Referat Este Literatura Comunicare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Este Literatura Comunicare si de asemenea puteti face Download Referat Este literatura comunicare

Citeste fragmente din Referat Este Literatura Comunicare

Este literatura comunicare? Iată o întrebare pe care e normal să ne-o punem, dacă ţinem seama de cele două înţelesuri esenţiale ale comunicării: a comunica ceva şi a comunica cu cineva. Mulţi cercetători consideră că scriitorul doar se exprimă, şi nu(se) comunică; că în cazul comunicării conţinuturilor sufleteşti imaginare, termenul de comunicare devine foarte aproximativ şi doar metaforic. Informaţia reală ar fi altceva. Se spune, aşadar, că o bună parte dintre scriitori nici nu-şi propun să comunice cu cititorii, ceea ce îi interesează este pur simplu să-şi exprime sentimentele şi trăirile în opere. Pe de altă parte, criticul Mihail Ralea afirmă contrariul: “Oricît se susţine într-o estetică ideală că artistul creează pentru el însuşi fiindcă are ceva de spus, în realitate el scrie pentru o societate dată, adică pentru un anumit public.” Chiar dacă se admite că literatura este o comunicare, ea rămîne a fi una mai puţin obişnuită. Textul literar, prin structura sa, se deosebeşte de simpla informaţie. El permite transmiterea unui ansamblu de “informaţii” cu neputinţă de comunicat prin mijloacele limbajului comun. În opinia poetului Robert Frost, poezia este mijlocul prin care oameniilor li se vorbeşte despre lucruri pe care ei le cunosc, dar nu au cuvinte să le numească. Există, prin urmare, şi o comunicare artistică- transmitere a mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de artă. Comunicarea artistică/literară este posibilă numai dacă opera de artă/literară poate fi decodată de receptor, dacă are o structură creată pe baza ansamblului experienţei artistice şi sociale, comune atît creatorului, cît şi receptorului. Din antichitate pînă în prezent se încearcă definirea specificului literar, stabilirea unor criterii precise de disociere a literaturii de “ nonliteratură” sau “pseudoliteratură”. Estetica clasicistă a propus conceptul de belles lettres (“scrierii frumoase”), care deosebeşte literatura de celelalte manifestări verbale scrise prin calitatea limbajului folosit, adică prin scrisul “frumos”, “onorat”, “calofil” cu artificii retorice improprii exprimării obişnuite. Literatura, aşadar, a fost şi mai este considerată artă a cvuvîntului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Roman Jakobson introduce noţiunea de literaritate (literaturnost). Într-o definiţie din 1921 el spune: “Obiectul ştinţei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-o operă dată o operă literară”. Jakobson e de părere că literaritatea nu trebuie căutată în subiectul/tema/motivele unui text,ci în stilul/structura acestuia. Cu alte cuvinte, textul artistic se diferenţiază de celelalte tipuri de texte nu atît prin ce decrie, dar cum descrie. În opinia lui Jakobson,comunicarea verbală se transformă în una literară atunci cînd ea conţine un limbaj figurat (conotativ). Limbajul figurat îi arată destinatarului că el se află în faţa unui fenomen lingvistic care se evidenţiază pentru propria valoare. Mesajul se auto-oglindeşte, atrăgînd-i atenţia receptorului căse află în faţă unei comunicări neobişnuite. Literaritatea apare, asfel, ca o abatere da la norma vorbirii obişnuite, abatere ce declanşează în cititor efecte emoţionale, estetice. Teoria lui Jakobs nu poate fi însă acceptată astăzi. În primul rînd, literaritatea nu mai poate fi confundată cu limbajul figurat/conotaţia. Poezia actuală utilizează deseori un limbaj tranzitiv, lipsit de figuri, apropiat de cel al prozei. Arta cuvîntului înseamnă pentru unii capacitatea de a oferi cît mai multe idei în cît mai puţine cuvinte, ceea ce nu presupune neapărat existenţa limbajului figurat. În al doilea rînd,definiţia literaturii ca limbaj figurat nu se potriveşte nici prozei. Or, pe noi ne interesează un criteriu comun tuturor textelor literare. În al treilea rînd, metaforele, metonimiile şi alte figuri de stil pot fi întîlnite şi în limbajul uzual. Şi, în sfîrşit literaritatea nu poate fi definită o dată pentru totdeauna şi fară a se ţine seama