Referat Nivelul Dezvoltrii Comunicrii La Copiii Cu Abatere In Dezvoltarea Psihica

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Nivelul Dezvoltrii Comunicrii La Copiii Cu Abatere In Dezvoltarea Psihica si de asemenea puteti face Download Referat Nivelul dezvoltrii comunicrii la copiii cu abatere in dezvoltarea psihica

Citeste fragmente din Referat Nivelul Dezvoltrii Comunicrii La Copiii Cu Abatere In Dezvoltarea Psihica

Tema:Nivelul dezvoltării comunicării la copiii cu abatere în dezvoltarea pshică Cuprins: Introducere............................................................. ...........................................2 Capitolul I. Caracteristica generală a comunicării §1. Definirea conceptului de comunicare. ..................................................4 §2. Formele comunicării şi laturile procesului de comunicare....................5 §3. Etapele dezvoltării comunicării la copii...............................................6 § 4. Particularităţile comunicării la copii de diferită vîrstă.........................8 Capitolul II. Comunicarea la copiii cu abatere în dezvoltarea psihică. § 1. Depistarea timpurie şi cauzele principale ale dificultăţilor de comunicarea............................................................. .........12 § 2. Nivelul dezvoltării comunicării la copiii deficienţi mintal...................14 §3. Particularităţile comunicării la copii deficienţi de auz..........................16 § 4. Comunicarea în cazul unui copil cu autism..........................................18 § 5 Comunicarea in cazul difencienţilor de vedere......................................20 § 6 Comunicarea in surdocecitatea.......................................................... ....21 Capitolul III. Asistenţa psihopedagogica......................................................... .23 Concluzii............................................................... ...........................................25 Încheiere.............................................................. .............................................26 Bibliografie............................................................ ..........................................27 Introducere Comunicarea este esenţa vieţii, este ceea ce avem toţi în comun. Limbajul ne permite să ne exprimăm gîndurile, să ne dezvoltăm ideile şi crezurile, să ne împărtăşim sentimentele, să ne spunem părerea despre trecut şi să ne dezvăluim planurile pentru viitor. Comunicarea poate fi definită ca suma încercărilor noastre de a obţine informaţii din lumea care ne înconjoară şi de a o ordona după dorinţa noastră. Comunicarea umană este poate cea mai importantă modalitate a fiinţei de a exista. Nu este important modul în care comunică sau limbajul pe care îl folosesc oamenii, ci capacitatea lor de a comunica eficient. Procesul de comunicare prezintă o importanţă atît de mare încît condiţionează însăşi dezvoltarea societăţii ominieşti. Dacă vrem să eliminăm un conflict, dacă vrem să trăim într-o lume mai dreaptă, dacă vrem să avem prieteni, dacă vrem să oferim o floare, trebuie să comunicăm.(Nina Danii, 2006, pag. 4). Copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrineţea sunt principalele etape ale vieţii omului, fiecare dintre ele reprezintă anumite caracteristici ce se reflectă în unitatea dezvoltării multilaterale a personalităţii, manifestă în diferite acte de conduită şi toate aceste etape sunt legate de comunicare. Comunicare se dezvoltă cu ajutorul proceselor psihice ca: senzaţiile, percepţiile, reprezentările, memoria, gîndirea şi chiar atenţia şi o afectare cît de minusculă a acestor procese produc tulburări în comunicare. În societatea contemporană, comunicare a devenit o temă centrală de dezbatere. De la şeful de stat la cetăţeanul de rînd, toată lumea preîntîmpină dificultăţi în comunicare, întrebîndu-se cum poate fi facilitată în cadrul indivizilor şi a grupurilor de indivizi. Numeroşi ingineri, lingvişti, informaticieni sau psihologi toţi studiviază problema şi oferă model, instrumente de lucru şi sfaturi. Pe scurt, comunicarea este un vast şi pasionant cîmp de reflecţie, de studii şi realizări. Cum spunea Svetlana Craia “ Comunicarea este un mecanism esenţial în dezvoltarea relaţilor umane. Acest mecanism implică o “ interacţiunea „ şi poate utiliza vorbire, un limbaj şi o serie de simboluri „. ( Dicţionar de comunicare, 2001, pag. 31 ). Numai înţelegînd exact natura şi virtuţiile comunicării, devenim coştienţi de măsura în care depindem de ea. Autiştii, deficienţii de auz, toţi cei cu abatere în dezvoltarea psihică întîmpină greutăţi în comunicarea şi cei conştienţi că au tulburări de limbaj sau de natură psihică, se închid în sine, se izolează şi se reţin în cazul cînd sunt încluşi într-o comunicare cu cei fără probleme de acest gen. În rezultat obiectivul lucrării de faţă este de a ne face cunoştinţă cu particularităţiile dezvoltării comunicării la copii normali şi la cei cu abatere în dezvoltarea psihică, cu acest termen de comunicare în general şi cu posibilităţile de asistenţă psihopedagogică acordată pentru a dezvolta comunicare. În capitolul I al acestei lucrări voi vorbi despre definiţia comunicării şi despre particularităţile comunicării la copiii cu dezvoltarea psihică normală, ca mai apoi in capitolul II să menţionez despre comunicarea la cei cu abatere în dezvoltarea psihică. În capitolul III, voi propune din perspectiva psihopedagogica , metode de corecţie şi de dezvoltare a comunicării pentru persoanele ce au nevoie de asistenţă . Astfel concepută, lucrarea ne oferă informaţii în baza