Referat Tipuri De Abordari Ale Psihicului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Tipuri De Abordari Ale Psihicului si de asemenea puteti face Download Referat Tipuri de abordari ale psihicului

Citeste fragmente din Referat Tipuri De Abordari Ale Psihicului

TIPURI DE ABORDARI ALE PSIHICULUI: ,,PLANA”; SRUCTURAL DINAMICA; SISTEMICA; SINERGETICA Abordarea ,,plana”, ,,orizontala” a psihicului Asociationismul clasic ( Psihologia asociationista si cea rationalista divizau psihicul in functii sau facultati elementare si ireductibile unele la altele. porneşte de la ideea existenţei unor „particule elementare”, a unor atomi care, prin asociere, generează întreaga viaţă psihică a individului. -originea acestei idei se află în filosofia lui Aristotel şi mai ales în empirismul şi senzualismul unor filosofi englezi şi francezi Viata psihica a individului era conceputa ca o asociere sau concomitenta a unor capacitati, procese sau functii psihice cum ar fi atentia, memoria, afectivitatea, inteligenta, vointa, gandirea, etc. THOMAS HOBBES recurgea la descompunerea ansamblului, a ceea ce era unitar si integral in atomii sai constitutivi, in particule elementare (societatea era redusa la indivizi, la suma lor; psihicul la miscari, la succesiunea si combinarea lor). Descoperirea asociatiilor de catre JOHN LOCKE, clasificarea lor de DAVID HUME, evidentierea substratului lor fiziologic de catre DAVID HARTLEY au permis nu doar elaborarea si consolidarea conceptiei asociationiste asupra psihicului, ci si generalizarea ei. -David Hartley, primul părinte al asociaţionismului, a recunoscut asociaţia ca fiind un mare principiu al vieţii mintale, iar repetiţia-principiul fundamental al tuturor asociaţiilor (o senzaţie asociată cu altele de suficiente ori, capătă o putere asupra ideilor corespondente a.î. dacă o singură senzaţie este impresionată, ea va fi capabilă să readucă în spirit celelalte idei) -James Mill, al doilea părinte al asociaţionismului, porneşte de la ideea senzaţiei ca singurul element primordial şi a asociaţiei cs singurul principiu de organizare a vieţii psihice ( întreaga bogăţie a vieţii psihice provine din gruparea senzaţiilor şi a copiilor lor, care sunt ideile, în nenumărate combinaţii prin intermediul mecanismului asociaţiilor ( când două sau mai multe idei au fost repetate împreună şi asociaţia lor a devenit strânsă, ele nu mai pot fi deosebite una de alta - în această asociaţie inseparabilă Mill găseşte explicaţia unor fenomene psihice mai complexe: sentimentul de prietenie, estetic etc. -John Stuart Mill are cea mai mare contribuţie la extinderea asociaţionismului: postulează principiul asociaţiei ca fundament al explicaţiei psihologice ( prin intermediul legilor asociaţiei complexul poate fi explicat prin simplu, superiorul prin inferior ( viaţa psihică a individului este conştientă, stările psihice nu există decât în şi prin Cs -Al. Bain adaugă asociaţiile constructive = prin intermediul lor pot fi formate combinaţii sau agregate noi JAMES MILL a extins princiile asociatiilor la domeniul actiunii. Predomina viziunea de tip mozaic asupra vietii psihice a individului, piezandu-se din vedere organizarea sa interna. O asemenea viziune atomista, bazata pe decupajul artificial al functiilor psihice si mai ales pe amalgamarea lor nu putea sa nu-si manifeste slabiciunile teoretice si mai ales inaplicabilitatea in anumite domenii particulare ale psihologiei, cum ar fi psihologia medicala. D.p.d.v. teoretic asociationismul promova o viziune simplista asupra vietii psihice aplicabila cel mult fenomenelor psihice simple (memorie, deprinderi) dar nu si celor complexe care ramaneau inexplicabile. Apoi, considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ intre ele, ci cel mult cantitativ (mai multe senzatii genereaza o perceptie) facea ca asociationismul sa esueze in explicarea altor stari ale psihicului decat cele normale. Variante de asociaţionism renovate Le Ny atrage atentia ca toate teoriile psihologice au facut apel la notiunea de asociatie, ceea ce nu inseamna ca ele pot fi calificate ca asociationiste. Diversele tipuri de asociaţionism au în comun faptul că asociaţia este considerată centrală şi susceptibilă să explice singură un număr mare de fenomene psihice -este însă importantă şi natura elementelor care se asociază, contează condiţiile în care se produc asociaţiile, efectele lor -behaviorismul preia noţiunea de asociaţie: asocierea dintre stimul şi reacţie se realizează în principal prin învăţare -Jung ( „testul de asociaţii verbale” -psihologia clinică şi psihanaliza utilizează asociaţiile libere ca modalităţi esenţiale de investigare -teoriile neo-asociaţioniste- dezvoltate mai ales în ( cognitivă cu scopul explicării memoriei (introduc asociaţia contextuală = leagă între ele reprezentările aflate în memoria individului, recurgând la un intermediar -conexionismul, datorat lui Thorndyke, postulează asocierea stimului cu reacţia în condiţiile unui proces de învăţare bazat pe recompensare (legea efectului) sau pe încercări şi erori (legea exerciţiului) -neo-conexionismul se referă la teorii şi tehnici care vizează stimularea proceselor psihice prin referinţă la modele Principiile abordării plane a psihicului p. divizării psihicului în elementele lui componente, ireductibile unele la altele p. identificării „ultimului” element = elementul fundamental care stă la baza construirii întregului psihic p. agregării şi asocierii atomilor mintali p. repetării asociaţiilor ( asociaţiile capătă forţă, se menţin şi reproduc cu uşurinţă p. indisociabilităţii asociaţiilor (explică fenomene psihice mai complexe) p. complicării naturii asociaţiilor, corelat cu cel al multiplicării tipurilor acestora II. Abordarea structural-dinamică a psihicului Etape în evoluţia abordării structural-dinamice a psihicului Cu timpul in locul unei psihologii plane sau orizontale asupra vietii psihice se propune una verticala, piramidala al carui obiect il constituie studiul organizarii ierarhizate a persoanei umane. 1) Intuirea organizarii verticale a psihicului uman o intalnim inca la LEIBNIZ. El vorbea de existenta unor ,,perceptii mici”, deci a unor perceptii nonconstientizate. MAINE de BIRAN introduce conceptul de ,,perceptii obscure” care nu sunt altceva decat senzatiile, ideile sau miscarile ce se ,,intuneca” prin efectul obisnuintei sau a lipsei de atentie a spiritului. FECHER referindu-se la stimulii subliminali producatori de senzatii ,,subpragale”, surprinde existenta aceluiasi plan nonconstientizat al vietii psihice. JOHN STUART MILL a intuit modificarea calitativa a ideilor, aparitia unor produse noi ireductibile la elementele constitutive. Ideea compusa are propietati diferite de acelea ale ideilor simple, considera el, asa cum sarea dispune de propietati diferite fata de cele ale sodiului si clorului. Dupa Mill ar exista cel putin 2 nivele de organizare a psihicului: unul elementar(contine elemente ireductibile unele la altele); altul structural , cu elemente interrelationate, cu propietati noi si distincte fata de cele ale elementelor componente. 