de preferinţele publicului. Principiile, convenţiile care acordă sau nu calitatea de literaritate a unui text se modifică o dată cu trecerea timpului: “Ceea ce e fapt literar pentru o epocă, va fi un fenomen lingvistic de viaţă socială pentru alta. În Evul Mediu conceptul de literatură se confundă cu cel de literatură sacră. Criteriul de apriciere era moral şi nu estetic. Astăzi, pentru noi şi textele profane sînt literatură” (Iurii Tînianov). Pe de altă parte, fiecare dintre noi judecă textele în funcţie de nişte norme cunoscute din şcoală, din experienţe lecturii, din sursele critice, astfel încît unii cercetători ajung să susţină că literatura este ceea ce fiecare cititor crede că este literatură. Mai mulţi teoreticieni consideră că literaritatea constă în insolitare (ostranenie), procedeul introdus şi comentat de Victor Şklovski în felul următor: “Dacă examinăm legile generale ale percepţiei observăm că acţiunile, odată devenite obişnuite, se transformă în automatisme. Astfel, toate deprinderile noastre se refugiază în sfera incoştientului şi automatismului; cei care-şi pot aminti senzaţia pe care au avut-o cînd au ţinut pentru prima oară condeiul în mînă sau cînd au vorbit pentru proma oară într-o limbă străină şi care pot compara această senzaţie cu cea pa care o încearcă în momentul în care fac acelaşi lucru pentru a mia oară, vor fi de acord cu noi... Aşa trece viaţa, prefăcîndu-se în nimic. Automatizarea înghite lucrurile, hainele, nevasta şi teama de război. Pentru a reda senzaţia vieţii, pentru a simţi lucrurile, pentru a face ca piatra să fie piatră, există ceea ce se numeşte artă. Scopul artei este de a produce o senzaţie a lucrului, senzaţia care trebuie să fie o vedere, şi nu doar o recunoaştere. Procedeul artistic este un procedeu al insolitării lucrurilor, un procedeu care face ca forma să devină mai complicat,care sporeşte deficultatea şi durata percepţiei, fiindcă procesul percepţiei în artă are un scop în sine şi trebuie prelungit... Obiectele percepute de mai multe ori încep a fi percepute prin recunoaştere: ştim că obiectul se găseşte înaintea noastră, dar nu-l mai vedem. De aceea nu putem să spunem nimic despre el. În artă, eliberarean obiectului de automatismul perceptiv se stabileşte prin diferite mijloace... Procedeul insolitării la Tolstoi constă în aceea ca el nu denumeşte obiectul cu numele său, ci îl descrie, ca şi cum l-ar vedea pentru prima oară, redă fiecare întîmplare, ca şi cum s-a petrece pentru prima dată; iar în descrierea obiectului nu foloseşte numerele date în general părţilora acestuia, ci apelează la denumirile părţilor corespunzătoare ale altor obiecte. Să luăm un exemplu. În articolui E ruşine, Tolstoi insolitează astfel noţiunea de biciuire: “... oameni acre au încălcat legea sînt despuiaţi, trîntiţi la pămînt şi bătuţi cu nuielele peste funs”, iar cîteva rînduri mai jos: “biciuiţi peste feţele goale”. Fragmentul este însoţit de o remarcă: “Şi pentru ce să recurgi tocmai la acest mijloc prostesc şi barbar de a pricinui durerea, şi nu la un altu: de plină, să fie înţepaţi cu ace în urmă sau într-o altă parte a corpului, să li se strîngă mîinile sau picioarele într-o menghină... “Biciuirea obişnuită este insolitată atît prin descrierea sa, cît şi prin propunerea de a i se schimba forma, fără a-i schimba esenţa. Tolstoi a descris cu ajutorul acestui procedeu toate bătaliile din Război şi pace.” Se poate observa totuşi că Şklovski ne propune un procedeu propriu nu numai literaturii, ci şi altor arte şi chiar ziaristicii. În concluzie, orice definiţie a literarităţii este nesatisfăcătoare pentru că nu poate exprima cu exactitate specificul acesteia. “Dificultatea enormă a disocierii literar-neliterar nu constă în stabilirea unor categorii abstracte, ci în recunoaşterea realităţii lor în materia vie a literaturii. Este greu de trasat o linie de demarcaţie dintre literar şi neliterar” (Andrian Marino). Există o prejudecată care îşi are originile în opera lui Platon: literatura ar reprezenta doar nişte fantasme, o gratuitate fără relevanţă pentru cunoaştere, deoarece nu există decît într-un imperiu al neadevărului şi al umbrelor. Totuşi, fiind o formă de manifestare a spiritului uman