tuturor celor pentru care comunicarea reprezintă un factor major în egală măsură un instrument indispensabil. Capitolul I Caracteristica generală a comunicării §1.Definirea conceptului de comunicare. Comunicarea – este transmiterea de informaţii, e o necesitate psiho-socială de bază a omului. Prin comunicare înţelegem legătura reciprocă dintre oameni în procesul căreia apare contactul psihic, care se manifestă în schimbul de informaţii, influenţă reciprocă, emoţii, inteligentă. Astfel spus, comunicarea înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anume lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge scopul. În acest sens, a comunica înseamnă a tăcea, a aştepta reacţia, răspunsul celui căruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunţa că exişti şi chiar de a-i spune ce vrei. O altă definiţie, puţin diferită de cea de mai sus, ne-o relatează Nober Sillamy:’’ Comunicarea este în primul rînd o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori’’ (Dicţionar de psihologie, 1996, pag. 75). Daniel Bougnoux, profesor la Universitatea Grenoblea III-Stendhal, apelînd la concepte-cheie preluate din semiotică şi din pragmatică crede că ’’a comunica, înseamnă înainte de toate, a avea în comun’’. Pe cînd unul din dicţionarele de psihologie ne redă’’două mari tipuri de definiţii ale comunicării. Prima vede comunicarea ca fiind un proces prin care A trimite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia. Cea de-a doua vede comunicarea drept negocierea şi schimbul de semnificaţie, proces în care mesajele, persoanele determinate cultural şi ’’realitatea’’ interacţionează astfel încît să ajute înţelesul să fie produs, iar înţelegerea să apară’’.(Tim O’Sullivan, 2001, pag.74). Cei mai mulţi analişti consideră că omul comunică pentru a informa, a impresiona, a provoca o reacţie, a ne face înţeleşi, a ne exprima puncte de vedere ş.a. O altă definiţie ar fi, cea dată de cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam: ’’În concepţia noastră pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediu unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte’’.(J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G. W.Noomen.,1998,pag.27.). În general oamenii comunică avînd anumite scopuri şi precum oamenii sunt diferiţi întîlnim şi definiţii diferite, însă sensul rămîne acelaş. §2. Formele comunicării şi laturile procesului de comunicare. În literatura de specialitate distingem o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Un inventar util întîlnim în analiza care o interprinde Luminiţa Iacob ( Cucoş, 1998, pag. 225.), care enumera şase criterii. Astfel după criteriul partenerilor, întîlnim o comunicare intrapersonală, o comunicare interpersonală, una în grup mic şi, a patra, una publica; după statutul interlocuitorilor, deosebim comunicare verticală şi comunicare orizontală; după codul folosit, există comunicare verbală, paraverbală, nonverbală şi mixtă;după finalitatea actului comunicativ, o comunicarea accidentală, una subiectivă şi o a treia, instumentală; după capacitatea autoreglării, deosebim comunicarea lateralizată / unidirecţională de cea nelateralizată, iar după natura conţinutului, putem catologa comunicarea ca fiind referenţială, operaţional-metodologică şi atitudinală. Comunicarea devine nu numai un atribut al omului, respectiv al sistemelor socio- umane, cum se susţinea în mod tradiţional, ci şi al sistemelor fizice şi biologice la nivelul cărora se realizează procese de reglare. Comunicarea se poate analiza şi evalua după trei indicatori:- promtitudine (rapiditatea emiterii şi transmiterii mesajului);- fidelitatea (corectitudinea transmiterii mesajului); - completitudinea (raportul dintre volumul informaţiei emise şi volumul informaţiei la destinatar). Latura cantitativă – exprimă constituire generală de inforrmaţie pe care procesul de comunicare dat o realizează pe durată desfăşurării lui. Latura cantitativă a procesului de comunicare nu se referă la conţinutul mesajului, ci la condiţia obiectivă necesară pentru ca mesajul să poarte o minimă cantitate de informaţie. Latura semantică – (de conţinut), care exprimă legătura dintre mesaj şi obiectul ori evenimentul despre care se informează, această se consideră realizată dacă în urmă recepţionării mesajului, destinătarul se înţelege în acelaşi mod ca şi emiţatorul. Latura pragmatică – care exprimă legatura mesajului cu stările de necesitatea ale destinătarului, dacă pe baza mesajului recepţionat destinătarul reuşeşte să rezolve o sarcină specifică de reglare, comunicarea îşi atinge scopul, în caz contrar, ea devine inutilă. §3. Etapele dezvoltării comunicării la copii. Toţi copiii trec prin etape în timp ce învaţă să comunice. În continuare sunt etapele dezvoltarii comunicarii, valabile pentru copii. EXPRIMAREA NEVOILOR. Acesta este cel mai de bază mod de comunicare. Exprimarea nevoilor implică o indicare cît de cît a nevoii, fără a îndrepta în mod de a comunica o varietate de nevoii de defirite. De exemplu, in copil plinge cind ii e foame dar şi cind ii e somn. EXPRIMAREA NEVOILOR SPECIFICE. Această e de obicei comunicarea motorie, care poate include intinderea după obiecte luarea unei persoanei la un obiect, aducere unui obiect la o persoană, sau punerea mînii unei persoanei pe un obiect. In etapă această, copilul are o idee specifică despre nevoia lui, şi incearcă să comunice această nevoie. Totuşi intenţiele copilului pot să nu fie intodeaună clare pentru adult. Dacă copilul are dificultăţi in trecerea de la etapă exprimării nevoilor generale la etapa exprimării