Referat Transferul De Potential Economic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Transferul De Potential Economic si de asemenea puteti face Download Referat Transferul de potential economic

Citeste fragmente din Referat Transferul De Potential Economic

Transferul de potenţial economic tip serviciu din mijloacele fixe între depreciere şi amortizare Potenţialul economic tip serviciu Transformările care au loc în sistemele vii sub forma procesului de consum sau de producţie nu sunt distructive; potenţialul care intră în aceste procese ce conservă, cu pierderi, în produsele necesare sistemului. Rezultatul procesului de transformare-conservare de potenţial specific consumului apare sub formă de serviciu. Energia, substanţa şi informaţia prelucrate de procesul respectiv sunt capabile să asigure pentru sistem sau în afara acestuia mişcare, adaptare, dezvoltare, refacerea structurii. În produsul numit serviciu se conservă potenţial economic simbolizat prin conceptul de potenţial economic tip serviciu. În cadrul serviciului cele trei componente elementare vor fi aşezate după reguli generate specifice tipurilor de servicii produse de sistemele angajate în procesul de consum. Pentru om, serviciul pe care poate să-l realizeze este format din energia sa fizică şi intelectuală care este pusă în slujba unei informaţii, cu ajutorul corpului său. Mijlocul de muncă, beneficiar al unui proces de consum sub formă de investiţie, reparaţie în cadrul căruia conservă potenţial, îşi pune la dispoziţia unei informaţii de tip organizatoric, tehnologic şi de produs propria sa substanţă, cu ajutorul unei cantităţi anume de energie, sub formă de electricitate, combustibil etc. În economia sistemelor vii, produsul şi serviciul sunt momentele de repaus în circuitul materiei, al energiei prin aceste sisteme. Procesul de producţie este influenţat de patru forţe: a naturii, a consumului, a producţiei şi a societăţii. Elementele materiale interne şi exterioare întreprinderii cedează potenţial natural, social şi potenţial economic tip servicii care sunt transformate cu un randament subunitar. Liniile de forţă care înconjoară produsul îi asigură: - menţinerea însuşirilor calitativ-cantitativ ale produsului ca valoare de întrebuinţare în raport cu mediul înconjurător care repune treptat în circuitul general al materiei componentele sale de potenţial. Produsul rezistă în timp şi îşi păstrează proprietăţile datorită calităţii transformării realizată în procesul de producţie. - menţinerea cantităţii de potenţial, ca bază fizică a valorii produsului în faţa consumatorului ce va cumpăra produsul pe baza unei negocieri în care se adjudecă nivelul valorii. În principal, produsul este acoperit de liniile de forţă ale proprietăţii. Combinarea celor trei forme ale materiei, care rezultă din procesul de transformare-conservare de potenţial, are drept rezultat utilitatea, ca o corespondenţă între însuşirile produsului cu necesităţile consumului, respectiv, între însuşirile serviciului cu necesităţile producţiei. Calităţile acestui rezultat influenţează transferul de potenţial economic tip serviciu din mijloacele fixe în costurile produselor. Utilitatea unui produs încetează o dată cu consumarea lui; utilitatea unui serviciu se termină o dată cu încheierea derulării lui. Utilitatea este o însuşire atacabilă şi de factorii mediului înconjurător. Staţionarea materiei într-o valoare de întrebuinţare se câştigă cu un efort energetic important şi pentru o perioadă scurtă. Dacă produsul sau serviciul nu găsesc o utilizare în economie sau societate, ele vor fi atacate de factorii de mediu care determină uzura fizică sau de factorii economici care determină uzura morală. Omul şi componentele mijloace fixe, obiecte şi informaţii vor ceda în procesul de producţie potenţialul pe care îl conţin dintr-un proces de consum anterior. Deoarece contribuţia acestora este afectată de legea entropiei, în produsul care se naşte nu vor putea transfera decât o parte din potenţialul economic tip servicii pe care îl conţin. Procesul de consum pentru mijloacele fixe Aflat fie după un proces de producţie, fie în faza de formare sau dezvoltare, elementul mijloace fixe (active corporale) solicită un amplu şi divers proces de consum pentru a se reface sau a corespunde noului proces de producţie care urmează. Sistemul întreprinderii, pregătit pentru o activitate economică, îşi formează structura tehnică prin elementul mijloace fixe (sau imobilizări în active corporale). Acest element asigură baza tehnico-materială a capacităţii de producţie sub forma mijloacelor de muncă; acesta este depozitarul de valoare sub forma capacităţii de a presta servicii din cele mai diverse, consumabile în procesele de producţie: prelucrare de materii prime, adăpost, transport de energie, material şi personal, măsurare, suport. Din punct de vedere contabil, mijloacele fixe se reflectă în patrimoniul agenţilor economici prin bunurile şi valorile destinate să deservească activitatea, pe o perioadă mai mare de un an şi care se consumă treptat. Sunt considerate mijloace fixe obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: - are o valoare de intrare mai mare decât cea stabilită prin lege; - are o durată normală de utilizare mai mare de un an. Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set. Valoarea stabilită prin lege poate fi corectată în funcţie de evoluţia preţurilor în economie. Sunt, de asemenea, considerate mijloace fixe supuse amortizării următoarele : investiţiile efectuate la mijloacele fixe luate cu chirie de la agenţii economici, acestea urmând regimul de amortizare al mijloacelor fixe la care s-au executat investiţiile respective; investiţiile (capacităţile) puse în funcţiune, total sau parţial, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe, la valoarea rezultată prin însumarea cheltuielilor efective ocazionate de realizarea lor; investiţiile efectuate pentru descopertă, în vederea valorificării de substanţe minerale utile. Acestea se asimilează mijloacelor fixe din grupa „Alte construcţii speciale” şi se amortizează în regim liniar; investiţiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor, iazurilor, terenurilor care nu sunt rezultatul unei investiţii. Durata de amortizare a investiţiilor efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor, iazurilor, terenurilor şi alte lucrări similare care nu se concretizează în mijloace fixe este de cel mult de 10 ani, iar regimul de amortizare cel liniar. Durata de amortizare corespunzătoare fiecărei investiţii în parte, în limita acestui termen, se stabileşte de către Adunarea Generală a Asociaţilor, pentru societăţile comerciale, respectiv Consiliul de Administraţie, pentru regiile autonome, în funcţie de perioada de timp cât se apreciază că acestea pot servi scopului pentru care au fost efectuate. Sunt asimilate cu activele corporale, dar nu se supun amortizării, lacurile, bălţile, iazurile, care nu sunt rezultatul unei investiţii, precum şi terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia terenurilor cu destinaţie economică obţinute prin acte de vânzare-cumpărare, inclusiv prin despăgubiri în cazul exproprierilor. Terenurile cu destinaţie economică dobândite de agenţii economici prin acte de vânzare-cumpărare sau prin despăgubiri, în cazul exproprierilor, se vor amortiza prin cheltuielile de exploatare pe baza unei cote de 25% din cuantumul dobânzii curente la disponibilităţile băneşti de valoare egală cu preţul de achiziţie a terenurilor respective, acordată de unitatea bancară la care are deschis contul principal agentul economic. Nu se asimilează şi nu sunt considerate mijloace fixe următoarele: motoarele, aparatele şi alte subansambluri ale mijloacelor fixe procurate în scopul înlocuirii componentelor uzate cu ocazia reparaţiilor de orice fel de orice fel sau în scopul efectuării unor mici modernizări în cadrul reparaţiilor capitale; sculele, instrumentele şi dispozitivele speciale ce se folosesc, fie la fabricarea anumitor produse în serie, fie la executarea unei anumite comenzi indiferent de valoarea şi durata normală de funcţionare (utilizare); construcţiile şi instalaţiile provizorii executate din fondurile de investiţii; animalele care nu au îndeplinit condiţiile pentru a fi trecute la animale adulte, animalele de îngrăşat, păsările şi coloniile de albine; pădurile; investiţiile efectuate pentru realizarea lucrărilor miniere din afara perimetrelor de exploatare, precum şi cele pentru foraj, executate pentru explorări, prospecţiuni geologice şi geofizice, forajele pentru alimentarea cu apă care nu au dat rezultate, sondele situate în gaz-capul unor zăcăminte de ţiţei, precum şi sondele de cercetare geologică care au pus în evidenţă acumulări de hidrocarburi, dar care, din motive geolotehnice şi economice obiective, nu pot fi exploatate; prototipurile, atât timp cât servesc ca model la executarea producţiei de serie, inclusiv seria zero, sau sunt supuse încercărilor în vederea omologării la producător; echipamentul de protecţie şi de lucru, îmbrăcămintea specială, precum şi accesoriile de pat, indiferent de valoarea şi durata lor de utilizare. Plantaţiile tinere precum şi plantaţiile de protecţie care sunt încadrate în grupa 6 de mijloace fixe „Animale şi plantaţii” subgrupa „Plantaţii” sunt scutite de calculul amortizării şi introducerea acesteia în cheltuielile de exploatare, până la trecerea pe rod a plantaţiilor tinere şi 5 ani pentru plantaţiile de protecţie. Duratele normale de utilizare a plantaţiilor tinere şi a plantaţiilor de protecţie include şi duratele de scutire pentru care amortizarea aferentă nu se include în cheltuielile de exploatare. În acest caz cota medie anuală de amortizare se determină în funcţie de durata normală de utilizare redusă cu perioada de scutire, în ani, pentru care nu se calculează amortizare. ani pentru plantaţiile de protecţie. Duratele normale de utilizare a plantaţiilor tinere şi a plantaţiilor de protecţie include şi duratele de scutire pentru care amortizarea aferentă nu se include în cheltuielile de exploatare. În acest caz cota medie anuală de amortizare se determină în funcţie de durata normală de utilizare redusă cu perioada de scutire, în ani, pentru care nu se calculează amortizare. Substanţa din care este construit mijlocul fix (prelucrată după tehnologii şi informaţii speciale) este capabilă să contribuie la realizarea unei informaţii sub formă de tehnologie, informaţie de produs sau organizatorică din cadrul viitorului proces de producţie, dacă mijlocul fix este pus în mişcare cu ajutorul unei cantităţi anume de energie. Structura internă a mijloacelor fixe depinde de profilul întreprinderii şi gama de servicii tip mijloace fixe care este necesară procesului concret de producţie. Volumul total de mijloace fixe dintr-o unitate economică depinde de amploarea capacităţii de producţie pe care o solicită piaţa produselor ce se fac cu ajutorul mijloacelor fixe. În urma creşterii tehnicizării, automatizării şi robotizării proceselor de producţie, locul mijloacelor fixe în structura de producţie a întreprinderii a crescut ca importanţă, dominând valoric şi cantitativ structura respectivă şi influenţând cantitativ-calitativ celelalte elemente. În cadrul structurii de producţie, mijlocul fix intră după un proces anterior de consum, prin care a fost construit. Într-un nou proces de producţie mijlocul fix cedează o parte din valoarea conservată, aceasta intrând în produse sau pierzându-se în mediul înconjurător. După acest proces de producţie mijlocul fix este lipsit de o parte din potenţialul economic conservat în el. Pentru a fi pregătit pentru un nou proces de producţie se impune organizarea unui nou proces de consum, prin intermediul căruia se reface mijlocul fix utilizat în producţie. În acest stadiu mijlocul fix poate fi dezvoltat sau modernizat. Aflat în cadrul celor trei procese (consum, producţie, consum), elementul mijloace