2) Fundamentarea si consolidarea abordarii structural-dinamice a psihicului Ideea organizarii nivelare a psihicului prinde contur mai clar la PIERRE JANET care desprinde existenta nivelului constient si inconstient al psihicului: ,,Campul psihologic” al unui individ, credea Janet, este format dintr-o multitudine de operatii materiale si mentale, dintr-o diversitate de comportamente obiective si stari psihice srans legate intere ele. Intr-o stare de sanatate psihica buna, puterea coordonatoare a constiintei este atat de mare incat toate aceste operatii, comportamente si stari psihice sunt reunite intr-o aceeasi perceptie personala. Cand sanatatea psihica a individului este afectata, intre componentele vietii lui psihice se produce o dezagregare, o destramare si o sustragere a unor elemente de sub controlul constiintei. Restrangerea campului constiinteieste o manifestare a epuizarii cerebrale generale sau a unei slabiciuni morale a individului, constand in neputinta acestuia de a reuni, condensa fenomenele sale psihice sau de a le asimila personalitatii sale. Asemenea de-compozitii intelectuale sau slabiri ale sintezei psihice au loc in isterie, ideile de sinucidere, de omucidere, fobiile, etc. facand ravagii printre ei. Janet concepe constiinta ca pe o sinteza activa a tuturor elementelor psihice ce sunt grupate intr-o individualitate, ea strangand foarte bine toata pluralitatea fenomenelor psihice. Uneori insa aceasta pluralitate unificatoare isi restrange campul activitatii, ceea ce face ca unele elemente ale vietii psihice sa ramana in afara orbitei ei de actiune, ca un fel de ,,sisteme emancipate”, autonomizate exercitand influente obscure si confuze. Ele constituie lumea inconstientului, ce poate fi pusa in evidenta in cazurile patologice. Asadar ceea ce este inconstient provine din disocierea psihica, isteria fiind o boala tipica a inconstientului. Constientul si inconstientul fiind in viziunea lui Janet 2 moduri de organizare a vietii psihice, coexistente unul in altul. Cel care va considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in conflict cu instantele superioare de control va fi FREUD, initiatorul psihanalizei. In cateva din lucrarile sale fundamentale (Interpretarea viselor, 1899; Psihopatologia vietii psihice, 1901; Trei eseuri asupra sexualitatii; Cuvantul de spirit si relatia sa cu inconstientul, 1905 ), Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individuluiare la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind: ( pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului ( iar pe de alta parte, la conservarea individului. El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului, implicit o organizare pe verticala a vietii psihice. ( Inainte de 1920 ,,aparatul psihic” este compus dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconstient = rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale ; preconstient = un fel de filtru indeplinind functia de ,,cenzura” si permitand accesul selectiv in constiinta a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea; constient = este un ,,strat superficial”, de fapt, expresia unor adancuri in care predominant este inconstientul. ,,Veritabilul” nivel de organizare a vietii psihice il constituie, dupa Freud, inconstientul deoarece el guverneaza gandurile, actiunile, imaginile, reprezentarile. Functia ,,aparatului psihic” este de a reduce tensiunile neplacute fie prin: descarcarea lor proces intrapsihic de aparare si de refulare. Constiinta nu este decat suprafata aparatului psihic, pe cand inconstientul formeaza baza, fundamentul lui. In marea sa majoritate, aparatu psihic este inconstient. Tendintele refulate in cursul dezvoltarii sexuale infantile isi fac loc si se satisfac in vis sau in simptomele nevotice. ( Dupa 1920 aduce o serie de corective. 1) Mai intai el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate, libidou, Eros) le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos). Acorda un rol mai mare agresivitatii. Agresivitatea nu este pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispune de propriile sale functii in viata psihica a individului, fiind uneori in mare masura responsabila de simptomele nevrotice decat pulsiunile sexuale. Exista in om , considera Freud, o tendinta primitiva de autodistrugere. Pulsiunile mortii, mai importante decat cele ale vietii, tind, spre reducerea tensiunilor, spre restabilirea unei stari anterioare biologice si spre repetitie. Aceste pulsiuni isi fac simtita prezenta in: ( mecanismele de aparare ( diferite forme de proiectie (paranoia) ( fuziunea cu impulsurile libidinale (sadism, masochism) ( sau in orientarea lor impotriva Eului (melancolia) Freud isi revizuieste conceptia cu privire la structura si dinamica aparatului psihic, acesta fiind interpretat prin prisma mecanismelor de aparare ale Eului si a operatiilor de refulare. In prima teorie, inconstientul coincidea cu refularea, conflictul de baza fiind intre preconstient-constient, pe de o parte, si inconstient, pe de alta parte. De data aceasta Freud sesizeaza ca in refulare, insasi operatia refulata este inconstienta. De asemenea, el constientizeaza mai bine locul si rolul Eului in structura aparatului psihic. In noua topica a aparatului psihic, format din Sine, Eu, Supraeu, locul central va reveni Eului. In timp ce: (Sinele se diferentiaza in contact cu sursele corporale ale trebuintelor si emotiilor ( Eul se devzolta prin diferentierea aparatului paihic in contact cu realitatea externa. Spre deosebire de: ( activitatea inconstienta a Sinelui ( activitatea Eului este concomitent constienta, preconstienta si inconstienta ( ea consta in - perceptia externa si interna, in procesele intelectuale - dirijarea si controlarea mecanismelor de aparare ( Eul: ( este cel care ofera solutia conflictelor cu realitatea sau cu dorintele incompatibile ( controleaza accesul in constiinta ( in sfera actiunii asigura functia sintetica a personalitatii. ( uneori este impiedicat in demersurile intreprinse; limitele sale provin fie din: -absenta sau insuficienta propriilor aptitudini -din infiltrarea Sinelui si Supraeului care il fac sa cationeze in contrasens sau il impiedica sa actioneze corespunzator. Ca urmare a interiorizarii de catre Eu a unor forte represive intalnite de individ de-a lungul vietii sale, forte ce sunt de ordin social, moral, parental, in limitele lui se formeaza Supraeul. De obicei acesta este expresia identificarii copilului cu parintii idealizati. Daca Eul este determinat, in general, de experienta proprie si actuala a individului, Sinele si Supraeul sunt influentate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influentele sociale si parentale). Conciliator intre aceste instante si realitatea externa, Eul devine principalul nivel al vietii psihice. © Principalele corectii ale schemei precedente asupra aparatului psihic constau in urmatoarele: valorizarea considerabila a rolului Eului in viata psihica a individului; redimensionarea ,,fortelor” participante la dinamica vietii psihice, jocul combinat dintre Eu si celelalte instante fiind cel care asigura apararea contra pulsiunilor si dorintelor refulate. renovarea explicatiilor referitoare la functionarea psihicului; daca in prima varianta explicatiile psihanalitice sunt date in termeni de conflict a pulsiunilor, de data aceasta ele sunt date in termeni de aparare a Eului contra pulsiunilor si emotiilor; de asemenea, pulsiunile nu mai sunt doar de ordin sexual, ci sunt si pulsiuni agresive. Cel mai mare merit al lui Freud il constituie faptul ca el a fost primul care a elaborat o conceptie structurata asupra nivelelor functionale ale vietii psihice si mai ales asupra raporturilor dinamice dintre ele. Teoria psihanalitica