nevoilor specifice, il poti ajuta prin crearea unui situaţii in care poate practica comunicarea despre obiecte sau nevoi specifice. Chear şi cind copilul nu e capabil să comunice cu suces trebue să-i demonstrezi cum să comunice şi să-i dai copilului cea ce doreşte. FOLOSIREA GESTURILOR: Gesturile includ aratarea uitatul inainte şi inapoi după un obiect sau o persoană, redicarea umerilor şi alte gesturi comune, copiii adesea arată cu degitul pentu a-şi arata interesul faţa de ceva sau dau din umeri pentru a comunica că nu ştiu ceva. PARTICIPARE ATENTIEI: Unul din aspectile gesturilor este folosirea participarii atenţiei. Participare atenţiei este abilitatea de a fi atent la cineva in timp ci amindoi sunt atenţi la acelaşi obiect. De exemplu a arata spre un obiect de interes este participare a atentii. Un mod de a – I ajuta pe copii să-şi dezvolte participarea atenţiei este de a face acest mod de comunicare mai concret. De exemplu toţi atinge obiectul către care araţi, in loc doar să arăţi catre el, de la destanţe. In sfirşit poţi crea situaţii in care ceva ne aşteptat să se intimple. Ai nevoie de ceva creativitate pentu a realiza astă, dar tu iţ cunoşti copilul cel mai bine şi ai pozitia cea mai bună pentru al realiză. De exemplu, dacă copilului ii plac bumbanele M&M şi urăşte cerealile te poţi preface teai scos ce realele din cutie şi că de acolo cit bumbanele M&M. Dacă ai o jucarie cu telecomande poţi activa jocărie cind copilul nu se aşteaptă. Incă o dată, crearea unor astfel de situaţii iţi dă oportunitatea de a practica participarea atenţiei, in loc să aştepţi ca aceste circunitanţe se apară in mod natural. SEMNELE: adesia părinţii intreabă dacă limbajul semnilor este un mod eficient de a comunica vizual. Semnele sunt vizuale, dar sunt în jeneral un mod de comunicarea foarte abstract, ca şi cuvintele. De exemplu, există unsemn pentru prăjitură, dar nu există nimic clar la semn care să–i arate copilului ce îseamnă. De asemenea,semnele îi cer copilului să se gîndească la două idei în acelaşi timp. Dacă copilul doreşte oprăjitură, el trebuie să–şi reamintească că vrea o prăjitură, şi în acelaşi timp să–şi reamentească semnul corect. Oferindul-i un obiect sau o imagine, copilul nu mai trebuie să se gîndească de cît să-ţi dea ţie indiciul vizual. Imaginea sau obiectul îi vor reaminti copilului dece comunică, deoarece semnele sunt abstracte, ele nu pot avea aşa de mult sens ca obiectele sau imaginele. Ulitima etapă de bază a comunicării este FOLOSIREA CUVINTILOR. Bine inţeles că are loc un intreg proces de dezvoltare a limbajului de la folosirea unor singură cuvinte pînă la folosirea propoziţilor, pe măsură ce copilul incepe să-şi dezvolte limbajul,trebuie să creem un mediu care să după la un limbaj reuşit. § 4. Particularităţile comunicării la copii de diferită vîrstă. Comunicarea emoţională cu adultul. La a patra- a cincia lună de viaţă comunicarea cu omul matur capătă un caracter selectiv. Pruncul începe a diferinţia omul matur cunoscut de cel străin. Comunicarea pruncului cu adultul poartă un caracter situativ – personal. Forma comunicării in perioada dată este o statornicire a contactelor emoţionale ale copilului cu alţi oamenii. În cadrul lor se manifestă aprecierea generalizată a participanţilor la procesul de comunicare, care se exprima eficient prin intermediul mijloacelor emoţional-mimice. Comunicarea nemijlocit-emoţională cu omul matur este felul dominant al activităţii la vîrsta prunciei. În condiţiile educaţiei corecte a copilului, comunicarea nemijlocită cedează locul comunicării intermidiate de obiecte, jucării, care se transformă treptat întro activitatea comună a adultului copilul. Activitatea comună constă atît în faptul că pruncul se adresează către adult în procesul îndeplinirii acţiunilor, cît şi în conducerea, derejarea de către adult a acţiunilor pruncului. Copilul în activitatea comună însuşeşte acţiunile îndeplinite de către omul matur. Aceste acţiuni formează baza pentru dezvoltarea psihic. În cadrul acesturi proces se manifestă o legitate de bază a dezvoltării psihice care constă în faptul că dezvoltarea psihică este de educaţia,de instruirea copilului. Deci, interacţiunea copilului cu realitatea înconjurătoare poartă un caracter social. După părerea lui L. Vigotski, anume contradicţia dintre caracterul social maximal al pruncului şi posibilităţile de comunicare constituie bază dezvoltării copilului de la naştere pînă la un an (Ig. Racu, Iu. Racu, 2007, pag. 133.). Dezvoltarea comunicării în copilăria precoce. O importanţă deosebită în dezvoltarea limbazului îi revine procesului de comunicare a copilului cu omul matur în cadrul activităţii cu obiectele. Însuşiria activităţii cu obiectele necesită schimbarea, modificarea formei vechi de comunicare cu omul matur. Formele neverbale de comunicare cu adultul sunt nesfăcătoare pentru îsuşie activităţii cu obiectele. Interesul copilului faţă de obiecte, fenumenele din jur îl fac să apeleze permanent la omul matur. În perioada copilăriei fragede începe însuşirea structurii gramaticale a limbii materne. La început copii folosesc propoziţii ce conţin un singur cuvînt. De obicei , propoziţiile la această vîrstă sunt o simplă reuniune de cuvinte cu o forme neschimbătoare. Spre sfîrşitul anului al doilea de viaţă copii însuşesc structura gramaticală a propoziţii. La sfîrşitului perioade copilăriei fragete în vocabular copiilor se întelnesc aproape toate părţiile de vorbire, copii trec la propoziţii compuse. Comunicarea in perioada preşcolară. În cadrul felului dominant de activitate copilul preşcolar se