creator, literatura implică şi un orizont al cunoaşterii. Există un domeniu al realităţii rezervat exclusiv cunoaşterii artistice (Ce cunoaştem din realitate prin intermediul operei), iar pe de altă parte,există şi o poziţie specială a artei în raport cu aceeaşi realitate, adică cum cunoaştem. Iliada,Odiseea, Cîntecul Nibelungilor, Mioriţa, dincolo de valoare literară indiscutabilă, înseamnă pentru omul modern şi o sursă autentică de cunoaştere a unor modele fundamentale de viziune asupra condiţiei umane. Trecutul poate fi cunoscut nu numai prin documente şi arhive, dar şi prin pictură, arhitectură,film şi literatură. Iar pentru că modaliatea noastră predilectă de reprezentare a cunoaşterii rămîne naraţiunea,se poate spune că noi cunoaştem trecutul prin naraţiuni. În acest sens nu există o mare deosebire între un scriitor şi un istoric, pentru că şi unul şi altul povestesc trecutul şi nu-l reproduc cu exactitate. 5ră de anticipaţie. Într-un stat dictatorial, în care libertatea indivizilor este îngrădită,mult adevăruri, care nu pot fi spuse descis, se pot strecura în literatură prin alegorie, parabolă, aluzie. Literatura, în acest caz, este una din puţinele surse de cunoaştere a stării reale a lucrurilor. T.S. Eliot consideră că funcţia de transmitere a cunoştinţelor era mai pronunţată în poezia antică decît în poezia contemporană: “Georgicele lui Vergiliu sînt poezie foarte frumoase şi conţin totodată cunoştinţe agricole foarte utile. Dar în zilele noastre pare imposibil să scrii un tratat modern despre agricultură care să aibă totodată valoare poetică” . Astăzi, constată Eliot, scopul de a transmite cunoştinţe îl are mai mult proza. Iar criticul francez Roland Barthes susţine că “scriitorul e o persoană a cărei menire e nu de a da răspunsuri, ciu de pune lumii întrebări”. Literatura este considerată o lume a ficţiunii, a invenţiei şi a imaginaţiei.R. Wellek şi A. Warren spun că “un personaj de roman se deosebeşte de o persoană din viaţa reală. El este făcut numai din propoziţii care îl descriu sau i-au fost puse în gură de către autor. El n-are trecut, n-are viitor şi uneori n-are nici o continuitate în viaţă”. Caracterul fictiv al lumii literaturii nu poate fi luat în discuţie fără referire la conceptul de mimesis (imitaţie). Pentru antici, arta este imitarea realităţii. După Platon, lucrările naturale sunt numai o imitaţie, o umbră a ideilor, iar arta, ca imitaţie a naturii, nu ar fi decît o imitaţie a imitaţiei, o umbră a undelor. Îtrucît arta, ca imitaţie, ar fi doar apanajul fantasmelor, care ţin de pasiuni şi de simţuri şi nu de raţiune, şi care întunecă spiritul, Platon exclude arta din Republica lui ideală. Pentru Aristotel, dimpotrivă, imitaţia este o virtute, iar poezia realizează o imitaţie care pătrunde mai adînc în esenţa realităţii decît istoria. “Datoria poetului, spune Aristotel, nu e să povestească lucruri întîmplate cu adevărat, ci lucruri putînd să se întîmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. “De aceea, poezia este menită să înfăţişeze universal, iar istoria particularul. Ce trebuie reţinut este că mimesisul nu este nici pe departe transcripţie mecanică, plată a realităţii. Arta nu poate reproduce cu exactitate realitatea chiar dacă îşi propune acest lucru. Mimesisul nu înseamnă o copie fotografică a naturii, ci o transfigurare artistică al cărei imbold este realitatea. Iată de ce şi romanele S. F. Ar putea fi considerate mimetice Prozatorul american Kurt Vonnegut spunea: “Primul meu roman a fost clasat la genul S.F., deşi eu scrisesem doar despre ceea ce văzusem în oraşul meu real”. Literatura fantastică/ S.F. este, bineînţeles, mai “îndepărtată” de realitate decît literatura realistă gen Rebreanu sau romanele istorice. Această “îndepărtare” este însă convenţională, pentru că prin temel care le abordează – ura, fidelitatea, gelozia, dragostea, destinul – literatura fantastică/S.F. se referă tot la lumea reală. Iar romanele realiste şi cele istorice, chiar dacă sunt mai “apropiate” de real, tot ficţiune rămîn. Literatura ca mimesis presupune implicit ficţiunea. Ceea ce declanşează însă ficţiunea este lumea înconjurătoare căreia scriitorul nu i se poate sustrage. Se poate vorbi chiar despre un “adevăr” al literaturii de tip mimetic, care, evident, nu trebuie confundat cu adevărul real. Iată o explicaţie pe care ne-o dă Eugene Ionesco: “Întîmplările pe care autorul ni le povesteşte sunt inventate şi tocmai de aceea autorul nu minte. A minţi înseamn a ascunde sau a încerca să substitui o realitate altei realităţi. Înseamnă a trişa, înseamnă a nega sau a afirma nişte lucruri cu un anumit scop., meschin ori generos din punct de vedere moral. Autorul nu înlocuieşte un lucru cu altul, cum face mincinosul, el face un lucru care e lucrul acesta. Tocmai de aceea adevărul îşi trage izvoarele din imaginar.” P Pe lîngă literatura ca mimesis (de ficţiune) există şi o litaratură numită de frontieră (poezia didactică, memoriile, jurnalele intime, de călătorie, de bord, reportajele) în care ficţiunea e discutabilă. Memoriile, de exemplu, conţin însemnări asupra evenimentelor petrecute în timpul vieţii autorului şi la care el a luat parte. Dar nici acest tp de literatură nu trebuie confundat cu realitatea din simplul motiv că subiectivitatea autorilor o denaturează pe aceasta din urmă. Lectura este contactul cititorului cu textul literar sau, aşa cum spune criticul Georges Poulet, cu un alt: “Cînd sunt absorbit de lectură, un eu secund pune stăpînire pe mine şi simte pentru mine”. Termenul de “lectură” nu se potriveşte însă formelor radiofonice şi televizate de difuzare a literaturii. În aceste cazuri e mai bine să folosim cuvîntul “receptarea”. Lectura şi receptarea sunt, aşadar, noţiuni sinonime şi însemnă contactul cu literatura. În opinia teoreticianului Paul Cornea, lectura şi receptarea sunt lucruri diferite. Lectura are a face cu “efectul produs” de text asupra destinatarului (de exemplu, X citeşte un roman sau nu-i place), iar receptarea esteo lectură activă şi vizează reacţia subiectului fără de text. La baza teoriei moderne a lecturii stă ideea că “fenomenul literar nu este numai textul, ci şi cititorul său şi ansamblul de reacţii posibile ale cititorului fără de text “(Michael Riffaterre) nu există text decît dacă există un act de “lectură” şi de “recepţie” a textului. Doar lectura instituie, realizează şi continuă textul. Sensul nu apare decît odată cu lectura, în raport cu cititorul. “Ce este o carte pe care n-o citeşti? Ceea ce nu este încă scris.” (Maurice Blanchot) A citi este o artă care depinde de experienţa şi cultura individului. Un cititor doct şi mai experimentat va găsi în text valenţe pe care un cititor obişnuit nu le va lua în seamnă. Iată un exemplu oferit de poetul american. T.S. Eliot: ” Într-o dramă de Shakespeare există diferite niveluri de semnificaţie. Pentru spectatorii cei mai simpli exstă tramă, pentru cei mai reflexivi există personajul şi conflictul său, pentru cei mai înclinaţi către literatură există cuvintele şi construcţia expressiei, penru cei mai sensibili din punct de vedere muzical există ritmul şi pentru spectatori de cea mai mare sensibilitate şi inteligenţă există un semnificat care se revelă în mod gradat. Ceea ce contează este că nimeni nu este deranjat de prezenţa a ceea ce nu înţelege, ci, după posibilităţile sale naturale, se opreşte la nivelul sau la nivelulurile preferate”. Există cazuri cînd textul este în mod conştient organizat de către autor în vederea exprimării, la niveluri structurale diferite, a unor mesaje diferite. E un fel de comunicare stratificată pe care Iuri Lotman o numeşte “semantică în mai multe trepte”, întrucît sensul se schimbă în funcţie de treapta la care se ridică lectura destinatarului. Exemplu ales de I.Lotman este vechiul Cuvînt al Legii şi al Graţiei al mitropolitului Ilarion. I.Lotman destinge nivelul de opoziţie libertate/sclavie; apoi, prin semnificatul noilor semne şi printr-o nouă lectură a vechilor autori, opoziţia creştinism/păgînism; după care ajunge la a treia treaptă la opoziţie nou/vechi, de care se leagă antiteza iertare/lege; şi , în sfîrşit, în contextul socio-politic al epocii,va opune viziunea culturală de la care lui Iaroslav celei din Bizanţ. Nu orice cititor, desigur, va reuşi să urce aceste trepte. I.Lotman reuşeşte pentru că este un cititor avizat (critic şi teoritician literar), adică un cititor care este el însuşi produsul unor variate