fixe suportă efecte multiple din partea unor factori din intermediul şi din afara întreprinderii, factori obiectivi sau subiectivi. Influenţa acestor factori condiţionează cantitativ şi calitativ, structural şi valoric, deciziile de consum şi amploarea repartiţiei financiare. În cadrul primului proces de consum se formează capacitatea iniţială a mijloacelor fixe. Amploarea sa depinde de factori obiectivi şi subiectivi: mărimea cererii de servicii tip mijloace fixe de către viitorul proces de producţie (condiţionat la rândul său, de cererea de produse de pe piaţă); capacitatea de producţie cuprinsă în structura proiectată a întreprinderii; nivelul cantitativ, valoric şi tehnic al mijloacelor şi subansamblelor, precum şi al serviciilor angajate în construirea de mijloace fixe; calitatea, calificarea şi disciplina în activitatea de proiectare şi realizare de mijloace fixe. Grupul factorilor care acţionează asupra mijloacelor fixe în momentul producţiei este mai numeros, dar efectul este acelaşi: cedarea de valoare (potenţial economic). Acest efect apare sub forma uzurii fizice şi morale determinate de: factorii specifici proceselor de producţie (frecare, vibraţii, erodare etc.) care au ca efect uzura fizică da gradul 1. Valoarea cedată intră, în mare parte, în valoarea produselor fabricate cu aceste mijloace sau se pierde în mediul înconjurător; procesele din mediu care acţionează prin factorii naturali ce atacă substanţa mijloacelor fixe, indiferent dacă sunt utilizate sau nu. Efectele acţiunii lor se manifestă prin rugină, îmbătrânirea materialelor etc. şi corespund uzurii fizice de gradul 2, valoarea corespunzătoare pierzându-se în mediul înconjurător; procesele din societate care determină fenomene ca progresul tehnic, schimbarea cererii pe piaţă şi au ca efect uzura morală a mijloacelor fixe. Uzate moral, mijloacele fixe pierd valoare ce se adaugă la cea risipită în mediul extern din alte cauze; factorii de natură subiectivă (slabă organizare, utilizare necorespunzătoare, deteriorare voită sau din neglijenţă), care amplifică uzura fizică. Al doilea proces de consum este influenţat de efectele procesului anterior de producţie (au ca scop proiectarea activităţilor de refacere) şi de semnalele care vin următorul proces de producţie. Acestea din urmă se referă la factori care solicită schimbări cantitative şi calitative sub formă de dezvoltare, modernizare, modificări structurale: creşterea cererii de servicii tip mijloace fixe datorată lărgirii pieţei produselor care se fac cu ajutorul mijloacelor fixe respective; evoluţia progresului tehnic care are ca efect sporirea ponderii mijloacelor fixe în structura întreprinderii, creşterea valorii pe unitatea de capacitate; fenomenul inflaţiei care scumpeşte componentele şi activităţile specifice consumului cerut de refacerea şi dezvoltarea mijloacelor fixe; factorii subiectivi din activităţile specifice procesului de consum care reduc randamentul unităţilor constructoare de mijloace fixe şi amplifică valoarea ce trebuie reconservată în acest element. Depreciere şi amortizare Amortizarea reprezintă procesul financiar de recuperare treptată a valorii activelor imobilizate consumată în procesul economic sau numai ca urmare a deţinerii lor în patrimoniu şi de constituire, prin acumularea acestor valori, a unui fond de amortizare destinat înlocuirii activelor imobilizate atunci când expiră durata de viaţă economică a cestora sau când ating limite de uzură fizică şi morală. Amortizarea reflectă acţiunea de repartiţie financiară a unei părţi din rezultatele economice obţinute de întreprindere. Motivaţia acestei repartiţii are în vedere contribuţia mijloacelor fixe la procesul de producţie în perioada pentru care se face proiectarea financiară. Mijloacele fixe contribuie la transformarea şi conservarea de potenţial în produse, transferându-şi în acestea o parte din valoarea conservată în ele şi ajutând la procesul de transformare-conservare de potenţial adus de celelalte elemente ale structurii de producţie (mediu, personal, materiale, informaţii). Calculul fondului de amortizare ce urmează a se prelua din rezultatele economice (corespunzătore costului) porneşte de la fenomenul de transfer de valoare din mijloace fixe în produs ca urmare a uzurii fizice. După o evoluţie rapidă, în perioada de rodaj şi adaptare la condiţiile de producţie, uzura avansează lent. Spre sfârşitul vieţii economice (durata normată de utilizare) uzura fizică avansează rapid, epuizând aproape toată valoarea conservată în mijlocul fix respectiv (valoarea de inventar – valoarea reziduală). Repartiţia financiară a amortizării diferă într-o mai mică sau mai mare măsură de funcţia uzurii fizice datorată participării mijlocului fix la producţie. Ea trebuie să ţină cont şi de acţiunea uzurii fizice datorate factorilor naturali (uzura fizică de gradul 2), cât şi de manifestarea uzurii morale mai devreme de îndeplinirea duratei normate de funcţionare. Scoaterea din funcţiune mai devreme implică o repartiţie financiară superioară transferului real de valoare. Prin fondul de amortizare calculat şi repartizat pentru finanţarea investiţiilor se mobilizează temporar sau definitiv şi o parte din profitul brut posibil de obţinut. Mobilizarea este temporară, atunci când cotele de amortizare devansează, ca mărime, transferul de valoare reală. Repartiţia de profit este definitivă, atunci când, prin amortizare, se mobilizează valoare şi în contul uzurii fizice datorată utilizării necorespunzătoare şi în contul valorii rămase neamortizate din cauza acţiunii uzurii morale mai devreme de împlinirea duratei normate. Amortizarea se desfăşoară în timp, în principiu pe întreaga perioadă de la intrarea în patrimoniu a mijloacelor fixe şi până la casarea acestora. Amortizarea are drept fundament deprecierea acestora în procesul funcţionării sau nefuncţionării lor. Când durata normată de utilizare este mai mică decât durata de viaţă economică se ţine seama şi de