baltagul este romanul unui suflet de munteancă.” „Baltagul” de Mihail Sadoveanu — povestire cu precizarea momentelor subiectului — „Baltagul” este un roman, deci o specie literară epică şi, ca atare, are un subiect bine conturat. Acest roman îşi propune să prezinte, în amănunt, drumul parcurs de o nevastă de oier din munţii Dornei, pentru descoperirea adevărului privind dispariţia soţului. În toate romanele, expoziţiunea este mai amplă, deoarece acţiunea este mai complicată, petrecută în locuri diferite, într-un timp îndelungat şi antrenează multe personaje. Personajul principal este Vitoria Lipan, prezentată încă de la început torcând pe prispa casei din Măgura Tarcăului, pretext pentru ea de a putea gândi în voie la întârzierea neaşteptată a soţului (Nechifor Lipan), plecat la Dorna, la începutul toamnei, pentru a vinde oi (intriga). Gândurile ei negre care o stăpânesc de multă vreme ca şi coşmarurile în care Nechifor Lipan apărea frecvent trecând călare o apă neagră, cu spatele către ea, reprezintă intriga romanului: bărbatul ei întârziase de mai multe ori, dar niciodată aşa de mult ca acum (peste şaptezeci de zile). Femeia a cerut sfatul preotului, apoi vrăjitoarei din sat şi chiar a mers la mănăstirea Bistriţa încercând să afle dezlegarea obsesiei că bărbatul ei a murit. După drumul la mănăstire, când a avut senzaţia că icoana Maicii Domnului plânge, ea a decis să plece în căutarea celui dispărut. Desfăşurarea acţiunii este mai simplă decât în alte romane şi poate fi împărţită în patru mari secvenţe: aşteptarea soţului, reconstituirea drumului acestuia, descoperirea osemintelor lui Nechifor Lipan într-o prăpastie, înmormântarea creştinească şi descoperirea adevărului, implicit pedepsirea ucigaşilor. Deşi nu plecase niciodată la un drum atât de lung, Vitoria Lipan a gândit toate amănuntele acestuia, încât a devansat autorităţile în găsirea făptaşilor. Şi-a făcut rost de bani de drum, vânzând produse domnului David, a bătut baltag pentru Gheorghiţă, a mers la subprefect să anunţe dispariţia soţului, dar nu a aşteptat ca autorităţile să-i rezolve problema. A pornit la drum, voiniceşte, urmând traseul soţului până când a descoperit câinele acestuia (Lupu), care a condus-o imediat la locul crimei. Descoperirea cadavrului reprezintă punctul culminant al acţiunii mai mult pentru cititor, deoarece în sufletul Vitoriei existase de la început certitudinea că soţul ei nu mai este printre cei vii. Cu mintea ascuţită ca un brici de ceea ce aflase (doi oieri din preajma locului crimei prosperau văzând cu ochii), ea decide să nu părăsească meleagurile respective, până când nu află adevărul. Deznodământul este amplu, ca în multe romane. Femeia organizează înmormântarea şi conduce discuţia în timpul praznicului, până când ucigaşii se demască. Ei sunt pedepsiţi (unul plătind chiar cu moartea), iar femeia decide să se întoarce acasă, ca să reia treburile de unde le lăsase, hotărâtă să o aducă şi pe Minodora să vadă locul unde a murit şi se află înmormântat părintele ei. Caracteristici: — aparţine genului epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile prin intermediul acţiunii şi al personajelor; — uneori capătă accente lirice, (apărând confesiunea, discursul) şi chiar dramatice; Structura specifică: • un prolog (introducere, explicaţie, dedicaţie); • un epilog (concluzie, deznodământ); • secvenţe epice, construite, de obicei, pe capitole/subcapitole, numerotate cu cifre romane şi/sau cu titluri/subtitluri, ca unităţi de construcţie a scenei sau de legătură între scene, uneori de factură cinematografică. • scene (unităţi compoziţionale la nivelul construcţiei de ansamblu) reprezentative pentru obiectivele artistice ale autorului; • planuri (moduri de încadrare a subiectului), apropiate/depărtate, fixe/mobile, panoramice. Ca element de construcţie a romanului, secvenţa cuprinde mai multe evenimente care se succed (într-o ordine cu valoare simbolică). Dimensiunea: unul, două sau mai multe volume, uneori cu (sub)titluri diferite. De exemplu, romanul „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este o trilogie (alcătuit din trei volume cu subtitlurile „Hotarul nestatornic” (I), „Drumuri” (al II-lea) şi „Între vânturi” (al III-lea). Romanul „Cireşarii” al lui Constantin Chiriţă are cinci volume: „Cavalerii florii de cireş” (I), „Castelul fetei în alb” (al II-lea), „Roata norocului” (al III-lea), „Aripi de zăpadă” (al IV-lea), şi „Drum bun, cireşari!” (al V-lea). • în general, compoziţia este de mare întindere şi înfăţişează tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societăţi (frescă); Timpul: — îndelungat, zeci şi sute de ani; — cu valoare simbolică, adeseori; — evenimenţial (al acţiunii) care devine cadrul acţiunii, definitoriu pentru natura scrierii: a) istorică/de epocă; b) de actualitate/modernă; c) de anticipaţie; — datează evenimentele: — narativ (al povestirii propriu-zise), care: • înregistrează acţiunea cronologic sau discontinuu (cu întoarceri în timp sau cu anticipări); • reconstituie trăirile personajelor (timp interior), întrerupând relatarea cronologică în favoarea celei subiective, în care timpul se dilată sau se contractă. • dă valoare simbolică unui eveniment sau tuturor. Spaţiul are, ca şi timpul, valoare simbolică, sugerând condiţia socială a personajelor, preocupările şi aspiraţiile acestora; Spaţiul-cadru corespunde timpului evenimenţial, focalizând acţiunea; locuri diferite, numeroase, cuprinzătoare. Acţiunea de tip tradiţional: a) complicată (cu număr mare de personaje); b) ramificată printr-un conflict exterior (politic, social) sau interior (sufletesc); principal şi altele secundare; c) gradată (înlănţuie momentele subiectului în ordinea consacrată); d) densă (dinamică). Personajele: — numeroase, aparţinând tuturor claselor (păturilor sociale) deci, o varietate de tipuri umane: — principale / secundare / episodice; — individuale / colective; — simbolice; — legendare (martori ai timpului lor şi ai marilor valori spirituale). — urmărite în evoluţie. Viziunea autorului asociază/alternează modalităţi narative diferite în funcţie de obiectivele artistice: — întrepătrunderea modurilor de expunere: — naraţiunea (de tipuri diferite); — descrierea, descrierea-cadru; — pauza descriptivă (inserţia descrierii într-o, secvenţă cu un alt conţinut); — monologul exterior şi interior, — dialogul. Protagonistul / protagoniştii are / au semnificaţii complexe: a) în plan general-uman (sunt tipuri umane general-valabile); b) ca exponent al unei acţiuni îndepărtate ca timp; — problematica variată, care permite considerarea romanului aparţinând unui / unor anumit tip / tipuri. — construcţia simetrică / asimetrică; — alternanţa, uneori a planurilor, prin tehnica contrapunctului (în literatură: dezvoltarea aceleiaşi teme în medii şi momente diferite, marcând semnificaţia comună a secvenţelor epice); — „anularea” acţiunii, în romanele de analiză (în special moderne) şi înlocuirea cu „tranşe” din existenţa cotidiană sau reducerea la strictul necesar, pentru evocarea vieţii dinlăuntrul ei şi surprinderea stărilor sufleteşti şi a dinamicii sentimentelor. Vocea naratorului este vocea din text care îi rela