Referat Despre Iubire

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Despre Iubire si de asemenea puteti face Download Referat Despre iubire

Citeste fragmente din Referat Despre Iubire

DESPRE IUBIRE Iubirea este o temă literară foarte vastă şi importantă, ale cărei origini se leagă de originile culturii umane. În opinia lui Victor Hugo, “dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e ca o scânteie divină şi ca sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului”. Înrudite, prin sens, cu termenul “iubire” sunt termenii “eros” şi “amor”. Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment erotic pentru o persoană de sex opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admiraţie şi de afecţiune pentru cineva”. În “Dicţionarul de filozofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă de abnegaţie către obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesională sau socială. Naşterea şi dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric şi individual, este intim legată de formarea personalităţii. Iubirea dintre sexe vizează persoana umană în plenitudinea sa fizică, morală şi intelectuală, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepetabile, fiind generatoare de fericire autentică numai în această calitate. Natura şi rolul îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Una dintre cele mai vechi interpretări este aceea mitologică-cosmologică, în care iubirea apare ca o forţă cosmică grandioasă, generatoare şi creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului şi al teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul german, forţa motrice şi diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce). Distingând genuri diferite ale iubirii şi considerând-o pe cea spirituală (raţională) ca superioară, numeroşi gânditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale (cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii şi cunoaşterii la Platon, accederea către culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioară izvorâtă din cunoaşterea raţională, <> la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel). Acelaşi dicţionar prezintă erosul sub forma unui “simbol platonician al elanului spiritual către adevăr, bine şi frumos (eros superior) ca şi al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior). Totodată erosul aduce plenitudinea şi bogăţia vieţii interioare. În psihanaliză, erosul este ansamblul pulsiunilor vieţii, manifestat prin libido, dominat de principiul plăcerii şi reprimat de viaţa socială (principiul realităţii). Formele de manifestare ale erosului sunt, în consecinţă, ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizării lui superioare, prin creaţie (în sensul platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema erosului psihanalitic într-un sens ideologic şi polemic. Erosul reprimat de civilizaţia industrială se va elibera într-o societate de asemenea liberă de orice constrângeri, imprimând vieţii sociale caracterele jocului, ale fanteziei descătuşate şi armoniei estetice. În viziunea lui E. Fromm, erosul capătă o accepţiune religioasă, religiei revenindu-i, în proiectele sale sociale, rolul de factor aglutinator, ca religie a iubirii. Fără a subaprecia rolul erosului (ca şi al altor funcţii naturale, psihice etc.) ca factor mobilizator al vieţii şi activităţii umane, concepţia materialist-istorică asupra esenţei umane, ca produs al relaţiilor sociale, integrează motivaţiile acţiunii umane într-o viziune globală, unitară ţinând seama totodată de ponderea specifică, de rolul şi importanţa fiecăreia dintre acestea”. “Cuvântul <> pare astăzi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager şi comun. La vechii greci el e un sentiment aflat în grija zeiţei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Există însă şi o Afrodita Urania, patroană a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor – supremul amor spiritualis”. Putem spune “că iubirea e direct legată de corporalitate şi frumuseţe. Frumuseţea fiinţei iubite transfigurează lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pământ. Orice iubire adevărată este absolută şi nepieritoare, chiar dacă ea se clădeşte pe teritoriul celei mai flagrante perisabilităţi. Frumuseţea e trecătoare, sensibilitatea