valoarea reziduală, care poate avea valori însemnate şi care majorează sursele de finanţare pentru înlocuire. Procesul de amortizare a mijloacelor fixe conduce la reducerea valorii unor posturi din activul bilanţului. Sistemul de amortizare se bazează pe faptul că orice mijloc fix are o durată de viaţă maximă, la capătul căreia valoarea de exploatare este egală cu zero. Pot fi amortizate activele care se consumă progresiv, în mai multe exerciţii financiare, cum este cazul clădirilor, construcţiilor, utilajelor, mijloacelor de transport etc. Amortizarea anuală trebuie să acopere deprecierea suferită, fără a subevalua sau supraevalua mărimea acesteia. Toate întreprinderile sunt libere să-şi aleagă metoda de amortizare care corespunde cel mai bine specificului activelor materiale şi modului de utilizare. Uzura fizică privită sub aspect tehnic nu poate fi un criteriu suficient pentru determinarea duratei de funcţionare a mijloacelor fixe şi a momentului scoaterii lor definitive din funcţiune; pentru aceasta este necesar să avem în vedere şi factorul economic, deoarece menţinerea în funcţiune a mijlocului fix o perioadă de timp prea îndelungată în raport cu caracteristicile sale, presupune totdeauna cheltuieli suplimentare cu întreţinerea şi reparaţiile care, la un moment dat îl pot face nerentabil. Deoarece alături de uzura fizică mijloacele fixe sunt supuse unui puternic proces de uzură morală care influenţează atât asupra valorii, cât şi asupra duratei de funcţionare, fondul de amortizare ce se constituie trebuie să exprime, în majoritate, valoarea transferată, ca urmare a uzurii fizice şi să reducă la maximum pierderile generate de uzura morală. Dacă uzarea, în ambele forma, reprezintă procesul de pierdere treptată a valorii de întrebuinţare şi respectiv, a valorii mijloacelor fixe, amortizarea reprezintă procesul de reconstituire a valorii mijloacelor fixe uzate, prin crearea treptată a fondului de amortizare, pe seama cotelor de amortizare incluse în preţul de cost al producţiei şi recuperate o dată cu vânzarea produselor. În procesul folosirii mijloacelor fixe partea din valoarea acestora care se recuperează prin intermediul vânzării producţiei creşte continuu, constituindu-se în fondul de amortizare, iar partea care rămâne fixată scade mereu până în momentul scoaterii lor din funcţiune. Fondul de amortizare se formează, aşadar, în timp, corespunzător perioadei de funcţionare a mijloacelor fixe, urmând ca abia după constituirea lui integrală (ca regulă generală) să fie folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor mijloace fixe care să le înlocuiască pe cele vechi, scoase din uz. Această diviziune în timp între producţia valorii mijloacelor fixe şi reproducţia valorii acestora de întrebuinţare formează baza teoretică a constituirii fondului de amortizare. Rolul pe care îl are amortizarea în procesul reproducţiei poate fi îndeplinit numai respectând unele condiţii, printre care: evaluarea corectă, realistă a mijloacelor de muncă, normele de amortizare să ţină seama de uzura fizică dar şi de cea morală, volumul fondului de amortizare să permită recuperarea tuturor cheltuielilor pentru înlocuire. Evaluarea realistă a mijloacelor fixe constituie o condiţie esenţială pentru stabilirea corectă a amortizării. Supraevaluarea sau subevaluarea acestora conduce la constituirea nejustificată a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic faţă de nevoile de înlocuire a mijloacelor de muncă, ceea ce se răsfrânge asupra cheltuielilor şi a profitului, denaturând mărimea lor reală. Pentru ca fondul de amortizare să corespundă realmente necesităţilor de înlocuire a mijloacelor fixe trebuie acordată atenţia cuvenită valorii la care se calculează amortizarea. Dacă în perioada de la introducerea mijloacelor fixe şi până la scoaterea lor din uz nu se modifică valoarea acestora, este normal să se calculeze fondul de amortizare asupra valorii iniţiale (de achiziţie); în acelaşi fel se pune problema dacă în cursul anului nu intervin modificări în volumul mijloacelor fixe, fondul de amortizare calculându-se asupra valorii existente în întreprindere la începutul anului. Dacă în cursul perioadei de funcţionare respectiv, în cursul unui an se produc schimbări în volumul mijloacelor fixe (intrări sau ieşiri) se va amortiza valoarea medie, ţinându-se cont de mişcările intervenite în cursul anului. Constituind o importantă sursă proprie pentru autofinanţarea investiţiilor, fondul de amortizare trebuie determinat ştiinţific, astfel încât amortizarea să corespundă atât procesului obiectiv de uzare fizică şi morală, cât şi necesităţilor de constituire a fondurilor necesare înlocuirii mijloacelor fixe uzate. Imprimarea unui ritm prea accelerat de amortizare conduce la încărcarea excesivă a costurilor, micşorarea profitului şi subevaluarea celorlalţi indicatori de eficienţă, putând să se ajungă la situaţia anormală în care deşi fondul de amortizare este constituit integral, mijloacele fixe mai prezintă, încă, posibilităţi de funcţionare. Aplicarea unui ritm de amortizare prea lent comparativ cu procesul uzării fizice şi morale poate conduce la situaţia în care, la un moment dat, mijloacele fixe trebuie scoase din funcţiune nemaiprezentând caracteristici de întrebuinţare, fără să se fi constituit integral fondul de amortizare. Această din urmă alternativă are consecinţe neavenite întrucât, diminuând ireal costurile se denaturează indicatorii de eficienţă economică, supraevaluându-i. Cunoaşterea procesului de amortizare nu numai ca recuperare treptată prin costuri a pierderii de valoare, ci şi a implicaţiilor pe care le are asupra unor indicatori economici şi financiari uşurează înţelegerea multor probleme. În condiţiile progresului tehnic, a automatizării şi mecanizării complexe, costul cu amortizarea, ca mărime absolută, este în creştere. Este uşor de sesizat că o folosire eficientă imobilizărilor (utilaje, instalaţii, maşini, clădiri) conduce la absorbirea