raspunde unui triplu punct de vedere: topic (punct de vedere desciptiv care vizeaza modularea diferitelor instante intrapsihice necesare intelegerii functionarii psihicului) dinamic (punct de vedere calitativ inseparabil notiunii de conflict intrapsihic, numai combinarea fortelor antagonice ducand la aparitia conflictului in cadrul fiecarei instante, dar si intre instante) economic (corolar cantitativ indispensabil celorlalte doua deoarece conflictul depinde de circuitul si investirea energiei psihice la nivel intrapsihic, al obiectului sau reprezentarilor). Dupa Zlate psihanaliza a savarsit o mare eroare: absolutizarea inconstientului. Freud inglobeaza in inconstient insasi Eul; el considera ca esenta existentei este inconstienta. In felul acesta viata psihica este amputata in cele din urma de fortele antagoniste care formeaza constiinta si Eul. Viziunea nivelara a vietii psihice este impartasita si de alti autori avand o larga audienta in psihologie. LUDWIG KLAGES (1928) considera ca viata psihica este constituita din 3 straturi zau zone: materia individualitatii (ansamblul aptitudinilor personale referitoare la cunoastere, emotivitate, miscare); structura (complexul de dispozitii ale mediului intern care determina forma de desfasurare a proceselor psihice); natura (totalul mobilurilor sau motivelor personale de actiune ale individualitatii). E. ROTHACKER (1938) identifica 4 stadii in persoana vitala: Leben-in-mir Tier-in-mir Kind-in-mir Gefuhle-in-mir, echivalente straturilor ce se formeaza in ea. Ph. LERSCH (1942) renoveaza conceptia lui ROTHACKER si formuleaza celebra teorie a ,,straturilor personalitatii”. Dupa opinia lui personalitatea umana este constituita din straturi suprapuse. Exista o baza endothmica si o suprastructura personala, ambele structuri fiind asezate pe un fond vital care reprezinta ansamblul starilor si proceselor organice, corporale. Baza endothmica cuprinde tot in planul vertical, de jos in sus, srari si simtiri, impulsuri, tendinte, afecte. Straturile cele mai ,,joase” sau cele mai adanci ale acesteia, accesibile experientei si descrierii, au un caracter de permanenta, ele fiind specii variate ale sentimentului vital, sentimentul afirmarii de sine, al puterii si valorii Eului. Confictul dintre aceste instante exprima ,,peripetiile experientei”, prin raportul acesteia cu diversele nivele ale experientei. H. THOMAE (1951), prefera termenul de ,,arie” al personalitatii. Dupa parerea lui procesele dezvoltarii sunt rezultate ale interactiunii diverselor arii ale personalitatii: aria propulsiva (flexibila pentru adaptarea la schimbare); aria impulsiva (ce consta in habitualizare); aria prospectiva (care asigura orientarea viitoare). Desi aceste ultime contributii, cu exceptia celei a lui LERSCH, surprind intr-o mai mica masura aspectul organizarii ierarhice, nivelare a psihicului si mai mult pe cel al structurarii si interdependentei propriu-zise, ele sunt sugestive pentru efortul de a creona o viziune unitara si interactionista asupra vietii psihice. 3)Psihologia contemporana despre organizarea structural-dinamica a psihicului Psihologia transpersonala Reprezentantii psihologiei transpersonale nu se multumesc doar cu desprinderea unor nivele structural-functionale ale psihicului, ci incearca sa realizeze si o ierarhizeze a elementelor componente in interiorul fiecarui nivel. KEN WILBER (1984) influentat de Huxley care vorbea despre o psilosophia perennis, considera ca exista si o psihologia perennis, psihologie eterna, considerand in conceptia universala asupra constiintei umane. El propune un model al constiintei care, ramanand fidel doctrinei universale, ia totusi in considerare si aporturile aduse de psihanaliza, psihologia egoului, psihologia jungiana, psihologia umanista si interpersonala. Pornind de la ideea ca personalitatea umana este manifestarea sau expresia unor nivele multiple ale constiintei umane, el stabileste un ,,spectru al constiintei” format din 5 nivele, fiecare dintre acestea caracterizandu-se printr-un sentiment diferit de identitatea personala si traversand mai multe gradatii, de la identitatea suprema a constiintei cosmice, la sentimentul particular de identitate asociat constiintei eului. Nivelele spectrului constiintei sunt urmatoarele: nivelul Spiritului cel mai intim nivel al constiintei, identic cu realitatea absoluta si ultima a universului, constiinta cosmica, nivelul suprem de identitate al omului; nivelul transpersonal, supraindividual, cand omul nu este constient de identitatea sa cu universul, dar nici nu se confunda cu organismul individual; nivelul existential - omul se identifica cu organismul sau psihofiziologic total, asa cum exista el in timp si spatiu; - este nivelul la care linia de demarcatie intre sine si altul, intre organism si mediu este clar trasata; la acest nivel incep sa se dezvolte procesele gandirii rationale ale omului si vointa sa personala; limitele superioare ale nivelului existential contin factori biosociali, materiali, culturali interiorizati, relatiile de familie, conotatiile sociale, institutiile sociale omniprezente (limba, logica, etica, lege); nivelul ego-ului omul se identifica nu direct cu organismul sau total, ci cu o reprezentare mentala, mai mult sau mai putin exacta a organismului sau, se identifica, deci, cu propriul eu, cu imaginea de sine; nivelul ,,umbrei” omul se identifica cu o parte a egoului sau, cu imaginea de sine saracita si inexacta, care este persoana, in timp ce restul tendintelor psihice considerate ca penibile, indezirabile sunt lasate in ,,umbra”. Se remarca ca fiecare nivel al spectrului constiintei reprezinta o sfera de identitate din ce in ce mai restransa, trecand de la univers la o fateda a acestuia numit organism, de la organism la o fateda a acestuia numit psihic si de la o fateda a psihicului la o alta calificata drept persoana. Wilber arata ca oricare dintre aceste nivele se caracterizeaza: prin modele specifice de cunoastere, prin tipuri distincte de dualisme (subiect-obiect; sine-nonsine; organism-mediu) prin clase diferite de procese inconstiente asociate lor modalitati terapeutice proprii. Fiecare nivel in parte dispune de o organizare structural-functionala proprie, deoarece este format dintr-o structura profunda si dintr-o alta de suprafata. ,,Structura profunda consta in toate principiile fundamentale limitative care corespund nivelului dat; in ea rezida toate potentialitatile si limitele nivelului respectiv. Structura de suprafata nu este decat o manifestare particulara a structurii profunde; ea este constransa de forma acesteia din urma, dar in interiorul acestei forme este libera de a selectiona orice propietate.” Orice transformare spre varf se traduce prin emergenta in constiinta a unui nou nivel ce dispune de propria sa structura profunda, in interiorul careia se dezvolta si opereaza noi structuri de suprafata. Evolutia consta intr-o serie de asemenea transformari sau schimbari ale structurilor profunde, mediate de simboluri si forme in constiinta. Ca urmare vom asista nu doar la restructurari importante, ci si la integrari succesive ale nivelelor. Dar nu numai nivelul constient al vietii psihice este diferentiat si neomogen, ci si cel al inconstientului. Wilber descrie 5 tipuri de inconstient: inc. fundament (structurile profunde existente in calitate de potentialitati care oricand pot deveni constiente); inc. arhaic (structurile