înclude în relaţii de contact mai larvi cu oamenii maturi, şi in deosebi, cu seminii săi. Interacţiunea intensă cu alţi oameni cere de la copil însuşirea pe deplin a mijloacelor de comunicare,în special a vorbirii active. În copilăria preşcolară se dezvoltă şi funcţiile limbajului,care se dezvoltă în preşcolaritate, este funcţia de comunicare. Această funcţie este caracteristică şi pentru copilăria precoce,însă comunicarea poartă un caracter situativ. Are loc trecerea dreptată de la caracterul situativ la limbajul contecstual, prin internetiul căreia copilul descrie deverse situaţii, întîmplări. La preşcolarul superior începe dezvoltarea limbajului explicativ. Dezvoltarea acestei funcţii cere de la copil un nevel mai înalt de dezvoltare psihică, în cele din urmă fiind un stimulent puternic pentru această dezvoltare. Dezvoltarea comunicării în vîrsta şcolar. În cursul mici şcolarităţi se dezvoltă atît limbajul oral cît şi cel scris. În ce priveşte limbajul oral, una din laturile lui importante este conduită de ascultare. Cuprilejul rezolvării problemelor de aretmeică sau al exerciţiilor gramaticale, desenînd sau privind un tablou, şcolarul mic invaţă treptat să asculte explicaţiile învăţătorului şi să meargă pe urmele întrumărilor şi raţionamentelor sale. Dezvoltarea comunicării se face şi în contextul altor activităţi şcolari: de muncă, desen, cultură fizică, istorie, observarea naturii-cu prilejul căroră copilul face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul. Copii se obişnuesc ca, prin limbaj, să-şi planifice activitatea, să exprimă acţiunele ce le au de făcut, ordinea în care vor lucra. Toate acestea vor înfluinţa nu numai asupra perfecţionării conduită vearbale, ci şi asupra dezvoltării intelectuale, contribuind la formarea capacităţii micilor şcolari de a raţiona, de a argumenta şi demonstra. La vîrsta şcolari mică pot apărea şi unele erori de pronunţie şi scriere, uneori uşoare, care pot fi înlăturate cu timpul prin munca depredare- învăţare; altele mai complicate, capătînd aspectul de tulburări care afectează profund conduită verbală a copilului. Printre acestea sunt de menţionat dislalia, bîlbîiala, disgrafia, dislexia. Procesul de comunicare la preadolescenţi. La preadolescenţi în procesele de comunicare pe primulplan trece complexul caletăţilor morale, care îi face pe ei mai mult sau mai puţin popular. La vîrsta preadolescenţa apar cerinţe deosebite faţă de relaţiile de prietenie-sînceritate şi înţelegere receprocă, sensibilitate, compătimire, şi priceperea de a păstra secretele. Comunicarea în cadrul căreea fiecare îi dezvăluie celuilalt ceea ce e mai important şi mai tainic, lumea sa interioară,îi îmbogăţeşte pe ambii, permite a înţelege nai bine ceea ce se întîmplă în propriul suflet. (Ig. Racu, Iu. Racu, 2007, pag. 229.). Odată cu vîrsta tot mai importantă devine “ afinitatea sufletească”-comunitatea vieţii interioare, înţălegerea reciprocă, coincidenţa valorilor, năzuinţelor personale, opiinilor în diferite probleme. Statornicirea unei astfel de prietenie favorizată de discuterea diferitelor probleme de viaţă şi dispute-adesevori îndelungate foarte emoţionate. Comunicarea la adolescenţi. Comunicarea dintre prieteni este foarte intimă şi sinceră. Dar şi în această sferă se manifestă contradiţiile dintre prieteni, specifice vîrstei. Psihologul francez R. Zazzo afirma că această vîrstă este în acelaşi timp şi ceea mai sinceră, şi cea mai nesinceră. Prietenii îşi destăinuiesc unu altuia cele mai sacri porniri, dar deoarece fiecare din ei se înţelege pe sine înca destul de confuz, aceste măturisiri au de multe ori un caracter de fantasmă. Capitolul II Comunicarea la copiii cu abatere în dezvoltarea psihică. Sindromul de întîrziere în apariţia, organizarea şi dezvoltarea limbajului, sinonim cu „întîrzierea ideopatică în vorbire” este definit de C. Păunescu (1984, pag. 9.) „ ca o întîziere în apariţia şi dezvoltarea vorbirii copilului, care, pînă la vîrsta de 9 ani, foloseşte un număr redus de cuvinte, aproape totdeauna alterate ca pronunţie şi nu formează încă propoziţii simple deşi auzuleste foarte bun, organele fonoarticulatorii sunt normale, iar dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vîrstei cronologice. Copilul face progrese rapide şi, în cele mai multe cazuri, dispar tulburările sau diferenţile de comunicare. După unii autori şi non-achiziţia vorbirii pînă la 5-6 ani este considerată ca o întîrtziere şi nedezvoltare a vorbirii. Întîrzierea în apriţia şi dezvoltarea vorbirii nu este o tulburare de limbaj, ci mai mult este o expresie a unui ritm proprium de maturitate. ( Const. Păunescu, Ionel Muşu, 1997, pag. 105) § 1. Depistarea timpurie şi cauzele principale ale dificultăţilor de comunicarea. Este foarte important ca copiii cu dificultăţi de comunicarea să fie depistaţi şi să fie recuperaţi cît mai devreme posibil, înainte de împlinirea virste de cinci ani. Trebuie să observăm dacă copilul: Nu reacţionează la voce sau sunete pînă la vîrsta de 6-8 săptămîni Nu manifestă interes faţă de oameni şi obiecte pînă la vîrsta de 3-4 luni Nu gîngureşte pînă la vîrsta de zece luni Nu utilizează în vorbire propoziţi simple pînă la vîrsta de trei ani Nu vorbeşte distinct pînă la vîrsta de patru ani Nu formează propoziţii compuse pînă la vîrsta de cinci ani Nu participă la conversaţiile adulţilor pînă la vîrsta de şase ani ( Danii Nina, 2006, pag. 18). Cauzele principale ale dificultăţiilor de comunicare la copii sunt: Dereglările auzului- dacă copiii nu aud bine, le va fi foarte greu să vorbească. Aceasta se întîmplă din cauza că omul învaţă