integrală a amortizării, la inexistenţa unei amortizări neeconomice şi la reducerea relativă a costului cu amortizarea pe unitatea de produs (lucrare, serviciu), cu efecte secundare pozitive asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii. Între costul unitar cu amortizarea şi mărimea producţiei există o relaţie de inversă proporţionalitate. Orice nerealizare a mărimii planificate conduce la o încărcare necorespunzătoare economic a costului unitar al nivelului efectiv atins (Xef): A/Xef > A/Xpl, pentru Xef < Xpl, respectiv Kaef > Kapl, în care: A este amortizarea totală, Ka este costul unitar cu amortizarea, X este nivelul de activitate, ef indică efectiv, pl indică planificat. Deoarece amortizarea reprezintă un cost, nerealizarea producţiei programate conduce la nerealizarea rezultatelor financiare planificate, la imposibilitatea constituirii fondurilor în cuantumul prevăzut. Cu alte cuvinte, amortizarea neabsorbită reprezintă amortizarea care încarcă nejustificat costul producţiei, ca urmare a neutilizării raţionale a mijloacelor fixe. Din punct de vedere financiar ea reprezintă o pierdere. Dacă programul de fabricaţie este depăşit, asistăm la o reducere relativă a costului, cu amortizarea conducând la o sporire corespunzătore a valorii produse nete, a rezultatelor financiare. Acesta echivalează cu un plus de beneficii, având în vedere caracterul relativ fix al amortizării. În Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82 / 1991, la articolul 110, se prevede: „Prin aplicarea metodelor de calcul a costurilor … este necesar să se asigure determinarea costului subactivităţii, care, de regulă, nu se include în costul produselor, ci se reflectă direct în rezultatul exerciţiului financiar. Costul subactivităţii = (1 – nivelul real al activităţii / nivelul normal al activităţii) × cheltuieli fixe. z Š Æ Æ dere toate întreprinderile sunt profund interesate să-şi amortizeze mijloacele fixe. Deşi este o sursă principală pentru înlocuire, amortizarea are o influenţă neutră asupra autofinanţării: dacă se constituie fond de amortizare, cresc costurile, se micşorează beneficiile şi posibilitatea folosirii acestora pentru autofinanţare; dacă nu se constituie fond de amortizare, creşte volumul beneficiilor şi posibilitatea folosirii lor pentru autofinanţare. Sursele de autofinanţare sunt aceleaşi, ca volum, indiferent că iau forma beneficiilor sau fondului de amortizare. În schimb, politica de amortizare, modul de calcul şi metoda de amortizare utilizată pot avea o influenţă hotărâtoare pentru politica de investiţii a întreprinderii. Întreprinderile aleg metode de amortizare în funcţie de politica financiară pe care o promovează, de volumul resurselor pe care doreşte să le constituie pentru investiţii într-un an sau altul. Metoda de amortizare utilizată la un moment dat nu este ireversibilă; se poate trece la un alt sistem de amortizare, se poate întrerupe sau înceta amortizarea. În cazul încetării amortizării cresc fluxurile negative reprezentând plăţi în contul impozitului pe profit, scăzând corespunzător fluxurile pozitive pentru investiţii. O astfel de politică de amortizare se poate aplica atunci când întreprinderea nu are prevăzute obiective de investiţii de finanţat sau când doreşte să prezinte în faţa acţionarilor o rentabilitate mai mare a activelor sale. Dimpotrivă, în cazul în care întreprinderea doreşte să constituie fonduri masive pentru investiţii în prima parte a intervalului de exploatare, poate aplica metoda regresivă de amortizare, care creează avantajul unei scăderi a fiscalităţii, crescând sursele de autofinanţare. Metoda regresivă de amortizare mai creează şi avantajul că în perioade inflaţioniste, impozitele sunt plătite de întreprindere în monedă depreciată. Dacă amortizarea este subevaluată scad costurile, creşte beneficiul şi rata rentabilităţii estompând eventuale pierderi, se fac distribuiri de dividende necuvenite, valoarea mijloacelor fixe apare supraevaluată, iar fondul de amortizare devine insuficient pentru înlocuire. Dacă amortizarea este supraevaluată cresc costurile, scade beneficiul şi rata rentabilităţii în mod ireal, este afectată repartiţia dividendelor şi volumul impozitelor către stat, în schimb se formează un fond de amortizare mare care, dacă nu este corelat cu necesităţile crescute de investiţii, poate sta neutilizat. Prin urmare, politica de amortizare promovată de întreprindere trebuie concepută ca o linie strategică menită să servească scopurile imediate sau mai îndepărtate de creştere economică. Amortizarea este procesul de repartizare a unei sarcini, a unui consum de o natură particulară. Din punct de vedere financiar este o tehnică de finanţare a reînnoirii imobilizărilor (aceasta poate fi simplă, de acelaşi nivel sau elevată, de un nivel ridicat). Indiferent de metoda de evaluare a amortizării, aceasta este o sursă a autofinanţării. Amortizarea este o componentă a capacităţii de autofinanţare brută. Amortizarea este o sursă proprie de constituire a fondului de dezvoltare (fondul de investiţii) alături de profit şi de alte surse. Elementele şi metodele de calcul ale amortizării Amortizarea este o funcţie de: durata de serviciu normată, valoarea de amortizat şi norma de amortizare. Durata de serviciu normată este o variabilă dependentă de o mulţime de factori. Ea este în funcţie de caracteristicile constructive, de condiţiile de exploatare ale mijlocului fix, de influenţa uzurii morale şi se exprimă în ani, iar pentru clădiri şi construcţii speciale ale minelor saline şi altele durata este limitată de durata rezervelor. Valoarea de amortizat poate fi definită diferit după cum ne referim la amortizarea prestabilită sau amortizarea efectivă. În cazul amortizării planificate valoarea de amortizat este valoarea medie anuală, iar în cazul amortizării efective valoarea de amortizat este valoarea de înregistrare a mijlocului fix existent în funcţiune, respectiv valoarea de intrare. Valoarea de intrare