simple, primitive, precoce ce nu provin din experienta personala ci sunt mosteniri filogenetice comune); inc. submergent (structurile, candva constiente, dar care actual sunt evacuate sau refulate de constiinta deoarece nu sunt compatibile cu ea); inc. ,,pecete” (structurile nerefulate dar care au propietatea de a refula); inc. emergent (structurile profunde existente de la origine si neiesite inca la suprafata inconstientului fundament). Aceste forme ale inconstientului sunt: ,,tipuri de procese inconstiente si nu nivele ale inconstientului.” Dupa Zlate cele 5 forme ale inc. descrise de Wilber sunt mai mult decat simple ,,procese inconstiente”.Ele demonstreaza organizarea structural-dinamica, in esenta nivelara, a inc. Recunoaste in inc. submergent preconstientul lui Freud, iar in inc. ,,pecete”-Superegoul. ( WOLMAN (1986), pornind de la premisa ca, de fapt, aparatul psihic al lui Freud cuprinde 2 instante distincte, constientul si inc. cea de-a 3-a (precs. sau subcs.) fiind asimilabila constientului, propune introducerea unui nuvel intermediar intre Cs. si Inc. numit protoconstient. Dupa opinia lui, exista fenomene care nu sunt in intregime nici constiente, nici inconstiente. De ex. visele lucide, fobiile, fenomenele parapsihologice, meditatia, etc., sunt pe jumatate constiente, pe jumatate inconstiente, cuprinzand momente de ambele tipuri. Acestea sunt fenomenele numite de autor prin termenul de protoconstient. Protoconstiinta reprezinta ,,o punte de legatura intre fenomenele constiente si cele inconstiente…intre comportamentul normal si cel psihopatologic.” Desi teoria ,,aparatului psihic” propusa de Freud, cea a ,,straturilor personalitatii” propusa de Lersch sau cea a ,,spectrului constiintei” a lui Wilber nu sunt lipsite de limite si inconsecvente, ele atrag atentia asupra organizarii interne a psihicului, asupra dinamicii existente intre elementele componente ale vietii psihice. Specificul abordarii structural-dinamice a psihicului a. conceptul de structura Specificul abordării structural-dinamice a psihicului (CONCEPTUL DE „STRUCTURĂ” -pt. fizică structura=ansamblu de stări şi de transformări posibile în cadrul cărora sistemul real îşi ocupă locul său determinat -pt. socilogie structura reprezintă o ordonare stabilită a elementelor unui sistem social, care scapă fluctuaţiilor ce îi sunt impuse din afară -Piaget (Structuralismul): o structură comportă 3 caracteristici fundamentale: totalitate, transformare, autoreglare (totalitatea (structura este formată din elemente subordonate legilor specifice sistemului (legile de compoziţie conferă întregului proprietăţi distincte de cele ale elementelor (există 3 modalităţi producătoare ale totalităţii: 1). prin asocierea elementelor 2). prin emergenţa acestora, întregul fiind anterior elementelor 3). prin asocierea relaţiilor dintre elemente (pb: structurile cunosc o formare sau sunt preformate? (soluţia este furnizată de a doua caracteristică (transformarea(structurile sunt întotdeauna şi simultan structurante şi structurate (o activitate structurantă constă într-un sistem de transformări (ex: gramaticile transformaţionale-Chomsky, echilibrul dinamic-Saussure, legile de organizare ale gestaltismului) (structura se închide în ea însăşi, dar poate intra într-o structură mai largă (termenul de „transformare” = trecere de la o structură la alta ca urmare a schimbării echilibrului forţelor de câmp, structurile rămânând în sine distincte, necorelate (autoreglarea (asigură conservarea şi „închiderea” structurilor = transformările interne ale unor structuri au loc întotdeauna între elementele aceleiaşi structuri -limită: structurile psihice nu întreţin raporturi genetice şi evolutive unele cu altele, deci ele nu se influenţează reciproc (această limită va fi corectată de abordările sistemice) -chiar şi Piaget se apropie de o astfel de abordare: (cum se realizează autoreglarea ? (la vârful piramidei autoreglarea procedează prin operaţii bine definite şi reglate, acestea fiind legile totalităţii structurate (ex: structuri logice sau matematice cu operaţii reversibile) (la alte niveluri, unde transformările se derulează în timp (lingvistică, sociologie, () autoreglarea se face printr-un joc al anticipărilor şi retroacţiunilor (la nivel biologic autoreglările se produc prin intermediul mecanismelor de ritm bazate pe simetrie şi repetiţii -cele 3 procedee esenţiale ale autoreglării sau autoconservării structurilo sunt: ritmurile, regularităţile şi operaţiile -există 2 paliere de reglări: ( unele rămân în interiorul structurilo deja construite şi contribuie la stările de echilibru ( altele intervin în construcţia noilor structuri Merite şi limite: accent pus pe surprinderea mecanismelor de autoreglare exagerarea interiorităţii subiective pierderea din vedere a relaţiilor cu exteriorul subestimarea pb. genezei structurilor absolutizarea realismului structurilor în dauna operaţiilor din care provin (DEMERSURI ÎN ABORDAREA STRUCTURAL - DINAMICĂ A PSIHICULUI (implică 2 tipuri de demersuri: -surprinderea modului de organizare, articulare şi ierarhizare a elementelor vieţii psihice la un moment dat -surprinderea dinamicii, evoluţiei, transformării de-a lungul timpului a organizării psihicului -Şcoala de la Würzburg (Marbe, Kulpe, Ach) (teoria „gândirii fără imagini”: gândirea se exprimă prin stări, atitudini, tendinţe neînsoţite de imagini, accentuând astfel rolul structurilor în viaţa psihică -Buhler (caracterele subiective ale structurii gândirii (intenţia, semnificaţia), echivalente caracterului transformator al structurilor la care se referea Piaget (pune astfel accentul pe aspectul dinamic -psihanaliza clasică avantaja dinamismul -Lacan - structuralismul (Ics este structurat ca un limbaj) -există tentative de conciliere a dinamicii cu structura: Piaget ( dezvoltarea stadială a psihicului copilului (fiecare stadiu al dezvoltării intelectuale dispune de o organizare totală, prin asimilarea şi includerea în sine a achiziţiilor stadiului precedent, dar depăşindu-le pe acestea, astfel că apar în final structuri globale extraordinar de complexe (PRINCIPIILE ABORDĂRII STRUCTURAL - DINAMICE A PSIHICULUI p. structurării elementelor componente ale vieţii psihice ( apariţia unei totalităţi p. interacţiunii şi interdependenţei elem. componente (unele acţionează asupra altora producând modificări în elem. şi în relaţia dintre ele) p. integrării elem. în cadrul structurilor, fără să-şi piardă propria lor identitate p. trecerii de la o structură la alta, ca urmare a modificării echilibrului forţelor de câmp, structurile rămânând distincte, necontrolate p. raporturilor de succesiune spaţio-temporală, de coexistenţă exterioară, fără raporturi genetice, evolutive p. legilor de structură şi al legilor de dinamică(asigură perpetuarea structurilor şi dinamica acestora (individul rămâne unitar şi constant cu el însuşi sau devine disociat şi fluctuant) Dificultăţile abordării structural - dinamice a psihicului -cauzalitatea dificultăţilor: (omul poate reprezenta/anticipa sfârşitul, moartea, dezintagrarea structurii vii care este el, dar structura este dinamică, evolutivă, dezintegrabilă ( acest fapt îi provoacă omului o stare de angoasă (omul îşi dă seama că numai stările de echilibru, de armonie sunt benefice, în timp ce ruperea echilibrului conduce la efecte negative în plan psihocomportamental (pb: -optăm pt. stabilitate şi echilibru sau pt. dinamică