se toceşte, corpul îmbătrâneşte”. Iubirea este o parte a intimităţii umane profunde. “Iubirile nu se repetă; orice iubire e un caz particular, unic, absolut şi ireductibil. Câţi indivizi umani, tot atâtea iubiri.Nimeni nu poate trăi iubirea altuia, deşi oamenii seamănă unul cu altul.” În opinia lui Jose Ortega y Gasset, “ o dragoste deplină, care s-a născut în adâncul unei persoane, nu poate probabil să moară. Rămâne grefată pentru totdeauna în sufletul senzitiv. Circumstanţele – bunăoară depărtarea – îi vor putea împiedica nutrirea necesară, şi atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firişor sentimental, scurtă vână de emoţie ce va continua să izvorască în subsolul conştiinţei. Nu va muri însă: calitatea ei sentimentală dăinuie intactă. În acea profunzime radicală, persoana care a iubit continuă să se simtă absolut ataşată de fiinţa iubită. Hazardul o va putea duce de colo-colo în spaţiul fizic şi în cel social. Nu contează: ea va continua să fie alături de cel pe care-l iubeşte. Acesta e simptomul adevăratei iubiri: a fi alături de obiectul iubit, într-un contact şi o proximitate mai profunde decât cele spaţiale. Este o convieţuire de tip vital cu celălalt”. Tot Ortega y Gasset demonstrează că structura sufletească diferită a bărbatului şi a femeii este extrem de importantă în îndrăgostire: “sufletul feminin tinde să trăiască cu o singură axă atenţională, care în fiecare epocă a vieţii sale e fixată asupra unui singur lucru. Pentru a o hipnotiza sau a o face să se îndrăgostească e suficient să-i captăm acea rază unică a atenţiei. În comparaţie cu structura concentrică a sufletului feminin, în psihismul bărbatului se găsesc întotdeauna epicentre. (…) Femeia îndrăgostită se frământă de obicei fiindcă i se pare că nu-l poate avea niciodată în faţa ochilor în integritatea sa pe bărbatul iubit. Îl găseşte mereu cam distrat, ca şi cum, venind la întâlnire, şi-ar fi lăsat dispersate prin lume zone întregi ale sufletului. Şi, viceversa, bărbatul sensibil s-a simţit deseori ruşinat văzând că este incapabil de radicalism în dăruirea de sine, de totalitatea prezenţei aduse în dragoste de către femeie. Din această pricină bărbatul ştie că e totdeauna neîndemânatic în dragoste şi incapabil de perfecţiunea pe care femeia izbuteşte să o confere acestui sentiment”. Dragostea cunoaşte nimeroase clasificări. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste familială (fraternă, filială, paternă, maternă, maritală) şi de dragoste religioasă (adoraţie, veneraţie). “Viaţa şi literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună, iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale spiritualizării fiinţei”. Dragostea este foarte importantă în mitologie, în special în cea indiană şi în cea greacă. La indieni, această temă reprezintă subiectul principal din numeroase epopei, precum “Mahabharata”, “Ramayana”, “Sakuntala”, “Nara şi Dunaryanti”. În spaţiul occidental, mitologia greacă a dat naştere unui număr însemnat de cupluri celebre, ce au devenit motive literare: Afrodita şi Ares, Eros şi Psyche, Hades şi Persefona, Zeus şi Danae, Diana şi Achteon, Pygmalion şi Galateea, Filemon şi Baucis, Elena şi Paris, Ulise şi Penelopa, Andromeda şi Perseu, Ariadna şi Tezeu. Un mit important este cel al Afroditei şi al lui Ares. Fiul celor două zeităţi este Eros, zeu al iubirii, fapt ce sugerează caracterul dual al acestui sentiment. În alte legende, Eros este copilul Beznei şi al Vidului, sau al lui Poros (Bogăţia) şi al Peniei (Sărăcia). “De cele mai multe ori, este reprezentat ca un copil sau ca un tânăr înaripat, gol, căci întruchipează o dorinţă ce nu are nevoie de mijlocire şi nici nu se poate ascunde. Faptul că Eros este este un copil simbolizează desigur tinereţea veşnică a oricărei iubiri profunde, dar şi o anume iresponsabilitate: Eros îşi râde de oamenii care-i vânează – uneori chiar fără să-i vadă - , pe care-i orbeşte sau pe care-i face să clocotească (aceleaşi simboluri – arcul, tolba cu săgeţi, ochii legaţi, torţa – apar în toate culturile). Globul pe care-l ţine adesea în mâini sugerează puterea lui universală şi supremă. În ciuda atâtor poetisme searbede, Eros rămâne zeul dintâi care asigură nu numai dăinuirea speciilor, că şi coeziunea internă a Cosmosului”. La rândul