Referat Regina Elizabeta I

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Regina Elizabeta I si de asemenea puteti face Download Referat Regina elizabeta i

Citeste fragmente din Referat Regina Elizabeta I

Regina Elizabeta I Regina Elizabeta I a demonstrat că şi o femeie poate guverna Anglia la fel de bine precum un bărbat. În timpul îndelungatei ei domnii, regina - foarte populară - a condus ţara printre numeroase pericole şi a respins cu succes ameninţarea spaniolă. Poreclită „Glorioasa” sau „Regina Virgină”, Elizabeta a fost fiica regelui Henric al VIII-lea, o personalitate foarte puternică pe care ea l-a luat drept model. Sub „virtuţile regeşti” cu un simţ diplomatic feminin, pentru a apăra ţara de inamicii politici interni şi externi. Era elizabetană, adică partea a doua a secolului XVI, este una dintre cele mai palpitante epoci din istoria Angliei. Renaşterea engleză a luat amploare; poezia, dramaturgia şi muzica înfloreau. În această perioadă au scris dramele englezeşti cele mai renumite de William Shakespeare şi Cristopher Marlowe. Edmund Spencer şi Sir Philip Sydney sunt enumeraţi printre cei mai mari poeţi englezi. Vestiţii marinari englezi, Francis Drake, Walter Raleigh, Mathew Frobisher, Humphrey Gilbert şi Richard Greenville, în afara călătoriilor europene, erau în căutarea unor teritorii noi, şi s-au întors cu bogăţii fabuloase din coloniile spaniole. Deşi Elizabeta nu a trecut niciodată Canalul Mânecii, ea a încurajat întotdeauna marinarii spre aventuri îndrăzneţe. Când în 7 septembrie 1533, a venit pe lume în palatul de la Greenwich Elizabeta Tudor, regele Henric a fost inconsolabil deoarece îşi dorise foarte mult ca urmaş un băieţel. Dorinţa era atât de puternică încât divorţase de prima nevastă, Chaterine de Aragonia, deoarece şi aceasta îi născuse numai o fetiţă, Maria. Mama Elizabetei, Ana Boleyn fusese o curtezană. Când Papa a refuzat să desfacă căsătoria cu Chaterine de Aragonia, Henric a întrerupt legătura cu biserica catolică şi a întemeiat biserica anglicană, al cărei conducător suprem a fost chiar el. După aceasta şi-a aprobat propriul divorţ şi recăsătorirea. Deşi la început a iubit-o sincer pe Ana Boleyn, afecţiunea lui nu a fost durabilă. După nici trei ani a decis că se va descotorosi de Ana. A acuzat-o de trădare şi de adulter. Deşi acuzaţiile erau false, femeia a fost condamnată şi decapitată în mai, 1536. Următoarea soţie a fost Jane Seymour, o altă curtezană. Ea a murit cu câteva săptămâni după naşterea fiului lor, Edward. Henric s-a însurat de şase ori în total. Pe a patra soţie, prinţesa germană Ana de Kleve a părăsit-o deoarece a considerat-o foarte urâtă. A cincia oară s-a însurat cu o femeie frumoasă şi tânără, dar aceasta a avut o relaţie cu nobilul Thomas Culpepper, şi pentru aceasta a avut soarta Anei Boleyn, fiind decapitată. Ultima soţie a lui Henric, Chaterine Parr, a trăit mai mult decât soţul ei. Elizabeta şi-a petrecut copilăria la ţară, departe de curtea londoneză. Împreună cu fratele ei vitreg, a beneficiat de o educaţie deosebită. Viaţa lor paşnică a fost întreruptă de moarte tatălui în 1547, după care a ajuns pe tron Edward. Edward al IV-lea era un băiat fragil, bolnăvicios şi a murit cu şase ani mai târziu, la vârsta de 15 ani. L-a urmat pe tron Maria, fata mai în vârstă a lui Henric. Maria era romano-catolică şi a readus biserica anglicană sub autoritatea papală. Protestanţii însă erau adepţii unei biserici independente de Roma. Elizabeta, care era protestantă, era urmaşa imediată la tronul Angliei. Când s-a aflat că Maria vrea să se mărite cu moştenitorul tronului spaniol, catolicul Filip, a izbucnit o rebeliune protestantă sub conducerea lui Thomas Wyatt. Elizabeta a fost acuzată de sora ei vitregă de sprijinirea revoltei, acest lucru costând-o aproape viaţa. A fost ţinută prizonieră timp de două luni în temniţa din Turnul Londrei. După eliberare a fost exilată de la curtea regală şi din Londra. Cu timpul, Maria a devenit din ce în ce mai nepopulară. Ea a trimis peste 300 de protestanţi la rug deoarece nu au tăgăduit credinţa şi nu s-au convertit la catolicism. Poporul o numea „Maria sângeroasa” (Bloody