şi dezechilibru ? -este posibilă controlarea şi dirijarea schimbării ? -până la ce limite este permis controlul ? -încercările de răspuns au condus la formularea concepţiilor şi teoriilor structuraliste sau a celor dinamiste-ca răspuns la prima întrebare (behaviorismul watsonian sau skinnerian = răspuns la a doua întrebare (teoria piagetiană = a treia întrebare (limitele acceptabile sunt depăşite de doctrine manipulării bazată pe controlul ascuns, schimbările riscând dezintegrări ireversibile -schimbarea este contradictorie prin ea însăşi: corespunde dezintegrării, dar este condiţia adaptării şi supravieţuirii -numai o abordare structural-dinamică este în măsură să depăşească contradicţia Din cele de mai sus reiese ca ,,realitatea” psihica dispune ontogenetic (existential) de o organizare structural-dinamica, ea satisfacand cele 2 propietati esentiale ale structurii: interactiunea elementelor componente integrarea acestora si are un caracter evolutiv de-a lungul timpului. ( Abordarea structural-dinamica a psihicului implica 2 tipuri de demersuri complementare, ce se pp. si se imbogatesc reciproc: este vorba despre surprinderea modului de organizare, articulare si ierarhizare a elementelor vietii psihice la un anumit moment dat, asadar, despre surprinderea starilor stabile, echilibrate ce contin in ele principiile ce le perpetueaza, fapt care ii asigura individului unitatea si persistenta in timp. Avem in vedere surprinderea evolutiei, schimbarii si transformarii de-a lungul timpului a organizarii psihicului. In istoria psihologiei s-a pendulat intre unul sau altul dintre aceste demersuri, fapt demonstrat de existenta teoriilor structuraliste (psihologia formei, teoriile factoriale) sau a teoriilor dinamiste (promovate de psihologia dezvoltarii). In chiar una si aceeasi orientare psihologica intalnim pendulari intre abordarea structurala si cea dinamica: psihanaliza clasica, ,,ortodoxa” avantaja dinamismul, teoria lui Lacan, structuralismul. Dar chiar si in aceste situatii abordarile nu sunt exclusiv de un tip sau altul. Existe si tentative de conciliere a dinamicii cu structura, una dintre cele mai ilustrative fiind cea a lui Piaget referitoare la dezvoltarea stadiala a psihicului copilului. Abordarea structural-dinamica antreneaza in psihologie o serie de dificultati. Dupa opinia lui Zlate cauzalitatea dificultatilor este dubla: omul dispune de capacitati simbolice care-i permite reprezentarea/anticiparea sfarsitului, a mortii, a dezintegrarii structurii vii pe care el o reprezinta.Cum structura este dinamica, evolutiva, dezintegrabila, acest fapt ii induce omului o stare de neliniste, de angoasa. El constientizeaza faptul ca a crede in structura inseamna a crede implicit intr-o iluzie a perenitatii. Omul isi da seama ca numai starile de echilibru, de armonie (cu sine, cu altii, cu lumea) sunt benefice, gratificante, in timp ce ruperea echilibrului, starile de dizarmonie sau de criza conduc la efecte negative in plan psihocomportamental (frustrare, stress, anxietate). In felul acesta omul traieste o drama:structura, prin stabilitatea ei, este factor de progres, de succes psihologic, in timp ce prin dinamica ei si mai ales prin dezintegrarea ei devine factor iluzoriu, de esec psihologic. Aceste credinte si contradictii existentiale ale omului au penetrat si in dimensiunile intelectuale stiintifice. In fata oamenilor de stiinta s-au conturat probleme de tipul: Optam pentru stabilitate si echilibru sau pentru dinamica si dezechilibru? - incercarile de raspuns la aceste intrebari au condus la formularea conceptiilor si teoriilor structuraliste sau a celor dinamiste Este posibila controlarea si dirijarea schimbarii? - la elaborarea doctrinelor si chiar a tehnologiilor influentarii, controlarii si dirijarii din exterior a comportamentului uman, promovate de behaviorismul watsonian si skinnerian. Pana la ce limite este permis controlul si dirijarea schimbarii? la formularea unor conceptii care prevad limite acceptabile si dezirabile ale schimbarii (teoria lui piagetiana a dezvoltarii psihice) pana la formularea unor conceptii care depasesc limitele acceptabile, schimbarile riscand uneori dezintegrari ireversibile (doctrina manipularii bazata pe control ascuns). Schimbarea este contradictorie in ea insasi: corespunde dezintegrarii este conditia adaptarii si supravietuirii. Tocmai de aceea apare dificultatea conjugarii acestor 2 stari ale schimbarii, gandirea lor concomitenta. Doar abordarea structural-dinamica impreuna este in masura sa depaseasca contradictia. ABORDAREA SISTEMICA SI SINERGETICA A PSIHICULUI ( ABORDAREA SISTEMICA Abordarea sistemica a psihicului este de data relativ recenta. Premisele ei trebuie cautate in stiintele mai apropiate mai indepartate de psihologie (biologie, filosofie, neurologie, cibernetica, etc.) sau chiar in interiorul psihologiei. I. Din afara psihologiei I.1. BIOLOGIA este poate stiinta cea mai veche care si-a elaborat o viziune sistemica asupra obiectului ei cercetare. Organismul natural (animal sau uman) inteles ca un ansamblu, ca o totalitate de organe si aparate interdependente unele de altele dar si mediul exterior, a fost prototipul abordarilor sistemice pentru multe stiinte, implicit pentru psihologie. Analogia diferitelor entitati (fizice sau sociale) cu organismul este foarte frecventa. EX.: Se credea ca asa cum organismul biologic este constituit dintr-o serie de organe relationate unele cu altele, tot asa si organismul social (ex.:societatea) este format din entitati interrelationate. LOUIS A. ALLEN (1958) pornind de la premisa ca ,,natura este cel mai bun organizator”, compara organizatiile sociale cu organismul uman si constata o perfecta similitudine intre ele. I.2. FILOSOFIA. Psihologia s-a desprins ca stiinta de sine statatoare din filosofie, asa incat nu se putea ca unele conceptii filosofice sa n-o contamineze. DESCARTES (1596-1650) a introdus in ,,Tratatul despre om” ideea omului ca o ,,masina vie”: considera ca toate functiile proprii ale acestei masini (digestia, pulsatia inimii si arterelor, respiratia) reprezinta consecinte naturale ale dispozitiei organelor masinii respective, dupa cum miscarile unui ceasornic sunt un rezultat al actiunii contragreutatii sau rotilor. Ca un ecou la tratatul lui Descartes apare lucrarea ,,Omul masina” scrisa de LA METTRIE, care ia drept model pentru fiinta umana animalul-masina construit de Descartes. Aceste lucrari pot fi considerate ca premise filosofice ale viitoarelor abordari sistemice din psihologie. I.3. FIZIOLOGIE si NEUROLOGIE ( P.K. ANOHIN din 1935 s-a preocupat de studiul aferentatiei care a prefigurat unele dintre principiile cibernetice. Clasifica aferentatia in 3 grupe: ( aferentatia situationala sau circumstantiala ansamblul tuturor agentilor externi si al influentelor provenite de la ei, care, in conditiile date, au o relativa constanta pentru animal sau pentru om; constituie totodata o multime extrem de complicata de influente diverse. ( aferentatia declansatoare - stimulul care conduce la manifestarea exterioare a unei activitati a organismului. ( aferentatia inversa informeaza asupra rezultatelor actiunii efectorii ii da organismului posibilitatea sa aprecieze gradul de reusita al actiunii executate. cea mai importanta, constituie ,,analogul conexiunii inverse” din cibernetica. P.K. ANOHIN studiind activitatea reflex-conditionata a creierului a formulat ,,teoria sistemului functional”. Dupa opinia lui, rolul hotarator in realizarea actelor reflexe il au centrii nervosi din etajul cortical si subcortical. Verigile de baza care intervin in functionarea actelor reflexe sunt: 1( sinteza aferenta 2( luarea deciziei 3( programul aferent al actiunii, cu copia comenzii 4( acceptorul actiunii, care anticipa parametrii viitorului rezultatului 5( obtinerea rezultatului 6( aferentatia inversa despre parametrii rezultatului 7( procesul de comparatie a parametrilor rezultatelor obtinute cu parametrii prognosticati in cadrul acceptorului actiunii. ( Doua dintre aceste verigi au o importanta deosebita: 1 ( acceptorul actiunii = reprezinta un aparat nervos destinat perceperii informatiei despre rezultatele obtinute si apoi compararii lor cu parametrii rezultatelor stabilite in momentul actiunii stimulului conditionat. ( ,,acceptorul”- poate fi considerat ca expresia materiala a scopului - controleaza rezultatele actiunii si le compara cu scopul fixat Se subliniaza astfel importanta predictiei in realizarea controlului conduitei. 