a vorbi auzint cum vorbesc semenii din jurul său şi ascultîndu-se cum vorbeşte el însuşi ( deglările auzului sunt consecinţa leziunii centrului auditiv situat în creer sau a urechilor ). Handicapuri mintale- aceşti copii învaţă şi înţeleg ceea ce se petrece în jur foarte încet. Acestor copii le este foarte dificil să-şi formeze abilităţile necesare comunicării ( sunt afectate centrele învăţării înţălegerii comportamentului ). Paraliza cerebrală- copii cu aceasta deficianţa nu sunt în stare să coordoneze muşchii corpuluisău ei întîmpină deficultăţi la efectuarea oricăror mişcarii. Aici se includ şi mişcările necesare pentru reproducerea sunetelor vorbiriişi pentru comunicare (deoarece este lezat centru din creier care controlează şi coordonează mişcările musculare). Deficienţe multiple- aceşti copii posedă multiple deficienţe şi capacitatea lor de a învaţa şi percepe lumea din jurul lor este serios afectată de această situaţie. Aceşti copii, de obicei, îşi formează numai abilităţiile cele mai elementare de comunicare (sunt afectate centrul: văzului, înţelegerii, învăţerii, de coordonare şi control almuşchilor, comportamentului, auzului). Dificultăţii specifice ce ţin de vorbire –aceşti copii nu au nici unul din handicapurile enumerate mai sus, dar au totuşi dificultăţi ce ţin de pronunţie. Deseori motivele unor dificulţăţi de comunicare ale copiilor nu se cunosc, dar în majoritatea cazurilor pot fi provocate de afecţiunile laringelui, buzelor, limbii şi palatului, structurii cavităţii bucale. § 2. Nivelul dezvoltării comunicării la copiii deficienţi mintal. Limbajul este definit ca “ sistem de activitate de comunicare cu ajutorul limbii (P. Popescu-Neveanu), în timp ce vorbirea este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în cadrul procesului complex al limbajului. În legătură stănsă cu nedezvoltarea formelor superioare ale activităţii este nedezvoltarea vorbirii, ca una din cele mai tinere şi specifice funcţii ale omului. Semnele nedezvoltării vorbirii ocupă un loc mare în simptomatica generală a oligofreniei. Nedezvoltarea vorbirii se manifestă în primul rînd prin intărzieria etapelor de dezvoltarea. Gradul nedezvoltării vorbirii la copiii deficienţi mintal, corespunde gravităţii defectului intelectual. La copilul debil mintal primul cuvănt apare în medie la vîrsta de 2 ani pe cînd la copilul normal la 1 an; Utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului normal la 1,7 ani, pe cînd la debilul mintal la 3 ani; S-a constatat că vîrsta medie de apariţie a vorbiri normarilor apare la 15,7 luni (extremele variind între 12 şi 15, 16 luni). În vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele, numărul de verbe este mai mic decît la normali. “Cu cît partea de vorbire este mai lipsită de suport concret, cu atît utilizarea ei este mai sporadică. Din această cauză. Frecvenţa predominată a substantivului faţă de celelalte părţi ale vorbirii se menţine mai mult timp decăt la copiii normali” ( M. Roşca, pag. 116-117). Se întîmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor, eptetelor şi metaforelor. Dezvoltarea vorbirii active suferă mai mult, decît a celei pasive. După o durată lungă de timp copii încep să înţeleagă vorbirea adresată, realizînd instucţiunile, dar nu vorbesc. Tempoul dezvoltării vorbirii întîrzie din cauza activismului redus al copilului, neajunsul interesului faţă de ce-l încojoară şi faţă de comunicare.   ¨ $ 葞ݎ摧揕‚ 葞৘摧揕‚ 摧揕‚   ž 葞ٔ摧揕‚ 葞֠摧揕‚ᜀsociale cît mai variate, blochează iniţierea şi cultivarea unor relaţii interpersonale de calitate, menţionîndu-i pe copiii cu dificienţă mintală într-o perpetuă stare de izolare. La dificienţile de comuninicare se adaugă cele de conduită. Curiozitatea scăzută şi referenşialul comun extrem de limitat micşorează pînă la dispariţie interesul pentru intercunoaştere atît la debilul mintal, cît şi la normal. Analizînd tipologia distanţilor psihologice în comunicare. E.Verza(1990, pag. 7) observă că ’’distanţa psihologică se diminuează pîna la ştergerea ei totală în condiţiile cînd comunicarea se desfăşoară între handicapaţi şi este dependentă de gravitatea deficienţei, ear dacă la comunicare participă alături de handicapaţi şi subiecţi normali, distanţă psihologică se amplifică pentru aceştea din urmă şi rămîne relativ neconştientizată de primii’’. Studiind dezvoltarea comunicării la copii cu dificienţă mintală, D. V. Popovici (2000, pag.85), remarcă inportanţa educării şi corectării linbajului la această categorie de subiecţi, deoarece ’’antrenînd limbajul, mai ales sub aspect semantic, în strînsă legătură cu gîndirea, contribuind în final, la realizarea unor progrese în sfera personalităţii, realizînd o mai bună adaptare a acestor indivizi la mediul de existenţă’’. Imbecilii spre deosebire de idioţi ajung să însuşească sistemul simbolic al limbajului în vederea comunicării. Vorbirea lor este însă imperfectă. Sub raportul pronunţiei prezintă numeroase defecte de articulaţie, iar inteligibilitatea este redusă. Vocabularul este restîns la cuvinte uzuale. Structura gramaticală a limbii nu este însuşită şi datorită acestui fapt vorbirea lor este deseori agramaticală. Cu greu însuşesc citit-scrisul, iar atunci cînd totuşi reuşesc deprinderea este mecanică, se bazează pe unele mecanisme de globalizare şi este parţială. Copilul imbecil posedă abilitate de a lega cuvîntul cu un anumit grup de obiecte după o situaţie concretă, dar cuvîntul nu-i serveşte la o generalizare. Idioţii nu însuşesc limbajul, deşi ei pot scoate o serie de sunete chiar şi silabe. Limbajul lipseşte ca instrument de comunicare, fiind