este: valoarea rămasă actualizată aferentă fiecărui mijloc fix care a fost reevaluat în conformitate cu hotărâri ale Guvernului; preţul de achiziţie pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros; costul de producţie pentru mijloacele fixe construite sau produse de unitatea patrimonială; valoarea actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, estimată la înscrierea lor în activ pe baza propunerilor făcute de specialişti şi cu aprobarea Adunării generale a acţionarilor la societăţile comerciale, respectiv a Consiliilor de administraţie la regiile autonome sau instituţii publice, ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici identice sau similare; valoarea de aport, acceptată de părţi pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform statutelor sau contractelor, determinată prin expertiză. Valoarea de amortizat este dependentă de preţul de cumpărare sau de deviz, de cheltuielile ce se fac cu transportul şi montarea, până la punerea în funcţiune. Norma de amortizare sau cota de amortizare se exprimă, de regulă procentual şi este în funcţie de mărimea duratei de serviciu normată exprimată în ani. Pentru unele ramuri ale industriei, în special cele extractive, norma de amortizare se calculează ca o rată între valoarea de amortizat şi rezerva exploatabilă. Revenind la norma procentuală, aceasta se determină prin relaţia Na% = (1 / Dn) × 100, unde Na% este norma anuală procentuală şi Dn este durata normată de utilizare. În cazul ramurilor extractive cota de amortizare se dă în lei pe 1000 de tone rezervă exploatabilă pentru mijloacele fixe a căror durată de folosinţă este în funcţie de durata de exploatare a zăcămintelor şi se calculează din cinci în cinci ani la mine, cariere precum şi la cheltuielile de investiţii pentru descopertă şi din zece în zece ani la saline. Recalcularea se face şi anual în cazul în care intervin schimbări de minim 10% în volumul rezervelor exploatabile. a = (VR / R) × 1000, unde a este amortizarea în lei / 1000 tone produs, VR este valoarea rămasă de amortizat şi R este rezerva exploatabilă la începutul fiecărui exerciţiu financiar în tone. Amortizarea imobilizărilor este obligatorie chiar în cazul fie a insuficienţei, fie a lipsei beneficiului. Absenţa amortismentelor constituie un element de delict în prezentarea conturilor anuale, care conduce la prezentarea unei imagini nefidele a întreprinderii; nu se respectă principiul imaginii fidele. În economia întreprinderilor franceze, potrivit Planului contabil general există două categorii de amortismente: amortismente pentru depreciere, care reprezintă o diminuare de activ (respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor; amortismente derogatorii, care reprezintă fracţia de amortizare ce nu corespunde obiectului normal al amortismentelor pentru depreciere (date de amortizarea economică), adică mărimea cotei-părţi din amortismentele practicate pentru a beneficia de avantaje fiscale, fiind considerate ca o creştere de pasiv şi o creştere de cheltuieli excepţionale. Amortismentul pentru depreciere este privit ca un proces de corectare a evaluării activelor, ca un proces de repartizare a costurilor, ca tehnică de înnoire a imobilizărilor prin afectarea beneficiului în vederea reconstituirii capitalului. Întreprinderea îşi elaborează un plan de amortizare atât pentru imobilizările necorporale cât şi pentru cele corporale. Acesta cuprinde toate imobilizările în momentul punerii în serviciu a acestora (a punerii în funcţiune). Ratele sau duratele de amortizare pentru depreciere sunt fixate (în Franţa) de şeful întreprinderii în conformitate cu experienţa şi uzanţele industriei şi comerţului. La noi duratele sunt prevăzute în Catalogul duratelor normate de serviciu şi care sunt cele acceptate de administraţia fiscală, pentru contribuabilii mici. În Franţa administraţia fiscală propune rate diferenţiate pe feluri de imobilizări: clădiri comerciale, 2-5%; clădiri industriale, 5%; maşini, 10-15%; utilaje, 10-20%; micul inventar (obiecte de inventar), 100%; mobilier, 10%. Cadrul legislativ prezent în continuare este perisabil, dar este interesant de urmărit din punct de vedere al unghiurilor perene din care este surprinsă amortizarea. În România amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale (în care se include mijloacele fixe) este reglementată de Legea nr. 15 / 24 martie 1994, de Hotărârea de Guvern nr. 266 / 10 iunie 1994 pentru aprobarea clasificării şi a duratelor normale de funcţionare a mijloacelor fixe, Ordinul nr. 746 / 9 iunie 1994 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15 / 1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 15 / 1994. De reţinut că, amortizarea este tratată nu numai economic prin legislaţia amintită, ci şi financiar prin Ordonanţa de Guvern nr. 70 / 19 august 1994 privind impozitul pe profit şi prin Hotărârea de Guvern nr. 974 / 29 decembrie 1994 pentru aprobarea instrucţiunilor privind Metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit. Amortizarea este tratată fiscal pentru contribuabilii mari prin gruparea mijloacelor fixe amortizabile în 6 grupe cu cote de amortizare pentru fiecare grupă: de la 1 an la 4 ani inclusiv, 40%; de la peste 4 ani la 8 ani inclusiv, 17%; de la peste 8 ani la 12 ani inclusiv, 10%; de la peste 12 ani la 20 ani inclusiv, 7%; de la peste 20 ani la 30 ani inclusiv, 4,5%; peste 30 ani, 2%. În grupa a patra se include şi mijloacele fixe a căror durată de funcţionare nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor legale. Amortizarea ca se include în costuri se obţine prin aplicarea indicelui de includere în funcţie de gradul de utilizare a mijloacelor fixe. Deprecierea este diminuarea valorii activelor fixe din cauza folosirii sau trecerii timpului. În prima accepţiune cuvântul depreciere este folosit pentru a exprima pierderea valorii. Evaluarea, aprecierea viitoare a deprecierii poate fi arareori făcută cu acurateţe