2 ( aferentatia inversa sau feed-back-ul care leaga rezultatele actiunii cu acceptorul actiunii informeaza ca s-au obtinut anumite rezultate si nu altele. Cel ce sanctioneaza definitiv acesta informatie este acceptorul actiunii care apare ca un element etalon apreciativ ai parametrilor rezultatului actiunii. Cand intre cele 2 verigi exista: ( concordanta – actul se incheie si organismul trece la realizarea unui nou compartament; ( dezacord – este generat un nou lant de relatii (de orientare, investigare cu o rapida si puternica influenta activitatoare a scoartei cerebrale) favorizator al alegerii unor noi comportamente pentru sinteza aferenta. In felul acesta spectrul informatiei se largeste, se elibereaza programe de activitate mai perfectionate. Important: in acest sistem functional sunt implicate si unele elemente psihice. In primul stadiu – al sintezei aferente – intervine motivatia, memoria, etc. Asadar, viziunea sistemica este extinsa si asupra psihicului. ( Abordarea sistemica a psihicului uman a fost insa impusa de teoria informatiei, de cibernetica si mai ales de teoria generala a sistemelor (TGS). Teoria informatiei a facilitat elaborarea unei viziuni holiste asupra psihicului. Ea a permis intelegerea mai clara a caracterului informational, deci nesubstantial, al psihicului. Informatia este o relatie intre mai multe entitati ce se afla in stare de constrangere sau de interactiune reciproca, susceptibila de a fi canalizata de-a lungul diverselor transformari mentinandu-si insa o invarianta. Faptul ca prin intermediul teorie informatiei putem studia cum un sistem intra in contact cu altul, cum diverse constrageri biologice (date de organizarea sistemului nervos central) limiteaza seria adaptarilor posibile ale matricei socioculturale are o mare importanta pentru explicarea sistemica a psihicului, acesta integrandu-se el insusi in sirul factorilor constrangatori sau facilitatori ai evolutiei umane. I.4. CIBERNETICA Cibernetica propune o serie de concepte operationale cu ajutorul carora pot fi intelese cele mai diverse masini, inclusiv cele biologice si sociale. Ea introduce notiunile de reglare si deviatie, cele de control si programare. Cea mai importanta este insa notiunea de conexiune inversa (feed-back) cu diversele sale varietati - feed-back-ul negativ, care anuleaza orice deviatie de la norma; - feed-back-ul pozititiv care creste deviatia. Cibernetica generalizeaza raporturile implicate in autoreglarea organismelor vii sau a celor nevii (automate), recurge la exprimarea lor formalizata pe baza matematicilor superioare, la modelarea tehnica a functiilor si activitatilor organismelor vii in virtutea unor legitati generale. Toate acestea nu puteau fi facute fara sprijinul psihologiei. Din colaborarea ciberneticii cu psihologia s-a surprins natura informationala a psihicului si caracterul lui integrator-sistematic. Infuzia ciberneticii in alte domenii ale cunoasterii a dus la aparitia unor cunostinte: biocibernetica, neurocibernetica, cibernetica economica si sociala, cibernetica psihologica. I.5. Teoria generala a sistemelor este o alta orientare teoretica ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice in psihologie. Ludwig von Bertalanffy, creatorul teoriei generale a sistemelor, a facut apel la psihologie, din care si-a extras argumentele pentru a-si ilustra ideile. In centrul preocuparilor sale se afla conceptul de sistem. Sistemul este orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata (non-intamplatoare). ( Definitia sugereaza: esentiala este nu natura substantial-calitativa a elementelor, ci configuratia si relatiile determinate dintre ele. Notiunile de sistem si de element sunt mobile, modificabile Importanta este nu pozitia se sistem sau de element, ci relatia interactiunea si interdependenta lor. Elementul devine semnificativ numai in relatie cu alt element. Luat in sine, el capata semnificatie numai daca il consideram tot ca sistem, ca ansamblul altor interactiuni si interdependente realizate la alt nivel. Elementele se asociaza in ,,subsisteme” iar subsistemele legate si corelate intre ele formeaza ,,sistemul”. Senzatiile, perceptiile, gandirea, memoria asociate intre ele formeaza subsistemul cognitiv; acesta, corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivational si volitiv, formeaza sistemul de personalitate. La randul lui, sistemul de P devine subsistem in raport cu sistemul social. In tratarea sistemica elementul este ceva relativ aflat in relatii de apartenenta sau de incluziune fata de altceva. El vorbeste de un anumit tip de sistem – cel deschis. Sistemul este deschis in sensul ca lasa sa patrunda in sine o serie de elemente (materiale, energetice, informationale) care ii pot modifica configuratia interioara. Relatia sistemului cu ecosistemul asigura insasi ,,viata” sistemului. Cu mult inainte de aceste autor si Viener, cel care a atras atentia asupra caracterului de sistem al psihicului a fost medicul roman Stefan Odobleja. El publica in limba franceza 2 volume intitulate ,,psihologia consonantista”. Nemultumit de psihologia timpului sau, el propune un nou tip de psihologie – psihologie consonantista. Prin adjectivul ,,consonantista”, el desemneaza tendinta specifica diferitelor tipuri de sisteme, deci si celui psihic, catre o stare de organizare interna si catre una de echilibrare cu mediul inconjurator. Consonanta reprezinta o actiune cu caracter reglator atat intre elementele componente ale sistemului cat si intre sistemul respectiv si alte sisteme, exterioare lui. Pentru a putea ajunge la un asemenea rezultat sistemul dat trebuie sa comunice cu exteriorul, sa intretina schimburi (energetico-informationale) cu exteriorul, sa-si elaboreze chiar un model interior al mediului extern. Pe scurt, sistemul trebuie sa interactioneze cu alte sisteme. Aceasta interactiune pp. dependenta sistemului de exterior, afirmarea unei finalitati proprii sistemului dat. Intre verigile de ,,intrare” si cele de ,,iesire” este introdusa relatia de tip circular (conexiunea inversa). El este cel care introduce pentru prima data notiunea de conexiune inversa, ca o lege universala, cautand sa o identifice in fenomenele fizice, psihice, sociale, morale. El este primul care defineste psihicul ca sistem. ,,Psihicul este un sistem constituit din multiple elemente dinamice reversibile