lecturi ce îl fac mai competent decît cititorul obişnuit. Din dorinţa de a înţelege felul în care e construit textul se naşte interpretare-un proces prin care untext particular este demontat, perceput în funcţionalitatea sa ca totalitate, învestit cu sens şi apreciat ca realizare estetică interpretarea este o descifrare, o explicaţie post-factum a textului, care vine după lectură şi receptare. În timp ce “lectura” şi receptarea sunt manipulate de (dorinţă), vizează (plăcerea) şi sunt prevalente personale, interpretarea produce un comentariu ce vrea să fie creditat cu (autoritate) de lumea literară şi societate”(Paul Cornea). Cu alte cuvinte, citeşte pentru tine, dar interpretezi pentru alţii. În opinia scriitorului maghiar (Jonos Petöfi) există trei tipuri de interpretare: 1.Interpretarea descriptivă (Ce conţine un text dat şi în ce formă?); 2.Interpretarea explicativă (De ce un text dat conţine exact ceea ce conţine?); 3.Interpretarea evaluativă(Ce tip de valoare trebuie atribuit textului?).Cu cît cititorul este mai experimentat şi mai cultivat,cu atît şi interpretareasa trebuie luată mai în serios. Noţiunea de metaliteratură este una recentă şi vrea să cuprindă toate tipurile de dicurs care au drept referinţă literatura însăşi. Pe de o parte, ae se înglobează textele literare care utilizează cîteva procedee: 1.Intertextualiatea 2.Parodia 3.Citatul şi motoul 4.Autoreferenţialitatea Metaliteratura este reflecţia asupra literaturii sau/şi rezultatul acestei reflecţii. Critica literară presupune comentatrea,interpretarea şi aprecierea Operelor literare. Principala sarcină a Criticii ar consta în descoperirea funcţionării operei ca structură, în stabilirea valorii operei. Teoria literaturii studiază şi pune la dispoziţia criticii literare principiile, categoriile,criteriile creaţiei literare şi defineşte genurile,speciile, curentele, stilul, versificaţia etc. A.Warren împarte teoria literaturii în 2 domenii: unul presupune o abordare extrinsecă (literatura şi relaţiile ei cu biografia, psihologia, societatea, ideile, celelalte aparte), celălalt o abordare intrinsecă (genuri, specii, ritm, stil, metru, imagine, simbol, metaforă, mit). Istoria literară este o disciplină preocupată de studiul evoluţiei literaturii pe perioade sau de la origini pînă la u anumită dată. Tudor Vianu vorbeşte despre o istorie internă (Stabilirea unor filiaţii pur literare pentru a explica geneza autorilor, a operelor şi a curentelor) şi o istori externă (care studiază factorii extraliterari: documente sociale, culturale care au influenţat configuraţia operei). O problemă pentru istoricul literar este distanţa care îl desparte de creaţiile trecutului. Aceasta pentru că personajele literare din clasicismul francez, de exemplu, au mult mai multe puncte comune cu cele istorice din epocă decît cu personajele literare ale sec.20 Intertetextualitatea Faptul că literatura trăieşte din literatură, că literatura „se face” cu literatura este astăzi de domeniul evidenţei. Scriitorul este, aşa cum spune Adriano Marino, „livresc” prin definiţie. A „acumulat” cărţi şi produce cărţi. Astfel a apărut conceptul de intertextualitate. Pentru prima dată îl foloseşte Mihail Bahtin într-un studiu despre Dostoievskii (1929). Iulia Kristeva ne spune că „orice” text se construieşte ca un mozaic de citate, orice text este absorbirea şi transformarea unui alt text”. Ideea este, aşadar, că orice text trece printr-un pre-text; Intertextualiattea nu trebuie confundată cu copierea, plagiatul. Ea presupune re-scrierea, transformarea, topirea tuturor elementelor preluate. A fi Intertextual înseamnă deci a „dialoga”, a polemiza, a parodia, şi nu a copia. Asfel, Nichita Stănescu este autorul a trei poeme (Odă în nici un fel de metru; Odă în metru antic).Dialogul cu celebrul poem eminescian sta sub semnul căutării unui „alt-ceva”. Literatura despre literatură nu se reduce doar la istoria, critica şi teoria literară. Ajungem astfel şi la autoreferenţialitatea. E vorba de textul care ne vorbeşte despre sine, despre cum a fost creat. Prozatorul Gh. Crăciun mărturisea undeva că este un prozator care a descoperit nevoia de a scri nu de a povesti pentru a vedea cum poate fi ceva povestit exact. 쥁`