matematică. Demodarea, inadecvarea, superfluiditatea sunt dificultăţi în prognozarea, în prevederea mărimii uzurii. Există mai multe metode de amortizare, însă metoda utilizată trebuie să dea o evaluare acceptabilă, satisfăcătoare a deprecierii. Din punct de vedere fiscal amortizarea trebuie să fie calculată fie liniar, fie prin aplicarea dispoziţiilor specifice fiscale referitoare la regimul de amortizare (degresivă, excepţională), iar în anumite cazuri soluţii specifice, particulare admise de politica fiscală (amortizarea fiscală). Metoda amortizării liniare Constă în stabilirea unor cote fixe anuale ce se includ în cheltuieli calculate proporţional cu durata de viaţă utilă a bunului durabil. Norma de amortizare este egală cu 100 / durată. Data începerii amortizării este data punerii în funcţiune (în serviciu) a bunului. Dacă intrarea în funcţiune diferă 1 ianuarie atunci prima anuitate va fi redusă cu decalajul de la începutul exerciţiului până la data punerii în funcţiune. Prorata temporis se calculează în zile dar poate fi calculată şi în luni, când regula de amortizare o specifică. De exemplu, amortizarea se va calcula sau încetează să se calculeze începând cu luna următoare punerii sau scoaterii în / din funcţiune a bunului. Pentru un utilaj achiziţionat la 20 aprilie la o valoare de 10 000 000 lei, cu o durată de serviciu de 4 ani şi o valoare reziduală de 800 000 lei, amortizarea fiecărui exerciţiu, folosind prorata temporis în zile, va fi: exerciţiul 1: 10 000 000 × 25 / 100 × 250 / 360 = 1 736 111 exerciţiul 2: 10 000 000 × 25 / 100 = 2 500 000 exerciţiul 3: 10 000 000 × 25 / 100 = 2 500 000 exerciţiul 4: 10 000 000 × 25 / 100 = 2 500 000 exerciţiul 5: 10 000 000 × 25 / 100 × 110 / 360 = 763 889 Dacă folosim prorata în funcţie de luni vom avea: exerciţiul 1: 10 000 000 × 25 / 100 × 8 / 12 = 1 666 667 exerciţiul 2: 10 000 000 × 25 / 100 = 2 500 000 exerciţiul 3: 10 000 000 × 25 / 100 = 2 500 000 exerciţiul 4: 10 000 000 × 25 / 100 = 2 500 000 exerciţiul 5: 10 000 000 × 25 / 100 × 4 / 12 = 833 334 Fiscal, amortizarea liniară reprezintă normalitatea dacă nu sunt alte reglementări specifice. Cadrul legislativ prevede un tratament diferit privind amortizarea deductibilă fiscal. Metoda liniei drepte Presupune calculul uzurii prin mijlocirea schimbărilor periodice egale, în funcţie de viaţa mijlocului fix (durata de serviciu), luând sau nu în calcul valoarea reziduală. Pentru utilajul respectiv: amortizarea anuală = (10 000 000 – 800 000) / 4 = 2 300 000, iar amortizarea lunară = (10 000 000 – 800 000) / (4 × 12) = 191 667. Această metodă este cea mai folosită (România, Canada, Statele Unite, unde este extinsă adoptarea metodei). Metoda este folosită în legătură cu magazii concesionate, închiriate. Când metoda este folosită în legătură cu instalaţii şi utilaje este uneori contestată deoarece costul anual de întreţinere al maşinilor apare la prima vedere a fi uniform, dar necorespunzător realităţii, deoarece costul reparaţiilor şi întreţinerilor tinde să crească pe măsura îmbătrânirii maşinilor, făcând ca totalul costurilor să crească spre ultimii ani de viaţă a mijlocului fix. Metoda amortizării variabile Este în funcţie de utilizarea bunului durabil exprimată prin numărul de kilometri parcurşi, cantitatea extrasă, numărul de ore de funcţionare lucrativă. Dacă amortismentele rezultate sunt inferioare anuităţilor după metoda liniară sau cea fiscală este necesar să se completeze amortizarea cu un amortisment derogatoriu pentru a nu pierde facilităţile ce se oferă pe plan fiscal. Dacă utilajul are 10000 ore de funcţionare, distribuite câte 2500 pe fiecare an, amortizarea anuală = (10 000 000 / 10 000) × 2500 = 2 500 000. Metoda oră-producţie Ia în calcul rata fixă orară, calculată prin împărţirea valorii activului fix la numărul de ore de funcţionare pe durata de viaţă. Amortizarea anuală = [(10 000 000 – 800 000) / 10 000] × 2500 = 2 300 000. Metoda calcului degresiv Metoda constă în aplicarea unei rate constante la o valoare degresivă, adică la valoarea rămasă de amortizat, adică diferenţa dintre valoarea precedentă şi anuitatea curentă. Rata sau norma de amortizare se obţine prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul dintre următorii coeficienţi degresivi: 1,5 pentru o durată normată de utilizare între 2 şi 5 ani; 2,0 pentru o durată normată de utilizare între 5 şi 10 ani; 2,5 pentru o durată normată de utilizare mai mare de 10 ani. Amortizarea anuală degresivă continuă până în anul de funcţionare în care amortizarea rezultată este egală sau mai mică decât amortizarea calculată după metoda liniară pentru valoarea rămasă de recuperat. Din acel an, amortizarea anuală este egală cu câtul împărţirii valorii rămase la numărul anilor rămaşi până la expirarea duratei de utilizare. Pentru utilajul dat cota de amortizare = (100 / 4) × 1,5 = 37,5%. Amortizarea fiecărui exerciţiu va fi: exerciţiul 1: 10 000 000 × 37,5 / 100 = 3 750 000 exerciţiul 2: (10 000 000 – 3 750 000) × 37,5 / 100 = 2 343 750 exerciţiul 3: 3 906 250 / 2 = 1 953 125 exerciţiul 4: 3 906 250 / 2 = 1 953 125 Determinarea contabilă a amortizării poate lua în calcul sau nu influenţa uzurii morale care acţionează asupra mijloacelor fixe şi care reflectă această uzură în calculul amortizării anuale. Varianta care nu ia în calcul uzura morală respectă regulile enunţate anterior. În cazul care metoda degresivă ia în considerare şi influenţa uzurii morale în calculul amortizării anuale, amortizarea valorii de intrare a mijloacelor fixe se realizează într-o perioadă de timp mai mică decât mărimea duratei normate de utilizare. Diferenţa în ani reprezintă influenţa uzurii morale. Agenţii economici care utilizează această variantă a regimului de amortizare degresivă nu sunt obligaţi să scoată din funcţiune mijloacele fixe amortizate înainte de expirarea duratei normale de utilizare, prevăzută în Catalogul duratelor normale, însă nu vor mai calcula amortizarea anuală aferentă perioadei de timp care