asociate”. Conexiunea inversa, numita de el ,,cerc vicios”, ,,legatura reversibila”, este identificata in diferite procese psihice. ,,Afectivitatea este un cerc vicios subordonat direct marelui cerc vicios: viata. Cunoasterea este un mic cerc vicios subordonat nemijlocit afectivitatii si, prin intermediul acesteia, vietii”. Sunt surprinse aici: relatiile de reversibilitate specifice diferitelor fenomene psihice si relatiile de subordonare a unora in raport cu altele, implicit de ierarhizare a lor. II. Premise din interiorul psihologiei La elaborarea viziunii sistemice asupra psihicului a contribuit si psihologia. II.1. Momente semnificative ( Unul dintre acestea il reprezinta psihologia gestaltista (configurationista) care a pornit de la sublinierea rolului formei, al intregului in raport cu partea. Gestaltismul a aparut ca o reactie impotriva asociationismului, aducand o viziune metodologica integralista. M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka porneau de la primatul integralitatii experientei, “formele totale” nemaifiind rezultatul unei sinteze, ci, pur si simplu fapte primare, datumuri de esenta inconstienta si de natura fiziologica sau psihologica. Forma (gestalt) este un produs al organizarii, iar organizarea este procesul care duce la gestalt. Intuirea caracterului de sistem al psihicului se degaja din model in care gestaltistii explicau unele legi ale perceptiei, una dintre acestea fiind legea pregnantei sau a bunei forme. ,,Formele bune” sunt conditionate de coincidenta dintre 2 categorii de factori (externi, obiectivi si interni, subiectivi). Gestaltistii reunesc intr-un circuit integral subiectul cu mediul sau ambiant apropiat, fapt facilitator al instalarii unui echilibru intre ,,fortele” campului. In aceasta conceptie apare ideea interactiunii psihicului cu mediul inconjurator, ca si ideea caracterului deschis catre exterior al psihicului. ( Un alt moment important din evolutia psihologiei, care a condus spre elaborarea viziunii sistemice asupra psihicului, il reprezinta aparitia structuralismului psihologic. Roger Mucchielli releva existenta a 3 acceptii ale notiunii de structura, doua dintre ele interesandu-ne in mod expres: ( structura vizeaza organizarea, articularea intre ele a 2 elementesau parti ale unui intreg; a structura inseamna a ordona, a coordona elementele printr-un sistem de raporturi stabile care formeaza un elementele nu au existenta separata: fiecare “element” este functia unui tot in raport cu care el se situeaza si capata o semnificatie; ( acceptiunea moderna a termenului de structura vizeaza sistemele de corelatii care capata o anumita semnificatie. o structura de semnificatie se refera la raportul prin intermediul caruia un element al lumii capata un sens pentru subiect; prin acest termen se desemneaza o realitate operanta care nu are nimic obiectiv, nimic constient (ea nefiind direct observabila) si nici un continut de constiinta; singura capabila sa dea un sens este structura. Aceasta structura modeleaza activ, fasoneaza, pune in forma informatiile, structureaza comportamentele, actiunile si reactiile individului. Din perspectiva structuralismului, psihologia nu-si putea mentine “compartimentarea” facultatulor psihice. Nici macar trilogia psihanalitica (Sine, Eu, Supraeu) nu mai este valabila. Interpretarea functiilor psihice si a nivelurilor de organizare a psihicului conduce in mod inevitabil la un mod mai complex de concepere a vietii psihice. Structuralismul psihologic, cu toate exagerarile si imperfectiunile lui, a constituit un punct de plecare pentru noul tip de abordare a psihicului, si anume abordarea sistemica. II.2. Coordonatele sistemice ale psihicului Abordarea sistemica a psihicului pp. conceperea lui ca un sistem ce dispune de toate atributele sistemelor, in general. Prima problema care se ridica este aceea daca psihicul poate fi considerat un sistem. Si daca da, care sunt caracteristicile SPU? Pentru a raspunde la aceste intrebari este necesar ca mai intai sa descriem conceptul de sistem si apoi sa vedem in ce masura psihicul dispune de coordonate sistemice. II.2.1. Conceptul de sistem Sistemul cuprinde: ( trei categorii de marimi (de intrare; de stare; de iesire), cu topologia lor distincta; marimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeste din afara sa, unele dintre acestea fiind asimilabile, altele neasimilabile sau chiar perturbatoare, raportul dintre ele dand coeficientul de complexitate al sistemului. marimile de stare sunt cele din interactiunea carora se creeaza o configuratie diferentiala sau difuza; marimile de iesire sunt constituite din produsele sistemului, din rezultatele aparute ca urmare a functionalitatii lui concrete. ( Relatiile dintre cele 3 categorii de marimi: sistemul depinde de marimile de intrare, care, la randul lor, sunt influentate de marimile de iesire; -in cadrul sistemului exista relatii: conexiunea inversa sau feed-back-ul (cea mai importanta relatie dintr-un sistem) intre structuri (relatii interstructurale) intre elementele structurilor (relatii structurale) ( Activitatile sau comportamentele, adica modul in care sistemul interactioneaza cu mediul sau, efectele acestei interactiuni, efectele acestei interactiuni sunt si asupra mediului si asupra sistemului. - comportamentul sistemului poate fi interpretat prin prisma unor criterii de naturi diferite (substantiale, energetice, informationale); ( Organizarea, data de ansamblul proprietatilor comportamentelor sistemului; ( Structura, adica acel aspect al organizarii ce ramane constant sau permanent in timp si formeaza baza comportamentului relativ permanent al sistemului; ( Subsisteme, constituite din structuri si activitati mai simple, dispunand, la randul lor, de aceleasi componente si particularitati enumerate pana acum; ( Stari distincte rezultate din valorile cantitative si calitative specifice caracteristicilor sistemului la un moment dat; - din acest punct de vedere intalnim: parametrii de stare (valoarea elementelor si relatiilor sistemului la un moment dat) cand sunt luate in considerare toate elementele sistemului, obtinem un profil de stare generalizat, iar cand consideram doar unele elemente, obtinem un profil de stare partial; parametrii de transformare (vizeaza schimbarile aparute in sistem ca urmare a introducerii unor noi influente, fapt ce duce la trecerea sistemului intr-o alta stare) -se determina asa numitele profiluri fazice: - constatative - inregistreaza transformarile pe masura ce se produc - predictiv-deductive – anticipa transformarile ( Finalitati proprii, referitoarela utilizarea adecvata a influentelor din mediul extern in vederea realizarii scopurilor, la mentinerea unei stari de echilibru homeostazic sau la trecerea la forme mai bune de organizare; indicatorii de finalitateai sistemului se stabilesc sub forma unor valori ideale (maximale) sau sub forma unor valori medii. Orice sistem contine 3 subansambluri: ( substantial (vizeaza numarul si natura elementelor constitutive); ( structural (se refera la multimea si tipul relatiilor de interactiune dintre elementele componente); ( functional (are in vedere actiunile realizate de sistem ca raspuns la solicitarile mediului). Am putea spune ca primul subansamblu reprezinta anatomia sistemului, cel de-al doilea fiziologia lui, iar ultimul, mecanismul de coechilibrare dinamica a sistemului ca intreg cu mediul ambiant. II.2.2. Psihicul ca