său, Eros se îndrăgosteşte de Psyche, drama celor doi simbolizând conflictul dintre suflet şi iubire. “Psyche, o fată ce le întrece pe toate în frumuseţe, nu-şi găseşte un logodnic: ea sperie prin chiar perfecţiunea ei. Disperaţi, părinţii ei consultă oracolul, care le răspunde astfel: fata trebuie gătită ca pentru nuntă şi lăsată pe o stâncă, pe vârful unui munte, unde va veni un monstru să o ia în căsătorie. Fata este condusă cu un alai funebru la locul desemnat şi rămâne acolo singură. O adiere de vânt o răpeşte şi o poartă prin văzduh până în fundul unei văi adânci, într-un palat minunat, unde nişte glasuri se pun în slujba ei, ca nişte sclavi. Seara, ea simte o prezenţă în preajma ei, dar nu ştie cine este. Este soţul despre care a vorbit oracolul; el nu-i spune cine este, ci o avertizează doar că, dacă-l va vedea, îl va pierde pentru totdeauna. Trec astfel multe zile şi nopţi, iar Psyche este fericită. Dar i se face dor de rudele ei, şi i se dă voie să se întoarcă la ei câteva zile. Aici, surorile ei, pizmaşe, îi trezesc neîncrederea şi, reîntoarsă la palat, ea priveşte, la lumina unei lămpi, frumosul tânăr ce doarme alături de ea. Dar, vai! Mâna fetei tremură: o picătură de ulei fierbinte cade pe trupul lui Eros! Care, descoperit, se trezeşte şi fuge. Şi astfel încep, pentru Psyche, nenorocirile. Căci este victima mâniei Afroditei, care o pune la munci din ce în ce mai grele, spre a o chinui. Dar, aşa cum Psyche nu-l poate uita pe Eros, nici Eros nu o uită pe Psyche. El obţine de la Zeus dreptul de a o lua în căsătorie. Psyche devine soţia lui şi se împacă, în cele din urmă, cu Afrodita. e să-şi vadă iubitul; apucă o torţă. Aceasta din urmă nu reprezintă încă decât lumina fumegândă şi pâlpâitoare a unui spirit ce şovăie să încalce regula şi să perceapă realitatea. În faţa trupului minunat şi vrednic de admiraţie, sufletul are intuiţia a ceea ce este monstruos în prezenţa lui, la acest nivel obscur de realizare. Descoperită, iubirea fuge. Luminată, dar deprimată, Psyche rătăceşte prin lume, urmărită de Afrodita cea de două ori pizmaşă – ca femeie, pe frumuseţea fetei, ca mamă, pe dragostea pe care Psyche i-o inspiră fiului ei, Eros. Sufletul cunoaşte spaimele Infernului, unde Persefona îi dăruieşte totuşi o sticluţă cu elixir de tinereţe: principiul reînnoirii de după ispăşire. Psyche, adormită, este trezită de o săgeată trasă de Eros, care, şi el disperat, o căuta pretutindeni: persistenţă a dorinţei din ea. Dar, de astă dată, îngăduinţa de a se căsători îi este cerută lui Zeus: cu alte cuvinte, unirea dintre Eros şi Psyche se va realiza acum numai la nivelul poftelor senzuale, ci după Spirit. Prin divinizarea iubirii, Psyche şi Afrodita, cele două ipostaze ale sufletului – dorinţa şi conştiinţa – se împacă. Eros nu mai apare doar sub trăsăturile sale fizice: nu va mai fi temut ca un monstru; iubirea este integrată în viaţă”. Unul dintre miturile fundamentale este mitul androginului, amintit de Platon, în “Banchetul”: “acesta se numea pe atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte de bărbat şi femeie”. “Odată acastă unitate ruptă în două, apare şi drama speţei umane. Viaţa, în alcătuirea ei de bărbaţi şi femei, n-ar fi în acest sens decât o chinuitoare căutare erotică a jumătăţii sacre, a identităţii pierdute. Dragostea devine astfel un act de reparaţie ontologică”. “Androginul iniţial nu reprezintă decât un aspect, o figurare antropomorfică a oului cosmic pe care îl întâlnim în zorii oricărei cosmogonii, ca şi la încheierea oricărei eshatologii, căci în punctele alpha şi omega ale lumii şi ale fiinţei manifestate se situează plenitudinea unităţii fundamentale, unde contrarele se confundă, fie că nu sunt decât potenţialitate, fie că împăcarea, integrarea lor finală a fost îndeplinită”. Legendele antice au contribuit la apariţia unor noi mituri literare, în special în Evul Mediu (“Cavalerii Mesei Rotunde”, “Cântecul lui Roland”, “Cântecul Nibelungilor”, “Cântecul oastei lui Igor”, “Tristan şi Isolda”, “Siegfried şi Crimhilda”). Tema iubirii a fost abordată atât în scieri laice, cât şi în scrieri religioase. În religia creştină, cele mai cunoscute opere de acest gen sunt: “Cântarea Cântărilor”, atribuită lui Solomon, şi scrisoarea apostolului Pavel către corinteni. Ele descriu dragostea