corespunde cu uzura morală. Scoaterea din funcţiune înainte de expirarea duratei normale de utilizare este permisă dacă mijloacele fixe au fost amortizate integral în momentul scoaterii. Pentru mijloacele fixe care au o durată normală de utilizare până la 5 ani inclusiv nu se calculează influenţa uzurii morale. Amortizarea medie anuală se determină în funcţie de numărul de ani de utilizare în regim degresiv şi numărul de ani de utilizare în regim liniar. În cazul luării în calcul a influenţei uzurii morale, pentru calculul duratei de utilizare în aceste condiţii, se determină mai întâi durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală, atât cea degresivă cât şi cea liniară. Durata de utilizare se determină în funcţie de utilizarea în regim liniar recalculată pe baza cotei medii anuale de amortizare degresivă prin scăderea acesteia din urmă din durata normală de utilizare. Pentru duratele normale de utilizare cuprinse între 2 şi 5 ani nu se calculează uzura morală. Durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală pentru aceste durate, este egală cu durata normală de funcţionare. Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratelor de amortizare cu regim de amortizare degresivă şi regim de amortizare liniară în sensul reducerii primei durate şi majorării celei de-a doua ca număr de ani. Durata de utilizare cu regim de amortizare degresivă în varianta luării în calcul a uzurii morale va fi mai mică decât în varianta amortizării degresive fără luarea în calcul a uzurii morale, iar durata de utilizare cu amortizare liniară va fi mai mare în varianta cu luarea în calcul a uzurii decât în varianta cu luarea în calcul a uzurii morale. Indiferent de varianta de calcul a amortizării, includerea amortizării în costurile (cheltuielile) de exploatare a amortizării anuale se face în corelaţie cu gradul de utilizare a mijloacelor fixe de bază. Diferenţele de amortizare rezultate se evidenţiază în cheltuielile excepţionale ale agenţilor economici şi nu sunt deductibile fiscal (nu se iau în calculul determinării profitului impozabil anual). Metoda amortizării accelerate Constă în calculul amortizării în primul an de funcţionare ca 50% din valoarea de intrare, iar pentru exerciţiile următoare cota anuală se determină după metoda liniară în funcţie de anii de utilizare rămaşi. Amortizarea accelerată se aprobă de către Ministerul de Finanţe la propunerea Adunării generale a acţionarilor la societăţile comerciale, respectiv a Consiliului de administraţie la regiile autonome. În cazul în care valoarea de intrare a mijloacelor fixe nu este recuperată integral, iar mijloacele fixe au fost scoase din funcţiune înaintea atingerii duratei normale de utilizare, diferenţa se va acoperi pe seama sumelor rezultate în urma valorificării şi pe seama cheltuielilor de exploatare, dar nefiind deductibilă fiscal. Când amortizarea nu este echivalentă cu valoarea de intrare, iar durata normală de utilizare expirată (aceasta ca urmare a unui grad de utilizare redus), diferenţa de recuperat se include în cheltuielile de exploatare dar fără a se lua în calculul profitului impozabil. Durata de recuperare şi anuităţile de recuperare a diferenţei de amortizare se stabilesc de către Adunarea generală a acţionarilor la societăţile comerciale sau Consiliul de administraţie la regiile autonome, fără a depăşi 5 ani. Pentru utilajul dat amortizarea fiecărui exerciţiu va fi: exerciţiul 1: 10 000 000 × 50 / 100 = 5 000 000 exerciţiul 2: 5 000 000 × 33,33 / 100 = 1 666 667 exerciţiul 3: 5 000 000 × 33,33 / 100 = 1 666 667 exerciţiul 4: 5 000 000 × 33,33 / 100 = 1 666 666 Metoda Softy Constă în determinarea unei rate anuale fie descrescătoare fie crescătoare care se aplică la o valoare constantă de amortizat dând amortizarea anuală. Varianta descrescătoare a ratelor se obţin din raportarea numărului de ordine al anului pe scara duratei de viaţă la suma cifrelor anilor. Pentru utilajul dat amortizarea fiecărui exerciţiu va fi: exerciţiul 1: 10 000 000 × 4 / 10 = 4 000 000 exerciţiul 2: 10 000 000 × 3 / 10 = 3 000 000 exerciţiul 3: 10 000 000 × 2 / 10 = 2 000 000 exerciţiul 4: 10 000 000 × 1 / 10 = 1 000 000 sistemul anuităţilor poate fi utilizat de contabilitate, dar întreprinderea suportă consecinţele fiscale generate de diferenţa dintre amortizarea admisă de reglementările fiscale şi cea a anuităţilor regresive. Amortismentele derogatorii sunt considerate, din punct de vedere fiscal (în Franţa), deductibile din beneficiul impozabil, nu numai cele calculate după normele contabilităţii. Fiscalitatea poate stimula operaţiile de investire prin amortismentele excepţionale, prin posibilitatea utilizării metodei degresive. Atunci când un avantaj fiscal acordat este subordonat contabilizării sale sub forma unui amortisment care nu corespunde uzurii, amortismentul derogatoriu care rezultă (ca un complement fiscal în raport cu deprecierea), face parte din categoria provizioanelor reglementate şi care se includ în capitalurile proprii. Există o demarcaţie netă între amortizarea contabilă ca element diminuator al activului şi suplimentul de amortizare practicat pentru a beneficia de avantaje fiscale, ca amortismente derogatorii şi care sunt elemente de pasiv. Metodele de determinare a amortizării sunt diferite, aplicarea uneia sau alteia depinde de analiza pragmatică a specificităţii uzurii, deprecierii mijloacelor fixe folosite de o întreprindere sau alta. Asupra metodelor de calcul al deprecierii, al uzurii şi pentru aceasta a stabilirii mărimii valorice a activelor fixe ce se includ în costuri să reţinem şi o altă clasificare a acestora: metoda reevaluării, metoda liniei drepte (prezentată mai sus), metoda balanţei dublului declin, metoda oră-producţie (prezentată mai sus), metoda unităţii de producţie, metoda rezervelor pentru reparaţii, metoda fondului investit şi metoda politicii de alocare. Metoda reevaluării Are în vedere schimbările perioadelor, fiecare fiind echivalentă cu dife