Mary). Când a murit în 1558, majoritatea englezilor a primit vestea cu bucurie. Căsătoria Mariei cu Filip nu a fost binecuvântată cu copii, astfel Elizabeta a devenit regină. Data încoronării ei, 17 noiembrie, a rămas încă mult timp sărbătoarea naţională a Angliei. Elizabeta a tras învăţăminte din domnia scurtă a Mariei. A devenit foarte prudentă faţă de orice extremism religios, fie acesta protestant sau catolic. Şi-a dat seama ce incoveniente pot să apară dacă se căsătoreşte cu un prinţ sau domnitor străin. Maria s-a întâlnit rar cu soţul ei spaniol, totuşi a implicat ţara într-un război costisitor şi fără sens împotriva Franţei, din care a avut numai de pierdut. Elizabeta a condus ţara cu ajutorul parlamentului şi al Consiliului Secret. Consilierii şi membrii parlamentului au ajutat-o cu sfaturi, dar deciziile le-a lut singură. Printre primele măsuri, l-a numit pe William Cecil, cel care ulterior a devenit Lord Burghley, prim ministru. Cecil a servit regina timp de patruzeci de ani. Toată lumea a crezut că Elizabeta se va mărita şi va avea copii. Deşi a flirtat cu mai mulţi bărbaţi, nu l-a ales pe niciunul ca soţ. Poate că nu a dorit să împartă conducerea ţării cu un rege. Noua regină a fost o protestantă moderată. Era de acord cu desprinderea de Papă, dar a rămas fidelă mai multor obiceiuri şi simboluri catolice, de exemplu crucea. La începutul domniei a decretat o lege conform căreia biserica anglicană şi-a recăpătat statutul independent (Church Settlement) şi totodată a stabilit că regina este capul bisericii, „guvernatorul superior”. S-a tipărit o carte nouă de rugăciuni care a unificat diferitele principii protestante. În 1563, învăţăturile bisericii anglicane au fost sintetizate în 39 de articole. Elizabeta a condus biserica anglicană astfel încât principiile stabilite de ea au rămas valabile până în zilele noastre. Biserica ei era atacată vehement în timpul domniei atât de catolicii din Roma, care se bucurau şi de sprijinul Franţei şi al Spaniei, precum şi de puritani, adică protestanţii cei mai riguroşi, care doreau purificarea completă a bisericii de simbolurile şi obiceiurile papale. Ä h entuziasm protestanţii străini. Regina scoţiană, Maria Stuart a dat multă bătaie de cap Elizabetei. Maria era ruda cea mai apropiată a reginei din partea tatălui, deoarece aceasta era strănepoata regelui Angliei, Henric al VII-lea, bunicul Elizabetei. Acest fapt însemna că dacă moare fără urmaşi, Maria îi urma la tron. Maria era romano-catolică şi din punctul de vedere al bisericii catolice, ea era domnitoarea legală a Angliei, deoarece căsătoria părinţilor Elizabetei nu era recunoscută de Papă, deci nici domnia ei nu era legitimă. Elizabeta a avut de a face în mai multe rânduri cu comploturi care aveau ca scop înlăturarea ei de pe tron şi încoronarea Mariei. Relaţia între Anglia şi Spania s-a tensionat treptat. Elizabeta a permis marinarilor olandezi să acosteze în porturile englezeşti. Mai mult, chiar marinarii englezi s-au aventurat din ce în ce mai des în apele teritoriale spaniole din Lumea Nouă. John Hawkins a fost primul englez care a transportat sclavi din Africa de Vest în coloniile spaniole din vestul Mării Caraibelor. Când în portul San Juan d’Uloa a fost înconjurat de spanioli, împreună cu compatriotul său Francis Drake, abia au reuşit să scape lăsând în urma lor o flotă mică, majoritatea ei pierzându-se. Drake şi-a luat revanşa ulterior pentru această înfrângere prin numeroasele atacuri îndrăzneţe asupra vaselor spaniole. Elizabeta a fost criticată vehement pentru pirateria „dracilor marini” englezi, de fostul ei cumnat, Filip, ajuns între timp regele Spaniei. În 1568, revolta protestanţilor scoţieni a obligat-o pe regina Maria să abandoneze tronul şi să se refugieze în sudul Angliei, lăsând în urmă fiul ei nou născut, Iacob. Elizabeta, în loc să o ajute, a întemniţat-o şi a ţinut-o prizonieră timp de 20 de ani. Între timp, fiul ei, Iacob a ajuns pe tron, a fost crescut şi educat de nobilii scoţieni în spiritul principiilor protestante. Tensiunea dintre Anglia şi Spania a atins apogeul la începutul anilor 1580, când Filip a încercat să înăbuşească o revoltă