permanentă dintre divinitate şi popor, Iehova şi Israel, respectiv dintre Iisus Hristos şi Biserică. În literatura laică străină, un exponent de referinţă al temei în discuţie este tragedia “Romeo şi Julieta”, scrisă de William Shakespeare. Subiectul acestei opere literare este iubirea ce se naşte între doi tineri veronezi: Romeo şi Julieta. Ei fac parte din familiile Montague, respectiv Capulet, familii ce se urăsc de moarte. Romeo o cunoaşte pe Julieta la un bal dat de familia Capulet şi se îndrăgosteşte imediat de ea. Cei doi tineri nu ţin cont de rivalitatea familiilor din care provin, deşi îşi dau seama că iubirea lor este paradoxală şi imposibilă („Iubirea mea e-al urii mele fiu”, „Plăti-voi scump! Mi-e zălogită viaţa / Duşmanului!”). Are loc o confruntare cu limitele, ce anticipează sfârşitul tragic al dragostei lor. Romeo preia iniţiativa, asemănându-şi aleasa inimii cu o sfântă („Mâini fie-ţi, sfânto, buzele”), în timp ce el îşi asumă o condiţie umilă de „pelerin”. Jocul celor doi este doar în aparenţă sacru: ei interpretează nişte roluri, fiind la un bal mascat. Dacă, la început, el îşi exprimă direct sentimentele, jucând doar un joc sentimental, cu întrebări şi răspunsuri („Dar pelerini sau sfinţi, n-au buze, gură ?”, „Da, pelerine, pentru rugăciune”), în noaptea balului, îşi dezvăluie simţămintele („Stăpâna mea! Iubita mea”). Tânărul o alătură pe Julieta elementelor cosmice („Răsare ziua – Julieta-i soare! / Te-nalţă soare dalb! Răpune luna”). Fata îi împărtăşeşte dragostea, dar conştientizează faptul că nu pot fi împreună („Romeo! / De ce şi pentru ce eşti tu Romeo ? / Reneagă-ţi tatăl! Leapădă-al tău nume!”). În perioada următoare, Tybalt se duelează cu Mercutio, prietenul lui Romeo, şi îl ucide. Romeo se răzbună, omorându-l pe Tybalt, fapt pentru care este izgonit din cetate, de către Duce. Familia Capulet hotărăşte nunta Julietei cu Paris, dar preotul Lorenzo îi dă fetei, înainte de ziua căsătoriei, o licoare ce o face să pară moartă, spre a putea fi salvată apoi din criptă de Romeo. Datorită hazardului, preotul nu reuşeşte să-l anunţe pe tânăr de planul său, ceea ce duce la tragedie. Folosind băutura primită, care îşi face efectul, Julieta este îngropată în cripta familiei. Romeo află vestea morţii iubitei sale şi se întoarce în Verona. El doreşte să îi fie alături Julietei şi se sinucide. Trezindu-se, fata îl vede pe Romeo mort, iar atunci îşi ia viaţa. Deşi se poate spune că dragostea celor doi tineri veronezi este împărtăşită, unirea lor în faţa Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse şi nu sunt înţelese de societate, dar se desăvârşeşte pe plan cosmic, prin moarte. În literatura laică română, mitul erotic este unul dintre miturile fundamentale, alături de mitul pastoral, mitul estetic şi mitul etnogenezei. Tema iubirii este cel mai bine ilustrată în creaţia lui Mihai Eminescu. Conform opiniei lui George Călinescu, în opera lui Eminescu există patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisiacă, iubirea demonică, iubirea mortuară şi iubirea elegiacă. În poeziile sale, tema iubirii se contopeşte, deseori, cu tema naturii şi a jocului. Jocul inocent, neintenţionat, este transformat în joc sentimental. Acesta nu păstrează toate caracteristicile unui joc. Spaţiul şi timpul desfăşurării activităţilor ludice sunt clar menţionate: întâlnirea îndrăgostiţilor are loc în codru, “la isvorul / Care tremură pe prund” sau “sara pe deal”, “sub un salcâm”. Codrul are un important rol protector: coroanele copacilor săi formează o cupolă, „crengi plecate”, iar trunchiurule lor îi ascund pe îndrăgostiţi de privirile celorlalţi oameni („De mi-i da o sărutare / Nime-n lume n-o s-o ştie”). Din acest punct de vedere, poate fi asociat unui labirint. Intrarea în codru este o trecere de la profan la sacru, la o lume pură, a sentimentelor. Pădurea devine unic martor al iubirii, un martor etern, ce dă impresia unei fiinţe inteligente. “Jocul” îi absoarbe cu totul pe jucători. Ei se izolează de restul lumii (“vom fi singuri - singurei”) şi se cufundă în uitarea de sine (“ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă”, “vom visa un vis ferice […] adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri”). Iubiţii se aşază lângă un copac, refăcând armonia cuplului