Referat Istoria Astronomiei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Astronomiei si de asemenea puteti face Download Referat Istoria astronomiei

Citeste fragmente din Referat Istoria Astronomiei

Evenimente importante din istoria astronomiei De obicei se afirmă că astronomia este una din cele mai vechi ştiinţe. Se mai menţionează că începuturile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care înflorea în Mesopotamia, cu circa 3 – 4 000 de ani î.e.n. Cercetări relativ recente consideră acest început al astronomiei în negura preistoriei, în perioada când omul de Cro Magnon, un veritabil “homo sapiens”, venea să înlocuiască omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 î.e.n., din care par să dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. În realitate credem că începuturile astronomiei sunt şi mai vechi, ele putându-se situa în momentul apariţiei poziţiei bipede la om, ceea ce i-a permis să vadă şi să observe CERUL. Date mai sigure, bazate pe înscrisuri, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, în special al civilizaţiei antice greceşti. Dacă am căuta să exemplificăm cu nume ilustre unele realizări ale astronomiei elenistice, nu putem să nu cităm pe unii din marii săi filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI î.e.n.) era considerat şi iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 – c.500 î.e.n.), care denumeşte cerul COSMOS şi declară că Pământul are formă sferică. Parmenide din Eleea (c.540 – 450) care, după Teophrast, ar fi susţinut şi el teoria sfericităţii Pământului, ar mai fi afirmat, după cum menţionează Plutarh, că “Luna mişcându-se în jurul Pământului iluminează nopţile cu o lumină împrumutată”. Viziuni şi concepţii aproape de realitate a susţinut şi Democrit din Abdera (460 - 360 î.e.n.), care nu numai că a preconizat existenţa atomilor, dar a şi interpretat corect aspectul albicios al Căii Lactee, prin prezenţa a nenumărate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat după circa 2 000 de ani prin primele observaţii telescopice ale lui Galilei. Timp de 2 000 de ani cunoştinţele despre Univers şi astrele ce-l populează s-au acumulat graţie activităţii neobosite ale unor savanţi ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss, Herschel şi alţii până în prezent. Aristah din Samos (310 – 230 î.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos şi de la el s-a păstrat o singură lucrare, Despre dimensiunile şi distanţele Soarelui şi Lunii unde încearcă să determine distanţele până la Lună şi Soare. În ceea ce priveşte concepţia cosmologică a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pământ a unei mişcări combinate. Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 î.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichităţii greceşti. El ajunge la o foarte exactă apreciere a lungimii anului, considerându-l ca având 365 zile şi un sfert fără 1/300 dintr-o zi. El apreciază foarte exact şi durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute şi 2,5 secunde (valoarea acceptată azi se termină cu 2,8 secunde). O altă contribuţie a lui Hiparh este alcătuirea unui catalog de stele, conţinând peste 850 obiecte. În acest catalog el împarte stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de strălucire, clasificare care, cu unele perfecţionări, s-a păstrat până azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit înainte numai de babilonieni, după care cercul se împarte în 360º, fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut având la rândul său 60’’. Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). În afara dezvoltării sistemului geocentric care-i poartă numele şi a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epocă, Ptolemeu a mai avut şi alte contribuţii remarcabile: descoperă ecveţia Lunii şi calculează paralaxa Lunii cu destul de mare precizie. Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare în manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscută mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), în care Copernic îşi expune, într-o formă simplă, nematematizată, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoasă abia în anul 1835, după agitaţia făcută de Galilei cu descoperirile sale telescopice, când aproape toate confirmările în favoarea teoriei heliocentrice fuseseră obţinute. Tycho Brache (1546 – 1601). A determinat precesia echinocţiilor la 51’’ pe an, cu lichidarea definitivă a “trepidaţiei”. Tot el mai determină cu precizie înclinarea eclipticii la 23º31’ şi mişcarea anuală a perigeului Soarelui la 45’’ (în loc de 61’’). Catalogul său cu poziţiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de 1’. Galileo Galilei (1564 – 1642). După 1609, când Galilei îşi construieşte singur o serie de lunete, începe să observe cerul şi face câteva descoperiri de o importanţă capitală. În primul rând, observând Luna, descoperă munţii lunari şi formaţiunile caracteristice, asemănătoare craterelor vulcanice sau circurilor. Desenând o hartă a Lunii, destul de rudimentară, Galilei denumeşte zonele mai închise “mări”. Observând câmpurile stelare, el descoperă nenumărate stele noi: în Pleiade (Cloşca cu pui) vede 36 de stele, iar în Calea Lactee, o mulţime de stele. Observând planeta Jupiter, Galilei descoperă în câteve zile cei 4 sateliţi mai mari. Galilei mai observă petele solare şi le interpretează corect, determinând şi perioada de rotaţie a Soarelui. Principala operă astronomică a lui Galilei este Dialogo…, în care el compară cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic şi cel copernican, ceea ce atrage mânia clerului, care, prin intermediul inchiziţiei îi intentează un proces rămas celebru în urma căruia este silit să abjure. După această abjurare legenda spune că Galilei ar fi pronunţat celebra expresie “E pur si move !” (Şi totuşi se mişcă !). Johann Kepler (1571 – 1630). În anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia nova…, în care sunt enunţate primele două legi, din cele trei, cunoscute sub numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune că “planetele se mişcă pe orbite eliptice, având Soarele în unul din focare”; legea a II-a spune că “raza vectoare mătură arii egale în timpuri egale”. În anul 1619 publică Harmonices Mundi, în care apare şi legea a III-a: “pătratele perioadelor siderale de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari.”. Pentru cele trei legi de mişcare ale planetelor, Kepler a fost supranumit “legiuitorul cerului”. Cristian Huygens (1629 – 1695). Descoperă inelul lui Saturn, şi cel mai strălucitor satelit al lui Saturn - Titan. Isaac Newton (1642 – 1727). Newton construieşte primul telescop cu oglindă. În cartea a III-a a lucrării Philosophiae naturalis principia mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizează mişcarea Lunii, planetelor şi cometelor. Pe baza acestei lucrări fundamentale se va constitui o nouă ramură a astronomiei, mecanica cerească. Wiliam Herschel (1738 – 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a fost descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realizări în sistemul solar mai putem cita descoperirea a doi sateliţi ai lui Uranus, Titania şi Oberon, şi rotaţia sa anormală, descoperirea a doi sateliţi ai planetei Saturn, Mimas şi Enceladus, măsurarea perioadei de rotaţie a lui Saturn şi a inelelor sale, descoperirea variaţiilor sezoniere pe planeta Marte şi interpretarea benzilor de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El mai descoperă radiaţiile infraroşii, determină forma galaxiei noastre şi descoperă foarte multe stele duble, care se mişcă în jurul centrului de masă comun, ascultând de legea atracţiei universale. Urbain J. J. Le Verrier (1811 – 1877). Calculează locul unde se află planeta Neptun aceasta fiind descoperită în 1846 de Johann Gottfried Galle. Determină exact deplasarea periheliilor planetelor. Clyde William Tombaugh . Descoperă planeta Pluto(1930). 쥁