remarcate totuşi o anumite exlamaţii ori fragmente de cuvinte fără valoare. Vorbirea adresată ei o cunosc numai prin intonaţie. La formele profunde a defectului intelectual deseori este imposibilă diferenţierea sindroamelor de nedezvoltare a vorbirii de simptoamele de nedezvoltare psihică totală. Idioţii fiind fără limbaj, scot sunete nearticulate, ţipete, uneori ecolalie în comunicare cu cei din jur. Înţelegerea vorbirii acestora e încă la etata de dezvoltare cînd nu are însemnătate cuvîntul, dar intonaţia, mimica, gesticulaţia cu care a fost spus acest cuvînt. La ei nu există legătură între cuvînt, obiecte şi fenomene. La unii oligofreni se observă tulburări de comunicare de tipul alaliei motore şi senzoriale, dizartriei. Cel mai frecvent la formele atipice, cînd în patogenia oligofreniei pe lîngă semnele nedezvoltării totale sunt şi imperfecţiuni locale a sistemelor verbale. Semnele nedezvoltării comunicării se constată şi prin defectele de pronunţie. Uneori nejunsurile fonetice sunt condiţionate de defectele anatomice ale aparatului fonoarticulator sau cu nedezvoltarea generală a motricităţii, cu impmesajul insuşi, deoarece permite comutarea atenţiei de pe proces, pe semnificaţie. Ne explicăm astfel de ce persoanele surde preferă limbajul mimicul-gestual in locul celui verbal atunci cind comunică intre ele. In surdocecitate comunicare se poate desfăşura in forme de variante. mesajul insuşi, deoarece permite comutarea atenţiei de pe proces, pe semnificaţie. Ne explicăm astfel de ce persoanele surde preferă limbajul mimicul-gestual in locul celui verbal atunci cind comunică intre ele. In surdocecitate comunicare se poate desfăşura in forme de variante. erfecţiunea funcţiei motore a aparatului articulator. Defectele de pronunţie crează impedimente la însuşirea de către copil a analizei sonore a cuvîntului, apoi la posedarea deprinderilor de citit – scris. Deci, comunicarea la copii oligofreni, se dezvoltă în general cu întîrziere, sub toate aspectele sale. §3. Particularităţile comunicării la copii deficienţi de auz. Pentru a expune specificul vieţii psihice la surdul nedemutizat, vom mai adăuga o completare referitoare la viaţa afectivă. Aceasta, fiind tributară unui sistem de gîndire şi unui sistem de comunicare, se socializează lent şi cu dificultate, nivelul său raţional (sentimentele) fiind mai greu de atins şi de stabilizat. Imaturitatea afectivă este parte a tabloului simptomatologic al preşcolarului surd, provenit din familie de auzitori, dar, spre deosebire de cazul debilităţii mintale, ea este recuperabilă, în contextul unui demers educativ şi recuperator adecvat. Frustrarea generată de dificultatea şi carenţele în înţelegerea şi performerea comunicării conduce la izbucniri emoţionale pasagere, ceea ce întăreşte impresia de imaturitate. Mai mult, contrarierea manierei favorite de comunicare (mimico – gesticulaţie) poateda naştere unor stări emoţionale negative ce nu fac decît să amplifice izolarea relaţională şi culturală a surdului nedemutizat. Pe de altă parte, atunci cînd există un anturaj cunoscător al limbajului mimico – gestual şi, mai cu seamă, tolerant faţă de opiniile, interesele şi trebuinţele de comunicare şi interacţiune ale copilului surd, afectivitatea acestuia se dezvoltă echilibrat, în ton cu dezvoltarea intelectuală şi cea morală. Într-un studiu recent dedicat relaţiei dintre comunicare şi personalitate la deficientul de auz, M. Popa (2001) constata că subiecţii cu pierderi auditive mai mici aveau o imagine de sine centrată pe Eul psihologic precum şi o capacitate proiectivă mai mare existînd perspectiva constituirii Eului social; cei cu pierderi auditive mari manifestau, din contra, slabe posibilităţi de proiecţie a persoanei, ei centrîndu-se pe aspecte situaţionale cu potenţial de progres modest. “Efectul coroborat al deficienţei de auz accentuate şi al limbajului mimico-gestual influenţează negativ structurarea imaginii de sine, sub aspectul eului fizic , cît şi a celui psihic, conduce spre o inerţie şie lipsia de perspectivă în armonizarea propriului eu faţă de ceilalţî printr-o slabă reprezintare a eului social” Autoarea avansa şi o serie de propuneri vizînd 1) selecţionarea mai atentă a eleviilor repartizaţi la şcolile pentru hipoacuzic şi surzi; 2)adaptarea metodelor de comunicare ( verbală şi mimico-gestuală ) în raport cu nivelul pierderilor auditive şi cu potenţialul comunicaţional primaral copilor,şi 3)utilizarea concomitentă a celor două forme de limbaj în vederea facilitării accesului la informaţii şi dezvoltării unei personalităţi echilibrate. Ceracterul ideografic al gesturilor determină o proliferare a numărului lor, ceea generează deficultăţi în memorare şi reactolizare. Fă cănd o cumpăraţie între avantajile comunicării prin vorbire ori prin mimico-gesticulaţie, I. Tucker şi C. Powell (1991, pag. 61 ) conchideau că “ rezultatul net pare să arate că procentul de exprimare al înţelesului lingvistic este aproximativ acelaşi cu cel al limbajului vorbit, astfel încît, în practică, timpul de transfer al aceleiaşi cantităţi de informaţie este sensibil egal ) § 4. Comunicarea în cazul unui copil cu autism. Creatorul termenului de autism În literatura de specialitate distingem o mare varietate de forme ale comunicării E. Bleuler, îl defineşte ca pe o „ detaşare de la realitatea însoţită de o predominarea a vieţii interioarea”. Autism ( de la grecescul “autos”-însuşi sau eul propriu ) după E. Bleuler acest sindrom constînd în concentrarea totală asupra propriei lumi lăuntrice, mod de gîndire ne critic centrat pe subiectivitatea