protestantă din Câmpia Germană, şi a decis atacarea Angliei protestante. În 1585, Elizabeta a fost de acord să ofere ajutor militar rebelilor protestanţi, acesta fiind preludiul războiului anglo-spaniol. Un an mai târziu, şeful serviciului secret, Sir Francis Walsingham a demascat o nouă tentativă de lovitură de stat, care dorea instalarea Mariei pe tron. Toţi consilierii reginei au propus executarea Mariei pe motiv de trădare, deoarece s-a considerat că prizoniera a sprijinit complotiştii. Deşi cu multe reţineri, până la urmă Elizabeta a acceptat executarea Mariei, sentinţa a fost îndeplinită în 1587. Nimic nu a mai stat în calea lui Filip să atace Anglia. (Regina scoţiană fusese pe jumătate franţuzoaică, şi în cazul unei eventuale victorii asupra Angliei, cu certitudine ea ajungea pe tron. Filip era convins că aceasta va simpatiza mai mult cu francezii, ori el nu a dorit să facă această favoare Franţei.) A construit o flotă imensă, formată din 130 de vapoare, cu 7000 de marinari şi 17000 soldaţi, numită Armada. Englezii au aşteptat atacul cu o flotă din 102 de vapoare. Vasele Armadei au fost zărite prima dată de pe coastele sud-vestice ale Angliei în 19 iulie 1588. Vestea a fost transmisă prin uriaşe focuri de semnalizare. Amiralul flotei engleze era Lord Howard of Effingham iar secundul amiralului era Francis Drake. Strategia lor era să iasă din portul Plymouth după ce Armada a trecut şi să-i urmărească în sus pe Canalul Mânecii. Când Armada a ancorat în portul Calais pentru a îmbarca alţi 30000 de soldaţi, a suferit două pierderi importante. Întâi trupele au fost reţinute în Olanda de soldaţi olandezi, şi nu au ajuns în timp la Calais. A doua lovitură a fost incendierea unei părţi importante a Armadei prin trimiterea unor vapoare incendiare, încărcate cu explozibil şi material inflamabil, de către Drake printre vasele ancorate în portul Calais. Vapoarele care au scăpat focului s-au împrăştiat. În ziua următoare, 8 august, vapoarele de război englezeşti au atacat spaniolii la Gravelines. Soarta bătăliei s-a decis când o furtună a împins Armada în Marea Nordului. Urmărite de englezi, vasele spaniole au fugit către Scoţia. Englezii au epuizat muniţia şi s-au retras, iar rămăşiţele Armadei au pornit către Spania, ocolind Scoţia şi Irlanda. Numeroase vapoare au pierit în apele agitate de lângă coastele Scoţiei şi Irlandei. Peste 60 de vapoare s-au scufundat, numărul victimelor ridicându-se la aproape 20000. Anglia a fost salvată, iar planurile lui Filip spulberate. Ulterior Filip a mai trimis flote împotriva Angliei, dar nici una nu a însemnat un pericol atât de mare ca cea din 1588. Elizabeta şi curtea ei fabuloasă îşi petrecea majoritatea vremii în palatele regale din jurul Londrei: Hampton Court, Greenwich, Richmond, Whitehall şi Windsor. Locul favorit al Elizabetei era Richmond. Când se afla în Londra, nu se ducea niciodată în Turn. Poate că din cauza celor două luni petrecute acolo în timpul domniei Mariei, sau poate datorită gălăgiei create de animalele din grădina zoologică regală din apropiere. În fiecare vară, Elizabeta organiza „croaziere regale” în sudul şi centrul Angliei, nu a vizitat însă niciodată nordul ţării. Mai multe sute de curteni şi servitori o însoţeau pe drum şi erau primiţi la curţile nobilimii din provincie. Vizita reginei reprezenta o favoare nu neapărat îmbucurătoare, deoarece costul aproximativ al unei zile de vizită regală se ridica la 100.000 de lire sterline (în banii de azi). Regina a avut întotdeauna câţiva curteni a căror companie o agrea în mod special. Îi numea „favoriţii ei” şi aştepta de la aceştia loialitate şi afecţiune necondiţionată. Adesea soţiile acestora erau excluse de la curtea regală. Dacă un favorit se însura fără binecuvântarea ei, atunci acesta risca să ajungă în Turnul Londrei, cum s-a întâmplat şi cu Sir Walter Raileigh în 1592. Elizabeta s-a stins în 24 Martie 1603. Nu a desemnat niciodată succesor. De lângă patul ei de moarte, primul ministru, Robert Cecil a trimis un curier la regele Scoţiei, Iacob al IV-lea cu mesajul „a venit timpul lui” şi astfel fiul fostei rivale a ajuns regele Angliei cu numele de Iacob I. 쥁`