edenic. Prin faptul că îşi are rădăcinile înfipte în pământ, iar crengile sale se îndreaptă spre cer, orice copac poate fi considerat un „axis mundi”, simbol al eternităţii şi al regenerării periodice. Salcâmul reprezintă un element ascensional, de reper, un copac sacru, ce are rol de protector, ca martor al iubirii dintre îndrăgostiţi. Teiul este un arbore deosebit prin florile sale. Căderea lor formează o ploaie vegetală şi dă naştere unui cumul de senzaţii vizuale, motorii, auditive, olfactive şi tactile. Jocul afectiv, lipsit de orice interes material, este şi o luptă pentru ceva, şi o exhibare a ceva. Eul liric încearcă să-şi exteriorizeze sentimentele, folosind interjecţii (“Ah!”) şi epitete (“Fruntea albă”, “părul galben”, “buze dulci”, “ochii tăi mari”, “dragă”), precum şi comparaţii (“Sufletul meu arde-n iubire ca para”). “Vânat” sau “vânător”, eul liric respectă regula tăcerii. Stările emoţionale sunt transmise doar prin gesturi: transformându-se în cuvinte, sentimentele ar cunoaşte o adevărată decădere şi deformare. Cei doi nu “ştiu”, ci “simt”. Ocrotiţi de codru, ei renunţă la avantajele iluzorii ale raţiunii, continuându-şi idila în universul oniric: “Şi surâzând vom adormi”. În mod obişnuit, idila se desfăşoară seara, într-o singurătate deplină. Venirea întunericului reprezintă o formă de protecţie, prin dispariţia luminii. Noaptea asigură misterul şi, în special, izolarea necesară desfăşurării relaţiei dintre cei doi. În cele trei poezii alese, apare un izomorfism între stările afective ale eului liric şi apele care îl înconjoară. Sintagmele „singuratece izvoare”, „isvoare plâng în vale”, „apele plâng” sugerează o proiecţie, în planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgătoare, apele simbolizează trecerea, evoluţia spre moarte şi efemeritatea fiinţei umane. Un alt motiv al liricii eminesciene este vântul. Acesta întruchipează „anima mundi” şi are rolul de a păstra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Îngâna-ne vor c-un cânt […] Blânda batere de vânt”). În mod obişnuit, idila se desfăşoară seara, într-o singurătate deplină. Venirea întunericului reprezintă o formă de protecţie, prin dispariţia luminii. Noaptea asigură misterul şi, în special, izolarea necesară desfăşurării relaţiei dintre cei doi. În cele trei poezii alese, apare un izomorfism între stările afective ale eului liric şi apele care îl înconjoară. Sintagmele „singuratece izvoare”, „isvoare plâng în vale”, „apele plâng” sugerează o proiecţie, în planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgătoare, apele simbolizează trecerea, evoluţia spre moarte şi efemeritatea fiinţei umane. Un alt motiv al liricii eminesciene este vântul. Acesta întruchipează „anima mundi” şi are rolul de a păstra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Îngâna-ne vor c-un cânt […] Blânda batere de vânt”). În mod obişnuit, idila se desfăşoară seara, într-o singurătate deplină. Venirea întunericului reprezintă o formă de protecţie, prin dispariţia luminii. Noaptea asigură misterul şi, în special, izolarea necesară desfăşurării relaţiei dintre cei doi. În cele trei poezii alese, apare un izomorfism între stările afective ale eului liric şi apele care îl înconjoară. Sintagmele „singuratece izvoare”, „isvoare plâng în vale”, „apele plâng” sugerează o proiecţie, în planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgătoare, apele simbolizează trecerea, evoluţia spre moarte şi efemeritatea fiinţei umane. Un alt motiv al liricii eminesciene este vântul. Acesta întruchipează „anima mundi” şi are rolul de a păstra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Îngâna-ne vor c-un cânt […] Blânda batere de vânt”). Putem afirma, astfel, că tema iubirii prezintă o valoare culturală incontestabilă, dovedită de numărul impresionant de opere care au abordat acest subiect. Bibliografie 1.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, Editura Artemis, Bucureşti, 1994 2.„Mic dicţionar enciclopedic”, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972 3.„Mari teme literare”, dicţionar – antologie de texte pentru clasa a IX-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002 4.”Dicţionar de filozofie”, Editura Politică, Bucureşti, 1978 5. Victor hugo, „Cugetări”, Editura Albatros, Bucureşti, 1982 쥁`