sistem: caracteristicile sistemului psihic uman Psihicul detine si satisface toate aceste atribute, deci poate fi considerat un sistem. Golu & Dicu: Popescu-Neveanu: Cele 2 definitii cuprind principalele caracteristici ale SPU, si anume: ( Caracterul informational-energizant al SPU. ( Primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul, traind intr-un univers informational, fiind bombardat mereu de informatii si trebuind sa reactioneze la ele, este nevoit sa-si elaboreze mecanismele prin intermediul carora sa le poata stapani. El trebuie sa-si formeze si sa-si perfectioneze mecanismele de receptionare a informatiilor, de stocare, prelucrare si interpretare a lor, de combinare si recombinare sau pe cele de valorificare a lor. Importanta nu este doar informatia, ci si modul de operare cu ea. Asa incat mai corect este sa vorbim, considera Zlate, de caracterul informational-operational al SPU. ( Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul ca avem de-a face cu un sistem viu, campurile bioenergetice reprezentand zone de generare a insasi modelelor informationale. In functionarea generala a SP, o mare importanta o au: - starile locale si tranzitorii, - dar si cele generalizate si permanente, de incarcare tensional- emotionala, - de distribuire si consumare a acestei incarcaturi energetice, - de focalizare a ei pe anumite stari subiective. - starile de dezactivare sau de detensionare Cum nu cantitatea de energie in sine este semnificativa, ci tocmai modul ei de utilizare, fapt ce se soldeaza cu stimularea in grade diferite a SP, mai adecvat ar fi sa precizam natura stimulator-energizatoare a acestuia. SP dispune de stari si procese cu grade diferite de organizare si structurare ce le diferentiaza calitativ intre ele, acordandu-le o nota de valoare. In acest caz, aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe primul plan. Sintetizand, putem spune ca SPU este informational-operational, stimulator-energizant si axiologic. ( Caracteristica fundamentala a SPU o reprezinta caracterul sau interactiv, interactionist. El este un sistem prin excelenta dinamic, neaflandu-se aproape niciodata intr-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzand posibilitatea unor pericole de relativa stabilitate. Indiferent de starea in care se afla, interactiunea elementelor, a partilor, structurilor, subsistemelor sale este modul lui curent existential. Elementele sistemului capata sens numai in procesul interactiunii. Caracterul interactionist al sistemului este demonstrat de faptul ca nivelul de dezvoltare a unei parti depinde de nivelul dezvoltarii altei parti. Interactivismul componentelor sistemului se evidentiaza nu doar in procesul organizarii calitative a acestora, ci si in cel al destructurarii lor. Perturbarea unei componente a sistemului antreneaza dupa sine alterarea alteia sau chiar a intregului sistem. Relatiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidentiaza si mai pregnantcaracterul interactiv al acestuia. Pentru ca sistemul sa-si pastreze integralitatea, nu este absolut necesar ca toate componentele sale sa fie la fel de dezvoltate. Chiar daca unele sunt mai putin dezvoltate sau lipsesc cu desavarsire, sistemul poate actiona ca un intreg tocmai datorita compensarii, adica preluarii functiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate de catre alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate. Interactunea elementelor componente ale sistemului, continuitatea si discontinuitatea lor, coexistenta sau coactiunea, dar si rivalitatea lor reprezinta adevaratul motor al SPU. Tipurile de interactiuni existente in sistem sunt complementare. Datorita acestei complementaritati intre cooperare si rivalitate se creeaza in sistem o tensiune dinamizatoare absolut necesara bunei lui functionalitati. Relatiile de cooperare exista intre elementele asemanatoare, ci si intre elementele opuse. ( Interactiunea SPU nu se realizeaza exclusiv la nivelul propriilor sale componente. Sistemul, luat ca intreg, interactioneaza cu exteriorul, de unde deriva o alta caracteristica a lui, si anume faptul ca este ambilateral orientat. Sistemul asimileaza informatii atat din exterio, cat si din sine, pe care le coordoneaza in virtutea unui principiu al echilibrarii. Numai acest tip de orientare dubla ii asigura normalitatea. Ruperea sistemului de lume si centrarea excesiva pe sine, inchiderea in sine ar duce la ,,prabusirea in sine”, la aparitia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul. La fel de periculoasa este desprinderea de sine, de propria fiinta, care este principalul punct de sprijin in investigarea lumii. In acest caz, realitatea ar parea, probabil, iluzorie, fluctuanta, lipsita de consistenta si de utilitate. Asadar intre, simtamantul de sine si simtamantul realitatii, cunoasterea de sine si cunoasterea obiectelor sau a semenilor trebuie sa existe o stransa interdependenta. ( SPU este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta organizare, deferentiere si specializare spre forme din ce in ce mai complexe de organizare, diferentiere si specializare. Functionarea si interactiunea proceselor de crestere, maturizare, dezvoltare etc., se soldeaza cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce in ce mai evoluate. SP nu dispune insa nu doar de capacitatea de a-si elabora o serie de mecanisme functionale proprii, evident sub influenta si dirijarea factorilor si solicitarilor externe, ci si de aceea de a le si transforma in mecanisme mijlocitoare ale propriilor lui demersuri. Ele sunt introduse in circuitul functional al psihicului, contribuind la evolutia acestuia. Caracterul evolutiv al SPU se exprima prin trecerea acestuia de la stari de condensare si maxima concentratie (in produsele obtinute la un moment dat) la stari de expansiune, de cautare a unor noi cai si mijloace care sa conduca la obtinerea altor produse. Caracterul evolutiv al SPU pp. succesiunea fazelor de organizare si de dezorganizare, fiecare dintre acestea putand fi premisa sau impulsul celeilalte. ( SPU nu functioneaza global, nediferentiat, ci pe niveluri, continuturile sale capatand o ierarhizare functionala si valorica. Cele 3 niveluri funvtionale ale psihicului sunt constientul, subconstientul si inconstientul. O anumita ierarhizare intalnim chiar in interiorul fiecaruia dintre aceste niveluri. ( In constiinta sunt prezente urmatoarele niveluri functionale: nivelul de maxima acuitate si claritate (starea de veghe); nivelul acuitatii moderate si minime (starea de atipire); nivelul acuitatii abolite (starea de coma). Trecerea de la un nivel la altul asigura dinamica normala a sistemului, fixarea unuia dintre ele echivaleaza cu perturbarea sistemului. Constiinta dispune de o infrastructura (formata din S, P, M, vorbire), dar si de o suprastructura (in care intra atentia, reflexia, P). Destructurarea acestor niveluri are loc gradat. ( cea mai simpla forma de destructurare a infrastructurii constiintei o reprezinta somnul si visele ( alta forma, mai complexa, fiind reprezentata de starile crepusculare si oniroide ( forma cea mai complexa este depersonalizarea (tulburarea senzatiilor, perceptiilor). Acest lucru este valabil si pentru destructurarea suprastructurii constiintei. In ordine ierarhica, destructurarule acestui nivel sunt urmatoarele: ( caracteropatiile (individului ii lipseste libertatea de a dispune de sine, el este incorsetat in comportam