şi rupt de realitate, dominată de fantezie şi reverii. Subiectul refuză contactul cu persoanele şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa lăuntrică în care îşi satisface dorinţele în plan imaginativ. Toţi copiii, cu sau fără autism, progresează printro serie de nivele de dezvoltare, pe măsura ce stăpînesc noi abilităţi. Acest llucru serveşte 2 scopuri. Mai întîi sunt descrise etapele dezvoltării observate în gîndirea nonverbală, comunicare, imitaţie şi joacă. Mulţi părinţi audescoperit că e util să se familiarize cu aceste etape, ca un mod de a idetifica nivelul corent de dezvoltare al copilului lor şi ca un ajutori în a şi planifica ţeluri viitoare. Activtăţi mostra au fost de asemenea încluse ca exeple de texnici de tehnici de învăţare care pot fi adaptate la aceste nivele diferite de dezvoltare. Cele mai multe dintre aceste etape de dezvoltare sunt comune şi la copii autişti şi la cei cu dezvoltare normală. Totuşi actevităţiile de invăţare descrise aici sunt specific adaptate la stilurile de învăţare ale copiilor autişti. Copii cu autism demonstrează de obicei un patern neregulat de dezvoltare, cu abilităţile nunverbale ca fiind în mod tipic oforţă. Învăţarea activităţilor are mai mult succes cînd acestea sunt adaptate nivelului curient de dezvoltare alt copilului. Cu privire la punctul de pornirea al fiecărui copil, toţi copiii îşi vor forma mai multe abilităţi şi vor trece prin fiecare etapă de dezvoltare fiecare etape fiecare în ritmul lui. Următoarele activităţi se doresc a fi exemple de activităţi care promovează dezvoltare fiecare etape. Deşi sunt incluse şi sugeste mai complicate, etapele de dezvoltare descrise aici sunt destul de relevante pentru invătarea timpurie deşi pot fi de mare ajutor parinţilor cu copii mici. Aceste sugestii sunt departe de a fi cuprinzătoare şi a trebui adaptate in aşa fel incît să folosească toată forţa şi tot interesul fiecărui copil de parte. Simptomele princepale intîlnite in cazul autismului: dificultăţi de limbaj şi comunicare ; dificienţe perceptuale şi relaţionale; turburălile acţionale şi comportamentale; disfuncţionalităţile proceselor, insuşirilor şi funcţiilor psihice. Dificultăţile de limbaj şi comunicare se manifestă de timpuriu prin lipsa unor relaţii adecvate in vorbire şi prin slabă interes manifestat in ateziţia limbajului. Unul din fenomenele care atrag atenţia este acela că autiştii nu răspund la comenzele verbale şi pot prezenta o reacţie intîrziată la apelul numelui lor. Vorbirea se insuşeşte cu o intîrziere mare, faţă de normal, şi o pronunţie defectuată mai in toate inprejurările. Deşi in jurul virstei de 5 ani, autiştii pot repeta unele cuvinte, unele semne sunete şi silabe, fenomenul ecolalic este evident dind impresia unui ecou, mai cu seamă prin repetarea sfirşitului de cuvint sau de propoziţii. După insuşirea relativă a limbajului autiştii au tendinţa de a scimba ordinea sunetelor in cuvint de a folosi cuvinte de legatură şi de a substetui un cuvint cu altul apropriat ca semnificaţie sau utilizare. Vocobularul sărac şi frecventele turburări de voice determină o vorbire economicoasă, lipsită de intonaţie şi flexibilitate dezagreabilă. Comunicare autistului este ingreunată şi de prezenţă turbulărilor in planul recepţiei vorbirii şi de folosire unii degsticulaţii relativ simplificate. Comunicarea non-verbală este şi deficitară. Sunt prezente şi defecultăţi in planul formulărilor verbale, ele devin stereotipe repetitive. La autişti vorbirea spontană este mai bine dezvoltată li este insoţită de folosire mai intensă a limbajului non- verbal (gesturi, mimică, pantonimică) şi de o inţelegerea aproximativă a comunicării.Sunt autiştii care rămin muţi toată viaţă dacă nu iau parte la programe speciale de educaţie. Cind autizmul se manifestă intr-o forma mai puţin evidentă in copilarie mică, dar debutează, pregnand (clar), in jurul virstei de 10 ani, are loc un regres in plan verbal şi se ajunge in instălare treptată a refuzului de a comunica cu cei din jur. Copiii cu autizm au mai multe şanse să comunice cu sucsess in medii care sunt construite pentru a incuraja şi susţinea eforturile lor. Pentru a un copil sa iniţieze o comunicare eficientă, trebui indeplinite 2 condiţii: Copilul trebue să aibă in motiv ca sa comunice (DE CE).Acest lucru e incurajat prin folosire de materiale (activităţi) motivatoare şi prin crearea de situaţii in care el trebue sa comunice pentru a face sa se intimple ceva. Copilul trebue să aibă un mejloc de comunicare (CUM). Copilul trebue invaţat comunicare comportamentală de care are nevoie şi suporturile vizuale de care are nevoie, astfel incît comunicare să fie valabilă. § 5 Comunicarea in cazul difencienţilor de vedere Spre deosibire de dificienţii de auz, cei de văz sunt capabili să –şi insuşească vorbirea şi să-şi dezvolte o gindire emoţional verbală de un inalt nivel opereaţional. De alt fel incă din perioada anticităţii incţelepciunea era considerată drept atribut al orbirei inrucipind detaşarea obiectivă de superficialitatea şi eferemitatea imaginii şi desciderea reflectivă către universul interior. Gindirea şi limbajul se fundamentează pe datele experienţei senzoreale, rafinate sub forma de reprezentări, dar şi pe baza input- unui verbal, elaborat social. Din pacate decalajul concret şi abstract, dintre iconic şi verbal dintre direct şi mediat nu poate fi unplut cu simple cuvinte. Noţiuni, judecăţi şi raţionaminte corecte sub raportul generalizărilor verbale pot fi formale din punct de vedere al sprejinirii lor pe componentele concrete. Unii elevi nevăzători pot apărea corect cu noţiuni despre obiecte şi fenomene, pot generaliza şi abstractiza la niveluri superioare, dar cind li se cere să descrie conţinutul concret al generalizărilor şi abstractizărilor, exprimate, ei fie că nu cunosc acest conţinut, fie că –l exprimă greşit sau cu lacune esenţiale. § 6 Comunicarea in surdocecitatea. Probabil că cel mai devastător efect al deficienţei multisenzoriale se produce in sfera limbajului şi a comunicării, de unde radiază consicinţe negative secundare către toate funcţiele şi procese psihice pină in planul suprastructurat al personalităţii. Comunicare inseamnă, inainte de toate, vehiculare de semnificaţii, cea ce presupune selecţia, codare transmiterea şi decodare. Aceste semnificaţii se organizează şi se ierarhizează in funcţia de mai mulţi factori printre care cei mai inportanţi sunt valoare informaţionlă, uşurinţea in emitirea şi in transmiterea, contextul comunicaţional, fondul referenţial comun al celor implicaţi. Astel, deşi cuvintele deţin un rol principal in comunicare există şi situaţii in care ungest sau o acţiune sunt mai elocvente. Pe de altă parte, influenţă in comunicare este aproape la fel de importantă ca şi mesajul insuşi, deoarece permite comutarea atenţiei de pe proces, pe semnificaţie. Ne explicăm astfel de ce persoanele surde preferă limbajul mimicul-gestual in locul celui verbal atunci cind comunică intre ele. In surdocecitate comunicare se poate desfăşura in forme de variante. Acţional. Mişcări ci o anumită semnificaţie sau care oferă soluţia la o problemă practică – cum ar fi depildă, in binarea unor piese de puzzle, incheierea ka basturi etc. Acţional-indicativ. Mişcări cu rol de atenţinare. „ Scopoul indicaţielor specifice este de a ii semnala copilului un set de acţiuni care vor urma in aşa fel inît el să înceapă să anticipeze evinimentele” . Mimico-gestual Grimase şi gesturi şi exprimă stării emoţionale, trebuinţe, opinii, sau care derijează atenţie către un om, obiect sau fenomen; care se referă atit la setuaţie prezenţă cît şi la o experienţă trecută; Prin semnale (signing). Gesturi atirficiale extrem de concise, apropiate de semnile limbei dar care au sens doar in contextul comunicaţional. „ Combinaţia dintre necesitatea de manipulare şi problemele vizuale specifice face inposibilă recunoaştere către un copil DMS [deficient mulţi- senzoreal, n.n. ] a multor detalii difiniţe care se regasesc in limbajele convenţional prin semne. Pentru a rezolva această problemă trebuie făcute adăptări ale semnelor convenţionale. […] Numărul şi tipul de ‘semne mari‘ necesare vor varia la fiecare copil DMS in funcţie de grasdul de vedere reziduală a acestuia” . Sistemele Makaton sau Blissymbolic pot fi utilizate in comunicare, doar necesită o anumită perioadă de invăţare, sub indrumarea unor specialişrii atestaţiei. Dactil La copiii cu resturi vizuale bune, dactimele pot fi utilizate in menieră folosită in activitatea cu suzii. La celalţi cu deficienţă auditiv- vizuală severă, trebue utilizat sistemul dectil adaptat „scrierii” in palma. La fel cum in educarea copiilor deficienţi auditiv există o controversă prevind utilitatea. Limbajul mimico-gestual, opiniile specialiştilor in sudocecitate sunt impărţite atunci cind dăctimele sunt inlocuite de gesturile palmare. Unii adulţi cu surdocecitate se bazează pe „ dactilografierea palmană”, alţii preferă gesturile palmare; cei mai mulţi , ca şi neauzitorii de altfel se folosesc de ambele, in funcţie de necisităţile comunicării. Verbal-oral. Însuşirea vorbirii este posibilă la copiii cu auz rezidual bun, chear dacă elementele prozotice sunt carenţate sau lipsesc. Verbal –scris în sistem Braille Reorezintă soluţie optimă pentru învăţarea scris-cititul la copii cu deficienţă audetiv – vizuală severă. Capitolul III Asistenţa psihopedagogica. Toţi copiii cu abatere în dezvoltarea normală, chiar avînd probleme în comunicare au nevoie de ajutorul psihopedagogului sau al logopedului pentru ai dezvolta cît de cît abilitatea de a comunica. În următoarele rînduri sunt prezentate formele de asistenţă care pot fi aplicate de către psihopedagog pentru a ajuta aceşti copii să comunice. Alois Gherguţ ( 2005 , pag. 143 – 144) propune formele de comunicare întîlnite în procesul educaţional al copiilor cu deficienţe de auz: Comunicarea verbală-orală şi scrisă: are la bază un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale; labiolectura – suport important în înţelegere Comunicarea mimico- gestuală – este cea mai la îndemînă formă de comunicare, de multe ori folosită într-o manieră stereotipică şi de auzitori; Comunicarea cu ajutorul dactilemelor – are la bază un sistem de semne manuale care în locuesc literele din limbajul verbal şi respectă anumite reguli gramaticale, în ceea ce preveşte topica formulării mesajului; Comunicarea bilingvă- presupune combinarea între: comunicarea verbală + comunicarea mimico-gestuală; comunicarea verbală + comunicarea cu dactileme; 5) Comunicarea totală – folosirea tuturor tipurilor de comunicare în ideea de a se completa reciproc şi de a ajuta la corecta înţălegere a mesajului. Pentru copii cu autism a înţelege comunicarea , este la fel de greu ca şi a învăţa să-ţi exprimi nevoile. Copilul va înţelege gesturile simple, cum ar fi ţinerea unui obiect, înainte de a înţelege arătatu-l cu degetul sau cuvintele. Copilul va avea de asemenea nevoie de simboluri vizuale, cum ar fi obiectele sau imaginile, pentru a-l ajuta să înteleagă cuvintele. În continuare cîteva consideraţii pentru a învăţa să-i înţelegi pe alţii. 1. Nu presupune ca el înţelege cuvinte doar pentru că